Agricultura sustenabilă

Pippa Greenwood, 1001 de idei pentru grădina ta (note de lectură)

2012-03-08T10:59:00.002-08:00

[Cartea scrisă de Pippa Greenwood este o colecţie de sfaturi şi poze. Paragrafele scurte şi abundenţa imaginilor o fac deci uşor de răsfoit. Totuşi, să nu se înţeleagă că ar aluneca în derizoriu sau facil. Tomul se adresează celor care nu sunt şocaţi să cultive morcov la umbra unei tufe abundente de clematite, şi nu văd nimic nepotrivit într-o pergolă invadată de dovlecei. Poate de aceea este abordată îndeosebi ipoteza micii grădini urbane, de până la câteva sute de metri pătraţi, care este concomitent spaţiu de recreere şi loc produs legume şi fructe pentru familie. Pentru aceasta şi pentru sugestiile deosebite în ideea estetizării, găsesc că cele 1001 sunt pentru grădina mea. Şi a voastra, de ce nu?]

Este bine de privit îndelung grădina, de preferinţă pe orice vreme şi în diferite perioade ale anului. Numai aşa ne putem forma o imagine exactă despre tot ce ne poate oferi.

O povaţă veche spune că atunci când intraţi într-o grădină nouă trebuie să aşteptaţi un an înainte de a face ceva. Deci nu vă grăbiţi.

În cazul în care vă doriţi rododendroni şi nu aveţi sol acid, cea mai simplă metodă este amenajarea unui strat înălţat. Invers, dacă vreţi să cultivaţi plante care au nevoie de sol alcalin iar ceea ce se află în grădină e mai degrabă acid, incorporarea de var pe un strat înălţat este soluţia.

Pietrişul şi prundişul incorporate la 30 cm sunt foarte utile pentru solul greu, căruia îi îmbunătăţesc drenajul şi aerisirea.

Straturile de compost se aplică cel mai bine pe pământ umed, toamna târziu sau primăvara devreme.

Dacă lucraţi în sol greu, lutos, o furcă solidă este mai bună pentru îmbunătăţirea drenajului decât o sapă.

Este esenţial ca roata e la roabă să aibă cauciuc pneumatic şi nu plin, pentru că este mai uşor de împins.

Stropitoarele galvanizate, chiar dacă sunt mai scumpe, îşi merită banii. Duza detaşabilă este obligatorie, altfel nu se pot curăţa.

În orice grădină este nevoie de un şopron pentru păstrat uneltele, bulbii şi seminţele înainte de plantare.

Dacă vă deranjează aspectul dalelor noi, aplicaţi peste ele bălegat lichid sau iaurt, pentru a stimula apariţia algelor şi a muşchilor.

Stratul de pietriş dintr-o cărare trebuie să aibă 3 cm grosime.

Un gard poate fi foarte uşor mascat de o plantă căţărătoare care creşte repede: clematita (Clematis montana).

Un şopron neaspectuos se poate acoperi foarte bine cu un caprifoi (Lonicera) şi arată bine tot anul.

Un număr impar de plante este mai natural decât unul par.

Primele zece plante interesante întregul an:
a) Arbustus unedo;
b) Pieris (specii şi cultivari);
c) Laurus nobilis;
d) Buxus;
e) Euonymus fortunei;
f) Trachycarpus fortunei;
g) Erica şi Calluna;
h) Yucca;
i) Lauri (Ilex);
j) Conifere pitice, ca Pinus mugo.

Primele zece specii de arbori pentru grădinile mici:
a) Acer negundo “Flamingo”;
b) Acer griseum;
c) Acer palmatum;
d) Acer pseudoplatanus “Brilliantissimum”;
e) Cercis siliquastrum;
f) Koelruteria paniculata;
g) Magnolia stellata;
h) Mai multe specii de Prunus;
i) Pyrus salicifolia “Pendula”;
j) Robinia pseudoacacia “Frisia”.

Cele mai bune plante căţărătoare pentru a escalada tufe:
a) Eccremocarpus scaber;
b) Zorea (Ipomoea);
c) Tropaeolum speciosum;
d) Sângele voinicului (Lathyrus);
e) Clematite;
f) Cobaea scandens;
g) Thunbergia alata.

Clematis montana are o creştere nestăvilită, şi se poate dovedi copleşitoare pentru anumite suporturi.

Plante căţărătoare pentru locuri cu umbră:
a) Akebia quinata;
b) Celastrus scandens;
c) Clematis alpina;
d) Clematis macropetala;
e) Humulus lupulus;
f) Hydrangea anomala;
g) Lonicera japonica şi varietăţi;
h) Lonicera periclymenum;
i) Parthenocissus tricuspidata;
j) Schisandra chinensis.

Plante căţărătoare pentru locuri însorite;
a) Actinidia kolomikta;
b) Passiflora caerulea;
c) Solanum crispum;
d) Trachelospernum asiaticum;
e) Vitis “Brant”
f) Wisteria.

Plante căţărătoare cu parfum:
a) Clematis armandii;
b) Clematis “Elizabeth”;
c) Lonicera japonica;
d) Lonicera periclymenum;
e) Trandafirii;
f) Trachelospernum asiaticum;
g) Wisteria.

Eugen Teodorescu-Soare, Pedologie

2012-03-04T03:38:00.005-08:00

Eugen Teodorescu-Soare, Pedologie. Material de studiu ID, USAMV Iaşi, 2006

[Deşi cred că acest curs de Pedologie are toate carenţele sistemului de predare academic din România (stil rigid de expunere, exces terminologic, lipsa unui glosar şi a altor materiale ajutătoare etc.), există în el destule informaţii care merită să fie parcurse.

Criteriul de alegere a fost mai degrabă unul personal - am ales informaţiile pe care le-am considerat suficient de importante şi de uşor de înţeles pentru a fi cu adevărat utile grădinarului amator. Fireşte, am exclus a priori recomandările autorului pentru aplicarea fertilizatorilor şi îngrăşămintelor chimice - în viziunea domniei sale, chiar şi cele mai fertile soluri din România trebuie tratate industrial.

Notele de mai jos nu rezumă întreg cursul, ci se rezumă la capitolele dedicate caracteristicilor şi proceselor fizice, chimice şi biologice din sol. Nu am acoperit lista claselor, tipurilor, subtipurilor şi variaţiilor de sol, prea stufoasă pentru a face obiectul unor note de lectură. - SM]

Compoziţia chimică a litosferei până la adâncimea de 18 km este, după A.F. Fersman, de 49,13% oxigen, 26,00 % siliciu, 7,45 % aluminiu, 4,20% fier, 3,25 % calciu etc.

Din studiile de analiză chimică a scoarţei terestre, se observă că un număr de 10 elemente (O, Si, Al, Fe, Ca, Na, K, Mg, N, P) formează circa 99% din scoarţă, iar celelalte 5 elemente chimice (S, Mn, Ti, C, Cl) doar 1%.

În structura litosferei, ponderea cea mai mare (75%) o deţin rocile sedimentare. În condiţiile României, rocile sedimentare deţin o pondere şi mai mare, de 85%. Rocile sedimentare depozite de materiale cristaline sau amorfe, rezultate în urma proceselor de dezagregare a rocilor preexistente (vulcanice, metamorfice sau sedimentare preexistente), sub acţiunea factorilor de pedogeneză.

Rădăcinile plantelor, în urma procesului de schimb de ioni, exudează în sol diferiţi compuşi organici şi minerali, sub formă de baze, săruri, acizi, hormoni, enzime, care au rol important în alterarea chimică şi biologică.

Vegetaţia ierboasă este mai bogată în cenuşă şi deci în elemente minerale (5-10%), faţă de cea lemnoasă de foioase (3 – 8%).

Vegetaţia ierboasă este mai bogată în proteine (10-20%) faţă de cea lemnoasă (0,5 – 10%) şi, de aceea, se descompune mai rapid şi mai uşor.

Vegetaţia ierboasă redă solului cantităţi mai mari de resturi organice, acestea fiind de calitate superioară în comparaţie cu componenta lemnoasă.

Prin descompunere, cam 2/3 din resturile organice se mineralizează. O mare parte din compuşii finali şi intermediari sunt utilizaţi în nutriţia plantelor. Circa 1/3 din produşii intermediari iau parte la procesul de humificare.

În primele stadii ale descompunerii, mineralizarea este foarte intensă (în condiţii aerobe, în intervalul 2 săptămâni – 3 luni de la declanşarea descompunerilor). Cele mai uşor descompuse sunt substanţele organice: glucide, protide şi lipide, iar cel mai greu sunt: ligninele, tananţii, cerurile.

În aceleaşi condiţii de climă, pe soluri argiloase se acumulează mai mult humus, iar pe cele nisipoase, mineralizarea este mai rapidă şi aproape completă (A. Dorneanu şi colab., 1984)

Humificarea reprezintă un proces biochimic de transformare şi descompunere treptată şi lentă a resturilor organice (vegetale şi animale) din sol şi de la suprafaţa solului, care se încheie cu formarea unor substanţe organice noi, de resinteză, denumite cu termenul generic de „humus”.

Duchanfour Ph. (1965), definea humusul, astfel: “o substanţă intermediară între lumea vie şi lumea minerală, care este un complex organic coloidal acid, poros, fin dispers (brun, brun negricios sau negru), amorf, gelatinos, care îşi măreşte volumul în prezenţa apei (reţine o cantitate de apă egală cu de 15 ori greutatea lui), care însă nu este plastică şi nici adeziv”.

Humusul, este rezultatul unui proces care se desfăşoară în 2 faze antagoniste: o primă fază de mineralizare şi o a 2-a fază, de humificare. Cele 2 faze se desfăşoară simultan, între ele, de obicei, existînd un echilibru.

Mineralizarea reprezintă descompunerea şi simplificarea, cu ajutorul microorganismelor, a constituenţilor resturilor organice proaspete.

Humificarea reprezintă un complex de procese de resinteză organică, în urma cărora rezultă
materia organică specifică solului, denumită humus şi care se caracterizează printr-un conţinut ridicat de azot (care a rezultat în urma descompunerii unor substanţe organice sărace în azot).

Procesul de humificare este puţin cunoscut. Majoritatea cercetătorilor consideră că humusul are o origine biogenă, fiind corelat cu procesul de lignoliză. Humificarea evoluează lent (substanţele humice au vîrste între 20 – 50 ani), timp în care substanţele humice sunt reciclate continuu (mineralizate) şi resintetizate.

Alcătuirea substanţelor humice
Totalitatea acizilor organici care sunt specifici solului şi care intră în alcătuirea humusului, poartă numele de acizi humici.

Acizii humici reprezintă substanţe organice specifice humusului. Ei sunt compuşi macromoleculari, care conţin un număr mare de nuclee aromatice îmbogăţite în carbon şi azot.

În alcătuirea lor complexă intră toate elementele chimice, prezente în substanţele organice vegetale şi animale, pe seama cărora se formează humusul:

C, H, O, N, Si, Al, Fe, Ca, Mg, K, Na, S, P etc. O pondere mare o au: C, H, O, N, care oscilează între limitele : C: 40 – 68%; H: 3 – 6%; O: 31 – 48 % şi N: 2– 8 %.

Merită subliniat faptul că azotul, important nutrient pentru plante, este prezent în structura substanţelor humice.

În general, resturile organice în totalitatea lor, sunt bogate în carbon şi mai sărace în azot. De aceea, în cazul materiei organice proaspete, raportul C/N are valori ridicate, cuprinse în medie între 60 – 90 (C/N = 90 la paie, 50 la litiera de foioase). Pe parcursul humificării, raportul C/N prezintă valori tot mai scăzute faţă de materialul organic proaspăt (valorile extreme ale raportului C/N sunt 7 respectiv 35 –40).

În condiţii normale, raportul dintre carbon şi azot din humus este relativ constant. Astfel, în condiţii de climă relativ caldă şi puţin umedă din zona de stepă şi silvostepă, raportul C/N are valori scăzute, cuprinse între 10– 15, deoarece vegetaţia ierboasă este bogată în azot şi substanţe proteice. În condiţii de pH alcalin, neutru – slab acid, humificarea cuprinde aproape întreaga cantitate de resturi organice, formîndu-se un humus mult cantitativ şi de bună calitate, în care domină acizii huminici. În zone cu climă mai umedă şi mai răcoroasă, unde predomină vegetaţia lemnoasă, săracă în proteine şi în azot şi în condiţii de reacţie acidă, humificarea este mai lentă, mai slabă şi mai puţin profundă (predomină resturi organice slab humificate sau în curs de humificare), rezultînd acizi fulvici şi un humus de calitate slabă şi
în cantitate mică.

Raportul Carbon-Azot ne dă informaţii asupra conţinutului de azot din humus şi din sol (cu cît raportul C/N este mai mic, cu atît bogăşia în azot a solului este mai mare). La un raport C/N mai mare de 25, mineralizarea este lentă, evidenţiindu-se o cantitate mică de azot
mineral.

Raportul C/N este mai mic şi mai puţin variabil în condiţiile climatului arid, care favorizează o descompunere rapidă a resturilor organice şi mai ridicat în condiţii climatice ce favorizează acumularea materiei organice din sol.

După Chiriţă, 1955, valorile C/N pentru diferite soluri din România sunt: în cazul cernoziomurilor 12,5 – 13,5, în cazul cernoziomurilor cambice 14 – 15, în cazul preluvosolului 12,5 – 14, în cazul luvosolurilor 10 – 15,5 şi în cazul spodosolurilor 13 – 15,5.

Valoarea raportului C/N pentru acelaşi sol, are valori diferite în funcşie de latitudine şi deci de condiţiile climatice. Astfel, cernoziomurile din zona agricolă din sud (Bărăgan), au un raport C/N cuprins între 9,5 – 11,0. Cernoziomurile din nordul ţării (din Cîmpia Moldovei), valoarea C/N este de 8,5 – 10,0. Luvosolurile din sudul ţării au valoarea C/N 9,0 – 10,5, iar pentru cele din nordul ţării, valorile raportului C/N, oscilează între 7,5 – 9,0.

În general, resturile organice vegetale au un raport C/N cuprins între 50 – 100. Pe parcursul humificării valorile acestui raport scad foarte mult (aproximativ cu 60 – 70 %). Atît plantele cît şi microorganismele au nevoie de surse de hrană cu azot. Se consideră că atunci cînd valoarea raportului C/N se apropie de 10, procesul de descompunere a resturilor organice s-a încheiat.

Raportul acizi huminici/acizi fulvici

Acizii huminici asigură solului o fertilitate potenţială mai ridicată faţă de
acizii fulvici. Cu cît solul este mai bogat în acizi huminici, cu atît acesta va avea
însuşiri fizice şi chimice mai bune.

Acizii huminici se formează din descompunerea resturilor vegetale ierboase sub acţiunea
bacteriilor aerobe. Au o culoare neagră, pînă la brun închis. Sunt bogaţi în azot şi
substanţe proteice şi s-au format şi se formează în climat temperat mai cald şi mai
uscat din stepa semiaridă şi semiumedă şi în silvostepă, în condiţii de rocă bogată
în calciu şi în prezenţa unei reacţii neutre – slab alcaline şi slab-acide.

Compoziţia elementelor diferă în diferite tipuri de sol, probabil din cauza conţinutului variabil de acizi fulvici şi anume:
- acizii huminici din cernoziom C – 58,4 %; H – 3,3 %; O – 34,7 %;
- acizii huminici din luvisol albic C – 52,4 %; H – 4,8 %; = - 39,1 %.

Acizii fulvici sunt specifici pentru materia organică de natură lemnoasă, care are un conţinut redus de azot şi substanţe proteice şi elemente bazice. Se formează predominant în zona forestieră cu umiditate mai mare (precipitaţii peste 600 mm anual), prin descompunerea resturilor vegetale rezultate în mare parte de la vegetaţia forestieră, sub acţiunea mai activă a ciupercilor şi mai slabă a actinomicetelor şi bacteriilor (comparativ cu zonele de stepă şi silvostepă). În 1919, Oden a denumit acizii fulvici, ca fiind substanţele extrase cu apă din turbă. Reprezintă masa principală în solurile acide: spodosoluri, luvosoluri.

Acizii fulvici sunt substanţe humice acide, de culoare gălbuie, cu masă moleculară mai mică (între 2000 – 9000) şi cu grad de polimerizare mai redus. Ei reprezintă un stadiu iniţial în procesul de humificare.

Predomină în solurile acide şi puternic acide, unde ajung pînă la un procent de 70 % din conţinutul total de humus. În solurile slab acide şi neutre, procentul acizilor fulvici coboară pînă la 10 – 20 %.

Cantitatea de azot din acizii fulvici este de 20 – 49 % din totalul azotului solului. Au o capacitate de schimb cationic (mai mică faţă de acizii huminici).

Se deosebesc 2 categorii mari de humus cu 5 tipuri principale: mull, moder şi mor (pentru condiţii predominant aerobe) anmor (pentru condiţii de anaerobioză temporară) şi turbă (pentru condiţii de anaerobioză permanentă).

Humus mull – este specific pentru medii bine aerate şi bine drenate. Este
rezultatul unor procese de humificare foarte înaintate, sau de humificare completă a resturilor organice. Humusul este intim amestecat cu partea minerală a solului. În geneza mullului, un rol important îl au microorganismele (bacteriile mai ales) şi forma edafică (viermii de pămînt foarte numeroşi care realizează fragmentarea, mărunţirea, ingerarea şi digerarea parţială a resturilor organice prehumificabile).

Materia organică iniţială ierboasă, a suferit modificări complexe care au favorizat acţiunea de degradare şi transformare finală de către bacterii (mai ales), actinomicete şi fungi.

Este slab acid şi de culoare brun închis sau negru, fără resturi de fragmente de ţesuturi organice vegetale vizibile la microscop. Se formează în condiţii de climă favorabilă pentru o activitate biologică intensă, în soluri bogate în substanţe nutritive, fiind caracteristic solurilor fertile, celor de sub păşuni şi păduri de foioase.

Sunt 2 tipuri de humus mull: mull calcic şi mull forestier.

Mullul calcic este saturat cu baze şi s-a format într-un mediu foarte activ
biologic (climat temperat, roci calcaroase, climat subarid sub o vegetaţie de stepă). Este specific pentru cernisoluri şi alte soluri de cîmpie (faeoziomuri, kastanoziomuri), soluri formate pe roci bogate în calciu, sub acţiunea bacteriilor şi actinomicetelor (mai ales). Este cel mai bun tip de humus, din cauza procentului ridicat de acizi huminici legaţi strîns de coloizii minerali. Are culoare brun închis, reacţie neutră spre slab alcalină şi raport C/N scăzut (în jur de 10) şi se formează în zonele de stepă.

Mull forestier este specific pentru soluri formate sub vegetaţia forestieră
de foioase, sub acţiunea ciupercilor. Apare şi în soluri agricole rezultate în urma defrişărilor. Rocile sunt sărace în calciu.

Din punct de vedere morfologic, se aseamănă cu mullul calcic, însă din punct de vedere genetic, s-a format sub acţiunea ciupercilor, avînd un pH acid în jur de 5 (5,5 – 6,5), un raport C/N între 10 – 20 şi V = 50 – 60 %. Au o culoare mai deschisă fiind alcătuit predominant din acizi fulvici (mai slab, spre moderat polimerizaţi).

Humus Moder este un tip de humus intermediar între mull forestier şi
mor. Este alcătuit din materia organică mai slab humificată şi parţial legată de partea minerală. Se formează în soluri de pădure din regiuni înalte, sub acţiunea ciupercilor acidofile, care nu permit humificarea completă a resturilor organice într-un an de zile. Are o activitatea biologică redusă, precum şi o microfloră săracă.

Humus mor (brut) este specific pentru soluri cu activitate biologică
slabă, rezultînd printr-o mineralizare lentă şi foarte lentă. Este specific pentru solurile pădurilor de conifere (sau pajişti alpine), cu o activitate biologică slabă sub acţiunea ciupercilor acidofile din zona montană. Se acumulează straturi groase de litieră. Este alcătuit din resturi organice slab humificate şi puţin mărunşite, fiind un humus slab polimerizat, dominat de acizi fulvici. Este specific solurilor puţin active şi sărace în nutrienţi, rezultat prin degradarea fermentativă a litierei. Gradul de saturaţie cu baze este scăzut, raportat C/N este cuprins între 25 – 40, cu reacţie puternic acidă (pe roci acide).

Principalele însuşiri ale substanţelor humice

Capacitatea ridicată de absorbţie şi schimb de cationi. Prin schimb
cationic şi complexarea unor metale, humusul are rol important în
dinamica şi asimilarea nutrienţilor;

- capacitate de dispersie în mediu acid sau alcalin şi coagulare sub influenţa cationilor bazici;

- sunt compuşi macromoleculari care au proprietăşi specifice coloizilor şi care influenţează principalele însuşiri fizico-chimice ale solului;

- au capacitate mare de reacţie cu substanţe minerale şi organice, rezultînd compuşi organici şi organo-minerali ce alcătuiesc complexul absorbtiv al solului;

- prin compoziţia lor, substanţele humice reprezintă rezerva principală de nutrienţi care sunt eliberaţi treptat prin descompunere (după Eliade şi colab., 1983, raportul C/N/P/S din humus, este circa 100/10/1/1);

- reprezentînd masa organică, substanţele humice sunt principalul izvor şi stimulent pentru activitatea biologică din sol;

- din cauza activităţii chimice complexe, unele substanţe humice, în măsura în care sunt absorbite de plante, influenţează, mai mult sau mai puţin, procesele metabolice: sunt stimulate reacţiile de oxido-reducere, sinteza glucidelor, este modificată permeabilitatea citoplasmei,
precum şi alte însuşiri fiziologice, precum şi stimularea creşterii;

- sub acţiunea luminii solare, în moleculele de substanţe humice, apar concentraţii ridicate de radicali liberi (Schnitzer, 1977) ce se comportă ca fotosintetizatori pentru substanţele adsorbite sau legate.

În zone calde, deşi este un raport abundent de resturi organice, din cauza vitezei ridicate de descompunere, rezultă puţin humus (în climat ecuatorial se acumulează adesea humus mai puţin faţă de subzona pădurilor din zona temperată).

Humusul nu se acumulează decît atunci cînd factorii puternic limitativi, împiedică acţiunea de descompunere a microorganismelor. Un astfel de factor este oxigenul. Tocmai de aceea, în locuri joase, inundabile, slab drenate, cu tot climatul ectuatorial, materia organică începe să se acumuleze, întrucît se descompune foarte lent, rezultînd soluri organice.

Rolul şi importanţa humusului în natură

Humusul are efecte benefice (substrat organic complex)asupra vieţii din sol şi asupra însuşirilor solului. Prin activitatea microorganismelor, se degajă CO2 cu rol activ în intensificarea proceselor de alterare a materiei organice şi minerale din sol.

- are un rol important în formarea structurii glomerulare şi grăunţoase, prin cimentarea particulelor de sol;

- indirect, joacă rol important în îmbunătăşirea porozităşii solului şi consistenţei, a permeabilităţii pentru aer şi apă. Humusul asigură reţinerea şi conservarea apei accesibile pentru plante;

- influenţează pozitiv creşterea capacităţii de reţinere a apei în forme
accesibile plantelor;

- alături de argilă, ajută la împiedicarea levigării nutrienţilor şi
acşionează drept rezervor de nutrienţi, pe care îi stochează şi îi
eliberează la nevoie;

- prin culoarea închisă, determină absorbşia radiaşiilor solare calorice,
mărind gradul de încălzire a solului;

- capacitatea de reţinere şi schimb de ioni;

- modificarea permeabilităşii membranei celulelor vegetale;

- participarea directă în metabolismul plantelor prin stimularea activităţii unor enzime, precum şi utilizarea directă de către plante, a compuşilor care rezultă din descompunerea substanţelor humice.

Comparativ cu resturile organice, substanţele humice sunt mai rezistente la atacul microorganismelor şi ca urmare, elementele nutritive din humus, se eliberează în mod treptat. Astfel, % de humus din sol nu numai că nu se micşorează, ci de cele mai multe ori creşte.

Acizii humici, care sunt componenţi principali ai humusului, au însuşiri coloidale de reţinere şi schimb cationic (humusul împreună cu argila formează complexul argilo-humic al solului). Prin reţinere şi schimb de cationi, se pun în libertate în soluţia solului, principalele elemente nutritive: Ca, Mg, P, K, pentru a fi la dispoziţia plantelor.

Profilul de sol

Profilul de sol, denumit şi profil pedogenetic, este constituit dintr-o succesiune de orizonturi pedogenetice desfăşurate pe adâncime, de la suprafaţa terenului şi până la roca de solificare sau materialul parental nealterat, sau până la adâncimea la care se găseşte apa freatică într-o secţiune verticală.

Profilul de sol reprezintă cel mai important criteriu în stabilirea originii si evoluţiei solului.

Procesele de formare a solului

Procesul de formare a solului prin bioacumulare

Procesul de bioacumulare constituie fundamentul solificării şi determină acumularea de substanţe organice (humus) în orizontul de la suprafaţa profilului de sol. Organismele vegetale şi animale, intervin în transformarea materialul organic vegetal rămas la suprafaţa şi/sau în orizontul de la suprafaţa profilului de sol, astfel încît materialul vegetal aflat în diferite stadii de transformare, este legat treptat de partea minerală a solului, determinînd humificarea, pe fondul diferenţierii unui orizont humifer de bioacumulare, de tip A.

Condiţiile de mediu şi cele de substrat litologic, influenţează major asupra procesului de bioacumulare, astfel încît în zona de stepă, pe materiale parentale bogate în elemente bazice, are loc o acumulare humico-calcică, cu formarea de substanţe humice stabile (de culoare închisă) şi saturate în special în ioni de calciu, în timp ce în zona de pădure, caracterizată prin precipitaţii abundente, prin lipsa elementelor bazice la nivelul materialului parental şi prezenţa unei vegetaţii mixte cu caracter acidofil, are loc o levigare a substanţelor minerale şi organice,
determinînd o bioacumulare acidă.

Procesul de argilizare
Argilizarea este un proces complex de alterare a silicaţilor primari din sol, care are ca efect apariţia materialelor argiloase. Prin argilizare se formează un orizont specific.

Procese de gleizare şi stagnogleizare
Cele două procese se desfăşoară în condiţiile unui exces accentuat şi prelungit de apă freatică sau de apă provenită din precipitaţii, stagnantă pe profil la nivelul unui orizont slab permeabil, sau practic impermeabil (Bt).

Condiţiile de anaerobioză sau alternanţa condiţiilor de anaerobioză cu cele
aerobe, favorizate de excesul permanent sau temporar de apă freatică sau pluvială,
determină manifestarea pe profil a proceselor de reducere şi a celor de oxidare, cu
reducerea compuşilor de fier şi mangan, pe fondul unei mobilizări şi concentrări
accentuate pe feăele sau în interiorul elementelor structurale, la nivelul porilor, în
lungul fisurilor şi a canalelor de rădăcini.

Procese de eluviere şi iluviere
Acţiunea acestor procese determină o diferenşiere pe verticală a profilului de sol.

Eluvierea şi iluvierea sunt procese generale, cu acţiune interdependentă, determinate în special de transportul în soluţie sau în suspensie a unor constituenţi ai solului, prin intermediul apei (curentulul descendent şi ascendent). Cele două procese se desfăşoară cu intensitate variabilă, determinată de condiţiille de solificare (în special de condiţiile climatice). Deplasarea pe profil a unor constituenţi, poate fi determinată şi de activitatea organismelor şi
microorganismelor, de alternanţa fenomenelor de îngheţ-dezgheţ şi contracţie-gonflare,
etc.

Procesul de criptopodzolire este determinat de translocarea slabă de materie organică şi sescvioxizi de aluminiu şi de acumularea materialului amorf humic şi aluminic şi mai puţin material amorf feric, cu formarea unui orizont Bcp, întîlnit la criptopodzoluri şi la subtipurile criptospodice ale altor tipuri de sol. Acest proces este evidenţiat numai prin analize chimice.

Procesul de andosolizare
Este determinat de acţiunea coraborată a proceselor de dezagregare şi alterare asupra rocilor vulcanice, cu acumularea materialului amorf în profilul solului.

Procesul de salinizare
Procesul de salinizare determină o acumulare la nivelul unor orizonturi din cadrul profilului de sol a sărurilor uşor solubile (NaCl ; Na2SO4; Na2CO3; MgCl2; MgSO4).

Procesul de sodizare (alcalizare)

Procesul de sodizare, sau alcalizare este cunoscut ca un proces tipic de formare a soloneţurilor, proces prin care sodiul este adsorbit în complexul argilohumic al solurilor, pe fondul unor valori pH mai mari de 8,4 şi al prezenţei Na2CO3, NaHCO3.

Procesele vermice sunt caracteristice solurilor din zona de stepă şi silvostepă. Aceste procese se desfăşoară pe fondul unei activităţi intense a faunei. Sub influenţa acţiunii diverselor organisme din sol ( insecte, rîme, cîrtiţe, şoareci, popîndăi, hîrciogi), o mare parte din masa solului este ingerată. O altă parte este deplasată dintr-un orizont în altul, determinând atenuarea coprogenă a limitelor dintre orizonturi. Astfel, pentru zona de stepă, pe suprafaţa de 1 ha, s-au numărat circa 3000 de vizuini de popîndăi şi circa 40000 de galerii de şoareci.

Procesele vertice
Sunt caracteristice solurilor cu un conţinut mai mare de 30% argilă, predominant gonflantă, cît şi solurilor din zone climatice, unde în decursul anului, perioadele umede alternează cu perioade secetoase. În perioadele secetoase, în lipsa apei, materialul de sol suferă contracţii puternice şi apar crăpături largi care fragmentează masa solului. În perioadele umede, cu exces de apă, materialul de sol desprins şi depus la baza crăpăturilor îşi măreşte volumul, elementele structurale sunt presate, răsturnate sau întoarse şi alunecă unele peste altele, schimbându-şi pozişia şi determinînd formarea la suprafaţa solului, a unui microrelief de coşcove sau de gilgăi, cu numeroase microdenivelări.

Reacţia solului

Reacţia solului este o însuşire chimică importantă şi este determinată de raportul dintre concentraţia ionilor de H+ (sub formă de hidroniu H3O+) şi ionii de OH- din soluţia solului.
Însuşirea solului de a disocia ioni de hidrogen (H+), sau hidroxil (OH-), la contactul cu apa, este numită reacţia solului. Această însuşire importantă pentru chimismul solului este hotărîtoare pentru geneza şi evoluţia solului.

Reacţia solului are un important rol în dinamismul proceselor de alterare a părţii minerale a solului, precum şi în mineralizarea materiei organice, în mobilitatea elementelor chimice din sol şi în dinamica absorbţiei elementelor nutritive de către plantă. Viaţa microorganismelor solului, precum şi procesele vitale din celula vegetală a plantelor, sunt condiţionate puternic de cantitatea de ioni H+ din soluţia solului.

Prezenţa în soluţia solului a bicarbonaţilor şi carbonaţilor, a CO2, a humusului acid, a microorganismelor, a secreţiilor rădăcinilor, determină îmbogăţirea acesteia, în diferite concentraţii a ionilor de H+ şi OH-.

Noţiunea de pH

Atunci cînd într-o soluţie, într-un anumit volum, se află acelaşi număr de ioni H+ şi ioni OH- , se spune că reacţia acelei soluşii este neutră. Cînd ionii H+ sunt într-un număr mai mare decît ionii OH-, reacţia este acidă. Cînd ionii OH sunt într-un mai mare faţă de ionii H+, reacţia este alcalină.

Apa pură, fără CO2 are în stare disociată un număr egal de ioni H+ şi ioni OH- şi de aceea are o reacţie neutră. Conşine la un litru, acelaşi număr de ioni de H+ şi OH- , adică acelaşi număr de ioni-gram de H+ şi OH-.

În cazul solurilor din România, valorile pH sunt cuprinse între 3,5 şi 9,5. Solurile cu reacţie acidă (cu pH-ul sub 6,0), precum şi cele cu reacţie alcalină (cu pH-ul peste 8), trebuie ameliorate cu ajutorul amendamentelor calcaroase pe soluri acide şi cu ghips şi fosfogips pe soluri alcaline.

Pe lîngă plantele de cultură care au reacţii deosebite faţă de reacţia solului, menţionăm că şi microorganismele din sol au de asemenea, diferite cerinţe faţă de pH. De exemplu, bacteriile preferă o reacţie în jur de neutru şi slab acid (pH – 6,8), pe cînd ciupercile preferă o reacţie acidă (pH 4-5).

Asimilarea nutrienţilor de către plante şi microorganisme este influenţată de reacţia solului. Oligoelementele sunt asimilate mai uşor în mediu acid şi mai greu şi mediu alcalin.

Elementele Ca şi Mg sunt mai uşor asimilate în cazul reacţiei neutru – slab alcaline (pH-ul 7– 8,5). Azotul este uşor asimilat în condiţii de reacţie slab acidă (pH-ul 6,0 – 6,8).

Solurile prea acide şi prea alcaline au însuşiri fizice nefavorabile: structură degradată, porozitate mică, regim aerohidric deficitar.

Prezintă însuşiri chimice şi biologice nefavorabile mai ales solurile alcaline, în care este prezentă soda Na2CO3, care arde rădăcinile plantelor şi duce la blocarea unor microelemente (Bo, Zn, Cu, Mo).

Textura solului defineşte mărimea particulelor de sol în timp ce structura acestuia face referiri la modul în care aceste fracţiuni sunt dispuse împreună, definind natura sistemului de pori şi canale în sol.

Materia organică acţionează ca un liant între particulele individuale de sol, determinînd formarea unor grupări sau agregate de sol.

Compoziţia aerului din sol

Cu toate că aerul din sol provine în principal din aerul atmosferic,
compozişia lui diferă de a acestuia. Aerul atmosferic are 2 constituenţi principali:
N 78,31% şi 20,87% O2, restul fiind reprezentat de 0,76% Ar (gaz inert), CO2
(0,03 %), H (0,01 %) şi NH3 (urme).

Compoziţia aerului din sol este influenţată atît de intensitatea activităţii biologice cît şi de schimbul de gaze dintre sol şi atmosferă. Aerul din sol prezintă o compoziţie ce diferă de la un sol la altul, iar în cadrul aceluiaşi tip de sol, fluctuaţiile sunt în funcşie de anotimp şi de activitatea biologică. În orizonturile de suprafaţă ale solului, conţinutul în O2 poate oscila între
10- 20%, N între 78,5- 80,0%, iar CO2 între 0,2- 3,5%, la care se adaugă amoniac,
hidrogen sulfurat, metan, vapori de apă.

Procentul de CO2 creşte odată cu adîncimea, în timp ce procentajul de O2 scade. Aerul din solurile cu textură argiloasă, lipsite de structură sau cu structura slab dezvoltată, compacte, prezintă un conţinut mai mare de CO2 decît solurile cu textura mijlocie şi grosieră (lutoasă, luto-nisipoasă, nisipoasă), structurate şi afînate.

Procentul de CO2 este mai ridicat pe un sol cultivat decît pe un sol necultivat. P.S. Kassovici a stabilit că pe un hectar de grîu se degajă în sol, în cursul perioadei de vegetaţie circa 6000 kg CO2.

Volumul de aer al solului

Aerul în sol se găseşte în porii necapilari şi în porii capilari neocupaţi cu apă, astfel încît practic aerul lipseşte dintr-un sol saturat în apă. În cazul unui sol uscat volumul de aer este reprezentat de porozitatea totală.

Sub aspectul diferenţierii texturale, volumul de aer creşte de la un sol argilos spre un sol nisipos. Diferenţierea structurală a solului face ca volumul de aer din sol să fie mai scăzut în cazul unor soluri nestructurate, slab structurate sau cu structură distrusă, decît în cazul unor soluri cu structură bună, bine dezvoltată (grăunăoasă, glomerulară).

Raportul optim aer-apă în sol se realizează cînd porozitatea totală este de peste 50 %, fiind reprezentat în proporţii aproximativ egale de porozitatea capilară (de reţinere a apei) şi de porozitatea necapilară (de aeraşie). Acest raport optim se întîlneşte în solurile cu structură glomerulară stabilă, medie şi bine dezvoltată, cu o textură mijlocie (lutoasă, luto-argiloasă), nediferenţiată pe profil, bine afînate. Extremele, respectiv textura argiloasă, lipsa de structură, compactarea sau textura nisipoasă, structura monogranulară, afînarea excesivă duc, în primul caz, la crearea unor condiţii de exces de apă şi aeraţie slabă, iar în cel de al doilea caz la un deficit de umiditate şi o aeraţie intensă.

Cerinţele plantelor sub aspectul necesităţii optime de aer în sol, sunt diferite: 10 % la varza, 12 % la trifoi roşu, 20 % la lucernă, 26 % la grîu de toamnă, 31 % la porumb.

Condiţii bune de creştere şi dezvoltare a plantelor de cultură, sub aspectul volumului de aer, se realizează atunci cînd acesta reprezintă 15 - 30 % din volumul total al solului.

Capacitatea de absorbţie a razelor solare

Această proprietate termică depinde, în principal, de culoarea solului. Culoarea albă reflectă un procent foarte mare din radiaţia calorică, în timp ce culoarea neagră absoarbe un procent ridicat din radiaţia calorică. Astfel, solurile închise la culoare absorb pînă la 80 % din radiaţia solară, încălzindu-se mult mai repede decît solurile deschise la culoare care absorb circa 30 % din radiaţia solară.

Umiditatea solului sau conţinutul în apă influenţează, de asemenea, capacitatea de absorbţie a radiaţiilor solare. Între cele două noţiuni există o relaţie inversă, respectiv, la o umiditate scăzută capacitatea de absorbţie este mai mare, comparativ cu o umiditate puternică la care capacitatea de absorbţie este mică. Vegetaţia solului, gradul de acoperire a solului cu vegetaţie, influenţează, de asemenea, capacitatea de absorbţie a radiaţiilor solare, aceasta fiind mai scăzută în cazul unui sol acoperit de vegetaţie şi mai mare în cazul solului neacoperit.

Solurile închise la culoare se răcesc mai încet decît cele deschise, solurile acoperite de vegetaţie prezintă o scădere a temperaturii mai mică decît cele neacoperite şi, de asemenea, solurile mai umede prezintă o scădere a temperaturii mai redusă decît solurile uscate.

Culoarea solului

Prezenţa humusului imprimă solului o culoare neagră pînă la roşu-brun; compuşii fierului, în funcţie de gradul de hidratare şi de condiţiile de aerobioză sau anaerobioză, imprimă o culoare roşie, brun-ruginie sau gălbenă-portocalie şi respectiv o culoare albastră, albastru – verde, vineţiu; carbonatul de calciu, sărurile uşor solubile, argila şi silicea coloidală imprimă solului culori deschise, de la alb la cenuşiu.

Prezenţa la suprafaţa profilului a coloidului de humus imprimă în general orizontului de bioacumulare o culoare neagră, evidenţiind astfel o fertilitate naturală ridicată. Fertilitatea solului se micşorează de la solurile negre către cele brune, brune ruginii, roşii, cenuşii, galbene şi albicioase.

Ciupercile

Importanţa ciupecilor pentru activitatea biologică din sol este de necontestat, deoarece numeroase fenomene biologice din sol nu pot fi realizate decît de ciupercile solului (celuloza nu poate să fie degradată de către bacterii decît dacă a fost degradată lignina din jurul acesteia, cu ajutorul ciupercilor).

Nicolae Cepoiu, Pomicultura aplicată (note de lectură)

2012-03-03T02:54:00.001-08:00

Editura Ştiinţelor Agricole, Bucureşti.

Capitolul I. Cultura pomilor, o îndeletnicire veche şi o afacere profitabilă

Cu mai bine de 5-6 decenii în urmă, în ţara noastră se mai puteau admira încă, cu deplină satisfacţie, întinsele livezi de prun din Ţara Haţegului şi de pe văile Buzăului şi Teleajenului, care cu mulţi ani în urmă duceau faima ţării noastre până hăt-departe, cu prune lojnite, palincă sau ţuică de Văleni. Dar toate aceste peisaje pomicole din zonele colinare şi de la câmpie aveau să dispară pentru totdeauna o dată cu cooperativizarea agriculturii. în urma defrişării livezilor tradiţionale au fost înfiinţate masiv plantaţii de măr, prun, cireş şi vişin, adeseori pe terenuri cu pante abrupte şi secetoase sau pe păşuni sărace şi excesiv de umede. Drept urmare, mii de hectare dc livezi tinere s-au uscat înainte de a începe să producă, iar multe din cele rămase neîngrijite au fost decimate în
scurtă vreme de boli şi dăunători.

Capitolul II. Organele pomilor şi arbuştilor fructiferi

La pomii altoiţi, rădăcina aparţine portaltoiului, iar tulpina altoiului. Când pomii se înmulţesc prin seminţe (nucul, zarzărul, migdalul etc.), butaşi (coacăzul negru) sau drajoni (prunul Gras românesc şi vişinul local), tulpina şi rădăcina aparţin aceluiaşi individ.

La pomii altoiţi pe portaltoi vegetativi, rădăcinile care alcătuiesc structura permanentă sunt mai numeroase şi mai subţiri (cu mici excepţii).

Culoarea rădăcinilor pomilor este violacee (la zărzăr şi coacăzul negru), galben-roşcată (la cireş, vişin şi piersic), gălben-murdară (la corcoduş şi mahaleb), galben-cafenie (la măr), cafeniu-negricioasă (la păr) şi cenuşie brună (la nucul negru).

Pe solurile pietroase, sistemul radicular al pomilor depăşeşte uneori de 3 - 4 ori proiecţia coroanei, iar pe un sol brun lutos, de peste 5 ori.

La baza trunchiului se află coletul pomului, adică punctul de legătură dintre rădăcină şi tulpină. La unele asociaţii soi-portaltoi, coletul este mai îngroşat, fapt ce dovedeşte că între cei doi parteneri există o oarecare nepotrivire. Se cunosc însă şi pomi (Goldcn Dclicious/M9) la carc coletul îngroşat asigură pomilor o viaţă economică prelungită, precocitate în rodire şi o capacitate mare de producţie.

Capitolul III. Recunoaşterea pe teren a speciilor de pomi şi arbuşti fructiferi

Mărul altoit pe portaltoiul generativ (franc) atinge înălţimea de 8-10 m, iar pe portaltoii vegetativi, de vigoare slabă, cel mult 2,5-3 m.

Soiurile de păr altoite pe portaltoi franc realizează o talie mare (habitus), de 10-12 m, iar pe gutui o talie redusă, de numai 2-3 m.

Gutuiul este un pom sau un arbusotid (cu mai multe tulpini) cu talia de 3-5 m.

Soiurile dc prun altoite pe corcoduş formează pomi cu talia marc (6-7 m), iar pe prunul local, pomi cu talia mijlocie (3,5- 4 m).

Soiurile de cais în cultura clasică ating înălţimea de 5-8 m.

Piersicul formează pomi cu înălţimea de 3-5 m. La piersicul dwarf (pitic), talia pomilor este cuprinsă între 0,6 şi 1,5 m.

În livezile clasice, cireşul (netăiat) poate atinge înălţimea de 10-15 m, iar în luminişurile din pădure, cireşul sălbatic poate depăşi uşor 25 m.

Soiurile de vişin sunt arbustoide şi arborescente, formând pomi de talie mică (2-3 m) şi mare (5-6 m).

Soiurile şi populaţiile locale de nuc ating înălţimi impresionante (peste 20 m).

Soiurile de castan comestibil formează pomi viguroşi, înalţi (15-35 m) şi foarte longevivi.

In condiţii favorabile, soiurile de migdal ating o înălţime de 8-10 m şi o longevitate de peste 30 de ani.

Alunul este un arbustoid cu mai multe tulpini, care creşte sub formă de tufa, atingând înălţimea de 3-4 m.

Coacăzul negru este o tufa erectă sau răsfirată, înaltă de 1-1,5 m. Tulpinile care alcătuiesc tufa sunt de vârste (1-5 ani) şi culori diferite. Cele anuale au culoarea cafenie şi se exfoliază în fâşii neregulate, iar cele multianuale sunt colorate în cenuşiu închis.

Coacăzul roşu este o tufă cu tulpini erecte, înaltă de 1-1,5 m.

Agrişul formează tufe dese, înalte de 0,6-1,30 m, alcătuite din tulpini dc vârste diferite, în majoritate arcuite.

Afinul cultivat, cu tufa înaltă, realizează o talie cuprinsă între 0,6-2,5 m.

Zmeurul este un semiarbust, cu tulpini de 1 şi 2 ani, înalt de 1,2-1,6 m.

Soiurile de mur fără ghimpi cultivate în ţara noastră prezintă tulpini lungi (4-8 m) şi groase (10-30 mm) de culoare verde-violacee.
Căpşunul este o plantă perenă, semilemnoasă, care creşte sub formă de tufă mică (20-40 cm).

Capitolul IV. Înmulţirea pomilor şi arbuştilor fructiferi

În pomicultură sunt cunoscute două metode de înmulţire a pomilor şi arbuştilor fructiferi: înmulţirea sexuată şi înmulţirea vegetativă. Se înmulţesc sexual populaţiile locale de nuc şi castan comestibil, iar pe cale vegetativă – toate soiurile şi speciile cultivate.

Dintre formele de înmulţire vegetativă, menţionăm: altoirea, despărţirea tufelor, înmulţirea prin drajoni, marcotajul, butăşirea şi înmulţirea prin stoloni.

Altoirea este o metodă de înmulţire şi de promovare a soiurilor valoroase de pomi, de înnobilare a speciilor pomicole spontane (măr pădureţ, păr pădureţ, mahaleb etc.) şi semicultivate (zarzăr, corcoduş etc.) şi de schimbare a sortimentului de soiuri învechit ale căror fructe nu mai corespund solicitărilor consumatorilor. În pomicultură, altoirea este considerată o tehnică de lucru a chirurgiei vegetale prin care doi parteneri (altoiul şi portaltoiul) vin în contact, se acceptă reciproc şi convieţuiesc multă vreme ca o entitate pomicolă nouă. Pentru cultura clasică se vor prefera portaltoii franc.

Pentru livezile de pomi cu densitate mică se aleg soiuri valoroase, viguroase şi rezistente la boli, care formează coroane ample şi cu schelet puternic pentru a rezista încărcăturii mari de fructe.

Pentru zona dealurilor mijlocii şi înalte, sortimentul va fi alcătuit în principal din soiuri cu maturarea fructelor mijlocie şi târzie, asigurându-se astfel un consum eşalonat de fructe, din toamnă până primăvara târziu. Prin tradiţie, zona dealurilor mijlocii şi a colinelor din ţara noastră va rămâne şi în continuare sursa principală de mere, pere, prune, cireşe, vişine, alune, nuci, coacăze şi agrişe.

Din practica pomicolă se ştie că unele soiuri de păr sunt incompatibile cu gutuiul (ca portaltoi), în timp ce altele de cais şi piersic au o durată de viaţă mai scurtă când sunt altoite pe corcoduş. Longevitatea soiurilor de păr creşte când sunt asociate cu părul franc, a celor de piersic cu migdalul şi a caisului cu unele populaţii locale de prun (Buburuz).

Pentru înmulţirea pomilor în pepinieră se foloseşte altoirea în oculaţie (cu mugure). în perioada iulie-august sc practică altoirea în ochi dormind, iar primăvara, în luna aprilie, altoirea în ochi crescând.

Despărţirea tufelor se practică la speciile: agriş, coacăz şi zmeur şi constă în despărţirea unei tufe mari în altele mai mici. Fiecare plantă rezultată în urma despărţirii trebuie să prezinte tulpină şi rădăcină.

Înmulţirea prin drajoni se foloseşte pentru înmulţirea zmeurului, cătinei, populaţiilor locale de prun şi vişin. Drajonii sunt lăstari formaţi din mugurii de pe rădăcini şi prin individualizarea lor se pot obţine mai multe plante.

Înmulţirea prin marcotaj se aplică la agriş, coacăz, alun, cătină şi gutui. Marcotele sunt tulpini înrădăcinate în timpul legăturii lor cu plantele mamă. Marcotajul poate fi: simplu, prin muşuroire, radiar şi orizontal.

Butaşii sunt porţiuni de tulpină şi rădăcină detaşate de planta mamă care, în condiţii de vegetaţie normală, formează atât rădăcini, cât şi lăstari cu frunze.

Stolonii sunt tulpini târâtoare specifice căpşunului; în contact cu solul, accstea
formează mai multe rozete, care după înrădăcinare şi fortificare pol fi plantate pentru producţie.

Capitolul V. Creşterea, rodirea şi uscarea pomilor

Rodirea pomilor apare mai devreme sau mai târziu, în funcţic dc precocitatea soiului şi vigoarea portaltoiului.

În anii de mare producţie, fructele exercită o influenţă represivă asupra creşterii şi rodirii pomilor. Pomii supraîncărcaţi cu rod reduc ritmul de creştere a sistemului radicular, a tulpinii, lăstarilor, frunzelor şi de formare a mugurilor de rod.

În plantaţiile pomicole, unele specii şi soiuri rodesc în fiecare an, în timp ce altele fructifică o dată la 2-3 ani. Fructificarea bienală sau trienală se întâlneşte mai frecvent la speciile cu fructul mare (măr, păr, gutui) şi mai rar la speciile cu fructul mic (cireş, vişin). Există însă şi specii, precum piersicul, care, indiferent de mărimea recoltei, fructifică în fiecare an. Aceste exemple arată că, în aceleaşi condiţii de cultură, unele specii de pomi au tendinţa naturală să fructifice peri odic, în timp ce altele se comportă normal, formând muguri de rod în fiecare an.

Tăierile dc producţic aplicate diferenţiat asigură un spor dc recoltă de 28 - 42% la pomii tineri şi 34-63% la pomii maturi. În plus, acestea îmbunătăţesc calitatea fructelor şi anulează tendinţa de fructificare bienală a pomilor.

Capitolul VI. Formarea şi evoluţia mugurilor

Din practică se ştie că, în condiţiile unei recolte supraoptimale, aparatul foliar al pomului se diminuează, iar mărimea şi structura frunzei sunt mult deficitare în fotoasimilate. Datorită competiţiei pentru hrană între diferite organe ale pomilor (lăstari, fructe, muguri), cantitatea şi calitatea hranei sunt din ce în ce mai reduse şi mai puţin favorabile formării mugurilor de rod.

Perioada de creştere a fructelor este diferită de la o specie la alta. Astfel, pentru creşterea cireşelor la unele soiuri sunt necesare numai 45 de zile, în timp ce pentru soiurile de măr de iarnă, perioada de creştere a fructelor se prelungeşte până la 150-160 de zile. La măr şi păr, creşterea fructelor este continuu ascendentă până la faza de pârgă, în timp ce la prun, cais, cireş, vişin şi piersic ritmul creşterii este întrerupt în perioada formării sâmburelui.

Capitolul VII. Înfiinţarea plantaţiilor

Pentru obţinerea unor rezultate economice satisfăcătoare, plantaţiile pomicole se înfiinţează pe terenuri plane şi pe pante amenajate (pante 18-20%) şi neamenajate (panta 6-12%), cu expoziţie sudică, sud-vcstică sau sud-estică.

Plantaţiile extensive întreţinute prin înierbarc sunt poziţionate în zonele colinare, unde portaltoii generativi (din seminţe) valorifică mai economic solurile sărace. În grădinile familiale sunt acceptate mai toate tipurile de sol, cu condiţia ca ele să fie ameliorate prin fertilizări organice.

Dacă distanţele de plantare sunt prea mari, coroanele pomilor nu pot intercepta şi folosi eficient întreaga cantitate de lumină directă de la soare. Dacă distanţele sunt prea mici, există riscul ca pomii să se umbrească reciproc şi să se degarnisească într-un timp mai rapid şi pe porţiuni mari din coroană. De cele mai multe ori, însă, ei cresc înalţi în goana după lumină şi fructifică slab.

Distanţele de plantare pentru fiecare specie se stabilesc în funcţie de zona de cultură, vigoarea soiului şi a portaltoiului. De exemplu, la măr, în zona dealurilor mici şi mijlocii, pe sol cu fertilitate medie, portaltoiul M 106 impune o distanţă de plantare de 4 x 3 m.

Pe versanţii cu expoziţie sudică şi panta terenului mai mare de 6%, rândurile de pomi se trasează paralel cu curbele de nivel, de la est spre vest.

În multe zone din ţara noastră există plantaţii de pomi dc vârste diferite care nu au rodit niciodată, deşi au beneficiat dc cclc mai bune condiţii climatice şi agrotehnice. Faptul că mulţi dintre aceşti pomi au înflorit, dar nu au legal fructe, dovedeşte că florile lor s-au polenizat cu polen propriu. Florile de măr, cireş, vişin şi prun, în marea lor majoritate, sunt autosterile şi de aceea pentru legarea fructelor ele au nevoie să se polenizezc cu polen străin (dc la alte soiuri sau specii).

Autosterilitatea este foarte pronunţată la unele soiuri de cireş (Germersdorf), vişin (Crişana) şi migdal (Nonpareille), încât pomii plantaţi singuri, fară polenizatori, nu dau recolte niciodată. Această comportare contradictorie a soiurilor de pomi în timpul înfloritului şi legării fructelor lasă să se înţeleagă că în unele plantaţii nu este nevoie de polenizatori, în schimb în altele se recomandă folosirea a cel puţin 1-2 polenizatori care produc polen viabil şi în cantitate mare.

Pentru reuşita plantaţiilor superintensive trebuie solicitati pomi de vigoare mică (sub formă de vergi), altoiţi pe portaltoi slabi, iar pentru plantaţiile obişnuite (clasice) - pomi viguroşi, altoiţi pe portaltoi franc, obţinuţi din sămânţă.

Plantarea pomilor se face toamna, în perioada 15 octombrie - 20 noiembrie, în tot timpul iernii, când temperatura din sol şi aer este pozitivă, sau uneori primăvara devreme, când terenul s-a zvântat.

La pomii acceptaţi pentru plantare se execută fasonatul şi mocirlitul rădăcinilor. Prin fasonat sc înţelege îndepărtarea (prin tăieri) rădăcinilor rupte şi traumatizate în timpul scosului şi transportului pomilor, a celor uscate, necrozate şi parţial mucegăite şi scurtarea celor sănătoase, în funcţie de grosimea lor şi dimensiunile gropii.

La plantările de primăvară se face o copcă în jurul pomului, se udă puternic şi apoi, după zvântarea solului, se mulceşte cu paie, frunze sau rumeguş.

Capitolul VIII. Formarea coroanelor

Dirijările se bazează pe schimbarea poziţiei naturale a ramurilor în folosul creşterii sau fructificării, iar tăierile - pe eliminarea parţială sau totală a ramurilor anuale sau multianuale, în funcţie de efectele dorite.

Capitolul IX. Cultura speciilor pomicole pomacee

Specificul culturii mărului

În culturile comerciale, un sortiment de soiuri competitiv ar putea fi compus din:
- în grupa soiurilor de vară: Ark 2, Vista Bella, Akane, James Grieve, NJR 68, Close, Aromat de vară, şi Red Melba;
- în grupa soiurilor de toamnă: Prima, Pionier, Frumos de Voineşti, Parmen auriu, Generos şi Ciprian;
- în grupa soiurilor de iarnă: Jonathan, Golden Delicious, Starkrimson, Delicios de Voineşti, Idared, Ionared, Wagener premiat, Granny, Smith, Florina, Frumuseţea Romei, Kalter de Boemia, Red Kidd’s Orange, Frumos de Boskoop, Mutsu etc.

Sub influenţa portaltoiului au loc modificări importante şi în ce priveşte intrarea pomilor pe rod, mărimea şi calitatea recoltei, longevitatea economică a plantaţiilor etc.

Pomii altoiţi pe portaltoi vegetativi (M 9; M 26; MM 106) rodesc mai devreme şi au o durată dc viaţă mai scurtă decât cei altoiţi pe portaltoi franc, care rodesc mai târziu şi sunt mai longevivi.

Specificul culturii părului

Soiurile de păr înfloresc mai devreme decât cele de măr, dar pierderile cauzate de îngheţurile de revenire sunt minime şi nu afectează recolta.

În timpul fecundării, majoritatea soiurilor de păr se comportă ca autosterile, dar există şi soiuri cu tendinţa dc a lega fructe fără fecundare (partenocarpie). Cu toate acestea, pentru obţinerea unei recolte normale, în noile plantaţii se stabilesc polenizatorii, cu polenul fertil, pentru toate soiurile de păr.

Specificul culturii gutuiului

Începând cu anul 1992, când într-o plantaţie de gutui din Brăila a fost descoperită arsura bacteriană, producţia de gutui a devenit nesigură. Atacul violent asupra gutuiului înregistrat în unii ani i-a determinat pe mulţi cultivatori să defrişeze aceste livezi tinere de gutui aflate în plină rodire şi să renunţe la noi plantări. A trebuit să treacă aproape un deceniu şi oamenii să constate că pomii plantaţi izolat au fost mai puţin atacaţi şi chiar s-au refăcut după 2-3 sezoane de vegetaţie. Pe baza acestor observaţii şi constatări, apreciem că în prezent plantările pe suprafeţe mici par deocamdată să fie singura alternativă de a mai produce gutui pentru nevoile gospodăreşti, până la crearea de noi soiuri, rezistente la focul bacterian.

Soiurile de gutui se altoiesc pe portaltoi de gutui înmulţiţi prin butaşi sau marcotaj.

Soiurile dc gutui sunt autocompatibile şi de aceea nu necesită polenizatori (soiuri donatoare de polen).

Capitolul X. Cultura speciilor drupacee

Specificul culturii prunului

Prin plantaţiile masive efectuate în ultima vreme în grădinile populaţiei, prunul revine pc primul loc în rândul speciilor pomicolc cultivate în ţara noastră.

Soiurile de prun din sortiment se altoiesc pe corcoduş şi pe prunul franc.

Durata de viaţă a prunului variază între 25 şi 35 ani. Spre deosebire de măr şi păr, prunul înfloreşte mai devreme, la sfârşitul lunii martie sau începutul lunii aprilie.

Specificul culturii caisului

Caisul (Prunus armeniaca) este specia care s-a adaptat cel mai greu la condiţiile climatice din ţara noastră. în multe zone unde se cultivă, caisul rodeşte slab şi intermitent datorită îngheţurilor târzii de primăvară, carc distrug parţial sau total organele de fructificare (mugurii de rod, florile şi fructele tinere). Pierirea prematură a caisului a devenit, de asemenea, o problemă obsedantă pentru cei mai mulţi cultivatori, care renunţă să mai cultive această specie.

Portaltoii folosiţi mai frecvent în ţara noastră pentru cais sunt: zarzărul, corcoduşul şi prunul franc.

Specificul culturii piersicului

Cu mulţi ani în urmă, piersicul (Prunus persica) creştea liber pe dealurile mijlocii însorite, alături de viţa de vie. Plantaţiile dc piersic erau reduse ca număr şi suprafaţă şi cuprindeau numai soiuri cu pulpă albă, înmulţite prin sâmburi. Piersicul altoit se planta pe spaţii mici, în grădinile familiale, iar pomii se conduceau pe spalier sub formă de evantai.

Piersicul se altoieşte pe piersic, migdal amar şi corcoduş.

Soiurile de piersic sunt autocompatibile (cu mici excepţii) şi de aceea nu sunt necesare alte soiuri polenizatoare la plantare.

Soiurile de piersic au o creştere intensă şi o precocitate în rodire foarte pronunţată. Datorită acestui ritm rapid de creştere, rodire şi degamisire (uscare a ramurilor) durata de viaţă a piersicului nu depăşeşte 12-14 ani.

Piersicul dwarf prezintă pomi de talie mică (0,8-1,4 m), cu coroane dese formate din ramuri scurte normale şi anticipate, frunze mari intens colorate şi flori simple sau involte, de culoare roz sau roşu-frez, care se deschid eşalonat pe o perioadă mai îndelungată, oferind un peisaj coloristic fără egal. Soiurile sunt precoce şi foarte productive, cu o perioadă de vegetaţie prelungită. Fructele sunt acceptabile ca mărime şi de calitate apropiată celor obţinute de la soiurile standard.

Specificul culturii migdalului

Spre deosebire de celelalte specii pomicole, migdalul foloseşte mai eficient solurile pietrose, calcaroase şi nisipoase.

Din endocarpul fructelor se obţine cărbunele activ, necesar colorării coniacurilor şi unor vinuri speciale, din lemnul de migdal se confecţioncază obiecte de artă, iar din turtele rezultate de la extragerea uleiurilor se pregăteşte halvaua.

Soiurile de migdal se altoiesc pe: migdalul franc, piersicul franc, corcoduş, prunul franc şi Saint Julien.

Specificul culturii cireşului

Cireşul (Primus aviurn L.) este o specie mai puţin răspândită la noi în cultură, deşi condiţiile de climă şi sol îi sunt deosebit de favorabile. Restrângerea ariei de cultură a cireşului a fost influenţată de marile probleme care apar la întreţinerea plantaţiilor şi la recoltarea fructelor (datorită înălţimii mari a pomilor), de producţia scăzută şi de gradul ridicat de perisabilitate a cireşelor.

În ţara noastră, soiurile de cireş se altoiesc în proporţie de 80% pe portaltoi generativi şi 20% pe portaltoi vegetativi. Dintre portaltoii generativi se folosesc: cireşul sălbatic, cireşul franc şi mahalebul, iar din cei vegetativi IPC şi CI2.

Specificul culturii vişinului

Cultura vişinului (Primus cerasus L.) este relativ redusă în România. Cea mai mare parte din producţia dc fructe se obţine din grădinile populaţiei, unde vişinul se înmulţeşte uşor prin drajoni şi fructifică de timpuriu.

Capitolul XI. Cultura nuciferelor

Specificul culturii nucului

Pentru o mai bună compatibilitate la altoire şi o longevitate mai mare în plantaţie, soiurile dc nuc se altoicsc pc portaltoi seminceri (franc) obţinuţi din populaţiile locale cu talia pomului mai redusă şi pe portaltoiul Tg. Jiu 1.

Spre deosebire de alte specii (prun, cais, piersic), nucul creşte relativ lent în primii ani de la plantare. Din practică se ştie că nucului îi sunt necesari 1 -2 ani dc adaptare la condiţiile din livadă, timp în care creşterile vegetative sunt mici şi nesemnificative. Ulterior, însă, ritmul creşterilor anuale se intensifică, lăstarii atingând dimensiuni foarte mari (1,2-1,6 m). După 15-20 de ani, nucul poate atinge înălţimea de 20-25 m.

Specificul culturii alunului

Cultura alunului (Corylus avellana L.) în ţară s-a dezvoltat relativ puţin şi fără efecte economice promiţătoare. Unele încercări făcute de Staţiunea Pomicolă Vâlcea s-au lovit de etapa tranziţiei care a frânat extinderea acestei specii în zonele colinare favorabile şi a distrus plantaţiile tinere cu soiuri noi valoroase, testate şi remarcate pentru producţie şi calitatea fructelor.

Alunul se înmulţeşte vegetativ, prin drajoni, marcote, butaşi şi altoire. Pentru grădinile familiale se folosesc cu precădere drajoni înrădăcinaţi, recoltaţi de la plantele aflate în plină producţie, iar pentru microferme, materialul săditor produs in marcoticrc prin metoda marcotaj prin aplecare (în crosă).

Jeff Lowenfels şi Wayne Lewis, Colaborează cu microbii! Ghidul grădinarului pentru reţeaua vie a solului (note de lectură)

2012-02-28T13:20:00.002-08:00

Titlul original: Teaming with Microbes. A Gardener’s Guide to the Soil Food Web
de Jeff Lowenfels şi Wayne Lewis. Timber Press, 2006

[Deşi este evident că dorinţa autorilor a fost de a scrie o carte de popularizare în domeniul extrem de puţin cunoscut al microbiologiei solului, volumul Teaming with microbes abundă în informaţii care nu pot fi reproduse satisfăcător în nişte simple note de lectură. Parcurgerea integrală a volumului va facilita nu numai dobândirea unor cunoştinţe extrem de utile, dar şi întâlnirea cu un tip de discurs practic inexistent în cărţile de specialitate de la noi – un discurs care, deşi perfect adaptat la capacitatea de înţelegere a cititorului mediu, nu face rabat de la calitatea şi precizia informaţiilor. – S.M.]

PARTEA I. CUNOŞTINŢE DE BAZĂ

Cele mai multe dintre vieţuitoarele solului trăiesc în primii 10 centimetri de sol, dar au fost descoperite şi anumite specii de microbi la adâncimea de două mile.

Într-o linguriţă de sol, (dacă solul este viu), trăiesc câteva miliarde de bacterii, câţiva metri de hife de ciuperci, câteva mii de protozoare şi câteva zeci de nematode.

Cei mai mulţi dintre grădinari cred că plantele pur şi simplu preiau substanţele nutritive prin rădăcini. Foarte puţini ştiu că o bună parte din energia rezultată din fotosinteză este folosită de plnate pentru a produce substanţe chimice, numite exudaţi, pe care le secretă prin rădăcini şi care atrag bacterii şi ciuperci.

Exudaţii sunt carbohidraţi şi proteine care sunt secretate în rizosferă (zona din jurul rădăcinilor, care poate ajunge la câţiva milimetri grosime).

Bacteriile şi ciupercile consumă exudaţii, fiind ulterior consumate de microbi mai mari, precum nematode şi protozoare. Excrementele acestora din urmă sunt absorbite direct de către plante.

Plantele controlează cantitatea de exudaţi emisă, controlând astfel şi cantitatea de ciuperci şi bacterii atrase de aceştia.

Orice membru al ecosistemului din sol, odată mort, devine hrană pentru alţi membri. Astfel substanţele nutritive rămân în sol. Fără acest sistem, substanţele nutritive s-ar scurge din sol.

Uneori, bacteriile lucrează cu ciupercile formând straturi protectoare nu numai în rizosferă (zona din jurul rădăcinii), ci şi în filosferă (zona din jurul frunzelor).

Azotul nu este tot timpul la fel!

Până în 1980, cercetătorii nu au putut măsura cu precizie proporţia dintre bacterii şi ciuperci din soluri. Abia relativ recent s-a descoperit că în solurile în care intervenţia umană este mică, ciupercile sunt cele care domină, în vreme ce solurile controlate de om sunt dominate de bacterii. În păduri, în comparaţie cu solurile agricole, există în medie de 10 ori mai multe ciuperci decât bacterii.

Plantele perene, arbuştii şi arborii preferă solurile dominate de ciuperci.

Plantele anuale, ierburile şi legumele preferă solurile dominate de bacterii.

Explicaţia pentru acest fapt ţine de modul în care se fixează azotul în sol. În funcţie de mediul din sol, azotul poate rămâne sub formă de amoniu (NH4) sau poate fi transformat în nitrat (NO3) de bacterii specifice. Solurile dominate de bacterii tind să aibă un pH alcalin, ceea ce constituie un bun mediu de viaţă pentru bacteriile care au această funcţie de transformare a azotului în nitraţi. În solurile dominate de ciuperci, cea mai mare parte a azotului rămâne sub formă de amoniu.

Fertilizatorii sunt săruri care absorb apa din bacterii, ciuperci, nematode şi protozoare din sol, distrugând întregul sistem de hrănire al vieţuitoarelor microscopice.

Dintre cele peste 90 de elemente chimice care se găsesc în sol, opt sunt extrem de importante: oxigenul, siliciul, aluminiul, fierul, magneziul, calciul, sodiul şi potasiul. Fiecare dintre aceastea are o anumită sarcină electrică cu ajutorul căreia se combină pentru a forma diverse minerale.

Apa din soluri

- apa gravitaţională este apa care, circulând prin porii mari ai solului, împinge aerul în afară şi permite aerului proaspăt să pătrundă
- apa capilară este apa care se găseşte în porii de mici dimensiuni. Ea nu este influenţată de circuitul apei gravitaţionale. Ea stă “lipită” de sol prin tensiune de suprafaţă. Apa capilară poate “curge” în sus, fiind astfel disponibilă pentru rădăcinile plantelor mult timp după ce apa gravitaţională s-a scurs.
- apa hidroscopică este o peliculă subţire ataşată de particulele de sol într-un fel asemănător cu al apei capilare, însă ea nu poate fi absorbită de rădăcinile plantelor. Apa hidroscopică este extrem de importantă pentru deplasarea microbilor în căutarea hranei.

Profile şi orizonturi ale solului

Pentru grădinar, cele mai importante orizonturi ale solului sunt cele numite O şi A.

Orizontul O este orizontul de la suprafaţă. Suborizontul Oi conţine materie organică identificabilă – sol fibric. Suborizonul Oe prezintă materie în stadiu mai avansat de dezagregare – sol humic. Suborizontul Oa este acolo unde materia organică este descompusă atât de mult încât nu-i mai poate fi identificată originea – sol sapric.

Orizontul A se află sub orizontul O. Aici particulele de humus se acumulează pe măsură ce apa spală particulele de sol din orizontul O. Orizontul A are cea mai mare cantitate de materie organică dintre toate orizonturile solare. În orizontul A se desfăşoară cea mai intensă activitate biologică. Rădăcinile plantelor cresc în orizontul A.

Culoarea solului

Particulele de sol care prezintă pete roşii sau gălbui sunt semnele ale prezenţei fierului.

Când în sol se află oxid de magneziu în cantitaţi importante, solul are o nuanţă purpuriu-închis.

Solurile de culoare gri indică lipsa materiei organice.

Textura solului

După tipul texturii, solurile pot fi: nisipoase (particule mari, suficient de grele pentru a fi afectate de gravitaţie), mâloase (textură asemănătoare cu cea a făinei) sau argiloase (frecate între degete, particulele de argilă par de “plastic” şi cumva alunecoase).

Dacă o particulă de sol argilos ar fi de mărimea unei seminţe de gălbenea, o particulă de sol mâlos va fi cât o ridiche mare, iar un fir de nisip cât o roabă.

Textura solului nu trebuie confundată cu compoziţia solului!

Pentru grădini, solul ideal este cel lutos – combinaţie între părţi relativ egale de sol nisipos, mâlos şi argilos.

Capacitatea de schimb cationic a solului

Particulele de sol, cu excepţia celor de nisip care sunt prea mari, poartă sarcini electrice. Aceste particule se numesc ioni. Dacă ionii au sarcină electrică pozitivă, se numesc cationi. Dacă au sarcină electrică negativă, se numesc anioni.

Cationii adsorbiţi de argilă şi humus includ calciul (Ca++), potasiul (K+), sodiul (Na+), magneziul (Mg++), fierul (Fe++), amoniul (NH4+) şi hidrogenul (H+). Toate aceste sunt substanţe nutritive deosebit de importante.

Printre anionii din sol se numără: clorurile (Cl-), nitraţii (NO3-), sulfaţii (SO4-), fosfaţii (PO4-). Anionii sunt însă îndepărtaţi de către sarcinile negative din particulele de argilă şi humus, nefiind absorbite şi astfel fiind spălate din sol. Din acest motiv, aceste substanţe lipsesc cel mai adesea din sol.

pH-ul

pH-ul ne indică concentraţia de ioni de hidrogen (H+, cationi) dintr-o soluţie. Ca grădinari, trebuie să ştim că de fiecare dată când vârful unei rădăcini schimbă un cation de hidrogen pentru un cation de substanţă nutritivă, concentraţia de ioni de hidrogen din soluţie creşte. Astfel, pH-ul creşte, solul tinzând să devină alcalin. Totuşi, plantele menţin un echilibru preluând şi anioni.

Bacteriile

Bacteriile sunt organisme monocelulare atât de mici încât 250.000 – 500.000 de bacterii pot încăpea în punctul de la finalul acestei fraze.

Bacteriile sunt, alături de ciuperci, principalii descompunători. Fără bacterii, în câteva luni am muri sufocaţi în propriile reziduuri.

Există bacterii specializate în descompunerea celulozei (celuloza este un carbohidrat complex şi materialul care conferă structura plantei. Celuloza constituie jumătate din masa organică a plantei).

Totuşi, bacteriile nu pot descompune lignina (complex molecular dur care se găseşte în scoarţa copacilor şi în toate materialele lemnoase), care este „lăsată” pentru descompunere ciupercilor.

Bacteriile joacă un rol crucial în reciclarea a trei elemente de bază ale vieţii: carbonul, sulful şi azotul.

Pentru ca plantele să se poată folosi de azot, acesta trebuie “fixat” – adică “îmbinat” cu oxigen sau hidrogen – sub formă de amoniu (NH4+), nitraţi (NO3-) sau nitriţi (NO2-).

Bacteriile care fixează azotul în nitriţi preferă solurile alcaline. Astfel, numărul lor scade simţitor când pH-ul solului cade sub cota 7.

Un alt rol major al bacteriilor este acela de a reţine în structurile lor celulare substanţele nutritive care altfel ar fi evacuate din sol.

În solurile cu o mare diversitate de bacterii, speciile bacteriene patogene sunt ţinute sub control de speciile bacteriene nonpatogene.

Ciupercile

Se cunosc circa 100.000 de specii diferite de ciuperci şi se estimează că numărul real ar fi de peste 1 milion de specii.

Spre deosebire de bacterii, ciupercile nu au nevoie de o peliculă de apă cu ajutorul căreia să se răspândească în sol.

Ciupercile pot penetra suprafeţe foarte dure şi se pot hrăni cu compuşi complecşi (lignina este dizolvată prin producerea unei enzime numite fenol-oxidază).

Viteza de creştere a ciupercilor poate ajunge la cota uluitoare de 40 de micrometri pe minut (prin comparaţie, o bacterie obişnuită se deplasează circa 6 micrometri de-a lungul întregii vieţi).

Când ciupercile mor, hifele acestora se transformă într-un adevărat sistem subteran de tunele microscopice (cca. 10 micrometri diametru) prin care apa şi aerul pot trece. Aceste zone sunt refugii pentru bacteriile vânate de protozoare – protozoarele au dimensiuni considerabil mai mari decât cele ale tunelelor.

Ciupercile sunt principalii descompunători din sol. Adesea, bacteriile consumă materia ce a fost deja prelucrată de ciuperci.

Ca şi bacteriile, ciupercile ar trebui privite ca nişte containere cu fertilizatori.

Fosforul este aproape întotdeauna blocat în soluri. Chiar şi când este aplicat ca îngrăşământ, fosforul devine inaccesibil plantelor în câteva secunde. Ciupercile nu numai că îl caută, dar îl şi prelucrează astfel încât să poată fi absorbit de rădăcinile plantelor. De asemenea, procese asemănătoare au loc cu cuprul, calciul, magneziul, zincul şi fierul.

În solurile dominate de ciuperci, azotul se prezintă sub formă de amoniu. Aceasta este foarte bine dacă vrem plante care preferă amoniul nitraţilor, dar reciproca nu este valabilă.

Ciupercile intră adesea în simbioză cu rădăcinile plantelor. În schimbul exudaţilor din rădăcinile plantelor, ciupercile caută apă şi substanţe hrănitoare pe care le aduc plantelor.

Abia în anii 1990, termenul de micoriză (eng. mychorriza) a început să intre în vocabularul industriei agricole, dar mai deloc în vocabularul grădinarilor.

Cel puţin 90% din plante formează micorize (relaţii simbiotice cu ciupercile), iar procentajul real este probabil peste 95%.

Ciupercile din sol sunt extrem de sensibile la : compactarea solurilor, fungicide (evident), pesticide, îngrăşăminte neorganice, la alterarea fizică a solului (grapa industrială, sapa dublă).

Prin micoriză, suprafaţa rădăcinilor copacilor se măreşte de circa 700 – 1000 de ori.

Algele

Există alge marine, alge de apă dulce şi alge terestre. Algele terestre trăiesc în sol, la suprafaţă, unde au parte de lumină solară.

Algele sunt producători primari, fotoautotrofi (îşi produc singure hrana prin absorbirea energiei solare).

Rolul algelor în grădinărit este minor, din cauza nevoii lor de lumină solară. Dar, în măsura în care vieţuiesc în sol, ele secretă polizaharide şi mucegaiuri care ajută la lipirea şi agregarea particulelor de sol.

Protozoarele

Protozoarele se prezintă în trei modele: pseudopode (ex. amibele), ciliate (ex. parameciul), flagelate (ex. euglena).

Protozoarele dezvoltă numeroase relaţii simbiotice cu bacteriile.

Protozoarele au nevoie de umezeala conferită de apa hidroscopică. Dacă umezeala dispare, protozoarele hibernează, unele specii putând hiberna chiar câţiva ani de zile.

Deosebit de importante sunt reziduurile produse de protozoarele care consumă bacterii şi ciuperci. Aceste reziduuri organice conţin carbon şi alte substanţe nutritive care au fost imobilizate, acum devenind din nou disponibile pentru plante. Printre acestea se numără amoniul (NH4+). Dacă solul are pH peste 7, bacteriile fixatoare de azot sunt prezente şi vor transforma amoniul în nitraţi.

În jur de 80% din azotul necesar plantelor provine din reziduurile produse de protozoarele consumatoare de bacterii şi ciuperci.

Dacă nu avem protozoare în grădină, nu avem nici râme.

Nu toate protozoarele sunt benefice, dar într-un ecosistem sănătos, protozoarele care consumă rădăcinile sunt ţinute sub control în mod natural.

Nematodele

Nematodele sunt viermi orbi, nesegmentaţi care, împreună cu protozoarele, mineralizează substanţele nutritive conţinute de bacterii şi ciuperci.

S-au identificat aproximativ 20.000 de specii de nematode, iar cercetătorii estimează că numărul real s-ar ridica la aproape 1 milion de specii.

Nematodele au nevoie pentru ele însele de mai puţin azot decât protozoarele. Astfel, ele eliberează şi mai mult azot în folosul plantelor. Din nou, dacă pH-ul solului este sub 7, bacteriile fixatoare de azot vor lipsi, iar azotul va rămâne sub formă de amoniu, nu va fi transformat în nitraţi.

Pentru că nematodele sunt mult mai mari decât bacteriile, ciupercile şi protozoarele, au nevoie de un sol mult mai afânat. Numărul lor va fi drastic redus dacă solul este prea compactat.

Artropodele

Sub această denumire sunt reunite gâzele, gândacii, furnicile, termitele, muştele, păianjenii etc.

Cea mai mare parte dintre artropode este alcătuită din animale care mărunţesc materia organică, făcând-o mai accesibilă pentru bacterii şi ciuperci.

De asemenea, multe artropode au funcţia de taximetru – ele transportă pe corp diverse forme de viaţă microbiană.

Căpuşele şi Collembola (eng. Springtail) sunt responsabile pentru reciclarea a 30% din frunzele şi resturile lemnoase din pădurile din zonele cu climă temperată.

Căpuşele sunt deosebit de importante prin funcţiile lor de reciclare şi de descompunere în reţeaua vie a solului.

Furnicile pot amesteca circa 6 tone de sol anual.

Prin multitudinea de funcţii pe care le îndeplinesc, prezenţa artropodelor în sol este o dovadă clară a faptului că întreaga comunitate din sol este sănătoasă.

Viermii de pământ (râmele)

Pe un acru (cca. 4000 m²) de pământ de grădină bun, se găsesc 2-3 milioane de viermi care, în căutarea hranei, pot afâna anual în jur de 18 tone de sol.

În solurile forestiere, se găsesc mult mai puţini viermi, rolul lor nefiind atât de important. Aşadar, viermii se găsesc în număr mai mare în solurile dominate de bacterii.

Darwin a afirmat că orice particulă de sol a trecut cel puţin o dată printr-un vierme de pământ.

Fecalele viermilor sunt cu 50% mai bogate în substanţe nutritive decât solul care nu a fost “prelucrat” de viermi. Acest fapt ameliorează şi nivelul schimbului cationic al solului.

Faţă de solul obişnuit, fecalele viermilor conţin de 7 ori mai mult fosfor, de 10 ori mai mult potasiu, de 5 ori mai mult azot, de 3 ori mai mult magneziu disponibil, de 1,5 ori mai mult calciu.

Viermii de pământ pot elimina circa 10-15 tone de excremente / acru de pământ / an.

Râmele sunt foarte puternice. În căutarea hranei, ele pot deplasa bucăţi de rocă de 6 ori mai grele decât ele.

Tunelurile săpate de râme sunt extrem de importante pentru aerisirea şi controlul fluxului de apă din sol. Unele specii de râme sapă vertical, putând ajunge la 4 metri adâncime, altele sapă orizontal, la maxim 15 centimetri de suprafaţă.

Râmele sunt extrem de sensibile deopotrivă la tehnicile industriale de „îngrijire” a solului şi la fertilazatorii chimici

Gastropodele (melcii)

Melcii pot “hiberna” în condiţii nefavorabile (uscăciune) până la patru ani.

Fiecărui melc fără cochilie pe care-l vedem pe pământ îi corespund alţi trei sau patru care caută hrană în subsol.

Melcii accelerează descompunerea materiei organice, făcând-o mai uşor de digerat pentru bacterii şi ciuperci.

PARTEA A II-A. APLICAREA CUNOŞTINŢELOR DESPRE VIAŢA SOLULUI ÎN BENEFICIUL GRĂDINII

Cele mai simple şi mai eficiente metode pentru remedierea vieţii din sol sunt: compostul, mulciul şi ceaiul de compost aerat activ.

[Nu vom reda mai jos tehnicile generale de „fabricare” ale compostului şi mulciului. Ele sunt descrise pe larg în nenumărate volume şi articole şi sunt deja cunoscute de orice grădinar amator. Vom reda ceea ce considerăm că sunt informaţii mai puţin cunoscute, deşi nu lipsite de importanţă]

Vermicompostul este aproape întotdeauna dominat de bacterii.

Pentru inocularea în sol, stratul de compost trebuie să aibă între 0.5 şi 2,5 cm, indiferent dacă este de natură bacteriană, fungală sau echilibrat între acestea. Compostul fungal trebuie aplicat în jurul copacilor, arbuştilor şi celor mai multe dintre plantele perene. Compostul bacterian este recomandat în special legumelor, straturilor cu flori şi peluzelor.

Un mulci format din materii organice maronii, având o anumită vârstă, va dezvolta mai degrabă reţele de ciuperci, în timp ce un mulci din materii organice verzi va găzdui bacterii.

Este important să nu formăm straturi prea groase din materii verzi, pentru că astfel vom opri aerisirea stratului de mulci şi va avea loc fermentaţia anaerobă, care va dezvolta un miros neplăcut şi căldură – cu impact negativ asupra reţelei vii pe care încercăm să o sprijinim.

Din acest motiv, în general, stratul de mulci e bine să nu depăşească 5-7,5 cm grosime.

Nu trebuie să “cocoloşim” planta cu mulci. Trebuie să lăsăm un spaţiu mic între tulpină şi mulci, pentru ca descompunerea microbiană să nu o afecteze.

Un strat de mulci de 5 cm grosime format din aşchii de scoarţă de copac va dura circa 3-4 ani.

Mulciul are rezultate excepţionale când este folosit concomitent cu compostul. Adăugăm mai întâi compostul pe sol, apoi îl acoperim cu mulci.

Deşi întreţinem bacteriile şi ciupercile, nu putem avea rezultate prea bune în lipsa protozoarelor şi nematodelor, care completează ciclul substanţelor nutritive. O modalitate simplă de creştere a protozoarelor este prin înmuierea de iarbă tăiată, lucernă, fân sau paie în apă declorinată pentru trei sau patru zile. Pentru a putea păstra amestecul în stadiu aerob, putem folosi piatră de aer (de genul celor folosite în acvarii) sau o mică pompă de aer. Această soluţie, odată maturată, poate fi împrăştiată direct pe mulci.

Ceaiul de compost este o tehnică de ameliorare a calităţii vieţii din sol care compensează dezavantajele celorlalte două metode menţionate. Compostul necesită un efort fizic destul de însemnat, iar în cazul unei grădini mari, căratul compostului sau al mulciului poate fi anevoios.

În plus, compostul şi mulciul au un dezavantaj – nu se pot aplica pe frunze.

Nu trebuie confundat ceaiul de compost (eng. Actively Aerated Compost Tea – AACT) cu:

- levigatul din compost, care e un lichid care iese din compost când este presat sau spălat de apă. Levigatul din compost are prea puţină importanţă, pentru că, aşa cum am văzut, bacteriile şi ciupercile au metode proprii de fixare în materie, nefiind uşor de spălat;
- extractul de compost, care este rezultatul înmuierii compostului în apă pentru câteva săptămâni. Rezultatul este o soluţie anaerobă, ceea ce face ca extractul de compost să nu fie o soluţie rentabilă.
- ceaiul din gunoi de grajd, care este rezultatul înmuierii gunoiului de grajd în apă pentru câteva săptămâni, care este de asemenea anaerob.

Ceaiurile din compost moderne sunt aerobe. Ele sunt produse prin adăugarea compostului în apă declorinată şi aerisirea amestecului pentru 24-48 h.

Vermicompostul poate înlocui compostul în reţeta de ceai.

Pentru a încuraja dezvoltarea bacteriilor în ceaiurile de compost, putem adăuga melasă pudră sau lichidă (nesulfurată, pentru a nu ucide microbii), sirop de arţar, sirop de trestie de zahăr sau sucuri de fructe.

Pentru a încuraja dezvoltarea ciupercilor în ceaiurile de compost, putem adăuga varec (alge marine brune), acizi humici sau fulvici, praf din piatră de fosfat.

Nu există exces de ceai de compost. Cercetările nu au constatat rezultate nocive la aplicări nelimitate.

Dacă nu este pur şi simplu turnat, ci pulverizat, trebuie să ţinem cont că frunzele trebuie acoperite în proporţie de minim 70% din suprafaţă şi trebuie acoperite ambele părţi ale frunzei.

Razele ultraviolete ucid microbii. Udarea cu ceai de compost se va face când nivelul UV este mic.

Dacă se aplică prin pulverizare, presiunea din spray nu trebuie să depăşească 70 pounds (31,7 kg), iar viteza pulverizării trebuie să fie mică. Un pulverizator gen vermorel poate fi o opţiune bună pentru suprafeţe mari dacă îndeplineşte cerinţele de mai sus.

Ceaiul aerob de compost poate fi aplicat ori de câte ori dorim, neexistând contraindicaţii sau limitări. În cazul în care terenul a fost fertilizat chimic o lungă perioadă înainte, ceaiul se poate aplica săptămânal timp de 3 luni pentru restabilirea reţelei vii din sol.

Ca regulă generală, autorii recomandă aplicarea prin turnare a 5 galoane (18,9 litri) / acru de teren (cca. 4.000 mp) sau prin pulverizare a 10 galoane / acru. Ceaiul poate fi diluat, cu condiţia să avem minim 5 galoane de concentrat / acru.

Ceaiul de compost se aplică cu rezultate bune toamna după căderea frunzelor, primăvara înainte de începutul ciclului vegetativ (autorii recomandă aici 10 galoane prin turnare / acru).

Ceaiul aerob de compost – fie bacterial, fie fungic - combate eficient numeroase boli ale plantelor (listate în volum după denumirea ştiinţifică).

Pentru o ameliorare mai rapidă a pH-ului solului, autorii recomandă ca piatra de var să fie amestecată de la început în compost.

Îngrijirea copacilor, arbuştilor şi plantelor perene

Copacii, arbuştii şi plantele perene preferă, în marea lor majoritate, solurile dominate de ciuperci. Excepţii de la această regulă sunt : plopii, mestecenii, plopii tremurători.

Copacii, arbuştii şi plantele perene nu se dezvoltă bine în soluri compactate. O soluţie de urgenţă este aerisirea prin tampoane (eng. plug aeration), dar aceasta trebuie secondată de tehnicile de ameliorare a reţelei vii din sol.

Compostul trebuie aplicat la adâncime de 2,5-5 cm şi trebuie să cuprindă cel puţin linia de contur a coroanei plantei respective. Indicaţia de mai sus, conform căreia compostul nu trebuie să atingă tulpina sau trunchiul plantei pentru a nu declanşa descompunerea acesteia, rămâne valabilă.

Înainte de plantare, autorii recomandă inocularea rădăcinilor cu ciuperci micorizale (care intră în simbioză cu rădăcinile copacilor, protejându-le şi facilitându-le creşterea).

Cele mai multe dintre conifere şi speciile de esenţă tare (mesteacăn, stejar, fag) formează relaţii simbiotice micorizale cu ciuperci ectomicorizale (care trăiesc aproape de suprafaţa rădăcinii şi formează reţele în jurul ei). Cele mai multe specii de arbuşti, arbori de esenţă moale şi plantele perene formează relaţii simbiotice micorizale cu ciuperci endomicorizale (care pătrund şi cresc în rădăcină, dar şi în afara ei). Există însă şi excepţii – rododendronii, azaleele sau afinele au nevoie de ciuperci ericacee, care însă nu se găsesc deocamdată pe piaţă.

Îngrijirea legumelor şi plantelor anuale

Măsurarea pH-ului din zona rizosferei este un bun indicator – dacă pH-ul este alcalin, cel mai probabil solul este dominat de bacterii. În solurile acide, ciupercile tind să domine.

Evitaţi aratul şi lucrările adânci ale solului. Practica aratului adânc şi mărunţitului solului i se datorează în mare parte lui Jethro Tull, un avocat englez din secolul al XVII-lea (inventatorul semănătoarei moderne), care considera că pământul trebuie mărunţit de către om pentru că plantele ar avea nişte guri mici cu care ar înghiţi particulele de sol. Rezultatul este că îndeplinim cu sfinţenie această practică deşi am aflat între timp că plantele nu mănâncă solul.

Iarba mărunţită este o excelentă sursă de mulci verde (chiar dacă devine maronie, este considerată o sursă de mulci verde, pentru că la tăiere, conţine zaharuri care rămân în compoziţia ei chiar şi după ce clorofila dispare). Acelaşi lucru este valabil şi la paie. E bine să fie adăugate substanţe organice în sol din toamnă, pentu a putea fi descompuse până la începutul creşterii plantelor.

Mulciul verde favorizează în principal dezvoltarea bacteriilor.

Mulciul maroniu favorizează în principal dezvoltarea ciupercilor.

Mulciul bacterial (verde), aplicat în strat de grosimi între 5 şi 7,5 cm, este deosebit de eficient în combatarea buruienilor, cu condiţia să nu aibă contact cu plantele care se doresc protejate.

Dacă pe teren s-au făcut în trecut aplicări sistematice de îngrăşăminte chimice, trebuie aplicate toate tehnicile de ameliorarea a vieţii din sol – compost, mulci, ceai aerob de compost:

- aplicarea unui strat de 2,5 – 5 cm de compost bacterian înainte de plantarea legumelor şi plantelor anuale
- pulverizarea seminţelor cu ceai aerob de compost şi inocularea cu ciupercile micorizale
- după plantare, se aşterne un strat de mulci verde.
- după ce apar primele frunzuliţe, plantele se pulverizează cu ceai de compost bacterial şi se repetă operaţia cu câteva săptămâni înainte de recoltare. Se reia operaţiunea şi pe rămăşiţele rămase după ce sezonul de cules s-a încheiat.
- e important să aplicăm mulciul toamna pentru ca bacteriile, ciupercile, protozoarele şi nematodele să poată lucra în timpul iernii, de fiecare dată când vremea le permite.

Autorii nu recomandă aplicarea ceaiurilor de compost la temperaturi foarte joase şi nici în perioadele foarte secetoase. De asemenea, nici mulciul nu se aplică în vreme de secetă, pentru că împiedică solul să absoarbă apa.

“Nimeni n-a fertilizat vreodată o pădure”

Cele 19 reguli ale reţelei vii din sol:

1. Unele plante preferă solurile dominate de ciuperci, altele preferă solurile dominate de bacterii.
2. Cele mai multe dintre legume, plante anuale şi ierburi preferă azotul sub formă de nitrat şi au cele mai bune rezultate în solurile dominate de bacterii.
3. Cele mai multe dintre speciile de arbuşti preferă azotul sub formă de amoniu şi dau cele mai bune rezultate în solurile dominate de ciuperci.
4. Compostul poate fi folosit la inocularea microbilor folositori în soluri pe toată suprafaţa terenului şi poate fi folosit la introducerea, menţinerea sau îmbunătăţirea reţelei vii din sol în anumite zone.
5. Adăugarea de compost la suprafaţa solului va inocula solul cu microbii care se regăsesc în compost.
6. Materia organică brună, învechită, favorizează ciupercile; materia organică proaspătă, verde, favorizează bacteriile.
7. Mulciul aplicat la suprafaţă tinde să favorizeze ciupercile; mulciul amestecat cu solul tinde să favorizeze bacteriile.
8. Udarea şi măcinarea mulciului accelerează procesul de colonizare bacterială.
9. Mulciul mai aspru şi uscat favorizează dezvoltarea ciupercilor.
10. Zaharurile ajută bacteriile să se multiplice şi să se dezvolte. Varecul, acizii humici şi fulvici, piatra de fosfat ajută ciupercile.
11. Alegând materialele pentru compost, putem obţine un ceai de compost fungic, bacterian sau echilibrat.
12. Ceaiurile de compost sunt sensibile la clorină şi conservanţi.
13. Aplicarea îngrăşămintelor de sinteză ucide cea mai mare parte din microbii care alcătuiesc reţeaua vie a solului.
14. Evitaţi aditivii care au indici NPK mari (maximul admis este de 10-10-10).
15. Orice aplicare de îngrăşământ chimic (nerecomandată decât ca soluţie de urgenţă) trebuie să fie urmată de aplicarea de ceai aerob de compost.
16. Cele mai multe dintre conifere şi speciile de esenţă tare (mesteacăn, stejar, fag) formează relaţii simbiotice micorizale cu ciuperci ectomicorizale (care trăiesc aproape de suprafaţa rădăcinii şi formează reţele în jurul ei).
17. Cele mai multe specii de arbuşti, arbori de esenţă moale şi plantele perene formează relaţii simbiotice micorizale cu ciuperci endomicorizale (care pătrund şi cresc în rădăcină, dar şi în afara ei).
18. Grapa industrială şi perturbarea excesivă a solului distrug sau afectează grav reţeaua vie a solului.
19. Întotdeauna amestecaţi ciuperci endomicorizale cu seminţele plantelor anuale şi legumelor la momentul plantării sau aplicaţi-le pe rădăcini la momentul transplantării.

Introducere la construcţiile ecologice (partea a III-a)

2012-02-25T11:19:00.009-08:00

Episodul acesta va fi dedicat unui subiect de care a auzit toată lumea: chirpicii. Nu le spune adobe, ca americanii, pentru că astea-s fiţe. Pentru mine Adobe sunt nişte băieţi care au făcut Acrobat Reader, programul cu care se pot citi fişierele minunate terminate cu extensia pdf. Chirpicii sunt chirpici, cu ei se fac case, grajduri şi coteţe. Plus că acest episod este dedicat şi ziariştilor formaţi şi mecanizaţi la banda rulantă a facultăţilor de jurnalism, pentru care chirpicii sunt sinonimi cu sărăcia rurală şi înapoierea mentală, un soi de reminiscenţă a Dark Age-ului de care nu putem scăpa, la fel cum nu putem scăpa nici de toaleta din fundul curţii, nici de căruţele cu cai, nici de oamenii care nu plătesc impozite (toate aceste subiecte delicioase nu vor fi dezbătute aici). Lor şi tuturor iubitorilor de ciment, asfalt şi mase plastice, le dedic acest episod şi cele care vor urma.

Chirpiciul este în mod esenţial o cărămidă uscată la soare. Este fabricat din aproximativ acelaşi material ca şi cărămizile arse, cu diferenţa că acestea din urmă au un conţinut mai mare de argilă, pentru a rezista uscării accelerate în cuptor. Chirpiciul, dimpotrivă, conţine mai mult nisip şi paie sau fân ca armătură, şi se usucă la soare. Din raţiuni care vizează ergonomia lucrului, versiunea în România sunt mult mai mari decât cărămizile obişnuite (cel puţind e două ori, trecând cu uşurinţă de 10 kg). Avantajele sunt cunoscute: se fabrică în regie proprie, sunt destul de rezistenţi la greutatea proprie şi cea a podului, de aceea zidăria nu are nevoie de o structură de rezistenţă suplimentară, iar liantul utilizat este tot lutul. Deci totul eco. Dezavantajele: nu se împacă bine cu apa (în caz de inundaţie sau expunere directă la ploaie se topesc ca zăpada), nici cu tencuielile din ciment. Masă termică e mai bună ca la materialele convenţionale, dar grosimea unei zidării executată după această tehnică nu este grozavă.

Nu-mi amintesc să fi văzute în satele româneşti case din chirpici cu etaj. Şi nu pentru că nu s-ar putea construi aşa ceva, ci pentru că cei care aleg acest material o fac din imperative economice. Cine face casă cu etaj are automat şi bani, şi alege ori cărămizile arse, ori BCA-ul. În România există încă un “stigmat al lutului”, spre care te orientezi pentru că eşti sărac şi-ţi trebuie o casă, nu pentru că te preocupă protejarea mediului ambient şi a sănătăţii familiei tale. Presa întreţine din plin acest stigmat al sărăciei şi al inadaptării la societatea capitalistă, prezentând doar case de lut în diferite stări de degradare, cu crăpături (cauzate de traficul greu din faţa casei!), erodate de fenomenele naturii. Proprietarii sunt şi ei tot timpul jenaţi pentru că locuiesc în casă din pământ, şi principala lor grijă este s-o acopere cu tencuială din ciment şi praf de piatră. Ce contează că îi reduc durata de viaţă la 20-40% din cât ar putea-o avea cu tencuiala din lut? Important este să alungăm cât mai departe odioasa impresie lăsată de cenuşăreasa arhitecturii...

De regulă tehnica chirpicilor este folosită mai cu seamă în regiunile aride, ajungând la niveluri nebănuite de măiestrie în Mexic (unde sunt numite terrones), Yemen, Maroc ş.a. Nu trebuie însă crezut că zona temperată n-ar fi potrivită pentru această tehnică de construcţii. Cu ceva precauţii, rezistenţa chirpicilor ar creşte. De exemplu, uscarea n-ar trebui făcută în soare, ci la umbră şi curenţi de aer. Este de la sine înţeles că blocurile de pământ trebuie ferite de ploaie atât în timpul perioadei de uscare cât şi după aceea. Dacă în compoziţie se adaugă bălegar sau zer, sau pudră de var, rezistenţa împotriva apei are numai de câştigat. Urina fermentată produce acelaşi efect. Mai spun unii că în locul paielor ar putea fi introdusă în compoziţie cânepa europeană (Canabis sativa), numai că a devenit teribil de greu de cultivat această plantă trecută mai nou în grupa drogurilor (s-au văzut suficiente cazuri de băbuţe săltate cu mascaţii pentru creşterea acestei plante din care nici un joint demn de acest nume nu s-a realizate din Epoca de piatră şi până ieri).

Oricât de greu de crezut pare, o tehnologie care a fost atestată arheologic cu dovezi de mii de ani, cunoaşte noutăţi, unele chiar spectaculoase. Pe unele dintre ele le vom menţiona în cele ce urmează. Gernot Minke, profesor de arhitectura lutului la Universitatea din Kassel, Germania, a inventat cărămida cu colţuri rotunjite pentru construirea cupolelor care nu distorsionează sunetul. A doua invenţie este un derivat tehnologic : cărămida de pământ obţinută prin presare mecanică (compressed earth block). Nu-mi dau seama a cui a fost ideea, eu am găsit-o pe site-ul Open Source Ecology. În linii mari este vorba despre nişte chirpici produşi fără apă, şi care nu au nevoie de timpi de uscare. Se câştigă categoric viteză (materialul tradiţional are nevoie de cel puţin două săptămâni de uscare lentă), însă unii spun că se pierde din rezistenţă. Prezenţa apei serveşte drept element de legătură între argilă, care trebuie să se umfle, şi nisip, cu care trebuie să facă priză. La capitolul invenţii mai notăm şi funiile de lut ale profesorului Gernot Minke. Este vorba despre nişte saci lunguieţi din bumbac umpluţi cu un lut destul de fluid. În urma uscării rezultatul este cea mai intestinală decoraţiune interioară care mi-a fost dat s-o văd vreodată.

În ce mă priveşte, nu cred că voi construi ceva deosebit din chirpici. Poate un coteţ pentru păsări de curte, poate un adăpost continuat cu un padoc pentru iepuri. Nu am probleme psihologice legate de această tehnică, doar consider că există abordări categoric mai bune. Mă supără faptul că este nevoie de un timp de uscare, urmat de transportul chirpicilor din locul fabricării la locul asamblării locuinţei. Din punctul meu de vedere aici e multă risipă, şi de timp şi de energie. Seismic o casă din chirpici este prea rigidă, cam la fel ca una din beton. Materialul nu are nici o mlădiere, nici o elasticitate. Termic, abordarea este slabă, zidul rămâne subţire, casa nu se comportă ca o baterie capabilă să acumuleze căldura şi să-i dea drumul treptat când e nevoie de ea. Sigur, este superior cărămizilor tencuite cu ciment, dar se poate mult mai bine. Şi eu vreau mult mai bine decât bine. Artistic vorbind, forma rectangulară a cărămizii uscate la soare te îmbie la căsuţe tip cubuleţ/paralelipiped, adică dobitoceniile pe care le vedem în neosatele româneşti, construite de ţărăşeni manelişti. Desigur, imaginile acestui episod demonstrează că se pot face mici minuni arhitectonice şi din chirpici.

NOTE FOTOGRAFICE:

[1] Locuinţă din chirpici aflată în La Paz, Bolivia, cu suprafaţa de 84 mp.

[2] Detaliu dintr-o cupolă construită cu cărămizi de lut care nu distorsionează sunetul.

[3] Ansamblul cupolei cu cărămizi de lut fonice.

[4] Dom din chirpici al Institutului Goethe din La Paz, Bolivia, utilizat ca sală de concerte.

[5] Baie aflată într-o locuinţă privată din Kassel, Germania, realizată integral din funii de lut. Chiuveta este tot din lut preparat după o reţetă în urma căreia devine impermeabil.

SUPORT VIDEO

Materialul de mai jos este o prezentare foarte utilă a instrumentelor şi a procesului tehnologic (ce pompos sună!) implicate în producerea chirpicilor. Cele două metode sunt "cu ciment" sau "cu paie şi bălegar". Ideea de a folosi cimentul ca stabilizator mi se pare una bucată prostioară. Păi ori suntem eco, ori nu mai suntem?

Filmarea celui de-al doilea material e puţin odioasă, din fericire se aude perfect tanti expertă în chirpici care vorbeşte despre reţetar şi despre organizarea lucrului. Se insistă asupra ideii că paiele dau o cărămidă mai uşoara şi contribuie la izolarea termică. Băgat la cap.

Un material foarte interesant despre o casă din chirpici construită în California în urmă cu 50 de ani, şi care nu a fost niciodată tencuită. Arată puţin cam bine, după părerea mea şi urmează să fie declarată monument istoric (mă rog, dacă americanii au ceva mic şi zbârcit pe continent, acela e Istoria). E clar, ne bat americanii şi la chirpici, suntem copţi!

Renee Taylor, Secretul sănătăţii tribului Hunz (note de lectură)

2012-02-18T14:24:00.001-08:00

In teritoriul Hunziei oamenii reusesc sa traiasca peste o suta de ani intr-o stare de sanatate fizica si mentala de exceptie. Barbatii pot deveni tati la varsta de nouazeci de ani. Dar cea mai mare realizare a lor este starea exceptionala de sanatate care nu este intalnita nicaieri in lume, prin faptul ca, imbolnavirile sunt foarte rare. Cancerul, bolile cardiovasculare (infarcturile, hipo si hiper tensiunile) ca si bolile timpurii ale copilariei sunt in general necunoscute. In acest tinut nu exista stari de infractionalitate la tineret, iar divorturile sunt foarte rare. Nu exista inchisori, politie sau armata, ele nefiind - pur si simplu -, necesare datorita faptului ca in ultimii o suta treizeci de ani nu a fost savarsita nici macar o singura ilegalite.

Regele lor. Mir Mohammed Jamal Khan, este un conducator democratic, iubit si respectat de catre supusii sai. El nu are nevoie de nici o paza sau de politie. Portile palatului sau sunt deschise totdeauna pentru oricine. Din punct de vedere al pozitiei geografice, acest tinut are granita cu Afganistanul, Rusia, China si Casmirul, precum si cu India, cu doua drumuri istorice, prin Kilik catre Rusia si prin Mintaka catre China. Hunzia este asezata doar la cateva mile fata de aceste tari, fiind astfel un punct strategic.

Sunt multe legende privind originea locuitorilor tinutului Hunz. Este insa curios ca oamenii care apartin rasei caucaziene si-au gasit ca loc de existenta astfel de inaltimi ale muntilor, fiind singuri oameni cu o piele alba intre multe rase musulmane si de hindusi, care in majoritatea lor au o piele inchisa la culoare. Iar in ceea ce priveste originea limbii vorbite de catre ei, care nu se aseamana cu nici o limba din cele cunoascute in acea regiune, intrebarile sunt si mai numeroase. Noi impartasim varianta in care locuitorii tarii Hunz sunt urmasii unor soldati greci, care au dezertat din armata lui Alexandru cel Mare in cautarea libertatii. Acei soldati si sotiile lor persane, au cautat un loc unde sa poata duce o viata linistita, iar in final ei au gasit valea care acum este cunoscuta ca fiind tinutul Hunz.

Hunzii nu manca alt zahar in afara de cel natural al fructelor. Fructele lor sunt exceptional de dulci si de o calitate superioara. Untul pentru paine era facut din lapte de capra.

De sute de ani locuitorii acestor tinuturi se lupta cu natura pentru a smulge muntilor mai mult pamant arabil. Este de la sine inteles, ca granele nu pot fi cultivate pe stanci. Dar nu exista nici un motiv pentru care un pamant bun, roditor sa nu poate fi adus aici din alta parte si asezat pe stanci. Pe unele parti orizontale si plate ale stancilor, oamenii alegeau locul pe care il intareau cu pietre iar apoi pe acest fundament ei asezau pamantul malos pe care il aduceau in cosuri mari, carate cu spatele din fundul raului care curge mai jos, in vale la distanta de cel putin 2.000 de picioare sau poate chiar mai mult. Locul, asa pregatit a fost apoi imprejmuit cu un zid inalt de 4 pana la 8 picioare, pentru ca pamantul adus sa nu poata fi spalat si dus de ploi, ape sau vanturi. Surplusul de ape, care se scurgea de pe versantii muntilor provenit din topirea zapezii era dirijat, printr-o retea de canale spre un canion pietros in care era depozitat. Ei au construit acest sistem de tarase atat de impunator si rodnic, fara a avea la indemana nici un fel de instalatii moderne in afara unor unelte rudimentare confectionate de ei.

Mama hraneste cu pieptul pe baiat timp de trei ani, iar pe fete timp de doi ani. In acest timp, pentru a se feri de o noua sarcina, sta mai departe de barbatul sau si traieste fara nici un fel de preocupari emotionale.

Copii Hunzilor au niste dinti formidabili, albi si nu folosesc nici un fel de pasta de dinti sau periaj pentru dinti. Isi curata dintii cu mici crengute, pe care le mesteca pana devin asemanatoare cu niste periute si aceste “periute” curata dintii si maseaza gingiile. Masajul este foarte important, pentru ca aduce sangele la suprafata gingiilor si le mentine astfel in sanatate si activitate.

Femeile din Hunzia nu sunt preocupate nicidecum de trecerea timpului, pentru ca aici timpul nu se masoara nici cu ora si nici cu calendarul. Timpul este masurat odata cu trecerea anotimpurilor, iar venirea unui alt anotimp inseamna venirea a ceva nou si interesant si in nici un fel nu este legat de pierderea unui timp, care nu se va mai intorce nici o data.

Femeile Hunza au un ten minunat. Copii lor au pielea curata fara nici un fel de cosuri sau alte necazuri dermatice. Hrana lor este, asa cum am mai spus-o simpla, sanatoasa, ei nu mananca zahar si nici un fel de alte “bunatati” din lumea civilizata precum bomboane, inghetata sau bauturi racoritoare.

In fiecare zi se mananca de doua ori, numai gospodinele servesc devreme in plus o gustare modesta. In jurul pranzului se mananca pentru prima data in zi. Mancarea este o parte vitala a existentei, si ei mananca in general pentru sanatate, si nu numai pentru placerea mancarii in sine, desi si acest lucru este prezent prin modul lor de a gati. Mancarea nu este prea bogata, iar meniul nu se schimba prea des, dar probabil acesta este cheea, poate principala, a sanatatii lor exceptionale, pentru ca stomacul lor nu este continuu umplut peste masura cu un amestec de diferite mancaruri.

In limba Hunzilor nu exista cuvantul “a se plictisii”. Intre munca si distractie nu exista o granita rigida. Hunzii deseori pleaca de la munca, pentru a lua parte la jocuri sau dansuri, dupa care, atunci cand, distractia s-a terminat, se intorc la munca, ca sa lucreze in continuare.

“In Hunzia am ajuns la convingerea, ca este posibil sa opresti pasul timpului, nepermitandu-i in acelasi timp sa te imbatraneasca. In acest fel intreaga noastra modalitate de a interpreta varsta se deosebeste de cea practicata de voi. Noi am ajuns sa consideram ca viata omului se imparte in trei perioade: anii tineri, varsta medie si anii bogati. In anii tineri domina aspectele placerii si aspiratiile, concomitent cu dorinta de a conduce. In varsta medie incepe cresterea echilibrului si intelegerii, fara sa se piarda placerea si nazuintele anilor tineri. In anii bogati - cu mult mai buni, cei mai buni din viata omului – obtinem maturizarea, intelegerea, capacitatea de a judeca si aprecia concomitent cu un dar minunat de toleranta - toate acestea sunt legate de calitatile celor doua perioade anterioare.”

Persoana care stie sa se destinda, se bucura de vitalitate si rezistenta si efectueaza munca sa mai repede decat acela care lucreaza intr-o stare de incordare. Corpul si gandul sunt legate puternic intre ele si functioneaza impreuna.

In centrul civilizatiei omul este obisnuit sa tina cont de faptul ca trebuie sa ingramadeasca tot mai multe bunuri materiale, fortandu-se in aceasta directie pana la limita nebuniei. Actionand astfel pierde capacitatea de a-si dirija forta sa interioara, si ca urmare devine tot mai supus unei incordarii, tensiuni enorme, care il stoarce de forta si capacitatea lui fizica de rezistenta scade In continuare noi occidentalii alimentam corpul nostru cu mancaruri in care lipsesc componentele de baza vii. Nu avem timp sa ne oprim si sa stam cateva minute sa ne destindem si sa meditam in liniste. Nu avem timp pentru o plimbare zilnica sau pentru practicarea de exercitii. Incordarea nervoasa ne scurteaza noua viata. Omul devine usor iritabil, nu reuseste sa ajunga la o linistire completa a gandurilor sale, pentru ca muschii, nervii si creerul sau, sunt continuu intr-o stare de enorma incordare.

Trebuie sa ne dam seama ca, o dieta echilibrata, naturala ne furnizeaza noua albuminele, vitaminele si mineralele de care are nevoie corpul nostru. Daca toti am trai in Hunzia, nu ar trebui sa ne facem griji in aceasta directie. Dar in alte regiuni ale lumii, unde atat de multe mancaruri artificiale apar in meniul nostru zilnic, trebuie sa controlam de unde vine mancarea noastra, in scopul asigurarii echilibrului necesar. In aceasta situatie pentru a intarii corpul nostru cu o alimentatie echilibrata, este necesara folosirea tabletelor si capsulelor. Trebuie sa stim cum sa ne administram aceste ajutatoare, pentru ca alimentele sa fie armonizate cu intreaga noastra dieta. Din aceste motive un studiu serios al modului cum ne alimentam este tot atat de important ca si stiinta de a scrie si citi. Pentru aceasta ignoranta vom plati un pret mare.

Hrana Hunzilor consta in cea mai mare parte din grane (grau, orzoaica, hrisca, mei) legume cu frunze verzi, cartofi, mazare, fasole, lapte proaspat si zer, lassi - unt sedimentat si branza, fructe proaspete, mai ales caise, dude precum si alte fructe uscate la soare, carne numai in unele ocazii speciale, si vin natural din struguri.

Painea Hunzilor este sanatoasa, nerafinata, poate chiar grosolana, nedelicata, dar in schimb este plina de elemente nutritive pretioase. Partea bobului de grau, din care va creste o noua planta, se numeste germene. Acesti germeni sunt cea mai pretioasa parte a graului, si datorita faptului ca germenele este uleios, are tendinta sa se strice repede. Pentru aceasta in principal se arunca germenele din faina care este predestinata vanzarii, si care deci trebuie sa fie pastrata. Germenele uleios poate sa duca la stricarea fainii. La vanzare ajunge astfel doar amidonul alb. Partea exterioara a bobului se numeste tarate. In procesul de prefabricare industriala a fainii, aceste arate sunt deasemenea aruncate. Atunci cand ele raman dau o culoare maronie fainii si painii. Oamenii s-au obisnuit sa aprecieze calitatea fainii dupa o culoare cat mai alba si in mod consecvent prefera o faina alba decat una mai inchisa la culoare. Principalul scop al fabricarii fainii industriale este ca in timpul lungii pastrari pana la consum, faina sa nu se strice si sa nu faca gandaci.

Realizarile noastre in materie de brutarie sunt concretizate prin aparitia de noi si apetisante produse din faina alba care sunt imbogatite artificial. Dar de ce sa se strice lucrurile bune, naturale si in schimb sa apelezi la inlocuitori artificiali ? Mie mi se pare ca acest lucru este putin cam prostesc, daca stam sa ne gandim. Si pentru ce – in fond - trebuie sa mancam paine alba ? Pentru a obtine a franzela alba, graul trebuie sa fie macinat si supus unor astfel de prelucrari prin care isi pierde calitatile sale naturale de izvor de sanatate.

Este cunoscut ca acest proces de pasteurizare limiteaza unele calitati sigure de sanatate ale laptelui. Pasteurizare face ca albuminele laptelui sa fie calitativ mai slabe, in comparatie cu cele ale laptelui proaspat. Aceasta este foarte important pentru organism, pentru ca prin pasteurizare una din enzimele - cunoscute de stiinta - este distrusa si anume acea enzima care joaca rolul principal in asimilarea substantelor minerale din lapte.

Hunzii folosesc spanacul, salata, morcovul, mazarea, ridichea neagra, dovleacul, frunzele tinere a diferitelor plante medicinale, germineaza seminte leguminoase (fasole si mazare) si le mananca crude. Folosirea de plante medicinale pentru gatit si la salate este un obicei generalizat iar una din bauturile lor preferate este ceaiul din plante medicinale. Cartoful si ridichia sunt legume consumate foarte des.

Hunzii nu sunt vegetarieni. Totusi carnea este un aliment, care foarte rar poposeste pe masa lor. Au putine animale, pentru ca animalele precum vacile, oile, sau caprele trebuiesc hranite iar hrana este putina datorita faptului ca pasunile sunt limitate. De aceea carnea este servita rar, de obicei la anumite ocazii precum de sarbatori sau la nunti.

Caisele sunt consumate crude vara si uscate iarna. Cele uscate vara la lumina soarelui sunt consumate in lunile de iarna. Samburii de caise sunt sparti si miezul lor este mancat. Miezul este gustos si hranitor probabil si foarte sanatos. Din miezul samburilor de caise este extras uleiul de caise, care este folosit aici in cantitati mari. Uleiul de caise este folosit la gatit, la prepararea salatelor de cruditati, drept ingredient pentru prepararea mancarurilor, ca medicament si chiar ca un preparat cosmetic pentru ingrijirea pielii si a parului. Acest preparat cometic este folosit de barbati, de femei si de copii cu rezultatele foarte bune pentru ca toti au aici un ten frumos si neted iar parul lor este bogat si lucios.

Prepararea uleiului este o indeletnicire migaloasa si cade de obicei in sarcina femeilor. Mai intai samburii sunt sparti si miezul scos. Apoi miezul este macinat cu ajutorul pietrelor pana se obtine o pasta fainoasa marunta. Acesta faina este apoi usor umezita cu apa si incalzita la foc mic. Atunci, cand din pasta incepe sa se separe uleiul, vasul este luat de pe foc si cu mana se stoarce pasta pana la ultimul strop de ulei. In sfarsit uleiul este scurs in vase curate si este racit. Produsul final are o culoare de un galben auriu foarte frumos.

In ultimul timp s-a descoperit ca sanatatea oamenilor este in mod strans legata de componenta alimentelor care provin din plantele crescute si stranse de pe sol. Iar singura modalitate de a obtine astfel de elemente esentiale pentru viata este sa le mananci. Dar oare mancarea pe care o consumam de obicei ne furnizeaza noua aceste elemente trebuincioase? Nu, deoarece pamantul in care au fost ele cultivate duce el insusi lipsa de astfel de elemente. Trebuie deci, in primul rand, sa ne ingrijim de hranirea pamantului care ne va hranii ulterior pe noi.

Introducere la construcţiile ecologice (partea a II-a)

2012-02-10T09:58:00.001-08:00

Ziceam în episodul pilot al acestui micro-serial că există un material aproape universal distribuit, accesibil cu costuri tinzând spre zero, şi care poate răspunde foarte bine cerinţelor rezonabile ridicate de o locuinţă privată pe pământ. Am exagerat prin multiple omisiuni. De fapt, lutul este cam de 100 de ori mai bun decât orice alt material sintetic. Şi se pot face nu doar mici construcţii în regie proprie, ci şi construcţii civile şi industriale pretenţioase. Nu spun că există material perfect, nici Raiul n-a fost, pentru că doar Dumnezeu este bun. Însă dacă n-ar fi obscurat de o campanie comerciale care a durat aproape o generaţie, lutul ar fi azi visul oricărui constructor, de orice talie.

Ce este lutul? E o intrebare fundamentală, de al cărei răspuns depinde modul în care ne raportăm noi la el. Tehnic vorbind, este un dozaj foarte divers a trei ingrediente de bază: argilă, nămol şi nisip. Mai mult decât atât, pe lângă procentele diferite, argilele variază şi ele de la kaolinită (improprie construcţiilor dar excelentă pentru porţelan) până la montmorillonită (excelentă pentru case din lut), iar nisipul merge de la foarte fin la nisip aspru (cu cât mai aspru cu atât mai bine pentru construcţii). Nu există deci lut ci, forţând un plural, luturi. Diversitatea este însă atenuată de o veste bună: plaja formulelor potrivite pentru construcţii este foarte generoasă. Principalul "defect" al lutului este deci faptul că nu poate fi standardizat. Lucru firesc pentru tot ceea ce e natural, dar impardonabil pentru mentalitatea modernă, care nivelează şi uniformizează totul, reducând brutal calitatea la cantitate.

Hai să facem o micuţă comparaţie. Materialele moderne au nevoie de executanţi fideli, lutul cere oameni capabili să ia decizii în funcţie de condiţiile particulare. O casă cu fundaţie de beton va fi aceeaşi şi în America, şi în China, doar forma e alta. O casă cu pereţi de lut permite o varietate a abordărilor tehnice deconcertantă. Tencuiala de ciment este până la urmă aceeaşi. Tencuielile din lut sunt de foarte multe feluri, servind multor scopuri. Standardizarea este un fenomen endemic al modernităţii, care simplifică la extrem lucrurile, şi al cărei efect pervers este lenea intelectuală a celui implicat în manipularea materialului. Lutul, ca orice material tradiţional, cere ochi atent, experienţă, o bogată cunoaştere tehnică. Lutul are nevoie de un meşter care să ia decizii. Materialele moderne, aşa cum spuneam, cer doar executanţi fideli.

Comportamentul lutului într-o construcţie este absolut unic, şi aici începem să vedem cu ce avem de-a face. Să începem cu umiditatea aerului din interior. Există o relaţie foarte interesantă între lut şi umiditatea unei case. Practic, omul are nevoie de o umiditate ambientală de 30-70%, sub acest nivel răceşte foarte uşor, iar peste acest nivel face astm. Lutul conservă în mod firesc această umiditate, dând drumul la vapori de apă dacă se coboară sub 30%, şi absorbind vapori de apă dacă se creşte peste 70%. Nu e nevoie de nimic special, de nici un aparat, de nici o forma de energie pentru a obtine acest efect. Acesta e lutul. În zonele cu climat rece, vaporii de apă din aerul de interior ies prin pereţi spre exterior. Dacă aerul e răcit în pereţi şi atinge punctul de condens, atunci se produce condensarea. Umezeala reduce capacitatea de izolare termică şi poate duce la creşterea ciupercilor. Avand o mare capilaritate, lutul transportă rapid umiditatea în afara clădirii, pericolul condensării în pereţi fiind redus. Cimentul nu este capabil de acest mecanism. De fapt, cimentul face exact pe dos, având nevoie de input energetic care să-i corecteze defectele. Într-o casă cu tencuială pe bază de ciment umiditatea se reglează prin intermediul aparatelor.

Alte avantaje notabile: Lutul menţine căldura – nu neapărat datorită unor calităţi intrinseci, cât faptului că zidăria din lut are în multe abordări arhitectonice grosimea de 60-100 cm, realizând în practică conceptul de masă termică, pe care clădirile actuale îl ratează cu brio. Masa termică acţionează ca o baterie, înmagazinând căldura în timpul zilei şi dându-i drumul în timpul nopţii, şi invers, înmagazinând răcoarea nopţii pentru a o elibera în timpul zilei. Ciclul anual înregistrează acelaşi comportament: lutul ţine răcoare vara şi cald iarna. Factorul de “întârziere”, despre asta fiind vorba aici, se referă la perioada de timp în care temperatura din exterior ajunge în interior. Un perete cu o capacitate de înmagazinare a căldurii crescută determină o întârziere mare şi o scădere a căldurii mare, în timp ce un perete cu o izolaţie termică mare doar reduce amplitudinea temperaturii. În zonele cu zile călduroase şi nopţi friguroase, un factor de întârziere notabil este foarte important pentru crearea unui climat interior confortabil. Acest factor este influenţat atât de materialul de construcţie, cât şi de forma clădirii. În Egipt s-a efectuat un test având ca obiect două clădiri, prima din pereţi construiţi din cărămizi de lut, având grosimea de 50 cm, iar cealaltă din beton având grosimea de 10 cm. Variaţia de temperatură în exterior a fost de 13 grade Celsius, în interiorul casei din lut a fost de doar 4 grade Celsius, iar în casa de beton a fost de 16 grade Celsius. Astfel, amplitudinea temperaturii a fost de patru ori mai mare în casa din beton decât în cea de pământ.

Lutul economiseşte energia şi reduce poluarea mediului înconjurător – în mod evident, dacă materialul de construcţie se obţine atunci când se sapă fundaţia casei, cheltuielile de transport sunt zero. Dacă lutul nu trebuie ars, ci se usucă la soare, cheltuielile cu energia sunt şi ele zero. Evident, dacă nu eliminăm noxe în atmosferă (industria cimentului este unul din marii poluatori!), nu vom avea nici chimicale deversate în natură. Însă mai sunt două aspecte formidabile: lutul poate fi folosit ad nauseam. Să zicem că te plictiseşti de o construcţie şi vrei s-o culci la pământ. Nu aduci demolările, nu încarci camionul, nu duci deşeurile la groapa de gunoi a oraşului. O desfaci pe bucăţi, o topeşti în apă, şi din material faci altă clădire. Lutul practic nu se uzează, nici nu are termen de garanţie (decât poate până la sfârşitul lumilor). Şi ca să fie capac la toate, lutul absoarbe agenţii poluanţi din aer. Se vorbeşte despre efectul purificator al caselor din lut. Nu-mi pot explica asta. Poate lutul e viu, cum sunt plantele. Habar n-am.

Până la urmă, dincolo de faptul că e un compus din argilă + nămol + nisip, este legitim să ne întrebăm cu ce anume poate fi asemuit lutul. Minerale măcinate de-a lungul timpului, zic experţii. Particule de rocă zdrobite fin, cu o acţiune parodiată de materialele de construcţie moderne: argila se umflă în contact cu apa, iar sub acţiunea vibraţiilor face o priză fantastică cu nisipul şi nămolul. O casă din lut este nici mai mult nici mai puţin decât o rocă reconstituită plastic în contact cu apa şi cu forţele electromagnetice. Nu cred că a explica din ce este compus ceva, revine la a defini materialul respectiv. Altfel spus, a clasifica nu este a explica. Cred dimpotriva în definiţiile sintentice. Pentru mine, lutul este la jumătatea distanţei dintre aluat şi rocă. Plastic atunci când îl modelăm, solid în momentul în care procesul modelării ia sfârşit. Ţine aproape de miracol, acest material pe care îl extragem sub formă de praf, îl umectăm şi apoi îi dăm formă pentru 3-4 secole.

Hai să mai vedem câteva dintre calităţile lutului, nebănuite pentru cei mai mulţi dintre noi. Rezistenţa la compresie a unui material de construcţie este aflată în directă conexiune cu capacitatea acestuia de a creşte pe verticală. Se consideră că rezistenţa la compresie a elementelor uscate ale clădirilor făcute din pământ, precum pereţii de pământ bătătorit (rammed earth), are în general valori între 5 şi 50 kg/cm patrat. Totuşi, în Yemen există exemple de case din pământ care au greutate dublă faţă de aceasta. De aici profesorul Gernot Minke de la Universitatea din Kassel trage concluzia că este posibil să construieşti o clădire de pământ cu 10 etaje. Şi nu este doar o posibilitate teoretică. În oraşul Shibam, din Yemen, aflat in patrimoniul UNESCO, există blocuri făcute din chirpici, care dateaza din sec. XV.

Mai există o diferenţă foarte importantă între materialele de construcţie convenţionale şi cele tradiţionale: cimentul se amestecă cu nisip, sau cu pietriş, sau cu tot soiul de adezivi, în vreme ce lutul subţire capătă proprietăţi noi şi neaşteptate dacă este amestecat cu zer, brânză albă grasă, brânză proaspătă, urină, bălegar, ulei de in dublu rafinat, clei de cazeină şi var. Fiecare dintre aceste combinaţii aduce ceva deosebit. De exemplu, lutul poate deveni rezistent la abraziune dacă se adaugă la amestecare brânză albă şi var. Dacă ulterior se dă cu ceară pentru podele, rezistenţa la abraziune creşte considerabil. Adăugarea făinii de secară îmbunătăţeşte prelucrarea tencuielii şi măreşte rezistenţa suprafeţei la abraziune uscată şi umedă. O astfel de rezistenţă poate fi creată prin adăugarea de borax, uree, gluconat de sodiu şi ziare mărunţite (care furnizează fibre de celuloză şi clei). Îmbibat corespunzător cu ulei de in, lutul poate servi la crearea unei chiuvete perfect impermeabile. Ajunşi în acest punct, realizăm că lutul se combină cu materiale organice. Se spune că porţelanurile chinezeşti şi-ar trage secretul rezistenţei din dozajul kaolinitei cu urină fermentată. Afli toate acestea şi-ţi spui că ne-am fi putut lipsi de industria chimică, de toată poluarea adusă de combinate, numai că am ales, cândva, greşit. Este poate timpul să revenim la ceea ce făceau părinţii părinţilor noştri, care erau capabili să construiască 4-5 case într-o viaţă de om fără să se îndatoreze la cămătari.

Cea mai proastă opţiune pentru finisarea unei case din lut este tencuiala din ciment. Pusă parcă cu ruşine, să nu vadă lumea că stăpânul n-a avut bani de cărămizi arse, cimentul distruge în câtiva zeci de ani lutul din cauza comportamentului opus în raport cu umezeala şi cu vaporii de apă: în vreme ce cimentul atrage umezeala şi împiedică circulaţia vaporilor de apă, lutul permite atât înmagazinarea cât şi eliminarea umezelii, permiţând circulaţia vaporilor de apă. Clădirile istorice renovate cu tencuieli din ciment au mâncat lutul în doar 50 de ani, cerând refacerea lor cu elementele de decoraţiune originale. Cea mai simplă metodă de întărire a suprafeţei exterioare din lut este consolidarea prin frecarea cu o piatră sau o mistrie de metal. Prelucrarea este corespunzătoare dacă suprafaţa apare strălucitoare şi nu se văd pori sau crăpături. Deci simpla compresie este superioara cimentului. Compoziţia materialului rămâne nemodificată, producând o rezistenţă surprinzătoare la intemperii. În Nepal, un înveliş rezistent la intemperii este făcut din var nestins, grăsime şi apă. Ţăranii români foloseau pentru protecţia suprafeţei din lut un amestec de var cu zer.

Hai să încercăm să facem o sinteză a acestui episod. Lutul este un material ale cărui proprietăţi depăşesc de departe tot ce-au putut da laboratoarele chimice. Poate fi echivalat cu libertatea, pentru că a face o casă în regie proprie reduce cheltuielile practic la ceva lemn, uşi, ferestre şi acoperiş. Provocările intelectuale sunt pe măsura rezultatelor excepţionale care se pot obţine, lutul având o versatilitate uluitoare. Cum sunt cu putinţă toate acestea? Cum se poate ca o casă de la Muzeul Satului să aibă un aer mai primitor decât un apartament modern, în ciuda faptului că nimeni nu mai locuieşte în ea de 70-100 de ani? Oare rezonanţa noastră cu acest material ţine de o anumită compatibilitate ancestrală, neluată în seamă de timpurile noastre bezmetice? Din ţărână suntem făcuţi şi în ţărână ne întoarcem, spune prohodul. Dumnezeu l-a făcut pe om din lut, peste care a suflat duh. Evreii l-au numit pe Adam Kadmon, adică Adam cel Roşu, Adam din Lut. Fără greş, Scripturile tuturor religiilor ştiu că suntem apă, aer şi lut. Printr-o corespondenţă premeditată, pe pământ aceste lucruri sunt la dispoziţia tuturor, bogaţi şi săraci deopotrivă, fiind aproape universal raspandite. Şi dacă o casă omenească, o locuinţă pe potriva Omului, ar trebui să fie construită din aceleaşi materiale ca şi el, din apă, aer şi lut?

Note fotografice:

[01] Casă din lut, construită după tehnica englezească numită "cob". Prin aceste procedee extrem de artistice, casa este practic o sculptură, putând integra inclusiv mobilier din lut. Formele sunt preponderent rotunde, naturale, evitându-se muchiile şi zidurile drepte.

[02] Casă din “cob” cu etaj, acoperită cu material vegetal.

[03] Marea Moscheie din Djenné (Mali), probabil cel mai mare edificiu din lut din lume. Tehnica de construcţie constând în suprapunerea de mingi de lut încă umede, numită djenné-ferey, seamănă foarte mult cu chirpiciul (adobe). Clădirea are forma unui pătrat cu latura de 75 de metri, având plafonul la 20 de metri. Acoperişul este susţinut de 90 de coloane din lemn, iar sub el încap o mie de persoane. Zidurile au o grosime de 40-60 cm. Ansamblul este amplasat în apropierea râului Bani, ale cărui inundaţii constituie o ameninţare permanentă, şi are nevoie de întreţinere regulată.

[04] Oraşul Shebam in Yemen este unic în lume pentru clădirile sale din chirpici, unele depăşind 30 de metri, şi datând de peste 500 de ani.

[05] Vedere din interiorul conceptului earthship, creaţia arthitectului american Michael Reynolds. Punând în valoare vechi principii arhitectonice abandonate de construcţiile perioadei consumiste, earthship-ul este autosuficient energetic, putând să-şi obţină din mediu apa şi energia de care are nevoie, şi este capabil să atingă performanţe termice incredibile: la - 35 de grade Celsius în atmosfera deşertului texan, temperatura în interior se situează la + 17 grade fără nici o încălzire în interior. Materialele de construcţie sunt în mare parte deşeuri recuperate, iar elementul omniprezent este lutul.

Introducere la construcţiile ecologice (partea I)

2012-02-02T05:47:00.001-08:00

Citeam în urmă cu ceva ani la René Guénon că modernitatea este o conspiraţie, una care se va risipi de la sine atunci când oamenii vor re-înţelege adevărata valoare a lucrurilor. Am avut nenumărate ocazii de atunci să mă lămuresc în privinţa profunzimii acestor cuvinte. Suntem, cei mai mulţi dintre noi, victimele acestei monstruoase conspiraţii. E neîndoielnic adevărat pentru lumea ideilor, e valabil în ceea ce priveşte abordarea sustenabilă a agriculturii, e nu mai puţin adecvat în privinţa materialelor de construcţii. Una dintre cele mai sinistre păcăleli care a făcut ravagii în ultimii 78-80 de ani este aceea a îndatorării pe viaţă pentru a cumpăra un apartament sau pentru a clădi o casă pe pământ. Indiferent de ce spune teoria juridică, ipoteca pe care o bancă o are asupra unui imobil este chiar o formă de proprietate - aceea a băncii, pentru că ratele pe care le plăteşte "cumpărătorul" sunt asimilabile până la urmă chiriei lunare. Şi nicicând nu a existat o disproporţie mai gravă între efortul făcut şi lucrul obţinut.

Hai să zicem că pe planeta Pământ ar exista un material de construcţii abundent, aflat practic la îndemâna a peste 80% dintre oameni, în cantităţi copleşitoare, gratuit sau la preţuri derizorii (de genul sub 10 dolari tona, esenţialmente pentru transport). Sună halucinant, nu? Să împingem ipoteza şi mai departe, zicând că acest material nu este numai omniprezent, dar este în plus şi cel mai bun posibil pentru a construi case în care să locuiască oameni, pentru că e capabil să ţină răcoare vara şi să înmagazineze căldură iarna, este impermeabil la apă cu un tratament simplu dar permeabil la vaporii de apă, adică adio igrasie, este complet nepoluant ba chiar purifică aerul. Pare ştiinţifico-fantastic, nu? Ce poţi face ca să opreşti toate astea? E simplu, creezi un material de construcţii scump, poluant şi prost, ca să facă cineva bani din monopolul ăsta, mulţi bani. Un material din care să faci clădiri care se încing vara şi se răcesc bocnă iarna, ca să fie nevoie să le conectezi ca pe bolnavi la aparate, pompând energie contra bani, mulţi bani. Un material care să fie permeabil la apă, dar să stopeze vaporii de apă, ca să ai condiţii de mucegaiuri, şi astfel clădirile să se renoveze periodic, pentru bani, mulţi bani, iar oamenii să se trateze împotriva astmului. Mai are rost să spun că pe bani, mulţi bani?

Numai că n-am expus o ficţiune, ci o conjuraţie. Materialul de construcţie cel mai bun şi cel mai accesibil, aproape întotdeauna gratuit, este lutul, şi se găseşte chiar sub picioarele noastre. Moment în care începem să strâmbăm din nas, e normal, am fost spălaţi pe creier, şi atunci când circumvoluţiunile ni se trezesc la viaţă avem aşa, ca o greaţă la stomac. Aerul tare al adevărului e insuportabil la început. Ziceam că Dumnezeu nu ne-a dat numai mâncare pe pământ, ci şi cu ce să ne face casele. Şi a dat atât de mult încât niciodată nu ar putea fi epuizat, dăruind şi pe bogat şi pe sărman deopotrivă, fără să ceară nimic în schimb. E greu să admitem că aerul, apa, mâncarea şi materialele pentru case au fost puse la îndemâna tuturor oamenilor, că n-a trebuit inventat nimic, ba chiar că rodul « progresului » e de fapt un şir de piedici pe care ni le-am pus singuri în timp ce ne aflam în plină fugă... La mai puţin de 1 metru sub pământ se află un material care întruneşte toate condiţiile pentru a face o casă uscată, sănătoasă, estetică şi nepoluantă. Cu ceva efort fizic, cu inspiraţie şi amuzament, ajutat de tehnologii subrudimentare, oricine îşi poate face o casă fără să se îndatoreze pentru un sfert de secol la cămătari.

De fapt, se poate mult mai mult decât atât, mai mult decât frumuseţile pe care le vedem la Muzeul Satului. Din lut yemeniţii fac palate înalte de peste 40 de metri. Aproape toate moscheile africane, minarete majestuoase sunt făcute din lut. Marele Zid Chinezesc, singura construcţie arhitectonică ce se vede din spaţiul cosmic, este construit în cea mai mare parte din lut, acoperit sau nu cu piatră. Ironic, nu ? Civilizaţia pre-columbiană Anasazi a lăsat ruine într-o foarte bună stare de conservare ale unor clădiri construite din chirpici (adobe). Piramidele precolumbiene din America Centrala si de Sud sunt umplute si ele cu lut. În Europa de Vest există clădiri din lut locuite, de 3-4 etaje înălţime, datând de 4-500 de ani, într-o stare de conservare excelentă. Mortarul roman, care a fost folosit de la îmbinarea pietrelor din Colosseum şi până la catedralele medievale, era o combinaţie de lut şi var, la îndemâna oricărui ţăran cu un pic de glagorie.

Ne place sau nu, la edificarea palatului Versailles n-a intrat nici un sac de ciment. Pereţii Catedralei Sixtine n-au cunoscut niciodată varul lavabil. Termopanele actuale sunt puerile în raport cu sticla flexibilă care există de sute de ani la multe dintre catedralele gotice, şi al cărei secret de fabricaţie s-a pierdut. Fundaţiile rigide din fier-beton şi ciment răspund incomparabil mai prost la cutremure decât fundaţiile fără liant din pietre aşezate cu artă unele peste altele. Suprema prostie arhitecturală şi tehnică a fost atinsă la casele americăneşti, coborâte la nivelul de consumabile, utilizabile cam atât timp cât se plăteşte ipoteca. Ca să treci de la locuinţe cvasi-gratuite care ţin 500-1000 de ani cu întreţinere accesibilă celor necalificaţi, pentru a ajunge la locuinţe hiperscumpe, nocive pentru sănătate şi mediu, necesitând cantităţi enorme de energie pentru a fi fabricate, şi alte cantităţi uriaşe de energie pentru a fi menţinute în parametri suportabili pentru om, e nevoie de o conjuraţie.

Ideile moderne parodiază ţesătura metafizică a lumii tradiţionale. Mâncarea pe care ne-o oferă producţia de masă maimuţăreşte adevărata hrană de care avem nevoie pentru a fi sănătoşi. Locuinţele pe care cu greu le obţinem sunt păcăleli arhitectonice pentru care ne amanetăm viitorul nostru şi al copiilor noştri. În ciuda a ceea ce se spune, scump nu înseamnă şi bun, pentru că niciodată cantitatea nu a putut servi ca măsură calităţii. Bun poate fi şi adesea este ceva foarte ieftin sau gratis, dar inteligent. Ce e nou nu este adesea superior a ceea ce este vechi, ba chiar dimpotrivă. De fapt, dacă noul este produsul complexului industrial, poţi paria că este scump, prost, strident, perisabil şi urât. Compară cu produsele meşterilor din vechime şi-ai să-mi dai dreptate. În cele ce urmează, în câteva texte, voi trece în revistă principalele tehnici de construcţie ecologică (cob, straw balls, earthbags, earthship, rammed earth etc.), cu avantajele şi dezavantajele lor. Prezentări succinte, comparaţii cu tehnici înrudite sau cu tehnicile moderne. Ceva filmuleţe, linkuri, cărţi. În urmă cu câteva luni, un articol stupizel despre Sepp Holzer m-a făcut să descopăr permacultura, să citesc clasicii curentului aproape în întregime şi să-mi doresc să aplic această paradigmă pe pământul meu. Cine ştie câte case se vor face pornind de la acest mic serial? La urma urmei, nu este vorba despre vreo exotică soluţie alternativă, ci de chiar SOLUŢIA. Alternativele modernităţii s-au răsuflat.

Note fotografice:

(1) Minaretul moscheii Al-Mihdar din Tarim, Yemen. Înaltă de 38 de metri, construcţia este făcută din chirpici realizaţi manual.

(2) Acoperiş tip cupolă din chirpici, cu o deschidere de 5,2 m şi o înălţime de 4,6 m, cu deschidere în partea superioară. Aparţine unei reşedinţe tip office construită în 1992 într-o suburbie a oraşului Kassel din Germania şi respectă toate standardele ecologice.

(3) Capela Reconcilierii din Berlin, Germania. Peretele este din lut bătătorit (rammed earth), are 7,2 m înălţime şi 0,6 m grosime).

(4) Locuinţă făcută din baloţi de paie acoperiţi cu argilă (straw balles), construită în plin deşert, în Taos, New Mexico, SUA. Colectează pasiv energia solară prin geamurile frontale îndreptate spre sud, zidul masiv de lut din interior, la care se adaugă izolaţia termică naturală deosebit de eficientă.

(5) Locuinţă construită de Alison Kennedy şi prietenii ei din saci umpluţi cu lut (earthbags). Bugetul antrenat a fost ridicol.

(6) Dom din saci umpluţi cu lut (earthbags) construit de Kaki Hunter şi Donald Kiffmeyer.

Will Hooker, Introducere în permacultură (cursul 8)

2012-01-26T07:37:00.001-08:00

Cursul 8 poate fi downloadat de aici.
Tema cursului este înființarea unei grădini.

Componentele necesare ale unei grădini sunt: soarele, apa, solul. Tot ce trebuie să facă un grădinar e să știe cum să le gestioneze.

Plantele care produc hrană au nevoie de minim 6 ore de expunere la soare zilnic. Ideal este între 9-10 ore.

Discuție despre Solar Pathfinder – instrument de identificare a gradului de expunere la lumină - zilnică, lunară și anuală - a unei așezări. O descriere mai detaliată a modului de funcționare a acestui instrument poate fi urmărită aici.

Sursele de apă ale grădinii: apa din rețeaua de canalizare, colectarea în butoaie și cisterne, iazuri, apa menajeră.

Modalități de păstare a apei în gospodărie:
- utilizarea mulciului
- udarea plantelor dimineața și seara (nu la prânz, când din cauza razelor puternice putem provoca arsuri plantelor și evaporarea e mult mai rapidă)
- construirea de șanțuri pentru colectarea surplusului de apă
- folosirea straturilor joase în locul răzoarelor înalte

Solul

Este necesară o analiză a solului pentru a afla: pH-ul solului, proporția de azot, fosfor, potasiu și materie organică. De asemenea, e necesar să vedem felul în care apa este drenată, dacă solul este preponderent nisipos sau argilos și dacă prezintă hardpan (strat subteran de oxid de fier și alți coloizi, impermeabil, prin care nu pot trece rădăcinile plantelor).

De asemenea, este necesară o analiză a orizonturilor solului.

Caracteristicile humusului:
- complexitate chimică deosebită
- rezistența la descompunere
- sarcină negativă
- culoare închisă.

Ceea ce ne dorim este ca stratul humus să fie cât mai gros – prin adăugarea de materiale organice.

Una dintre modalitățile prin care putem îmbogăți stratul humic este prin compost.

Ceea ce urmărim în producerea de compost este un raport de 12:1 între materia brună (carbon) și materia verde (azot).

În două săptămâni din momentul culegerii, majoritatea plantelor pierde circa 60% din substanțele nutritive. De aceea, este extrem de important consumul hranei locale.

Nu trebuie să folosim lemn tratat sub presiune în grămada de compost.

Într-o gospodărie de mici dimensiuni, Hooker obține 1-1,5 yarzi (0,9-1,3 metri) cubi de compost / an.

Putem folosi grămezi de compost pentru intervale diferite de timp, în funcție de timpul de descompunere.

O tehnică recomandată de Hooker este următoarea: se sapă o groapă de 15-20 cm, la baza ei se pun coceni de porumb sau tulpini de floarea soarelui, pentru aerisire. Se aplică straturi succesive de bălegar de cal și paie, udând fiecare strat. Se fixează câteva țevi în plan vertical, în grămadă, în care se pune „activator biodinamic” (diverse plante). După șase luni, rezultatele sunt uluitoare.

Lectură recomandată: John Jeavons - How to Grow More Vegetables and Fruits (and Fruits, Nuts, Berries, Grains, and Other Crops) Than You Ever Thought Possible on Less Land Than You Can Imagine.

Tehnica sapei duble

Tehnica sapei duble este o tehnică de ameliorare a solului folosind săparea și fărâmițarea succesive, pe două niveluri de adâncime. (O schemă a tehnicii poate fi văzută aici.)

Avem nevoie de un hârleț și o furcă.

Secretul este să nu întorci solul, pentru ca straturile nefertile să nu ajungă să suprafață.

Prin acest procedeu, se formează pori mari de aer – care permit apei și substanțelor hrănitoare să circule și pori mici de aer – care vor depozita apa, la care rădăcinile vor avea acces permanent.

Grădina lasagna

Tehnica lui Hooker pentru grădina lasagna este următoarea : nu se sapă, la bază, doar se tunde iarba de dedesubt și se udă bine, apoi se adaugă ziare și cartoane (care împiedică lumina să pătrundă). Se adaugă compost și paie. Dacă avem la dispoziție bălegar de cal, îl aplicăm chiar peste carton.

Hooker fixează pe această suprafață o leasă cu ajutorul căreia cultivă roșii.

Hooker evită să pună în grădina lasagna frunze provenite din gospodării cu gazon gol (neînsoțit de alte plante) deoarece este foarte posibil ca acestea să fie îmbibate cu chimicale.

Gazonul este plictisitor.

Există un semn de întrebare în privința substanțelor cu care ziarele sunt înălbite. Cartoanele sunt însă un material sigur.

Policulturi

Este importantă cunoașterea plantelor companion – ex. salata verde cu ceapa și morcovii, plantându-le la mică distanță, dar evitând ca plantele să se lupte pentru a obține substanțe nutritive și lumină solară. De asemenea, usturoiul are o bună influență asupra verzei, îndepărtându-i dăunătorii.

Breslele de plante

ex. Porumb, fasole și dovleac

În proiectarea breslelor, trebuie să ținem cont de înălțimea plantelor și de cantitatea de lumină de care acestea au nevoie.

Ex. Ardei gras, busuioc, roșii ; varză de Bruxelles, păstrârnac, spanac, țelină; ridichi, salată verde, ardei gras.
Breslele se stabilesc pe baza unor anumite funcții:
- plante care îndepărtează insectele;
- plante care îmbogățesc solul;
- plante care produc mulci;
- plante-barieră;
- plante care acumulează nutrienți;

Lectură recomandată pentru acest aspect – Toby Hemenway - Gaia’s Garden

Resurse internet recomandate:

Growing Small Farms Website
Carolina Farm Stewardship Association Pittsboro, NC
Useful plant nursery

Edible landscaping online

Volum recomandat:

Dave Jacke, Eric Toensmeier - Edible Forest Gardens

Sir Albert Howard, Un testament agricol (note de lectură)

2012-01-19T17:40:00.001-08:00

Lucrarea lui Howard este bazată pe premisa că practicile agricole corecte sunt bazate pe observaţia şi utilizarea proceselor naturale. Este concomitent o critică a civilizaţiilor, judecându-le nu pornind de la artefactele şi victoriile lor, ci de la răspunsul acordat îndatoririi sacre de a transmite intactă moştenirea fertilităţii solului.

Capitolul 1. Introducere

Menţinerea fertilităţii solului este prima condiţie a oricărui sistem permanent de agricultură. În procesul obişnuit al producţiei de recolte fertilitatea este în mod constant pierdută. De aceea restaurarea ei continuă prin intermediul îngrăşămintelor animale şi a managementului solului este imperativă.

Există patru mari sisteme agricole:
a) metodele Naturii (aşa cum pot fi observate în pădure, pajişte şi ocean);
b) agricultura naţiunilor dispărute;
c) practicile Orientului care n-au fost afectate de ştiinţa occidentală ;
d) metodele în vogă în Europa şi America de Nord în ultima sută de ani.

Metodele Naturii de gestiune a solului

Culturile mixte şi speciile de animale diferite sunt regula – niciodată natura nu încearcă să creeze o monocultură.

Solul este întotdeauna protejat de acţiunea directă a soarelui, ploii şi vântului. Nimic nu se pierde. Îndeosebi apa de ploaie este conservată cu grijă: o mare porţiune este reţinută de suprafaţa solului, în vreme ce excesul este transferat spre subsol, pânze de apă freatică şi râuri. Rareori se formează şuvoaie la suprafaţa solului, iar atunci când acestea există, vorbim despre apă curată, pentru că particulele de sol nu se deplasează. Rareori şi foarte puţin apare seceta în pădure.

Pădurea îşi produce propriul îngrăşământ. Vegetalele şi dejecţiile animalelor sunt convertite în humus. Mineralele necesare copacilor şi restului vegetaţiei sunt obţinute din subsol.

Fermajul Naturii, aşa cum putem vedea în pădure, este caracterizat de două lucruri:
a) o circulaţie constantă a materiei minerale absorbită de copaci;
b) o adăugare constantă a materiei minerale noi din vastele rezerve ale subsolului.

De aceea în natură nu există deficienţe de minerale de vreun fel. Nu există nici diviziune între organic şi anorganic: humusul furnizează materia organică, solul materia minerală. Solul deţine întotdeauna mari rezerve de fertilitate. Atunci când se defrişează o pădure, mai bine de zece ani pot fi obţinute recolte bogate fără să se adauge îngrăşăminte.

Natura nu foloseşte insecticide otrăvitoare pentru a controla insectele şi fungii. Nu există vreun echivalent al vaccinurilor sau al serurilor pentru a proteja animalele. Desigur, există boli în natură, dar nu ating proporţii îngrijorătoare. Atunci când există paraziţi, plantele şi animalele se descurcă cu ei.

Niciodată Mama Natură nu face agricultură fără zootehnie. Întotdeauna foloseşte culturi mixte, formate din mai multe plante. Păstrează solul şi evită eroziunea. Deşeurile sunt convertite în humus, astfel încât nu se risipeşte nimic. Creşterea şi regenerarea se echilibrează reciproc, formând rezerve de fertilitate. Apa de ploaie este stocată.

Agricultura naţiunilor dispărute

Cunoaştem realizările inginereşti ale civilizaţiilor peruane care au terasat pantele munţilor, cultivând plante la mare altitudine. De la Roma antică ne-au rămas scrieri agricole foarte dense şi foarte detaliate.

Imperiul Roman s-a prăbuşit pentru că nu a putut să realizeze principiul fundamental că menţinerea fertilităţii solului împreună cu solicitările legitime ale populaţiei rurale nu ar trebui niciodată să intre în conflict cu operaţiunile capitaliste. Cea mai importantă posesie a unei ţări este proprietatea ei. Dacă aceasta este menţinută în sănătate şi vigoare, toate celelalte vin după. Dacă intră în declin, nimic, nici chiar cei mai bogaţi oameni nu pot salva oamenii de la ruina inevitabilă.

Practicile Orientului

Agricultura din Asia este una a permanenţei. De secole se conservă aceleaşi tehnici. [De notat că această lucrare a fost scrisă înaintea Revoluţiei Verzi, care a implementat în India tehnici occidentale bazate pe mecanizare şi chimizare.] Producţiile sunt constante şi nu există pierderi în fertilitatea solului.

Culturile mixte sunt regula. Meiul, grâul, orzul, porumbul, sunt cultivate împreună cu o specie care de regulă se coace mai târziu decât cerealele. Mazărea porumbeilor (Cajanus indicus) este cultivată cu meiul şi cu porumbul. Atunci când două plante diferite cresc împreună, recolta este mai bună decât în monocultură.

Există un echilibru între culturi şi animale. Practic, nu există agricultură fără zootehnie, pentru că boii fac lucrările agricole iar laptele provine în special de la bivoliţe. Urina şi bălegarul animelelor sunt folosite ca îngrăşământ. Excrementele omeneşti sunt şi ele compostate sau administrate direct pe ogoare.

Plantele leguminoase fixatoare de azot există demult. Abia după o lungă controversă, la sfârşitul secolului XIX, ştiinţa occidentală a admis importanţa lor excepţională în îmbogăţirea solului. Estul de foloseşte de mii de ani. Cultivarea în general este superficială, folosindu-se un plug de lemn, care nu răstoarnă brazda. De departe, orezul este cereala cea mai cultivată în Asia.

Metodele agricole ale Occidentului

Câmpurile Vestului vor să satisfacă trei necesităţi:
a) foamea locală a populaţiei rurale şi a animalelor ei;
b) foamea populaţiei crescânde din ariile urbane;
c) foamea maşinilor care solicită în mod constant materii prime.

Proprietăţile tind să fie din ce în ce mai mari. Monocultura este regula. În SUA nici rotaţia culturilor nu se face (anual se cultivă aceleaşi cereale, fără schimbarea speciilor). Maşinile înlocuiesc animalele. Motoarele devin regula peste tot. Fireşte, motoarele nu produc urină şi bălegar, şi nu contribuie cu nimic la fertilitatea solului. De aceea se folosesc îngrăşăminte sintetice.

Bolile sunt în creştere. Straturile de humus se epuizează. Procesele de conservare a hranei (congelare, utilizarea dioxidului de carbon, uscare etc.) sunt foarte dezvoltate, pentru că produse precum carnea, laptele, legumele şi fructele călătoresc mult de la sol până în stomac. Fertilitatea solului este în scădere abruptă, fiind înlocuit cu eroziunea solului.

Capitolul 2. Natura fertilităţii solului

În loc să spargem subiectul fertilităţii solului în fragmente şi să studiem agricultura ca pe un puzzle prin metodele analitice ale ştiinţei, potrivite doar pentru a descoperi fapte noi, trebuie să adoptăm demersul sintetic şi să ne uităm la roata vieţii ca la un subiect unic şi nu ca la o aglutinare de lucruri lipsite de legături între ele.

Roata vieţii este formată din două procese: creştere şi descreştere.

Creşterea: solul dă recoltele, acestea constituie hrana animalelor, iar recoltele şi animalele constituie hrana omului. Energia necesară creşterii vine de la soare. Fără soare şi fără clorofila frunzelor nimic din ceea ce avem şi ceea ce facem n-ar exista. Humusul este materia primă esenţială pentru sol.

Asociaţiile mycorizale (dintre rădăcinile plantelor şi microorganismele din sol) sunt hotărâtoare pentru prosperarea plantelor. Aceste relaţii funcţionează foarte bine într-un sol încărcat cu humus.

Singurul sistem agricol care a trecut testul timpului este cel din Orient. Primul principiul al agriculturii de succes este balanţa corectă dintre creştere şi descreştere. Acolo unde există un dezechilibru, rezervele solului se diminuează, producţia încetează să fie o agricultură corectă, devenind ceva foarte diferit. Fermierul se transformă în bandit.

Un sol fertil este un sol bogat în humus şi în care procesele de creştere au loc rapid, uşor şi eficient. Trăsăturile acestui tip de sol sunt: calitate, abundenţă şi rezistenţă la îmbolnăviri. Fertilitatea solului constă în cantitatea şi calitatea humusului din el.

Waksman defineşte humusul ca fiind: “un agregat complex de substanţe amorfe colorate de la maro până la negru, care-şi au originea în descompunerea reziduurilor plantelor şi animalelor de către microorganisme, în condiţii aerobe şi anaerobe, de regulă în soluri, composturi, turbării şi bazine acvatice. Din punct de vedere chimic, humusul constă în numeroşi constituienţi ai materialului vegetal original rezistenţi la descompunere, din substanţe în curs de descompunere, din complexuri rezultând din descompunere atât prin procese de hidroliză cât şi oxidare sau reducere, precum şi din diverşi compuşi sintetizaţi de microorganisme. Humusul este un corp natural, o entitate compusă, la fel ca şi plantele, animalele şi microbii. Este chiar mai complex din punct de vedere chimic, date fiind toate materiile care contribuie la formarea sa. Humusul posedă un anume specific fizic, chimic, şi proprietăţi biologice care îl fac diferit de alte corpuri naturale organice. Humusul însuşi sau prin interacţiune cu anumiţi compuşi anorganici ai solului, formează un sistem coloidal complex, ai cărui constituienţi diferiţi aderă împreună datorită forţelor de suprafaţă. Acest sistem este adaptabil la condiţiile schimbătoare de reacţie, umezeală şi acţiune a electroliţilor.”

Humusul depinde de circumstanţe, nu este acelaşi peste tot. Este dinamic, nu static. Spre deosebire de substanţe chimice precum sulfatul de amoniu, care poate fi analizat şi evaluat conform compoziţiei sale chimice, humusul este un vast complex organic care implică elemente foarte active: microorganismele.

Proprietăţile humusului sunt:
a) culoare de la maro închis până la negru;
b) este practic insolubil în apă;
c) conţine mai mult carbon decât plantele (până la 55-58%) ;
d) conţine cantităţi considerabile de azot (3-6%) ;
e) proporţia carbon-azot este de regulă de 10 :1 ;
f) este în situaţie dinamică ;
g) este sursă de energie pentru dezvoltarea micro-organismelor;
h) are o mare capacitate de a absorbi apa;
i) are rolul de a menţine coeziunea celorlalte particule ale solului.

Calitatea humusului interacţionează cu starea generală a plantei, cu sănătatea ei, precum şi cu calitatea recoltei. Animalele au nevoie de mai puţină mâncare dacă aceasta provine din sol fertil.

Capitolul 3. Refacerea fertilităţii

Cu fertilitatea solului s-a acţionat în timp în două feluri: ori se păstrează (cazul Orientului), ori se caută constant noi terenuri care să fie exploatate până la epuizare apoi abandonate. Multe triburi sălbatice ard pădurea, cultivă solul până când humusul nu mai dă randament, apoi abandonează terenul în vederea reîmpăduririi.

Este foarte uşor de distrus echilibrul agriculturii. Odată ce cererea pentru hrană şi materii prime creşte iar pentru produsele solului se obţin preţuri bune, presiunea asupra fertilităţii solului devine intensă. Tentaţia de a transforma această fertilitate în bani devine irezistibilă. Agricultura occidentală a devenit subiectul acestei tentaţii în urma dezvoltării rapide care a urmat invenţiei motorului cu aburi, a motorului cu combustie internă, a motoarelor electrice, şi a îmbunătăţirilor în comunicaţii şi transporturi. Fabrică după fabrică au apărut, a urmat creşterea cererii pentru mână de lucru, populaţia urbană a crescut. Toate acestea au furnizat pieţe noi pentru hrană şi materii prime. Acestea au fost aprovizionate fie transformând fertilitatea din întreaga lume în bani, fie substituind-o prin intermediul îngrăşămintelor sintetice, fie prin ambele metode concomitent. Rezultatul final a fost destabilizarea agriculturii.

Aproximativ jumătate din fiecare cultură (rădăcinile) rămâne pe teren în momentul recoltării, constituind o sursă de humus. Îngrăşămintele verzi sunt o importantă sursă de humus în Occident. Deşeurile de la animale (în special cele de abator) sunt foarte căutate în Europa şi mult prea scumpe faţă de adevărata lor valoare. Algele sunt prea puţin folosite pentru compostare, în raport cu ceea ce pot oferi. Excrementele omeneşti şi urina sunt aproape complet pierdute pentru pământ. Se poate concluziona că în Occident s-a format o adevărată prăpastie între humusul utilizat pentru realizarea de recolte şi îngrăşămintele naturale. Această prăpastie a fost umplută cu îngrăşăminte chimice. Acestea sunt bazate pe o concepţie complet greşită în privinţa nutriţiei plantelor, superficială şi fundamental falsă. Neţinând cont de viaţa din sol, conduc inevitabil la nutriţie artificială, mâncare artificială, animale artificiale şi în cele din urmă la oameni artificiali.

Facilitatea cu care pot fi obţinute recoltele cu ajutorul chimicalelor a făcut ca utilizarea corectă a îngrăşămintelor să fie cu mult mai dificilă. Dacă există un substitut ieftin al humusului, de ce să nu fie utilizat? Răspunsul comportă două paliere. Întâi, chimicalele nu pot fi niciodată un substitut al humusului, pentru că Natura a menit ca solul să fie viu, iar asocierile micorizale (între plante şi microorganisme) să fie o legătură esenţială în nutriţia plantei. În al doilea rând, utilizarea unui asemenea substitut nu poate fi ieftină, pentru că fertilitatea solului – unul dintre cele mai importante bunuri ale oricărei ţări – este pierdută. Pentru că plantele artificiale, animalele artificiale şi oamenii artificiali sunt nesănătoşi şi pot fi protejaţi de paraziţi numai prin intermediul spray-urilor otrăvitoare, vaccinurilor şi serum-uri şi un sistem scump de medicamente patentate, doctori specializaţi, spitaluri ş.a.m.d. Atunci când costurile implicate de recolte sunt adiţionate la cele ale diferitelor servicii sociale care sunt necesare pentru a repara consecinţele unei agriculturi deteriorate, şi când înţelegem că cea mai mare posesie a unei ţări este o populaţie sănătoasă, ideea că îngrăşămintele artificiale ar fi ieftine dispare fără urmă. În anii care vor veni, îngrăşămintele chimice vor fi considerate drept una dintre cele mai mari nebunii ale epocii industriale. Ideile economiştilor acestei perioade vor fi respinse ca lipsite de fundament.

Capitolul 4. Procedura Indore

Această procedură a fost creată de către Institutul Plant Industry din Indore, India Centrală, între anii 1924-1931.

Separarea cercetării agricole în compartimente ca: soiuri de plante, micologie, entomologie, ş.a. este o eroare la care trebuie renunţat. Planta trebuie studiată în relaţie cu solul pe de o parte, şi cu practicile agricole ale locului pe de altă parte.

Materialele necesare pentru compostare

a) Deşeuri vegetale: paie, pleavă, fân deteriorat, buruieni, alge, vrejuri de cartofi, reziduuri de grădină şi din seră, frunze uscate, rumeguş.
b) Reziduuri de origine animală: urina şi bălegarul animalelor, găinaţul păsărilor de curte, deşeuri de bucătărie (inclusiv oase).
c) Baze pentru a neutraliza aciditatea excesivă (piatră de var, cenuşă).
d) Apă şi aer. Ideal ar fi ca masa compostabilă să fie îmbibată cu apă ca un burete. Cel mai bine este de utilizat apa de ploaie, care este saturată cu oxigen.

Întotdeauna reziduurile de origine animală s-au dovedit mai eficiente în realizarea unui compost valoros decât activatorii chimici pentru compost.

Pentru realizarea compostului se folosesc două metode: groapa şi grămada. În climatul foarte uscat, groapa înseamnă o economie considerabilă de apă.

Cantitatea de apă necesară depinde de zona geografică unde se află grămada de compost, de volumul de material verde incorporat, de materia uscată. Niciodată masa nu trebuie să fie umedă.

Trebuie urmărit ca masa compostabilă să nu înceapă să fermenteze anaerobic. Semnul este apariţia de musculiţe care încep să se înmulţească. Se întoarce imediat compostul, pentru aerare. Fermentaţia ar putea să înceteze din cauza lipsei de apă.

Pentru a oferi un amestec uniform şi pentru a furniza necesarul de apă şi aer, grămada de compost se întoarce de două ori. Prima dată la 2-3 săptămâni după formare. Apoi la 5 săptămâni după formare. După care începe procesul de maturare şi de fixare a azotului atmosferic. În trei luni micro-organismele şi-au făcut treaba şi humusul este complet sintetizat, gata să fie împrăştiat pe teren.

Capitolul V. Aplicaţii practice ale Procedurii Indore

Plantaţiile de cafea din proprietatea Kingatore, la câteva mile de Nairobi, în Africa. Alte exemple practice care confirmă teoria.

Capitolul VI. Dezvoltările Procedurii Indore

Îngrăşămintele verzi

Schultz-Lupitz a arătat în 1880 cât de uşor se poate restaura fertilitatea unor soluri nisipoase incorporându-se în sol recolta de lupin.

Factorii cheie din tehnica îngrăşămintelor verzi sunt:
a) cunoaşterea ciclului azotului în legătură cu agricultura locală;
b) condiţiile necesare pentru creşterea rapidă şi de asemenea pentru formarea de noduli abundenţi la rădăcinile culturilor leguminoase utilizate pentru îngrăşămintele verzi;
c) compoziţia chimică a recoltei verzi la momentul arăturii;
d) condiţiile din sol în perioada de descompunere.

Dacă dorim să producem un efect rapid asupra solului, trebuie să incorporăm îngrăşămintele verzi care sunt tinere. Dacă dorim să creştem conţinutul de humus, trebuie să aşteptăm până când recolta de îngrăşăminte verzi a atins maximum de creştere.

Ceea ce contează în cazul îngrăşămintelor verzi este fertilitatea solului. Dacă solul este într-o condiţie proastă, azotul necesar descompunerii acestor îngrăşăminte va fi blocat, iar cultura următoare va fi într-o situaţie foarte rea. Dacă, dimpotrivă, solul este într-o condiţie potrivită, cultura următoare nu va avea decât de câştigat.

Capitolul 7. Aplicaţii ale Procedurii Indore

Gestiunea păşunilor

O lucernă irigată şi îngrăşată cu bălegar poate duce în India până la 20 de coase anual.

Metodele pentru a duce la creşterea humusului pe o pajişte:
a) sistemul grajdului mobil – vacile sunt întreţinute pe paşune;
b) utilizarea zgurei – foarte utilă pe pajiştile în solul cărora lipseşte oxigenul;
c) aerisirea subsolului ;
d) cultivarea păşunii.

Capitolul 8. Aplicaţii ale Procedurii Indore

Utilizarea deşeurilor urbane

Una dintre consecinţele concentrării populaţiei în spaţii mici a fost separarea, adesea pe distanţe considerabile, a unei importante cantităţi de deşeuri agricole în raport cu pământul. Este vorba despre :
a) deşeuri urbane ;
b) excrementele şi urina populaţiei.

În practic toate situaţiile, aceste materiale sunt tratate ca ceva de care trebuie scăpat în modul cel mai rapid şi mai discret cu putinţă. Practic nimic nu ajunge unde trebuie, adică la pământ. Din punct de vedere agricol, oraşele sunt forme de parazitism. Ele vor exista atâta timp cât fertilitatea solului va mai exista. Apoi întreaga ţesătură a civilizaţiei noastre va colapsa.

Este greu de crezut că se va renunţa la modul actual de tratare a deşeurilor urbane înainte ca o catastrofă, ca de exemplu o foamete masivă, să-şi facă efectele.

Valoarea deşeurilor urbane constă în aceea că pot “dilua” bălegarul, care altfel este prea instabil şi nu se transformă în compost decât foarte greu.

Capitolul 9. Aerisirea solului

Apa de ploaie este o soluţie saturată de oxigen, şi de aceea este foarte eficace în furnizarea acestui gaz în sol.

Capitolul 9 bis. Efectul nociv al ierburilor

Acest efect asupra arborilor fructiveri variază de la specie la specie şi în funcţie de perioada de viaţă a copacilor. Cei tineri sunt mai puternic afectaţi decât indivizii pe deplin dezvoltaţi, care conţin mari rezerve în tulpină. Speciile foioase suferă mai mult decât coniferele. Aceste fapte sugerează că efectul nociv al ierburilor s-ar datora înfometării.

Capitolul 10. Câteva boli ale solului

Eroziunea solului

Întotdeauna eroziunea solului este precedată de infertilitatea lui. Eroziunea solului este nimic altceva decât semnul exterior al unui faliment complet la nivelul practicilor agricole. Cauzele acestui faliment trebuie căutate în noi.

De ce este pădurea atât de eficace în prevenirea eroziunii solului şi în hrănirea izvoarelor şi a râurilor? Pădurea face două lucruri:
a) copacii şi etajele inferioare ale vegetaţiei sparg ploaia într-o bură fină iar ierburile protejează solul de eroziunea cauzată de picăturile grele de ploaie;
b) reziduurile copacilor şi ale animalelor sunt convertite în humus, care e absorbit de sol, crescând porozitatea şi capacitatea acestuia de a reţine apa.

Solul trebuie să fie cât de acoperit se poate, pentru a preveni eroziunea şi a stoca un mare volum de apă. În raport cu asta, terasarea şi drenarea sunt absolut secundare.

Capitolul 11. Retragerea producţiei agricole şi a animalului în faţa parazitului

Recolta bolnavă este omorâtă de Natură pentru profitul humusului.

Principiile care stau la baza bolilor plantelor:
a) insectele şi ciupercile nu sunt adevărata cauză a bolilor plantelor, ci atacă doar varietăţi nepotrivite ale culturilor imperfect implementate;
b) ideea de a proteja culturile împotriva bolilor cu sprayuri, chimicale ş.a.m.d. este neştiinţifică şi lipsită de fundament, şi chiar atunci când aparent reuşeşte, tot ceea ce face este să protejeze ceea ce este nepotrivit şi să ascundă adevărata problemă – cum să creşti culturi sănătoase;
c) arderea plantelor nesănătoase este o distrugere nenecesară a materiei organice, şi nu are nimic corespunzător în natură, unde insectele şi ciupercile trăiesc şi-şi desfăşoară activitatea.

Ceea ce contează în producţia recoltelor agricole este furnizarea constantă de compost organic iar menţinerea fertilităţii solului este baza sănătăţii.

Will Hooker, Introducere în permacultură (cursul 7)

2012-01-17T00:58:00.001-08:00

Cursul 7 poate fi downloadat de aici.

Tema cursului – tiparele.

Tiparele există peste tot.

Tiparul, din punct de vedere permacultural, este un flux ordonat de materie și energie.

Tiparul este modalitatea naturii de a rezolva o problemă de proiectare.

Bill Mollison: Societățile tradiționale se foloseau de tipare pentru a înțelege și a relaționa cu mediul înconjurător. De asemenea, le utilizau ca modalitate de stocare a cunoștințelor.

Tiparele erau vizuale (desene, tatuaje, țesături), auditive (cântece) și de mișcare (ex. dansul sacru Hula, Hawaii).

Cu ajutorul lor, de exemplu, un copil de 4-5 ani putea ști câteva sute de cântece de care se foloseau în nutriție și medicație.

Categorii de tipare:
Peisaje la scară largă
Peisaje la scară medie
Peisaje la scară mica
Fenomene care țin de apă
Fenomene care țin de anotimpuri
Fenomene locale
Obiecte naturale

În fiecare dimineață, privim în propria oglindă un tipar.

John Cleese a făcut un studiu al celor mai frumoase chipuri din lume, studiu având drept concluzie faptul că ceea ce stă la baza frumuseții acestora este dreptughiul de aur .

Phi sau Ø este proporția oricărei creșteri organice : 1 / 1.61803398… (ex. cochilia melcului – spirala de aur, pălăria florii soarelui, cactusul, spirala ADN).

Grecii au învățat de la egipteni proporția de aur. (v. Parthenonul)

Will Hooker îi învață pe studenți cum să deseneze dreptunghiul de aur și spirala de aur.

Proporția de aur este extrem de importantă în proiectarea permaculturală.

Luna răsare în NE și apune în NV în timpul iernii – având o poziție mai înaltă pe cer - și răsare în SE și apune în SV în timpul verii, având o poziție mai joasă pe cer. Această informație este folosită de Hooker în proiectarea permaculturală.

Expunere de fotografii reprezentând aplicații în proiectare ale diverselor tipare.

Zonele din permacultură sunt și ele o aplicație a tiparelor.

Analizând un anumit loc, trebuie să ținem cont de “energiile sălbatice”: soarele și umbra, pantele, apa, vântul, zgomotul, lumina, priveliștile plăcute, priveliștile neplăcute, fauna sălbatică, copiii din vecini, focul.

Dacă desenăm un cerc în care înscriem un pătrat, în care, mai departe, circumscriem un alt cerc ș.a.m.d, și dacă, la final unim punctele de intersecție – obținem spirala de aur.

Hooker accentuează importanța spațiului de trecere dintre zona publică – drumuri, bulevarde, trotuare – și zona privată – interiorul casei.

Nistor Stan, Neculai Munteanu, Legumicultură (volumul II), (note de lectură)

2012-01-05T18:58:00.001-08:00

Capitolul 7. Cultura legumelor pentru rădăcini

Grupa cuprinde:
a) morcovul;
b) pătrunjelul pentru rădăcină;
c) păstârnacul;
d) ţelina pentru rădăcină (Fam. Umbelliferae);
e) ridichile (Fam. Cruciferae);
f) sfecla roşie (Fam. Chenopodiaceae).

Plante bienale, cu excepţia ridichilor de lună şi a unor soiuri de ridichi de vară, care sunt anuale.

Cu excepţia ţelinei, toate se cultivă prin semănat direct în câmp. Seminţele germinează într-o perioadă mare de timp. Cu excepţia ţelinei şi a sfeclei roşii, nu se recomandă aplicarea de îngrăşăminte organice în timpul culturii, pentru că rădăcinile capătă tendinţe de ramificare.

Cu excepţia ridichilor de lună şi de vară, rădăcinile se păstrează bine peste iarnă.

7.1. Morcovul (Daucus carota)

Plantă bienală. În primul an formează o rădăcină pivotantă şi o rozetă de frunze, iar în anul al doilea tulpini florifere, flori şi fructe.

Temperatura minimă de germinaţie a seminţelor este de 3 – 4 grade C, iar cea optimă de 20 – 25 grade C. Temperatura optimă de creştere a rădăcinilor este de 18 – 20 grade C.
Temperaturile de peste 30 grade C şi sub 12 grade C sunt nefavorabile pentru creştere.
Temperatura de vernalizare este de 4-10 grade C şi, în funcţie de soi, durează 36–70 zile.

Solurile cu textură uşoară sau mijlocie, bine afânate, profunde, permeabile, bogate în humus (4-5%), cu pH-ul 6,5–7,5, sunt cele mai indicate pentru cultura morcovului. Pe solurile grele, tasate, sărace sau cu exces de azot, se formează rădăcini diforme sau ramificate, cu conţinut scăzut de caroten şi glucide.

Soiurile se împart în:
a) extratimpurii (până la 80 zile);
b) timpurii (80 – 110 zile);
c) semitimpurii (110 – 130 zile);
d) semitârzii (130 – 150 zile);
e) tardive (peste 150 zile).

Morcovul se cultivă semănat direct în câmp. Cultura forţată şi protejată se practică pe suprafeţe mici. Cultivarea în câmp se poate realiza în cultură timpurie (pentru consumul de vară) şi în cultură târzie, succesivă (pentru consumul de toamnă sau păstrarea de-a lungul iernii).

Foarte bune premergătoare sunt: solanaceele, leguminoasele, cucurbitaceele. Nu se recomandă ca premergătoare alte rădăcinoase, bulboasele şi varza. Pe aceeaşi suprafaţă de teren, morcovul nu trebuie să revină mai devreme de 3–4 ani.

Cultura succesivă de morcov poate urma după salată, spanac, ceapă verde, culturi furajere pentru masă verde (secară, borceag), iar culturile timpurii de morcov, recoltate în iunie – iulie, pot fi urmate de culturi de toamnă de varză, conopidă, castraveţi, fasole etc.

Adâncimea de semănat este de 2,5 cm.

Densitatea optimă la cultura de morcov este de 40–60 plante /m2 la culturile semitârzii şi 50–70 plante /m2 la soiurile semitimpurii. În cazul terenului modelat, se seamănă patru rânduri pe stratul înălţat, iar pe teren nemodelat semănatul se efectuează în benzi de câte 4-5 rânduri, distanţa dintre benzi fiind de 60 cm, iar dintre rândurile din bandă de 25–30 cm.

Răritul se face când plantele au 3–4 frunze în rozetă, lăsându-le la 4-5 cm una de alta pe rând.

Producţia este de 10–15 t/ha la cultura timpurie (1 – 1,5 kg pe metru pătrat) şi 25-40 t/ha la cultura târzie (de toamnă), adică 2,5 – 4 kg pe metru pătrat.

7.2 Pătrunjelul (Petroselinum crispum)

Aromatizant şi plantă medicinală. Are două varietăţi: radicosum (pentru rădăcini) şi crispum (pentru frunze).

Plantă bienală, formează în al doilea an tulpinile florifere, florile şi seminţele.

Una din cele mai rezistente plante legumicole la frig, putând ierna în câmp. Seminţele încep să germineze la 2-3 grade Celsius, iar plantele abia răsărite rezistă până la minus 8-9 grade Celsius. Cerinţe moderate de umiditate. În condiţii de secetă, scade producţia, iar rădăcinile sunt mai aromate. Pe solurile fertilizate cu gunoi de grajd ramifică rădăcinile.

Înfiinţarea culturii se face prin semănat direct în câmp, toamna târziu (astfel ca până la venirea frigului, seminţele să se umecteze, dar nu să germineze), în ferestrele din timpul iernii şi primăvara devreme. În culturi succesive, semănatul se efectuează după recoltarea culturii anterioare (ceapă verde, ridichi de lună, salată, spanac, culturi furajere pentru masă verde), dar nu mai târziu de 10–15 iunie.

7.3 Păstârnacul (Pastinaca sativa)

Până la introducerea în cultură a cartofului, a constituit baza alimentaţiei oamenilor săraci.

Specie bienală, rezistentă la secetă. Cerinţe moderate faţă de factorii de vegetaţie. Poate ierna în câmp. Preferă umiditatea, însă fără exces.

Se seamănă primăvara foarte devreme (sfârşitul lui februarie – începutul lui martie).

Recoltarea se face toamna târziu. Frunzele pot fi folosite ca furaj.

7.4. Ţelina pentru rădăcini (Apium graveolens)

Rădăcinile deshidratate se găsesc în compoziţia supelor concentrate şi la prepararea unor medicamente.

Mai sunt cunoscute:
a) ţelina cultivată pentru frunze (Apium graveolens secalinum);
b) ţelina cultivată pentru peţiolul frunzelor (Apium graveolens dulce), care formează o rădăcină subţire, pivotantă, ramificată, amară şi necomestibilă.

Plantă bienală. În anumite condiţii (temperaturi scăzute timp îndelungat sau secetă prelungită) emite tulpini florifere chiar din primul an.

Sensibilă la frig, nu poate petrece iarna în câmp. Temperatura optimă de germinaţie este de 20–25 grade C (când plantele răsar în 9–12 zile) iar cea minimă de 4–5 grade C. Plantele tinere rezistă la minus 4–5 grade C, iar cele mature la minus 7–9 grade C. Rădăcinile sunt mai puţin rezistente, datorită conţinutului lor mare în apă. Temperatura optimă de vegetaţie este de 18-22 grade C, iar cea minimă de 7-8 grade C. Temperaturile scăzute (sub 14 grade C) la producerea răsadurilor pot duce la vernalizarea plantelor, care formează tulpini florifere în primul an de cultură.

Cerinţe moderate pentru intensitatea luminii. În schimb este solicitantă la umiditate, în absenţa căreia rădăcinile se ramifică mult şi pulpa devine grosieră.

Solurile cele mai bune pentru cultura ţelinei sunt cele cu o textură lutonisipoasă, bogate în humus, profunde, suficient de umede, cu pH-ul 6,5–7,0. Solurile nisipoase şi cele grele nu sunt recomandate, deoarece primele au capacitate redusă de reţinere a apei şi sunt sărace în elemente hrănitoare, iar cele grele împiedică formarea normală a rădăcinilor tuberizate. Se poate cultiva pe soluri uşor sărăturate. Suportă fertilizarea cu gunoi de grajd bine descompus în anul culturii.

Se lucrează cu răsaduri, pentru că seminţele sunt mici şi germinează greu.

7.5 Ridichile
Ridichea de lună (Raphanus sativus sativus)
Ridichea de vară şi de iarnă (Raphanus sativus niger)

Ridichea are acţiune diuretică, bactericidă şi vermifugă.

Ridichea de lună este o plantă anuală, iar ridichea de vară şi cea de iarnă sunt bienale. Cerinţe reduse faţă de căldură.

Temperatura minimă de germinaţie a seminţelor este de 3–50 Celsius; plantele tinere suportă uşor temperaturi de minus 3 – 4 grade Celsius, iar cele în vârstă în jur de minus 5 – 6 grade Celsius. Temperatura optimă de vegetaţie este de 14 – 18 grade Celsius. La o temperatură mai mică de 6 – 8 grade Celsius, creşterea încetează. Temperaturile mai ridicate, însoţite de secetă, duc la obţinerea de rădăcini iuţi dospite sau plantele emit tulpini florale fără a mai forma rădăcina tuberizată (mai ales la ridichea de lună).

Plantă de zi lungă, pretenţioasă la umiditate.

Soiurile de ridiche sunt:
a) de lună (timpurii 30-40 zile);
b) de vară (60-80 zile);
c) de iarnă (100-120 zile).

Ridichea de lună, cu perioadă scurtă de vegetaţie, se cultivă în cadrul culturilor succesive şi asociate, atât în câmp cât şi în teren protejat. Cultura în câmp se poate înfiinţa primăvara devreme, înaintea culturilor de tomate, ardei, vinete, castraveţi etc., sau vara, după culturile care eliberează terenul până la 10-15 august (cartofii timpurii, mazărea şi fasolea de grădină, castraveţii de vară etc.).

Recoltarea la ridichea de lună se face prin smulgere, în 2–3 reprize, pe măsură ce se formează şi se livrează cu frunze în legături de 5–10 bucăţi. Producţia este de 8–10 t/ha (0,8 – 1 kg pe metru pătrat).

Ridichea de vară şi de iarnă se cultivă în cadrul culturilor succesive şi asociate. Ridichea de vară poate fi o cultură secundară, anterioară culturilor de fasole de grădină şi castraveţi de toamnă, iar ridichea de iarnă poate urma după salată, spanac, ceapă verde, mazăre de grădină şi cartofi timpurii. Ridichea de vară se poate cultiva şi asociat cu ardeii sau pătlăgelele vinete.

7.6 Sfecla roşie (Beta vulgaris)

Recolta apare destul de devreme, chiar când plantele sunt destul de mici şi se pot valorifica toată vara şi toamna. Recolta de toamnă este puţin perisabilă şi se poate păstra foarte bine pentru iarnă. Recolta se valorifică imediat pe piaţă sau prin depozitare sub formă de rădăcini (produs proaspăt) sau sub formă de diferite conserve.

Plantă bianuală. În primul an se formează rozeta de frunze şi rădăcina îngroşată, iar în cel de-al doilea, tulpina floriferă cu flori, fructe şi seminţe. În anul al doilea, rădăcina se lemnifică.

Cerinţe mijlocii faţă de factorii de mediu. Plasticitate ecologică şi rusticitate ridicată. Temperatura minimă de germinare a seminţelor este de 6-8 grade Celsius, iar cea optimă de 18-20 grade Celsius. În condiţii optime, plantele răsar după 10-12 zile. În faza de frunze cotiledonale, plantele nu suportă temperaturile sub minus 2-3 grade Celsius. După formarea primelor frunze adevărate, rezistă până la temperaturi de minus 5-8 grade Celsius. Sfecla roşie este o plantă sensibilă la termoperioadă: la temperaturi de 6-8 grade Celsius, timp de 2–3 săptămâni, plantele se pot vernaliza, formând tulpini florifere în primul an. În această situaţie nu se mai formează rădăcini îngroşate, bune pentru consum.

Pretenţii mari faţă de apă, mai ales în faza de formare a rădăcinilor. Nu se recomandă aplicarea de gunoi de grajd incomplet fermentat, pentru că afectează calitatea rădăcinilor.

Recoltarea sfeclei se face eşalonat, din momentul când rădăcinile (inclusiv frunzele) sunt bune pentru consum şi până când acestea au dimensiunea tipică soiului, toamna târziu. În timpul verii, recoltarea se execută în mai multe reprize, alegând plantele ajunse la cele mai mari dimensiuni în câmp (pe alese). Recoltarea sfeclei pentru consum, în timpul toamnei, se efectuează printr-o singură trecere. Cel mai târziu, lucrarea se efectuează în luna noiembrie, înaintea îngheţurilor (minus 2–3 grade Celsius); dacă îngheţul a surprins cultura, recoltarea se va efectua când plantele şi-au revenit; altfel, se produce rănirea puternică a rădăcinilor. În cazul soiurilor cu rădăcina globuloasă, recoltarea se efectuează manual, prin smulgere, iar în cazul soiurilor cu rădăcina conic-alungită, recoltarea manuală se realizează cu ajutorul furcilor, cazmalelor.

Producţia este de 15-20 t/ha la culturile timpurii (1,5 – 2 kg pe metru pătrat) şi 25–40 t/ha (2,5 – 4 kg pe metru pătrat) la cele târzii.

Capitolul 8. Cultura legumelor din grupa cepei

Aparţin genului Allium din familia Liliaceae. Cele mai cunoscute sunt:
a) ceapa comună (Allium cepa);
b) usturoiul comun (Allium sativum);
c) prazul (Allium porrum);
d) ceapa eşalotă sau vlaşiţa (Allium ascalonicum);
e) ceapa de iarnă sau ceapa de tuns (Allium fistulosum);
f) ceapa de Egipt sau ceapa rocambole (Allium cepa bulbiferum şi Allium cepa proliferum);
g) ustoroiul de Egipt sau usturoiul rocambole (Allium sativum sagittatum şi Allium sativum ophioscorodon).

Specii rezistente la temperaturi scăzute, cu un consum mijlociu de apă şi pretenţioase la lumină.

8.1 Ceapa comună (Allium cepa)

Valoare terapeutică considerabilă: acţiune bactericidă, calmantă, antiastenică, antiarterosclerotică ş.a.

Cultură simplă, cu puţine cheltuieli. Se poate recolta pe tot pacursul anului, asigurând venituri pe o perioadă lungă de timp. Ceapa uscată se poate păstra o perioadă lungă de timp.

Ceapa comună se comportă în cultură, în func]ie de tehnologia de cultivare, ca plantă bienală (din sămânţă şi răsad) sau ca trienală (din arpagic). În cazul cepei bienale, în primul an se obţine bulbul, iar în anul al doilea se formează tulpina floriferă cu fructe şi seminţe. La ceapa trienală, în primul an se obţine un bulb mic, denumit arpagic, în anul al doilea se obţine bulbul obişnuit pentru consum, din care, în anul al treilea, evoluează plantele cu tulpini purtătoare de flori şi, mai apoi, fructe şi seminţe.

Plantă cu pretenţii reduse faţă de temperatură. Însă cerinţe mari faţă de lumină. Apa este factor major în cultura cepei.

S recomandă fertilizarea în complex, prin aplicarea mraniţei sau a gunoiului de grajd semifermentat, la cultura premergătoare. Administrarea gunoiului de grajd în mod direct duce la prelungirea perioadei de vegetaţie, întârzierea maturării bulbilor şi sporirea
atacului de agenţi patogeni.

Ceapa comună se cultivă prin următoarele procedee:
- prin semănat direct în câmp (ceapa ceaclama);
- prin arpagic;
- prin răsaduri (ceapa de apă, Kaba);
- pentru stufat (ceapa verde).

În cazul semănatului de primăvară, epoca optimă în care acesta se efectuează este cât mai devreme posibil, între 1 martie – 10 aprilie, în funcţie de zonă şi de condiţiile meteorologice. În mod obişnuit, pentru semănat, se folosesc seminţe uscate. Pentru a grăbi însă răsărirea şi a obţine o cultură cât mai uniformă, se recomandă umectarea seminţelor înainte de semănat sau chiar încolţirea acestora.

Seminţele de ceapă fiind mici conţin o cantitate redusă de substanţe nutritive. De aceea, se practică îmbogăţirea acestora în mod suplimentar cu macro şi microelemente nutritive, prin aşa-numita drajare a seminţelor, adică acoperirea seminţelor cu anumite amestecuri organo-minerale. Dacă în amestecul folosit pentru drajare se adaugă şi substanţe stimulatoare de creştere, rezultatele sunt şi mai bune: seminţele încolţesc mai repede şi tinerele plante îşi dezvoltă un sistem radicular puternic. În plus, prin drajarea seminţelor de ceapă şi semănatul bob cu bob, se asigură repartizarea precisă şi uniformă a seminţelor în timpul semănatului, ceea ce poate elimina lucrarea de rărit a culturii.

În cazul recoltării manuale, plantele se smulg sau se dislocă manual din sol. Plantele dislocate se aşază în biloane pe mijlocul stratului sau benzii, unde se lasă până la 2-3 săptămâni pentru zvântare, uscare a frunzelor şi gâtului şi definitivarea maturării. La nevoie, aceasta din urmă, are loc sub şoproane, unde ceapa este aranjată într-un strat de 20-30 cm. Condiţionarea se realizează când bulbii sunt bine îmbrăcaţi în tunici pergamentoase, gâtul şi frunzele sunt uscate complet, şi, de asemenea, bulbul este complet închis (tare) în zona gâtului.

Cultura cepei prin arpagic este sistemul de cultivare a cepei comune cel mai cunoscut în ţara noastră, dar se preconizează înlocuirea sa cu sistemul de cultivare prin semănat direct. Deşi cultura prin arpagic este mai scumpă, totuşi se mai practică, datorită siguranţei sale, respectiv a unui număr mai mic de factori de risc, deoarece sunt eliminate problemele legate de semănat, germinare şi răsărire, precum şi cele de atac al agenţilor patogeni în faza de răsad sau de asigurare a densităţii optime prin rărit.

1 ha de arpagic asigură materialul de plantat pentru 10 ha de cultură pentru bulbi.

8.2. Usturoiul comun (Allium sativum)

Gustul său picant, de neînlocuit, este confirmat şi de denumirea sa: usturoi (care ustură limba când este consumat); de asemenea, bulbilii se mai numesc şi „căţei” (pentru că „muşcă” limba şi mucoasa bucală).

Cultura se înfiinţează cu bulbilii care compun bulbul, în condiţiile în care rata de înmulţire este destul de scăzută: de regulă, cu producţia unui hectar se înfiinţează maximum 10 ha de cultură. Cultura se înfiinţează în câmp şi, eventual, în solarii.

Cultura presupune cheltuieli mari cu materialul pentru înfiinţare. În rest, lucrările de îngrijire necesită cheltuieli ca pentru ceapa comună din arpagic. Un handicap serios al acestei culturi îl reprezintă producţiile mici (5-6 t/ha), dar cerinţele mari ale pieţei, pe tot parcursul anului, şi preţurile deosebit de avantajoase, asigură o bună rentabilitate economică.

Normal, este o plantă anuală, cu înmulţire vegetativă. În alte zone de cultură se comportă ca plantă perenă sau bienală.

Florile se formează într-o inflorescenţă amplasată la apexul tulpinii. La noi în ţară, în caz că se formează tulpina aeriană cu inflorescenţă, aceasta nu conţine flori, ci bulbili aerieni, de mărimea unui bob de porumb. Din aceşti bulbili, în anul viitor, se formează bulbi de mărimea şi forma unui bulb de arpagic, din care, în anul următor, se vor forma bulbi (căpăţâni) cu mai mulţi bulbili.

Deşi plantele bine înrădăcinate rezistă până la minus 20-24 grade Celsius, răsărirea are loc începând cu temperaturi de 4-5 grade Celsius. În timpul vegetaţiei, pentru o bună creştere a plantelor şi formarea bulbililor în bulb, temperatura optimă este de 18-20 grade Celsius.

Plantă iubitoare de lumină, care nu suportă umbrirea.

Recoltarea se realizează în momentul când bulbii sunt aproape de maturarea deplină şi gâtul plantelor s-a înmuiat şi lăsat pe o parte, iar frunzele încep să se îngălbenească. Întârzierea recoltării poate determina desfacerea căţeilor de pe bulb în sol, repornirea în vegetaţie („întoarcerea”) a bulbilor şi îmbolnăvirea lor, în cazul apariţiei unor ploi.

8.3 Prazul (Allium porrum)

Înlocuieşte ceapa în multe preparate culinare, şi prezintă avantajul că nu provoacă arsuri gastrice. Este deci tolerat mai uşor de persoanele suferinde de stomac.

Plantă rustică. Cerinţe reduse de temperatură. Germinarea seminţelor începe de la 3-5 grade Celsius şi se desfăşoară optim la 18-20 grade Celsius; de asemenea, creşterea plantelor are loc foarte bine la 18-20 grade Celsius. Temperatura moderată favorizează îngroşarea piciorului, iar dacă este mai scăzută, favorizează chiar accentuarea bulbului. Odată cu apariţia temperaturilor scăzute de la sfârşitul toamnei, când plantele sunt mature pentru primul an, vegetarea încetează. În acest stadiu, plantele rezistă până la temperaturi de minus 18 grade Celsius.

Recoltarea începe toamna târziu, după ce plantele stagnează în vegetare, iar temperatura medie zilnică este de 6-8 grade Celsius. Lucrarea se poate executa şi după venirea îngheţurilor uşoare. Recoltarea se face manual, cu ajutorul sapei sau cazmalei. După
dislocare, plantele se smulg, se curăţă de pământ şi se fasonează, prin scurtarea rădăcinilor şi frunzelor (la o treime din lungimea limbului). Producţia poate varia între 20 şi 50 t/ha. Pentru consum imediat, plantele sunt fasonate în legături de 10-12 fire. Pentru păstrare peste iarnă, plantele se condiţionează în snopi de până la 30-50 de fire (cu două legături) şi se ţin câteva săptămâni sub şoproane sau în magazii.

8.4 Alte plante legumicole din grupa cepei

8.4.1. Ceapa de Egipt (Allium cepa bulbiferum şi Allium cepa proliferum)

Se cultivă pentru frunze şi bulbi. Formează bulbilii aerieni, nu în pământ. Plantă perenă, rezistă peste iarnă şi în câmp dacă este muşuroită.

8.4.2. Ceapa eşalotă (Allium ascolonicum)

Se mai numeşte şi ceapa hagimă sau ceapa vlaşiţă şi se cultivă pentru frunze şi bulbi.

Specie perenă. Se înmulţeşte prin bulbii fraţi şi prin seminţe.

8.4.3. Ceapa mărgăritar (Allium ampeloprasum)

Specie perenă, asemănătoare prazului.

8.4.4. Ceapa de iarnă sau de tuns (Allium fistulosum)

Se mai numeşte şi ceapă perenă. Specie foarte robustă şi foarte rezistentă la temperaturi scăzute. Se înmulţeşte prin seminţe sau bulbi fraţi despărţiţi.

8.4.5. Usturoiul de Egipt sau rocambole (Allium sativum ophioscorodon)

Tinde să înlocuiască peste tot în lume usturoiul comun. Plantele sunt mult mai viguroase. Formează bulbili aerieni, iar bulbilii din căpăţână sunt mai mari şi mai suculenţi.

Recolta este cu 20-50% superioară usturoiului comun.

Capitolul 9. Cultura legumelor pentru tuberculi şi rădăcini tuberizate

Această grupă cuprinde:
a) cartoful;
b) batatul.

9.1 Cartoful timpuriu (Solanum tuberosum)

În câmp are o perioadă scurtă de vegetaţie, cel târziu până la 1 iulie, putând fi considerat ca o cultură de bază într-un sistem de culturi succesive. În mod normal, se pot obţine venituri încă din luna iunie.

Cartoful se înmulţeşte pe cale vegetativă. În cazul înmulţirii prin sămânţă, ciclul de producţie durează trei ani. În primul an, din sămânţă se formează o plantă care are în sol un tubercul mic, de 1,5 – 2 cm, din care în al doilea an se formează un tubercul de dimensiuni normale.

Se dezvoltă bine într-un mediu răcoros, cu umiditate ridicată. Plantă de zi lungă, cu pretenţii ridicate de lumină.

Epoca de plantare se alege astfel ca după răsărire să nu mai existe pericolul temperaturilor negative. În principiu, această lucrare se face cât mai timpuriu posibil, atunci când în sol se realizează câteva zile consecutiv o temperatură medie de circa 6 grade Celsius. Calendaristic, acest moment coincide, în anii normali, cu 20-30 martie, în zonele mai călduroase ale ţării şi 5- 15 aprilie în zonele mai reci.

Densitatea este de 50.000 – 100.000 de cuiburi la hectar (5 – 10 cuiburi pe metru pătrat). Tuberculii se aşează pe verticală, cu axa perpendiculară pe sol. Adâncimea de plantare este de 4 – 8 cm.

De regulă producţiile cele mai comune pentru cartoful timpuriu sunt de 10 tone/ha (adică 1 kg pe metrul pătrat), dar se poate urca şi la 20-30 tone/ha.

9.2 Batatul (Ipomoea batatas)

Mai este denumit şi cartof dulce. Specie anuală, în zone asemănătoare ca şi cele de origine, se comportă ca plantă perenă.

Cultura se înfiinţează pornind de la butaşi înrădăcinaţi, rezultaţi din lăstari. Se obţin producţii de 15 – 40 tone/ha.

Capitolul 10. Cultura legumelor din grupa verzei

10.1 Varza albă pentru căpăţână (Brassica oleracea capitata)

Cultura este relativ simplă, deşi varza se înmulţeşte prin răsad. Producţia poate ajunge la 100 tone/ha.

Plantă bienală, cu largă plasticitate ecologică, chiar rusticitate. Plantă heliofilă, cu necesităţi de umiditate ridicată.

Cele mai bune plante premergătoare pentru varza timpurie sunt plantele legumicole care au fost îngrăşate cu gunoi de grajd în anul culturii, cum sunt: castraveţii, dovleceii, tomatele, ardeii, pătlăgelele vinete etc. Printre premergătoarele bune se mai numără mazărea de grădină, fasolea de grădină şi cartofii. Rezultate bune se obţin şi după legumele de la care se consumă rădăcinile tuberizate (morcov, pătrunjel, păstârnac, ţelină, sfeclă roşie, etc.) şi din grupa cepei, cu condiţia ca solul să fie îngrăşat cu gunoi de grajd şi îngrăşăminte minerale, având în vedere pretenţiile mari ale acestei culturi faţă de fertilitatea solului.

La rândul ei, varza timpurie poate fi o bună premergătoare pentru: fasolea de grădină, castraveţi, bame, lobodă de grădină ş.a.

În gospodăriile populaţiei, răsadurile de varză timpurie se plantează la 50x30 cm, revenind 6,67 plante la m2. În cazul biloanelor distan]ate la 60 cm, plantele pe rând fiind tot la 30 cm, revin 5,55 plante pe m2. Distanţa de 60 cm are avantajul că biloanele se pot face mai înainte, ceea ce permite o scurgere mai bună a excesului de umiditate şi o încălzire mai accentuată a solului.

10.2 Varza roşie (Brassica oleraceae capitata rubra)

Aceeaşi valoare alimentară ca şi cea a verzei albe, însă gustul este mai apetisant. Rusticitate mai ridicată.

10.3 Varza creaţă (Brassica oleraceae sabauda)

Varietate mai fină şi mai suculentă a verzei albe. Căpăţânile au o fermitate mai redusă, fiind moi, laxe şi înfoiate. Se foloseşte aproape exclusiv pentru salată.

10.4 Varza de Bruxelles (Brassica oleraceae gemmifera)

De la această varietate se consumă verzişoarele mici, formate în axila frunzelor. Se prepară cu ajutorul lor nişte produse de lux: verzişoare marinate, verzişoare în unt, verzişoare pane etc.

Producţia este de 10 ori mai mică decât cea a verzei albe, dar preţul de vânzare este mai mare.

Tulpina este erectă, înaltă de 80-100 cm şi groasă de 3-5 cm; grosimea descreşte de la bază spre vârf. În zona apicală, tulpina se termină cu un mugure vegetativ. Vigoarea plantei este apreciată după înălţimea, dar mai ales, grosimea tulpinii, de care depind numărul, mărimea şi calitatea verzişoarelor.

Verzişoarele au formă sferică şi evoluează din mugurii axilari ai frunzelor printr-un proces de învelire ca la varza comună. Pe o tulpină (plantă) se formează până la 20-50 de verzişoare, cu masa variind între 10-30 g. Atât din verzişoare, cât şi din mugurele terminal, în anul al doilea se formează lăstarii floriferi, asemănători celorlalte varietăţi.

Fără pretenţii speciale faţă de factorii de mediu comparativ cu varza pentru căpăţână. Foarte rezistentă faţă de temperaturile joase, rezistă în câmp şi la minus 12 – 15 grade Celsius.

10.5 Varza pentru frunze (Brassica oleracea acephala)

Conţinut ridicat în substanţă uscată, superior verzei de căpăţână şi asemănător verzei de Bruxelles.

Varza pentru frunze se deosebeşte esenţial de celelalte varietăţi prin faptul că frunzele nu se suprapun una peste alta pentru a forma o căpăţână şi nu are organe metamorfozate. Prin faptul că prezintă o tulpină înaltă, în primul an se aseamănă cu varza de Bruxelles.

Recoltarea se poate realiza când vegetaţia începe să stagneze (la sfârşitul toamnei) şi se continuă şi în timpul iernii. Se vor recolta frunzele de la partea superioară a plantelor, care sunt mai tinere, elastice şi turgescente. Frunzele se recolteazăămanual prin rupere sau tăiere cu cuţite speciale, se adună în pachete sau snopi şi se transportă în vederea valorificării. Producţia poate fi de 30-50 t/ha.

10.6 Conopida (Brassica oleracea botrytis)

Foarte pretenţioasă, cu cerinţe ridicate faţă de factorii de mediu. Varietate anuală.

Căpăţâna falsă are o durată de 10-25 de zile. La un moment dat, pe suprafaţa căpăţânii apar nişte emergenţe, care se vor transforma în ramuri purtătoare de flori normale. Căpăţâna capătă o culoare violacee după care se desface. Această răsfirare a căpăţânii începe dinspre margini spre centru şi marchează trecerea plantei la formarea tulpinii florifere care durează 20-25 de zile.

Conopida fiind printre primele plante legumicole care se scot primăvara în câmp şi care asigură primele produse pentru aprovizionarea pieţei cu legume proaspete, trebuie să se cultive pe cele mai adăpostite terenuri din ferma legumicolă. Sunt contraindicate solurile grele, reci şi umede.

Pentru obţinerea unor căpăţâni de calitate superioară, albe, fragede şi plăcute la gust, acestea se feresc de acţiunea directă a razelor solare prin frângerea unei frunze cu care se acoperă fiecare căpăţână. În gospodăriile populaţiei, unde mâna de lucru nu constituie o problemă, căpăţânile de conopidă se pot feri de lumina solară prin legarea a 2-3 frunze deasupra lor.

Calendaristic, recoltarea începe după 20 mai şi durează, în funcţie de atingerea maturităţii tehnologice, până la 15 – 20 iulie, variind în funcţie de zonă şi de epoca de înfiinţare. De regulă, recoltarea la o cultură se eşalonează pe o perioadă de 20 – 25 de zile, în circa 2 – 4 etape.

Recoltarea se efectuează manual, prin tăierea căpăţânilor împreună cu 2-3 frunze, care vor proteja căpăţânile de diferite vătămări mecanice, de lumina solară şi vor asigura turgescenţa şi aspectul comercial al acestora. Producţia este de 15 – 25 tone/ha.

Conopida de toamnă se cultivă succesiv, după următoarele culturi: salată, spanac, ceapă şi usturoi pentru stufat, cartofi timpuri etc. De asemenea, este aplicată cultura dublă după borceag, secară masă verde etc., care au perioadă scurtă de vegetaţie. Sunt contraindicate plantele din familia Cruciferae.

10.7 Broccoli (Brassica oleracea botrytis cymosa)

Varietate considerată legumă de lux. Partea comestibilă o constituie inflorescenţa propriu-zisă. Valoare alimentară asemănătoare cu cea a conopidei. A mai fost numită şi conopidă verde.

Plantă anuală. Cunoaşte două grupuri fundamentale de soiuri:
a) broccoli “asparagus” sau “asparagoid”;
b) broccoli căpăţână (cape broccoli).

Pretenţii de la factorii de mediu asemănătoare conopidei sau chiar mai reduse.

10.8 Gulia (Brassica oleracea gongylodes)

Se aseamănă cu varza: asigură o recoltă pentru o lungă perioadă din an (cu excepţia a două luni de vară), dar mai ales iarna şi primăvara. Recolta este puţin perisabilă şi se poate valorifica o lună după recoltare (în cazul gulioarelor) şi până la 4 – 6 luni (în cazul guliilor).

Plantă bianuală, puţin pretenţioasă (în comparaţie cu conopida).

Recoltarea se realizează în epoca de toamnă, care se poate prelungi până la venirea îngheţurilor timpurii sau a celor de la sfârşitul lunii noiembrie. Îngheţurile uşoare nu afectează plantele şi recolta, dar pot face recoltarea mai dificilă. Recoltarea se face ca la gulia timpurie, faţă de care se recomandş eliminarea obligatorie a frunzelor fără a provoca răni la nivelul tulpinii îngroşate; uneori se pot elimina şi rădăcinile. Producţia poate ajunge uşor la 30-40 t/ha.

10.9 Varza chinezească (Brassica campestris pekinensis şi Brassica campestris chinensis)

Varza de China este folosită mai mult ca salată proaspătă. Valoarea alimentară nu diferă prea mult de varza de căpăţână.

Recolta este mai persisabilă decât la varza comună. Producţia este de 20 – 25 tone/ha.

Capitolul 11. Cultura legumelor din familia Curcubitaceae

Cuprinde:
a) castravetele;
b) pepenele galben;
c) dovlecelul;
d) dovlecelul patison;
e) pepenele verde.

11.1 Castravetele (Cucumis sativus)

Plantă anuală. De la răsărire şi până la recoltare are nevoie de 56 – 70 zile.

Strivirea sau răsucirea frunzelor şi a lăstarilor tineri provoacă amăreala fructelor.

Polenizarea florilor se face aproape exclusiv prin intermediul insectelor şi foarte puţin sau aproape deloc cu ajutorul vântului, deoarece polenul este greu şi lipicios.

Plantă de zi scurtă. Lumina insuficientă provoacă o creştere slabă a plantelor, etiolarea acestora şi reducerea capacităţii de fructificare. O intensitate prea mare a luminii grăbeşte procesul de îmbătrânire a plantelor şi le slăbeşte considerabil potenţialul de rodire.

Mediul optim pentru dezvoltarea şi fructificarea castraveţilor este un mediu cald, umed şi fără curenţi de aer rece. Au nevoie de multă materie organică, de aceea se obţin recolte mari la fertilizarea cu cantităţi ridicate de gunoi bine descompus. Vânturile prea intense provoacă amăreala fructelor, de aceea castraveţii se cultivă pe terenuri protejate.

Cele mai bune premergătoare sunt leguminoasele perene (lucerna, trifoiul) şi cele anuale (mazărea, fasolea, bobul), cartoful, varza, ceapa etc. În cadrul rotaţiei, cultura de castraveţi nu trebuie să revină pe aceeaşi suprafaţă decât după trei-patru ani.

Producţia poate varia de la 8 – 14 tone/ha la cultura pe sol, până la 50 – 60 tone/ha la cultura pe spalier.

Nu este necesar să se lase concomitent pe plantă mai mult de 10-12 fructe. Dacă numărul
fructelor depăşeşte potenţialul biologic al plantelor, atunci acestea se epuizează, este diminuată viteza de formare a fructelor şi mărimea finală a acestora, o parte din fructe nu se dezvoltă şi uneori chiar se usucă autoeliminându-se. Sarcina de rod insuficientă provoacă creşterea vegetativă excesivă cu efect negativ asupra fructificării. Sarcina de rod se reglează şi în funcţie de favorabilitatea condiţiilor de mediu (în special lumină), în sensul că, în perioada cu condiţii mai puţin favorabile, numărul fructelor pe plantă trebuie să fie mai mic (de la 6 la 9). Într-un ciclu de producţie cu vegetaţie normală, o plantă poate produce 40-45 fructe. Un fruct, ca să ajungă la maturitatea de consum, are nevoie de 18-21 zile.

11.2 Pepenele galben (Cucumis melo)

Pulpa fructului este suculentă sau făinoasă, de culoare albă, galbenă, portocalie sau verde, crocantă sau fondantă, mai mult sau mai puţin parfumată. Seminţele sunt asemănătoare cu cele de la castraveţi, dar sunt mai mari şi mai rotunjite şi au culoarea mai galbenă. Fructele costate se numesc cantalupi.

Pretenţii mari faţă de căldură. Seceta îmbunătăţeşte calitatea fructelor.

Recoltarea se face numai pe măsura atingerii maturităţii comerciale. Momentul optim este indicat de schimbarea culorii, apariţia unor crăpături în jurul pedunculului, desprinderea uşoare a pedunculului de fruct, înmuierea zonei pistilare, intensificarea aromei specifice etc. Nu trebuie întârziată recoltarea, deoarece fructele crapă după ce au atins un grad maxim de coacere. Recoltarea începe la soiurile timpurii la jumătatea lunii iulie, producţia ajungând la 18-25 t la ha. La soiurile târzii, recoltarea se prelungeşte până înainte de căderea brumelor, fructele continuându-şi maturarea în depozite.

11.3 Pepenele verde (Citrulus vulgaris)

Plantă termofilă, cu foarte bună rezistenţă la secetă, foarte pretenţioasă faţă de lumină.

Momentul optim al recoltării se poate stabili ţinând cont de: uscarea cârcelului de la baza pedunculului fructului, care se subţiază şi nu mai prezintă perişori; coaja capătă un luciu caracteristic, porţiunea zgâriată cu unghia este albă nu verde ca la fructele crude; vârful fructului formează o adâncitură; prin lovire fructul emite un sunet înfundat. Recoltarea se face dimineaţa, pe timp răcoros, tăind peduculul cu un foarfece sau un cuţit ascuţit, fără a deranja vrejul. Producţia este de 30-40 t/ha.

11.4 Dovlecelul comun (Curcubita pepo oblonga)

Plantă anuală. Cerinţele dovlecelului faţă de factorii de mediu se aseamănă cu cele ale
castraveţilor, dar cu unele deosebiri: faţă de căldură prezintă cerinţe ceva mai reduse, temperatura minimă de germinaţie fiind de 12-14 grade Celsius; are cerinţe mai mari
faţă de lumină; rezistă bine la secetă, deoarece are un sistem radicular mai profund.

Fructele, fiind foarte perisabile, trebuie să fie manipulate cu atenţie. Producţia obţinută variază de la 6-10 t/ha la fructele mici până la 20-30 t/ha la cele mari.

11.5 Dovlecelul patison (Curcubita pepo radiata)

Valoarea alimentară nu diferă de cea a dovlecelului.

Sepp Holzer, Permacultura (note de lectură)

2011-12-18T11:58:00.002-08:00

Subtitlu: Un ghid practic pentru fermajul şi grădinăritul integral, la scară mică

Introducere

Ferma autorului (Krameterhof) are iazuri cu peşte, terase şi grădini, ciupercării, pepiniere de arbori şi multe altele. Nu s-a specializate pe nici o sursă de venit, preferând flexibilitatea.

Krameterhof are 45 de hectare, la o altitudine de la 1000 la 1500 metri deasupra nivelului mării, şi este situată pe versantul sudic al muntelui Schwarzenberg.

Din cauza şicanelor administraţiei şi suspiciunilor celorlalţi fermieri, este necesar să fii rebel pentru a fi în armonie cu natura.

Permacultura lui Holzer include:
a) proiectarea peisajului (crearea de terase, răzoare, sisteme de circulare a apei, iazuri, microclimat);
b) agricultură forestieră (integrarea copacilor şi a arbuştilor în fermaj);
c) creşterea peştilor;
d) cultivarea vegetaţiei acvatice;
e) creşterea animalelor;
f) livezi;
g) păşuni alpine;
h) plante medicinale.

Sepp Holzer oferă şi produse turistice.

1. Proiectarea peisajului

În copilărie, autorul a realizat că acele căpşuni care cresc foarte aproape de stânci sunt mai mari şi mai dulci decât celelalte. Aşa a descoperit, experimental, că stâncile sunt capabile să stocheze căldura şi s-o elibereze treptat atunci când este nevoie de ea.

Proiectul peisajului permacultural presupune în mod esenţial restaurarea unui peisaj natural parţial deteriorat. Scopul este revenirea la peisajele mici bazate pe ecosisteme naturale.

Peisajul permacultural este proiectat aşa încât toate plantele şi animalele conţinute să trăiască în armonie. Numai aşa poate fi gestionat pământul într-un mod stabil şi sustenabil. Toate resursele - fie că este vorba despre izvoare, iazuri, mlaştini, stânci, păduri şi clădiri - sunt utilizate şi incluse în plan. Pentru a utiliza corect resursele naturii, trebuie să lucrăm cu natura şi nu împotriva ei.

Fără terasare Krameterhof nu ar fi existat (din cauza faptului că este o fermă construită pe o pantă abruptă).

Practica îndepărtării şi arderii biomasei este o eroare. Cenuşa rezultată este spulberată de vânt şi spălată de ploi. Materialul acumulat ar trebui folosit ca fundaţie pentru răzoare, sau ca mulci.

Înainte de a demara un sistem permacultural, trebuie să răspundem la mai multe întrebări:
a) Care este scopul şi ce anume aşteptăm de la pământul nostru?
b) Vrem să trăim de pe urma lui – să atingem autosuficienţa sau să avem o afacere producând mâncare - sau mai degrabă să avem un loc plăcut în care să ne relaxăm şi să cultivăm nişte condimente, nişte fructe şi nişte legume pentru grădină?
c) Suntem interesaţi să ne utilizăm pământul pentru cultivarea de plante, creşterea de animale şi agricultură forestieră?
d) Vom fi capabili să deschidem pământul pentru public cu titlul de grădină de agrement, sau un loc unde să-şi culeagă mâncarea, sau ca oază terapeutică de calm?

Holzer a semănat castane comestibile în fisurile stâncilor, după care le-a acoperit cu frunziş. Castanele au încolţit, apoi rădăcinile au ajuns în pământ, inclusiv forţând printre stânci.

Chiar şi la mare altitudine, expoziţiile sudice creează condiţii benefice pentru creşterea vegetalelor, a arborilor şi a arbuştilor fructiferi. Cea mai mare problemă rămâne diferenţa dintre temperaturile zile şi ale nopţii.

Ca să porneşti un proiect permacultural, trebuie să cunoşti calitatea solului cu care lucrezi. Abilitatea de a şti cu ce fel de sol avem de-a face ne ghidează în alegerea tipului de plante care îl vor ameliora. De asemenea, trebuie să ştii sursele de apă.

Plantele care cresc într-o anumită zonă ne pot spune foarte multe despre nutrienţii care se găsesc acolo, despre valoarea pH-ului şi despre condiţiile generale ale solului.

Plante care indică prezenţa abundentă a azotului:
a) răcovină (Stellaria media);
b) urzică (Urtica dioica);
c) soc negru (Sambucus nigra);
d) hasmaţuchi (Anthriscus sylvestris);
e) crucea-pământului (Heracleum sphondylium);
f) Galium aparine;
g) traista-ciobanului (Capsella bursa pastoris);
h) talpa gâştei (Chenopodium album);
i) pelinariţă (Artemisia vulgaris).

Plante care arată sărăcia în azot:
a) viţelar (Anthoxanthum odoratum);
b) păiuş (Festuca ovina);
c) Hieracium pilosella;
d) Anthemis arvensis;
e) cimbru (Thymus pulegioides).

Acolo unde n-ar putea creşte (conform experţilor), Sepp Holzer cultivă kiwi, lămâi şi viţă-de-vie. Apoi soiuri vechi de cereale, la 1500 m altitudine. Soiurile moderne, aprobate de UE, nu fac faţă acestor condiţii speciale. Producţiile nu sunt la fel de mari ca la şes, însă condiţiile aspre şi frigul nopţii dau un gust şi o aromă deosebite.

„Zonele de testare sunt foarte importante şi n-ar trebui niciodată să te opreşti din experimentare. Există mai multe lucruri care sunt posibile în natură decât sunt scrise în cărţi. Totuşi, nu poţi descoperi alta decât dacă eşti gata să greşeşti şi să înveţi.” (p. 44)

Microclimatele sunt zone în care condiţiile de climă sunt complet deosebite de cele ale zonei înconjurătoare. Microclimatul este un aspect foarte important al sistemului permacultural. Fiecare microclimat formează un biotop special care este colonizat de o anume comunitate de plante.

Se pot crea condiţii climatice deosebite făcând terase, răzoare şi şanţuri. Cu cât panta este mai abruptă, cu atât terasa trebuie să fie mai îngustă.

Solul trebuie să rămână cât mai acoperit de-a lungul iernii. Practica tăierii ierburilor este o eroare cauzata de ideile noastre despre "curatenie".

Apa este viaţa şi trebuie acordat mult respect acestei resurse.

Multe dintre tehnicile agricole "moderne" au dus la problemele cu care ne confruntăm astăzi. Oamenii abandonează cultivarea micilor suprafeţe de teren, desfiinţând gardurile vii şi creând peisaje de stepă monoculturală. Acestea nu numai că pierd humus din cauza vânturilor puternice, în plus se usucă mult mai rapid. În cele mai multe dintre ele se epuizează pânza freatică, şi irigaţiile se fac cu consum de energie.

Zonele cu iazuri asigură prezenţa broaştelor, care sunt redutabili luptători împotriva insectelor dăunătoare. La aceasta se adaugă influenţa favorabilă asupra cerealelor aflate pe dealul de deasupra lor, apa reflectând lumina solară şi acţionând ca o baterie care înmagazinează căldura şi-i dă drumul în timpul nopţii.

2. Agricultură alternativă

O bună parte din problemele agriculturii convenţionale sunt provocate de dependenţa multor fermieri de subvenţii, guverne şi cooperative. Din nefericire, pe această cale fermierii sunt influenţaţi de agribusiness, agrochimie şi lobiştii care lucrează pentru aceste ramuri industriale. Educaţia din şcolile şi universităţile agricole este centrată pe îndeplinirea cerinţelor acestor industrii.

Se pare că foarte puţine fonduri sunt cheltuite pentru cercetarea principiilor şi practicii fermajului sustenabil, permaculturii şi interacţiunilor dintre diferite comunităţi de plante. Aceasta este din cauză că acest tip de principii nu va duce la creşterea utilizării de pesticide, îngrăşăminte chimice şi tehnologie de specialitate, ba chiar dimpotrivă.

În majoritatea cazurilor, specializarea şi modernizarea practicilor agricole nu a adus fermierilor avantajele pe care aceştia le sperau. Fermierii au fost forţaţi să se bazeze pe subvenţii pentru a putea rămâne în activitate. Mulţi dintre ei cultivă acum cantităţi mari din mult mai puţine specii. Pentru a face asta investesc în clădiri scumpe pentru animale, pentru recolte, şi în maşini şi echipament de specialitate, care de regulă fac o singură operaţiune. Specializarea face ca ei să nu poată reacţiona la o piaţă impredictibilă. Producţia de regulă este preluată de un angrosist care decide preţul şi condiţiile de achiziţionare. Fermierul este dependent, angrosistul poate oricând alege. Obişnuinţa, investiţiile pe credit şi hăţişul de obligaţii create în timp îi face pe fermieri indisponibili pentru schimbări. Aşa că fac ceea ce au făcut până atunci şi rămân la dispoziţia pieţei şi a subvenţiilor.

Ar trebui să fie clar pentru toată lumea că subvenţiile care sunt acum nu vor dura o eternitate. Nici o afacere n-ar trebui să fie bazată pe suvenţii!

Cheia fermajului este fertilitatea solului. Dacă fermierul are grijă de sol, atunci natura va avea grijă de el. S-a făcut foarte mult rău în agricultura convenţională prin metodele eronate şi cantitatea excesivă de pesticide şi îngrăşăminte cerute de menţinerea acestora.

Fiecare plantă are propriile cerinţe şi afectează mediul şi solul într-un mod diferit. Dacă o singură specie creşte într-un anumit loc, cerinţele sunt dezechilibrate. Dacă recolta este luată complet, nutrienţii solului sărăcesc progresiv, până la completa epuizare, şi apare nevoia de mari cantităţi de îngrăşăminte.

Dacă vrem să regenerăm solul, trebuie să începem cu viaţa din el. O metodă foarte bună este cultivarea de îngrăşăminte verzi, a căror biomasă se descompune încet de-a lungul toamnei şi a iernii.

Toamna, Sepp Holzer lasă îngrăşămintele verzi acolo unde se găsesc (nu coseşte). Natura face tot ce trebuie făcut: zăpada culcă plantele la pământ şi acestea se descompun. Biomasa nu se compactează aşa uşor ca atunci când este cosită. Printre plantele folosite ca îngrăşăminte verzi se află plante melifere şi plante medicinale. Cu cât sunt mai diverse, cu atâta sistemul este mai stabil. Este foarte bun un amestec de: trifoi dulce, lucernă, măzăriche, mazăre, lupin, floarea-soarelui, napi, topinambur.

Secerarea îngrăşămintelor verzi are mai multe consecinţe nedorite. Toată vegetaţia este tocată foarte fin. Faptul că foarte multe insecte şi mici animale sunt omorâte concomitent pare să nu conteze. Materialul astfel tocat se usucă repede şi este în bună măsură purtat de vânt şi spălat de ploi. Multe porţiuni de sol sunt astfel dezgolite şi lăsate pradă eroziunii.

Atunci când numim anumite plante „buruieni”, ar trebui să nu uităm că fiecare creatură îşi are scopul în ciclul naturii şi poate fi foarte importantă pentru oameni. În natură nimic nu este rău, şi există o soluţie pentru fiecare problemă. Trebuie doar s-o cauţi.

După experienţa lui Sepp Holzer, vechile varietăţi de cereale, legume şi cartofi fac cele mai bune recolte. Aroma lor e mai bună, cerinţele sunt mai scăzute şi sunt mai bine adaptate la mediu decât noile varietăţi, perfecţionate. Seminţele hibride (varietăţile F1) sunt nepotrivite pentru permacultură. Multe dintre ele nu au abilitatea de a se reproduce, şi trebuie să fie cumpărate înaintea fiecărei culturi (spre satifacţia firmelor producătoare).

Seminţele plantelor care cresc pe cele mai proaste soluri şi în cele mai dure condiţii (altitudine înaltă, frig etc.) sunt cele mai bune pentru înmulţire, în ciuda celor spuse de publicaţiile de specialitate.

Cele mai bune fructe, legume, cereale au o aromă naturală puternică. Mâncarea sănătoasă nu are nevoie de condimente şi arome sintetice.

În materie de policultură, se pot combina cerealele cu trifoi, salată şi plante medicinale. Acestea din urmă se seamănă atunci când cerealele dau în spic. La recoltarea cerealelor, plantele celelalte brusc au acces la aer şi la soare, şi cresc accelerat. Vor putea fi şi ele culese în curând.

Porumbul, floarea soarelui şi cânepa pot fi cu toate crescute împreună cu fasolea sau mazărea. Hrişca merge şi ea foarte bine cu trifoiul alb.

Metodă de recoltat seminţele florilor: atunci când primele păstăi cu seminţe se deschid, se taie planta şi se pune într-o pungă de hârtie. Când planta s-a uscat, se loveşte hârtia până se scutură seminţele pe fundul ei.

Animalele au un rol foarte important în sistemul permacultural, nu numai că produc lucruri foarte importante, dar mai sunt şi lucrători plini de voie bună. Rasele vechi sunt semnificativ mai puternice şi mai rezistente decât verii lor degeneraţi preferaţi de agricultura industrială.

La Krameterhof, porcii sunt piesa de rezistenţă a permaculturii lui Holzer. Sunt ţinuţi în aer liber, în ţarcuri mobile, iar în felul acesta necesarul de hrană şi de muncă este mult redus. Carnea porcilor obţinuţi astfel este foarte bună, iar sănătatea lor este maximă. Rasele preferate sunt Mangaliţa, Duroc, Tuporolje.

Porcii sunt excelenţi pentru răscolit terenul, înlocuind cu succes plugul la arătură. Practic, putem vorbi despre pluguri vii. Pot lucra şi în livezi, pentru că spre deosebire de capre şi oi nu dăunează copacilor şi arbuştilor.

La Krameterhof, totul este gestionat ca un sistem de ţarcuri pentru animale. În felul acesta, toate animalele sunt ţinute în aer liber tot timpul anului. După ce ţarcul este arat, este folosit şi pentru cultivarea cerealelor. Porcii se întorc anul viitor acolo, şi consumă resturile de la cereale şi plantele cultivate special pentru ei.

Sepp Holzer a ţinut în condiţii naturale: zimbri (Bison bonasus), bizoni (Bison bison), yaci (Bos Poephagus mutus), bizoni de apă (Bubalus bubalus arnee), precum şi rase domestice de bovine.

Metodele moderne de agricultură, care persupun distrugerea pădurilor şi folosirea masivă a substanţelor chimice ca îngrăşăminte şi biocide, duc la creşterea listei cu specii de păsări în pericol.

Păsările au un rol foarte important în controlarea populaţiei de insecte şi în propagarea seminţelor a numeroase plante.

Pentru a proteja găinile împotriva predatorilor, Sepp Holzer foloseşte garduri vii din plante cu spini. Din experienţă, cuştile mobile sunt rareori atacate de predatori. Pe iazuri se pot face insuliţe artificiale pentru gâşte şi raţe. Acestea le vor folosi ca adăposturi, iar vulpile nu vor avea curajul să le invadeze.

Cum iernile în Lungau coboară sub 25%, adăposturile pentru animale se află sub pământ, utilizându-se astfel abilitatea solului de a izola şi de a păstra căldura. Pereţii acestor adăposturi sunt făcuţi din trunchiuri de copac (zada şi salcâmul sunt cele mai rezistente specii).

Anumite adăposturi pentru vite (înalte de 3 metri) sunt convertite iarna în depozite pentru cartofi, napi şi fructe. Al treilea perete, cel cu exteriorul, este izolat cu baloţi de paie.

3. Arborii fructiferi

Costurile plantării unui arbore fructifer sunt pentru Sepp Holzer cele ale plantării oricărui tip de copac: singurul lucru pe care îl face este să semene seminţele, apoi să altoiască varietăţile necesare. Desigur, în acest fel durează foarte mult pentru un copac să producă prima recoltă.

Sepp Holzer cultivă cu mare plăcere:
a) măr sălbatic (Malus sylvestris);
b) păr pădureţ (Pyrus pyraster);
c) cireş sălbatic (Prunus avium);
d) porumbar (Prunus spinosa);
e) sorb (Sorbus aucuparia);
f) Sorbus torminalis;
g) sorb domestic (Sorbus domestica);
h) corn (Cornus mas).

Conform metodei lui Sepp Holzer, ramurile arborilor fructiferi nu se taie. După ce se pun copacii, în jurul rădăcinii se aşează mulci şi pietre. Mulciul păstrează umezeala, pietrele stabilizează rădăcinile şi echilibrează temperatura. În plus, sub pietre se vor aşeza viermi şi-şi vor face cuibul şopârle. După plantarea copacului, în jurul lui se seamănă plante care îmbogăţesc solul: lupin, trifoi, lucernă, grozamă.

Nefiind tăiate, ramurile copacilor nu-şi pierd din forţă. Pot să reziste la greutatea fructelor şi a zăpezii. Nefiind rănite din cauza tăierii, ramurile nu se infectează cu fungi. Pentru a proteja copăceii împotriva animalelor sălbatice, în jurul lor sunt semănate multe plante atrăgătoare. Natura este generoasă cu toţi, bătălia cu celelalte animale începe atunci când omul devine prea lacom şi vrea totul pentru el. Pentru a preveni scărpinatul coarnelor de copaci şi sfâşierea coajei acestora, Sepp Holzer plantează sălcii, pe care căpriorii le preferă.

Din experienţă, varietăţi despre care experţii spun că rodesc doar în climat cald şi la altitudini joase, pot aduce recolte satisfăcătoare şi la altitudini înalte. Desigur, pentru aceasta este nevoie de microclimate care reflectă căldura înmagazinată de stânci şi de ochiuri de apă, protejând plantele cu perdele împotriva vântului.

În general, portaltoiul determină caracteristicile de creştere ale noului copac. De asemenea, transmite rezistenţa la frig şi la diferite boli. Desigur, pentru fiecare specie există o multitudine de portaltoi, dintre care se poate alege. În pomicultura convenţională se utilizează acum mai ales portaltoi pitici, pentru că fructele se coc mai repede şi copacul rămâne mic. În contrapartidă, varietăţile pitice nu au prea multă vigoare.

La Krameterhof sunt peste 14.000 de arbori fructiferi. Nici vorbă să poată fi culese toate fructele acestor copaci. Nu e doar o problemă de timp, ci şi de acces: mulţi arbori sunt situaţi în puncte unde omul nu poate ajunge. Însă fructele lor servesc drept hrană pentru porci şi pentru păsările cerului.

Este nevoie de creativitate şi de curaj pentru a găsi noi căi în fermaj şi pentru a părăsi agricultura convenţională. Sunt multe metode a fi un fermier de succes. Producţiile mari şi fermajul intensiv, aşa cum arată practica, nu mai sunt garanţia profitabilităţii - dimpotrivă. Munca mai multă şi finanţele suplimentare antrenate adesea înghit profitul.

4. Cum să cultivi ciuperci

Alături de creşterea animalelor şi a plantelor, cultivarea ciupercilor este o ramură importantă a producţiei de la Krameterhof.

Dezastrul atomic de la Cernobîl din 1986 a făcut imposibilă comercializarea ciupercilor, deşi cele din Krameterhof nu erau contaminate. Cu această ocazie, Sepp Holzer a constatat consecinţele dezastroase ale specializării. Întotdeauna vor exista evenimente impredictibile, cu rezultate neaşteptate, la care doar puţini se vor putea adapta. Specializarea creează doar risc şi dependenţă.

Ciupercile shiitake au efecte benefice în coborârea colesterolului şi sunt medicamente anticancer confirmate ştiinţific.

Ciupercile au nevoie de un suport pentru a fi cultivate: lemn, paie sau compost. De departe cele care folosesc lemn sau paie se cultivă mai uşor. Producerea substratului compostabil cere mult efort şi cunoştinţe de specialitate.

5. Grădini

Înainte, cele mai frumoase suprafeţe de lângă casă erau rezervate grădinii de zarzavat. Acolo erau cultivate fructe (de la arbori şi arbuşti fructiferi), legume, ierburi medicinale şi culinare. Astfel grădina nu era doar sursă de alimente, ci şi de medicamente. În anii '50-'60, multe astfel de spaţii productive au fost asfaltate şi transformate în parcări. Asistăm acum la o revenire a grădinilor pe lângă casele de la ţară, pe fondul reevaluării legumelor proaspete şi sănătoase, pe care globalizarea nu le poate furniza.

Plantele medicinale erau cândva utilizate şi pentru tratarea animalelor.

Lucrul lui Sepp Holzer în grădină se reduce la afânarea cu grijă a solului primăvara şi repararea răzoarelor acolo unde este necesar. Săpatul solului este o idee foarte proastă toamna, deoarece solul rămâne neprotejat împotriva frigului. Fără protecţie, formele de viaţă din sol fie vor îngheţa, fie vor pleca.

Metoda introducerii de bălegar prin săparea solului este deosebit de proastă, Pentru că bălegarul nu lucrează în natură la 30 de cm sub nivelul solului. Dimpotriva, bălegarul rămâne la suprafaţă, unde este oxigen şi există microorganisme şi viermişori.

Cu excepţia secetei extreme, grădina nu trebuie să fie udată artificial.

Atunci când se mulceşte un teren, se revine periodic cu materiale diferite, pentru a nu hrăni unilateral pământul. Un teren mulcit nu mai trebuie nici arat, nici săpat an de an.

Mixtură de plante din care se face fertilizator lichid:
a) urzică (Urtica dioica, Urtica urens) - furnizează azot;
b) tătăneasă (Symphytum officinale) – furnizează potasiu;
c) Tanacetum vulgare;
d) coada calului (Equisetum arvense);
e) wormwood (Artemisia absinthium).

Ernst van Heurn, Kees van der Post, Agricultura sub adăpost (note de lectură)

2011-12-15T12:22:00.001-08:00

Subtitlu: Structură, condiţii şi utilizare a serelor sub diferite climate.

1. Introducere

Descoperirea foliei de polietilenă transparente a fost o inovaţie incredibilă. Aceasta a permis reducerea costurilor de construcţie a serelor.

2. Condiţii cerute pentru cultura în seră

Înainte de a lua în calcul un proiect de seră, trebuie studiată cu atenţie clima locală şi efectele ei asupra creşterii culturilor pe care intenţionăm să le plantăm.

Aşadar, în ecuaţia unei sere intră în calcul următorii factori :
a) clima ;
b) solul şi apa ;
c) topografia ;
d) accesul la teren, transportul şi comercializarea ;
e) protecţia împotriva fenomenelor extreme (caniculă, ploi torenţiale, grindină, rafale de vânt).

Factorii climatici care trebuie luaţi în calcul sunt:
a) pluviometria;
b) temperatura;
c) radiaţia solară;
d) umiditatea aerului.

Pluviometria lunară medie ne indică în ce mod este repartizată ploaia de-a lungul anului. Valorile pluviometrice extreme provoacă probleme. Drenajul apei trebuie făcut în perioadele foarte umede. În perioadele foarte aride trebuie asigurată irigarea.

Temperaturile extreme pot aduce daune grave. Sera trebuie să poată fi răcită sau încălzită dacă viaţa plantelor este pusă în pericol.

Umiditatea aerului afectează creşterea şi sănătatea culturilor în diferite feluri. Umiditatea prea ridicată favorizează apariţia mucegaiurilor. Umiditatea prea scăzută face să crească transpiraţia plantelor. Totuşi, într-o seră sunt mai multe metode de a controla umiditatea decât sub cerul liber.

În general umiditatea este ridicată dimineaţa, şi scăzută la amiază. Acestea sunt momente critice pentru reglarea climei din seră.

Serele se construiesc în faţa vântului dominant, având grijă la ancorare.

Evaporarea într-o seră este la nivelul a două treimi din evaporarea din câmp. Cam 20-30% din lumină este filtrată de elementele de construcţie. Vântul nu are practic impact. Umiditatea este în general mai ridicată.

Pânza de apă freatică sub seră trebuie să se situeze la o adâncime de cel puţin 60-80 cm, pentru a permite scurgerea. Excesul de apă se drenează.

Atunci când un sol este acoperit mai multă vreme de o seră, nivelul sărurilor neasimilabile creşte. De altfel, salinizarea stratului arabil se petrece atunci când apele de suprafaţă şi ale pânzei freatice stagnează şi nu pot fi evacuate din sol decât prin evaporare.

Cultura în seră necesită mai multă atenţie decât cultura în câmp.

3. Tipuri şi structuri de sere

Cea mai simplă metodă de acoperire este aşezarea unei folii de plastic transparent direct pe sol. Acoperirea seminţelor primăvara permite creşterea temperaturii şi retenţia umidităţii, lucru care va favoriza germinarea şi creşterea tinerelor plante.

Tunelurile joase şi tunelurile în care putem sta în picioare sunt sere miniaturale. Principalele avantaje ale tunelurilor joase sunt costurile reduse şi metoda de construcţie simplă. Inconvenientele sunt că nu furnizează decât un câştig limitat în termen de temperatură şi este dificil de lucrat cu plantele.

Tunelurile la înălţimea omului acoperite cu polietilenă sunt suficient de înalte pentru a permite lucrul în interior şi pentru a adăposti culturi pe verticală precum tomatele şi castraveţii.

Polietilena are tendinţa să se uzeze mai rapid în urma frecării cu locurile unde atinge metalul. Izolarea părţii metalice cu bandă adezivă poate ameliora problema.

Serele bi-tunel sau multi-cupole permit o mai bună dispunere a spaţiului, cu mai puţine pierderi pentru periferie, cu lucru în interior mai uşor şi mai eficace.

4. Acoperirea serei

Masele plastice utilizate cel mai adesea pentru a proteja solul şi serele sunt:
a) polietilena;
b) clorura de polivinil;
c) copolimerul de acetat etilenă de vinil;
d) Tedlar.

Avantajele polietilenei sunt diversitatea (ca lărgime şi grosime) şi preţul. Inconvenientul este durata limitată de folosire.

Prin îmbătrânire şi poluare, capacitatea polietilenei de a lăsa să treacă lumina scade (până la 10-20%). Transmiterea luminii poate fi diminuată radical prin formarea de picături de condens pe suprafaţa interioară a serei.

5. Gestionarea climatului în seră

În interiorul serei, climatul este gestionat prin:
a) ventilaţie;
b) încălzire şi răcire;
c) sisteme de umbrire.

Atunci când încercăm să reglăm unui dintre factori, aceasta are efecte asupra celorlalţi factori ai climei. Astfel, creşterea temperaturii duce la scăderea umidităţii relative.

Ventilaţia se face descoperind o parte din polietilenă la pereţii laterali, la acoperiş sau la nivelul extremităţilor (intrări). Căldura se acumulează la coama tunelului, de aceea cele mai bune deschideri pentru ventilaţie sunt situate acolo.

Umbrirea plantelor poate fi necesară pe timp de caniculă.

Încălzirea pasivă a serei se face plasând în interior butoaie din plastic negru umplute cu apă. Acoperirea serei cu rogojini este o altă metodă de a evita pierderile termice. Amplasarea de bălegar cu paie în interiorul serei o încălzeşte prin fermentaţia microbiană.

Încălzirea activă se face cu sobe ale căror coşuri de evacuare a fumului urcă gradual.

Temperatura care se ridică reduce umiditatea aerului. O umiditate prea ridicată poate fi compensată cu puţină căldură.

În general, temperatura şi umiditatea aerului în interiorul unei sere sunt mai ridicate decât în exterior. Mai precis, pentru culturile care iubesc căldura precum ardeiul şi castravetele, o temperatură mai ridicată noaptea este preferabilă. În plus, planta profită de umiditatea aerului care este mai ridicată decât în restul zilei (există mai puţine pierderi prin transpiraţie decât în exterior) şi deci e mai puţin stres care să aibă o influenţă negativă asupra creşterii plantelor. Rezultatul este o creştere mai rapidă, frunze mai mari, înălţimea plantelor mai mare, şi produse mai bune.

6. Alimentarea cu apă şi protecţia culturii

Cum plantele dintr-o seră nu pot fi udate de ploaie, ele trebuie alimentate cu apă în mod artificial.

Plantele utilizează 5-10% din apa pe care o primesc pentru creştere, restul pentru transpiraţie. Cantitatea de transpiraţie este determinată întâi de toate de soare.

După recoltarea culturii, solul trebuie spălat. În timpul perioadei de cultură, substanţele nutritive sunt absorbite de absorbite de rădăcinile plantelor, iar sărurile "în plus" se depun. Atunci când apa se evaporă din sol, sărurile se acumulează pe stratul arabil, până la nivelul rădăcinilor. Solul, încetul cu încetul, devin salin.

Stropirea prin aspersiune cu tuburi permanente este o metodă foarte răspândite udare în sere. Dacă tuburile sunt plasate sub pământ, plantele nu se udă, şi vor fi mai puţine riscuri de contaminare fungică. Dacă tuburile sunt plasate deasupra plantelor, irigarea se face dimineaţa, pentru ca plantele să nu rămână umede peste noapte.

Irigarea cu picătura, la rădăcina fiecărei plante, câştigă foarte mult teren. Prin această metodă se economiseşte 30-70% din cantitatea de apă.

7. Alegerea culturii, îngrijiri, mână de lucru şi randament

Sub folie se pot cultiva: lăptuca şi căpşunile, sparanghelul alb.

Sub tuneluri joase se cultivă: lăptuci, napi, ridichi, varză chinezească.

Culturile pentru sere înalte: tomate, castraveţi şi vinete. Acestea pot atinge cu uşurinţă 2 metri dacă sunt susţinute de corzi legate de sârme orizontale aflate la înălţime.

Cultura legumelor cere foarte multă muncă. Pentru un hectar de legume se pot calcula 800 de zile de lucru, uneori şi mai mult.

Două glosare terminologice de termeni agricoli

2011-12-14T11:57:00.000-08:00

Cei care în ultima vreme au făcut lecturi permaculturale în original au avut vreme să constate cât de limitate sunt chiar şi cele mai bune dicţionare englez-român şi francez-român. Asta ca să nu vorbim de situaţiile în care echivalenţele lingvistice sunt prea vagi, inadecvate sau pur şi simplu eronate.

Pentru toţi cei care se luptă cu aceste probleme am pornit două glosare pe Google Docs. Fişierele pot fi consultat de către toţi cei interesaţi, pot fi aduse la zi cu mare uşurinţă iar cei care doresc să contribuie trebuie să-mi scrie un mail la riliescu2000 at yahoo dot com pentru a obţine drepturi de acces.

Glosarul francez-român se găseşte aici. Glosarul englez-român este aici. Spor la citit !

J.B. Schiere, Creşterea iepurilor (note de lectură)

2011-12-14T09:34:00.001-08:00

1. Introducere

Cantitatea de carne furnizată de un iepure este suficient de mare încât să fie consumată de o familie, şi suficient de mică încât să fie consumată la o masă, fără să solicite vreun mijloc de conservare.

Bălegarul de iepure poate fi folosit în grădină.

Masculii şi femelele se separă imediat ce este posibil, după înţărcare.

Iepurele este animal de noapte şi are nevoie de odihnă în timpul zilei.

2. Rasele de iepuri

Rasele locale par să fie rase uşoare (2-3 kg la vârstă adultă). Însă adesea iepurii rămân mici în ciuda unui potenţial genetic care le-ar permite să fie mari. Cauzele sunt: alimentaţia deficitară, bolile, înmulţirea precoce şi prea frecventă, lipsa de îngrijire. Înainte de a încerca să importăm iepuri mari şi frumoşi, este preferabil să dăm raselor locale hrana şi îngrijirile de care au nevoie.

Iepurii raselor mari nu sunt întotdeauna avantajoşi. Se înmulţesc târziu (9 luni), în condiţiile în care rasele medii încep de la 6 luni. Sunt rare familiile care pot consuma la o masă 4 kg de carne (produsul unui iepure de 9 kg). De exemplu, Uriaşul de Flandra are o aparenţă fizică foarte bună, însă fecunditatea şi prolificitatea sa sunt scăzute, este sensibil la boli şi conţine mai mult os şi intestine decât rasele medii (neo-zeelandez şi californian).

Aceste din urmă rase sunt recomandate creşterii în regim familial pentru producţia de carne.

3. Selecţia iepurilor reproducători

Starea de sănătate a iepurilor se recunoaşte după mai mulţi parametri:
a) piele fină, urechi drepte, ochi vii, respiraţie calmă;
b) fără cruste în jurul ochilor şi a nasului, pe marginea şi în interiorul urechilor ;
c) picioarele trebuie examinate pentru a fi siguri că nu prezintă malformaţii ;
d) anusul nu trebuie să prezinte urme de diaree;
e) abdomenul trebuie să nu fie buretos, ci moale şi fin la pipăit ;
f) nasul şi lăbuţele dinainte murdare ar putea indica o afecţiune a căilor respiratorii.

Determinares sexului la iepurii tineri: plasaţi animalul pe spate şi puneţi câte un deget de fiecare parte a organului său genital (unul spre coadă şi unul spre abdomen). Apăsaţi încetişor şi alungiţi organul: dacă este iepuroaică, va apărea o fantă lungă; dacă este mascul, un mic penis curbat.

4. Împerecherea şi fătarea

Maturitatea sexuală a masculilor survine la vârsta de 4-5 luni pentru rasele uşoare şi 9-12 luni pentru rasele grele. O reproducţie bună are nevoie de 1 mascul pentru 10 femei. Iepuroaicele sunt mai precoce decât iepurii. O iepuroaică sănătoasă poate fi folosită ca reproducător până la 2,5 - 3 ani.

Împerecherea trebuie să se efectueze pe răcoare (devreme dimineaţa sau seara târziu). Iepuroaica este dusă la iepure şi nu invers. Împerecherea a avut cu adevărat loc dacă masculul cade lateral sau pe spate. Adesea scoate un strigăt caracteristic.

Dacă monta nu are loc în primele minute este preferabil ca cei doi să nu fie lăsaţi împreună şi să se reînceapă operaţiunea mai târziu.

După două săptămâni de la montă, femela îşi smulge părul de pe burtă şi pregăteşte cuibul de fătare. Dacă este o sarcină falsă, poate fi dusă la iepure în vederea repetării montei.

Durata gestaţiei este de aproximativ 4 săptămâni. Fătarea are loc în general dimineaţa. Canibalismul are loc dacă mama este înspăimântată, îi lipseşte apa sau mineralele. Dacă la a doua fătare o iepuroaică mănâncă sau muşcă noii-născuţi, este preferabil să se renunţe la ea.

Iepuroaica le dă micuţilor să sugă doar o dată pe zi. Fraza “iepuroaica mea nu are grijă de pui" este pronunţată adesea de începători, fără nici un fundament. Puii părăsesc cuibul la 2 săptămâni, şi pot fi înţărcaţi la 4-6 săptămâni.

Chiar dacă biologic iepuroaica poate fi montată chiar în ziua în care a fătat, este mai bine ca între două monte intervalul să fie de 10-12 săptămâni. Rezultatul este mai bun, pentru că iepuroaica va făta mai mulţi pui şi mai sănătos.

5. Adăposturile

Pentru creşterea unui număr mai mare de iepuri, într-o clădire adăpostind mai multe cuşti, este mai bine ca aceasta să fie construită pe un teren nisipos şi bine drenat decât pe un teren umed. Iepurii produc şi ei aer umed. Pereţii deschişi favorizează aerisirea. Trebuie evitată acumularea de bălegar şi de urină în cadrul clădirii.

Cuştile iepurilor nu trebuie să-i expună direct la soare.

6. Cuştile individuale

Atunci când se ia decizia în favoarea unei cuşti, trebuie ţinut cont de mai mulţi factori:
a) microclimat favorabil;
b) bună protecţie împotriva prădătorilor;
c) utilizare facilă;
d) curăţare facilă.

Dăunătorii sunt o problemă foarte importantă. Şobolanii, pisicile, câinii, şi chiar copiii înspăimână iepurii.

Cuştile trebuie să aibă o adâncime de 0,75 cm. Pentru rasele medii lăţimea trebuie să fie de 1 m. Înălţimea trebuie să fie minim de 0,7 m.

7. Alimentaţie

Daţi hrana seara, pentru că iepurele este animal nocturn. Nu schimbaţi brusc hrana. Nu vă neliniştiţi dacă iepurele refuză o hrană bună. Acest animal este cunoscut pentru refuzurile sale imprevizibile.

Furajul verde nu trebuie să fie prea umed pentru a nu deranja stomacul, cauzând tulburări, diaree şi moarte. Cel mai bine este să se dea iarbă tăiată cu o zi înainte şi uscată pe acoperişul cuştii.

Iepurele practică pseudo-rumegarea (coprofagia), adică consumarea de excremente. Dimineaţa devreme produce bălegar moale care seamănă mai degrabă cu nişte cârnăciori lungi şi umede decât cu nişte biluţe uscate. Pe cel moale îl va mânca, neatingându-se de cel uscat.

8. Boli

Bolile intestinale sunt cele mai importante. După acestea vin bolile respiratorii.

Profilaxia bolilor este lucrul cel mai simplu, cel mai puţin costisitor şi cel mai logic. Câteva măsuri utile :
a) evitaţi să cumpăraţi iepuri de pe piaţă, preferând mai degrabă crescătorii şi ţăranii care au construcţii curate şi cu iepuri sănătoşi;
b) iepurii cumpăraţi trebuie ţinuţi în carantină 2 săptămâni ;
c) examinaţi nasul, pleoapele, marginea urechilor, interiorul urechilor (să nu aibă cruste) ;
d) examinaţi excrementele (sunt uscate sau uşor păstoase?);
e) examinaţi nasul şi lăbuţele dinainte (trebuie să fie curate);
f) controlaţi mirosul cuştii (diareea are un miros dezagreabil);
g) alegeţi un model de cuşcă uşor de curăţat;
h) aerul din clădire trebuie să fie curat.

Blăniţele care nu sunt de calitate pot fi puse în grămada de compost, unde aduc un important aport de azot şi fosfor.

Laura van Schöll, Cum să gestionezi fertilitatea solului (note de lectură)

2011-12-14T09:31:00.001-08:00

Introducere

Producţiile au diminuat, iar agricultorii doresc să ştie cum să regăsească nivelul recoltelor precedente. Lipsa de fertilitatea solului antrenează o scădere a producţiilor şi favorizează în egală măsură dezvoltarea numeroaselor boli ale plantelor. Dacă fertilitatea este mediocră, plantele sunt lipsite de forţă şi devin mai sensibile la boli şi la paraziţi.

Prezenţa materiei organice în sol este esenţială pentru a-i menţine fertilitatea. materia organică este compusă din reziduuri de plante şi cadavre de animale, la care se adaugă humusul. Microorganismele din sol transformă reziduurile în humus.

Pentru a reda fertilitatea solului, trebuie să începem prin a păstra materia organică ce se află în sol.

Partea I. Fertilitatea solului şi practici agricole

2. Introducere

Practicile agricole care trebuie utilizate pentru creşterea fertilităţii solului sunt:
a) mulcirea;
b) îngrăşămintele verzi;
c) culturile asociate;
d) perioadele de pârloagă verde;
e) agricultura forestieră.

Mulcirea, culturile asociate şi agricultura forestieră au ca scop păstrarea solului acoperit pentru ca să se evite astfel evaporarea şi deshidratarea.

Arborii, care constituie o parte din sistemele agroforestiere, permit utilizarea substanţelor situate în straturile cele mai profunde ale solului.

Materia organică are numeroase proprietăţi care permit ameliorarea fertilităţii solului şi a structurii acestuia:
a) reţine multe substanţe nutritive;
b) reţine multă apă;
c) ameliorează structura solului;
d) stimulează creşterea organismelor din sol.

Humusul este materie organică complet descompusă, care dă o culoare închisă solului. Humusl este la rândul său descompus de organismele din sol.

Viteza de descompunere a materiei organice depinde în mare măsură de climă. Dacă aceasta este caldă şi umedă, materia organică se descompune mai repede decât dacă este rece sau uscată.

Avantajele arderii vegetaţiei pentru a pregăti terenul în vederea următoarei culturi:
a) se economiseşte multă muncă;
b) nu mai este necesar de îndepărtat vegetaţia de pârloagă şi buruienile;
c) cenuşa conţine numeroase substanţe nutritive sub o formă imediat utilizabilă;
d) prima recoltă de după arderea pârloagei este în general bună.

Totuşi, după câteva sezoane se constată efectele negative ale arderii vegetaţiei la nivelul substanţelor nutritive şi al fertilităţii solului. În cursul arderii se degajă în atmosferă mari cantităţi de azot şi de sulf care sunt pierdute pentru sol. Fosfatul din cenuşă se fixează pe particule de sol şi deci nu mai este disponibil pentru plante. Arderea regulată duce la diminuarea materiei organice proaspete, ceea ce are efecte negative pe termen lung. Solul nu mai are protecţie, riscă să fie acoperit de o crustă sau să fie supus eroziunii hidrice şi eoliene. Cenuşa este foarte uşoară şi e rapid dusă de vânt şi de ape.

Absenţa stratului vegetal al solului creşte considerabil temperatura acestuia în timpul zilei, ceea ce este nefast pentru organismele solului şi germinaţia seminţelor. Solul devine cald, uscat şi lipsit de microorganisme, în vreme ce plantele necesită un sol răcoros, umed şi bogat în microorganisme.

Pentru a se alege care practică agricolă este mai eficace, e important să luăm în consideraţie clima şi pantele eventuale ale terenului. În zonele umede unde plouă de-a lungul anului, îngrăşămintele verzi sunt adesea preferabile mulciului. Pe de altă parte, mulcirea este foarte avantajoasă în zonele subumede, pentru că nu rivalizează cu sursele de apă ale culturii principale.

3. Mulcirea

Mulcirea constă în acoperirea solului cu materie organică, precum resturi de plante, paie sau frunze, sau alte materiale: plastic sau pietricele.

Obiectivele sunt:
a) ameliorarea infiltrării;
b) protecţia solului împotriva eroziunii hidrice şi eoliene şi a deshidratării;
c) prevenirea supraîncălzirii solului;
d) creşterea nivelului de umiditate în sol.

Şi, dacă este vorba despre mulcire cu materie organică:
e) creşterea sau conservarea nivelului de materie organică în sol;
f) o mai bună utilizare a substanţelor nutritive conţinute în îngrăşămintele chimice;
g) stimul pentru organismele solului.

Avantajele mulcirii:
a) acoperind solul cu un strat de mulci se împiedică formarea unei cruste la suprafaţă; în plus vânturile violente nu mai iau cu ele particule de sol;
b) stratul de paie previne deshidratarea solului, crescând concomitent infitrarea apei în sol;
c) un sol neacoperit poate atinge temperaturi foarte înalte în timpul zilei ; stratul de paie asigură protecţia împotriva caniculei ;
d) descompunerea paielor creşte nivelul de materie organică a solului.

Inconvenientele şi limitele mulcirii:
a) anumite organisme beneficiază într-o asemenea măsură de creşterea umidităţii solului şi de protecţia împotriva temperaturilor ridicate, încât proliferează sub stratul de paie;
b) utilizarea paielor poate duce la creşterea riscului de apariţie a paraziţilor.

Se poate semăna prin stratul de paie, depunând seminţele prin găuri făcute special în acest scop. Aceste găuri se acoperă apoi, pentru ca păsările să nu scotocească după seminţe. Dacă stratul de mulci este prea gros, tinerelor plante le va fi greu să-l străbată.

4. Aportul de îngrăşăminte verzi

Această metodă constă în introducerea în pământ a plantelor verzi, nelignificate. Poate fi vorba despre plante care au crescut concomitent cu cultura principală, buruieni dintr-o pârloagă, sau frunzele arborilor.

Avantajele îngrăşămintelor verzi:
a) în cursul creşterii, aduc aceleaşi avantaje ca şi mulciul;
b) spre deosebire de mulci, absorb substanţele nutritive şi împiedică să fie spălate într-un moment în care nu există nici o cultură principală; când sunt incorporate în sol, eliberează substanţele pe care le-au incorporat;
c) îngrăşămintele verzi au un efect pozitiv asupra structurii solului graţie penetrării cu sistemele lor radiculare, stimulând dezvoltarea organismelor solului.

Inconvenientele şi limitele îngrăşămintelor verzi:
a) este o investiţie în timp şi muncă ce nu oferă avantaje evidente, precum banii şi mâncarea;
b) există o alternativă mai uşor de introdus: cultura asociată cu un îngrăşământ verde; pentru a evita concurenţa după substanţe nutritive, se plantează îngrăşăminte verzi mai târziu decât cultura principală.

Îngrăşămintele verzi sunt în general înglobate în sol cât timp sunt încă tinere şi bogate în apă. După câteva luni, micro-organismele le descompun complet. Dacă îngrăşămintele sunt mai dure, descompunerea se face mult mai lent, dar va dura mai mult.

5. Culturi asociate

Această metodă constă în cultivarea a două sau mai multe culturi pe acelaşi câmp. Combinând culturi cu tipuri de creştere diferite, se obţine o mai bună utilizare a luminii, a apei şi a substanţelor nutritive.

Obiectivele culturilor asociate sunt:
a) o creştere imediată a producţiei, spre deosebire de o monocultură, graţie:
a1) unei mai bune acoperiri a solului;
a2) unei utilizări optime a luminii soarelui;
a3) unei creşteri mai eficiente a rădăcinilor;
a4) un supliment de azot (dacă se utilizează fixatori de azot) ;
b) o repartizare a riscurilor de recoltă proastă pe mai multe plante, graţie:
b1) multiplicarea culturilor, dacă una nu merge, cealaltă tot poate aduce ceva;
b2) un efect limitat al bolilor şi al paraziţilor, aceştia atacând o specie, dar nu şi pe cealaltă.

Avantajele culturilor asociate:
a) fiecare cultură, datorită tipurilor de rădăcină diferite, îşi extrage substanţele nutritive şi apa din straturi ale solului şi locuri diferite; utilizarea resurselor este deci mai eficace;
b) se limitează difuzarea bolilor şi a paraziţilor;
c) culturile diferite se seamănă şi se recoltă în perioade diferite, menajând forţa de muncă.

Inconvenientele culturilor asociate:
a) din cauza densităţii plantelor, lupta împotriva bolilor, a paraziţilor şi a buruienilor devine fizic mai dificilă;
b) este greu de mecanizat un sistem de culturi asociate.

Se asociază adesea cerealele şi fasolea.

6. Perioadele de pârloagă verde

În timpul rezervat pârlogii verzi se seamănă sau se stimulează speciile care au calităţi superioare celor care ar creşte spontan în aceeaşi perioadă.

O astfel de perioadă permite restabilirea mai rapidă a fertilităţii solului. Inconvenientul este că agricultorii trebuie să investească bani şi timp semănând specii care nu le vor aduce nici un avantaj financiar.

Metoda constă în semănarea sau stimularea speciilor care au caracteristicile următoare:
a) acoperirea rapidă a solului;
b) producţie ridicată de biomasă;
c) fixarea azotului;
d) dezvoltarea unui sistem radicular profund;
e) fără riscuri de împrăştiere pe câmpurile vecine, sub forma de seminţe purtate de vânt;
f) uşor de incorporat în sol;
g) de preferinţă cu produse utilizabile (fructe, ţăruşi, pari, remedii, hrană).

7. Agricultura forestieră

Cuprinde toate formele de utilizare a pământului care constă în a cultiva specii lemnificate (arbori şi arbuşti) în asociere cu o altă vegetaţie sau animale.

Obiectivele cele mai importante sunt:
a) împiedicarea pierderii de substanţe nutritive;
b) furnizarea unei protecţii împotriva eroziunii eoliene şi hidrice;
c) furnizarea de mulci organic;
d) obţinerea de produse de valoare;
e) un mediu mai adaptat pentru animale.

Avantajele agriculturii forestiere :
a) copacii şi arbuştii au rădăcini mai profunde, care ajung la adâncimi unde plantele cu sisteme radiculare superficiale nu au acces ; substanţele nutritive cad pe sol sub formă de frunze, formând mulci;
b) arborii şi arbuştii formează garduri vii;
c) plantarea de arbori facilitează obţinerea anumitor produse (fructe, furaje, combustibil, produse medicinale, material de tâmplărie şi dulgherie);
d) umbră pentru animale pe perioada caniculei.

Plantele perene cultivate în garduri vii trebuie să răspundă următoarelor cerinţe:
a) să fie uşor de plantat;
b) să aibă o creştere rapidă ;
c) să producă biomasă;
d) să reziste tunderilor frecvente;
e) să fie fixatoare de azot;
f) să aibă un sistem radicular profund (este mai bine să se utilizeze seminţe decât butaşi, căci plantele semănate direct dezvoltă sisteme radiculare mai profunde).

Partea a II-a. Fertilitatea solului şi fertilizarea

8. Introducere : balanţa substanţelor nutritive

Următoarele procese provoacă o pierdere de substanţe nutritive :
a) recolta (toate substanţele);
b) evaporarea (mai ales azot);
c) şiroirea (mai ales azot);
d) fixarea (mai ales fosfor) ;
e) eroziunea (toate substanţele).

Există aport de substanţe nutritive în următoarele procese :
a) descompunerea de materie organică (toate substanţele nutritive);
b) fixarea de azot;
c) expunerea la intemperii (mai ales potasiu şi magneziu);
d) aportul de îngrăşăminte chimice (mai ales azot, fosfor şi potasiu);
e) ploaia.

9. Compostul

Îngrăşământ ideal. În regiunile cu ploi violente, descompunerea se face foarte uşor pe câmp, şi este inutil să se facă o compostare separată.

Avantajele compostului în raport cu mulcirea şi îngrăşămintele verzi :
a) compostarea distruge bolile şi paraziţii, precum şi seminţele buruienilor;
b) şobolanii şi şoarecii îşi pot face cuiburi sub paie şi frunze, însă niciodată în compost;
c) dacă se incorporează în sol îngrăşăminte în zonele cu ploi violente, azotul poate fi spălat;
d) anumite materiale au un raport carbon-azot foarte ridicat, fapt care poate imobiliza azotul; după compostare acest risc dispare ;
e) substanţele nutritive şi materia organică sunt pierdute atunci când se ard reziduurile plantelor sau vegetaţia de pârloagă ; efectul pozitiv al cenuşii nu durează decât un sezon ; compostând materialul, efectul pozitiv durează mult mai mult.

Inconvenientele şi limitele compostării:
a) compostatul cere multă muncă ;
b) raritatea materiei organice şi utilizarea ei cu titlu de combustibil ;
c) atracţia faţă de animale dăunătoare;
d) mirosul poate fi dezagreabil.

Chiar dacă se poate face compost şi fără bălegar, efectul pozitiv al acestuia din urmă este inegalabil. Cea mai bună proporţie este de o parte bălegar la trei părţi deşeuri vegetale.

Grămada de compost trebuie să fie relativ umedă, să aibă consistenţa unui burete umezit. Dacă e prea umed, va putrezi mai degrabă decât să se descompună. Dacă e prea uscat, bacteriile şi mucegaiurile nu se vor putea dezvolta.

Bacteriile şi mucegaiurile au nevoie de ventilaţie. Aceasta se obţine amestecând materiale fine cu materiale brute.

Temperatura grămezii de compost trebuie să fie de 60-70 grade Celsius. Pentru a atinge această temperatură, dimensiunile grămezii trebuie să fie de minim 1 metru înălţime şi 1 metru lărgime. Totuşi, nu trebuie să depăşească 1,5 m înălţime şi 2,5 m lăţime.

10. Gunoiul de grajd

În general este vorba despre excremente animale amestecate cu paie şi frunze.

Gunoiul proaspăt care iese din grajd nu este utilizabil imediat. În primele etape ale descompunerii sunt eliberate anumite substanţe care riscă să frâneze creşterea plantei şi să ardă frunzele.

Avantajele conservării gunoiului de grajd înainte de răspândirea pe câmp:
a) raportul carbon - azot diminunează;
b) substanţele nocive eliberate în primele etape ale îmbătrânirii sunt eliminate;
c) seminţele de buruieni sunt descompuse lent şi-şi pierd puterea germinativă;
d) puţine substanţe nutritive sunt pierdute din cauza şiroirii şi a evaporării ;
e) bălegarul vechi este mai uşor de transportat.

Partea a III-a. Cadrul teoretic

12. Substanţele nutritive ale plantelor

Substanţele nutritive de care o plantă are nevoie pentru a-şi duce la capăt un ciclu integral de creştere se numesc substanţe nutritive esenţiale. Un deficit al uneia dintre acestea din urmă va avea consecinţe pentru plantă (ex: absenţa florilor, a seminţelor sau a bulbilor). Plantele absorb şi substanţe de care nu au nevoie (sodium) sau care riscă să fie nocive (aluminiu sau manganeziu).

Substanţele nutritive esenţiale sunt divizate în două grupe :
a) macroelemente, de care plantele au nevoie în cantităţi mari (C, H, O, N, P, K, Ca, S, Mg) ;
b) oligoelemente, de care plantele au nevoie în cantităţi mici (Fe, Mn, B, Z, Cu, Mo).

Oligoelementele sunt şi ele importante, dar cantităţile necesare sunt atât de slabe încât o carenţă a unuia sau a altuia dintre ele nu se întâmplă decât în situaţii deosebite.

Azotul este important pentru formarea proteinelor plantei, stimulând creşterea tulpinii şi a frunzelor. Dacă lipseşte, frunzele au o culoare verde deschis, sau chiar galbene. O carenţă gravă împiedică înflorirea plantelor.

Fosforul stimulează dezvoltarea rădăcinilor plantelor. Carenţa în fosfor limitează creşterea, planta rămânând închircită. Frunzele sunt verzi-albastre închis. Anumit plante iau o tentă violacee.

Potasiumul este necesar fermităţii plantei. Îi dă forţă şi o dotează cu un sistem radicular dezvoltat. Plantele lipsite de potasium rămân mici şi slabe iar frunzele lor cad. Pe frunze apar pete deschise la culoare, apoi întreaga frunză se colorează în maro. Plantele sunt mai puţin rezistente la secetă şi se usucă mai repede.

Sulful este necesar formării de compuşi organici, de vitamine şi de alţi compuşi ai plantelor. Simptomele sunt aceleaşi ca şi la carenţa de azot. Creşterea plantei este frânată şi tijele sunt rigide, lemnificate şi subţiri.

Carenţa în calciu se manifestă prin frunze galbene, deformate şi mici. Rădăcinile sunt mici şi riscă să putrezească. Tulpina este moale.

Carenţa în magneziu se manifestă prin pete colorate pe frunze, şi riscă să întârzie coacerea seminţelor.

13. Caracteristici importante ale solului

Jumătate din sol este constituită din particule solide şi materie organică. Cealaltă jumătate este formată din pori.

Particulele solide se clasifică în :
a) pietricele şi pietre (mai mari de 2 mm) ;
b) nisip (mai mici de 2 mm) ;
c) nămol (între 0,002 mm şi 0,050 mm) ;
d) argilă (sub 0,002 mm).

Particulele de argilă sunt cele mai mici din sol. Sunt în măsură să absoarbă substanţele nutritive şi să le reţină. Porii dintre particulele de argilă sunt foarte mici. Argila se dilată când este umezită. Rămâne compactă. Este foarte solidă şi foarte dură.

Lutul este la jumătatea distanţei dintre argilă şi nisip. Absoarbe greu substanţele nutritive. Nu aderă, semănând cu talcul când este uscat şi cu săpunul când este înmuiat.

Particulele de nisip pot fi distinse cu ochiul liber. Absorb foarte puţin substanţele nutritive. Porii care le separă sunt mari, de aceea nu au aderenţă.

Insectele şi micro-organismele care trăiesc în sol au un efect pozitiv asupra structurii solului.

În general, materialul organic vechi şi grosier are un raport carbon – azot ridicat, altfel spus conţinutul său în azot este scăzut. Pe de altă parte, materialul proaspăt şi suculent are un conţinut ridicat de azot.

Atunci când se evaluează disponibilitatea unui sol pentru agricultură, se iau în calcul următorii factori:
a) textura şi structura solului;
b) prezenţa straturilor impermeabile ;
c) nivelul de materie organică şi de viaţă în sol;
d) rezervele în substanţe nutritive;
e) nivelul pH-ului.

Un sol care conţine pori de dimensiune diferită este bun. Dacă porii sunt toţi fie mici, fie mari, structura solului este mediocră.

Se poate determina categoria de structură a solului efectuând câteva teste simple :
a) se formează o biluţă de 2,5 cm diametru pornind de la conţinutul unei linguriţe de pământ fin;
b) se toarnă apă, picătură cu picătură, până pământul începe să se lipească de mână ;
c) cum este solul la pipăit : granulos sau lipicios?
d) încercaţi să formaţi un cubuleţ cu pământul;
e) încercaţi să rulaţi cubuleţul; dacă izbutiţi, cum este suprafaţa noii forme, strălucitoare sau ternă?
f) încercaţi să faceţi un ineluş din rulou;
g) pornind de la ineluş, vedeţi dacă solul este lipicios, friabil sau se dezagregă, când este umed şi când este uscat.

Dacă solul este nisipos: este foarte granulos, nu murdăreşte degetele, nu se poate alcătui nici o formă geometrică, nu aderă nici când este umed, nici când este uscat.

Dacă solul este nisipos-lutos: este foarte granulos, formează cubuleţe lipsite de soliditate, dar nu rulou sau ineluş, are puţină coeziune la umezeală dar deloc dacă este uscat.

Dacă solul este lutos: se prezintă ca o pudră fină, poate forma cubuleţ, formează un rulou neregulat cu suprafaţă mată, nu formează ineluş, când este umed prezintă proprietaţi de săpun, iar când este uscat este prăfos.

Dacă solul este argilos-nămolos: este lipicios, se formează cubuleţ şi rulou cu suprafaţă strălucitoare, dar nu şi inel, când este umezit este foarte dur, iar când se usucă are duritate mică spre normală.

Dacă solul este argilă uşoară: nu este deloc granulos, doar lipicios, face cubuleţ solid, face rulou cu formă bună şi suprafaţă strălucitoare, face inel pe suprafaţa căruia apar fisuri, dacă este umed e foarte dur, uscat devine şi mai dur, fără praf.

Dacă solul este argilă grea: este foarte lipicios, face cub solid, face rulou cu formă bună şi suprafaţă strălucitoare, face inel fără fisuri, dacă este umed e foarte dur, uscat devine şi mai dur, fără praf.

Solurile nisipoase sunt afânate şi friabile. Au ventilaţie şi drenaj bun, sunt uşor de lucrat indiferent de gradul de umezeală. Dezavantajul este că reţin greu apa şi substanţele nutritive pentru plante.

Un sol care are aceeaşi cantitate de argilă, de nămol şi de nisip se numeşte sol lutos. Acest sol ideal reţine bine apa şi substanţele nutritive, are un drenaj bun şi o ventilaţie adecvată, şi este uşor de lucrat.

Argilele negre şi brune au pori mici, drenajul şi ventilaţia lor sunt proaste.

Will Hooker, Introducere în permacultură (cursul 6)

2011-12-12T04:30:00.001-08:00

Cursul 6 poate fi downloadat de aici.

Tema cursului este proiectarea permacologică.

Etapele proiectării (diferite abordări):
a) procesul ştiinţific;
b) procesul lui Toby Hemenway;
c) procesul lui Koberg şi Bagnall;
d) procesul New Age.

Etapele proiectării ştiinţifice :
a) observă;
b) construieşte ipoteze ;
c) testează;
d) analizează rezultatele;
e) formulează concluzii.

Etapele proiectării la Toby Hemenway:
a) observă;
b) vizualizează;
c) planifică (proiect conceptual şi proiect schematizat);
d) dezvoltă;
e) implementează.

Etapele proiectării la Koberg şi Bagnall, în The Universal Traveler :
a) acceptă responsabilitatea ;
b) analizează ;
c) defineşte problema ;
d) propune idei ;
e) alege ;
f) implementează ;
g) evaluează.

Etapele proiectării New Age :
a) dezvăluie;
b) acordă atenţie la ceea ce trezeşte emoţie şi transmite sens;
c) spune-ţi adevărul;
d) nu te ataşa de rezultat.

În etapa primordială trebuie consultate hărţile proprietăţii. Se face analiza sectorială (amplasarea pe hartă a energiilor "sălbatice”: soare, vânt, apă, viaţa sălbatică, pante, zgomot, lumini, umbre, etc).

Trebuie să ştim poziţia terenului în raport cu soarele, şi poziţia soarelui în raport cu terenul la solstiţii şi echinocţii.

Aplicaţie pentru studierea luminii solare pe un anumit teren: se pune un băţ în pământ, şi se marchează cu creta în jurul său un cerc. Dimineaţa, înainte de răsărit, observatorul aşteaptă ca umbra băţului să se intersecteze cu cercul. Atunci când se intersectează, se marchează Estul. La asfinţit, umbra băţului se intersectează în punctul care se îndreaptă spre Vest. Perpendicular cu direcţia Est-Vest se însemnează linia Nord-Sud.

La echinox, soarele trebuie să cadă perpendicular pe panourile fotovoltaice, pentru a obţine maximul de energie solară. Pentru aceasta, unghiul acoperişului trebuie să fie egal cu latitudinea. Momentul de referinţă este iarna pentru că strălucirea soarelui este minimă în acest anotimp.

Cuplul ideal pentru energie alternativă este: fotovoltaice pe perioada verii, turbină de vânt pentru iarnă.

Conturul este o linie care leagă toate punctele cu elevaţie similară aflate deasupra sau dedesubtul unei elevaţii asumate sau fixe.

Aplicaţie: analiza unui proiect de fermă culturală implementat în statul american Carolina de Nord.

Will Hooker, Introducere în permacultură (cursul 5)

2011-12-12T01:33:00.001-08:00

Cursul 5 poate fi downloadat de aici.

Tema acestui curs este importanţa pădurilor şi a copacilor

Recomandare video: "The End of Suburbia”.

Este o prostie să găteşti vara în casă, să încălzeşti casa în timpul caniculei, apoi să porneşti instalaţia de aer condiţionat ca să răceşti casa. Este mult mai logic să ai o bucătărie de vară afară.

Harta mondială biomică (un biom est un tip anume de biosistem). Sunt 11 biomuri majore:
a) tundra (nordul Rusiei, nordul Canadei) - subsol îngheţat (permafrost) ;
b) pădurea boreală sau taiga (nordul Rusiei, nordul Canadei, nord-estul SUA) – dominate de conifere ;
c) pădurea temperată de foioase (estul SUA, Europa);
d) pădurea tropicală (nordul Africii de Sud, sud-estul şi sudul Asiei, Africa sub-sahariană) ;
e) tufişurile mediteraniene ;
f) deşertul extrem (Sahara, restul deşerturilor lumii) ;
g) savana ;
h) pădurile temperate (preeria) ;
i) regiunile alpine;
j) mlaştinile, deltele;
k) vegetaţia acvatică.

Rosemary Morrow : “Fără copaci nu putem locui pe pământ.”

În cultura euro-americană modernă, tratăm copacii ca pe nişte resurse. În cultura chineză, cedrul este simbolul masculinităţii, iar salcia este simbolul feminităţii. Înflorirea cireşilor este în Japonia festival naţional.

În cultura franceză, simbolizată de Versailles, a apărut ideea controlării naturii.

Costul unei păduri este imposibil de estimat. La fel este şi distrugerea ei. Ştim că dispariţia pădurilor atrage pierderea apei, a substanţelor nutritive, a solului, probleme legate de salinitate, inundaţii, secetă locală, distrugerea habitatului şi destabilizarea climatului. Cât costă aceste lucruri?

Atunci când tăiem un cap, pleacă mult mai mult decât nişte scândură.

Lectură recomandată: Robert Hart, Forest Gardening

Robert Hart: "Pădurea este o fiinţă vie formată din mai multe părţi: copaci, păsări, animale, insecte, sol, apă, ciuperci, etc. Nu e o acumulare a unor părţi diferite, ci o fiinţă."

Bill Mollison: "Copacii sunt pentru pământ cei mai importanţi translatori şi moderatori ai intrărilor energetice."

Singura barieră serioasă împotriva vântului sunt copacii.

Arborii modifică temperatura prin intermediul transpiraţiei şi al fotosintezei.

Fără copaci, circuitul apei în natură este perturbat. Dacă distrugem pădurea, creeăm deşerturi. Norii se formează din transpiraţia copacilor. Concomitent, pădurea protejează solul de energia de impact a picăturilor de ploaie.

Pădurea şi iazurile produc sol foarte rapid.

Aurelia Coroian, Cristian Ovidiu Coroian, Bivoliţa, sursă importantă de lapte (note de lectură)

2011-12-12T01:03:00.001-08:00

Capitolul I. Exploatarea bivoliţelor pentru producţia de lapte

Ferma TNP Mesendorf, atestată ca având caracter ecologic. Efectiv de 145 de capete, suprafaţă agricolă de 682 ha.

Hrănire cu masă verde pe pajişte şi 3-4 kg de ovăz zilnic per animal la lactaţie.Programul de hrănire este respectat cu stricteţe datorită faptului că bivoliţele sunt animale dificile şi orice schimbare poate să conducă la scăderi ale producţiei de lapte.

După efectuarea mulsului de dimineaţă bivoliţele sunt scoase la păşune, unde există apă pentru adăpare şi îmbăiere şi revin doar seara pentru muls şi adăpostire.

Pentru bivoliţele întreţinute pe păşune în timpul verii se consideră că mişcarea efectuată este suficientă, iar în timpul iernii sunt scoase pe padocul amplasat lângă adăpost pentru efectuarea mişcării zilnice. În sezonul de vară datorită temperaturilor ridicate, pe păşune sunt locuri unde există posibilitatea îmbăierii, deoarece temperaturile ridicate pot produce
scăderea producţiei de lapte, reducerea apetitului şi modificări ale indicilor fiziologici.

Ca urmare a particularităţilor morfofuncţionale ale pielii şi a coeficientului mai scăzut de toleranţă faţă de căldură a bubalinelor, în sezonul de vară şi îndeosebi în perioadele mai calde ale acestuia, o măsură importantă o reprezintă asigurarea posibilităţilor de îmbăiere sau de duşare a bivoliţelor.

Will Hooker, Introducere în permacultură (cursul 4)

2011-12-11T11:09:00.001-08:00

Cursul 4 poate fi downloadat de aici.

Repere care trebuie urmărite la sistemele fizice:
a) mâncare;
b) apă;
c) adăpost
d) energie
e) resurse materiale şi reciclare.

Aplicaţie: Prezentarea casei cu grădină a lui Will Hooker şi a cerinţelor care au condiţionat achiziţionarea ei: să nu fie mai departe de 1 milă de universitate (pentru a nu cheltui bani pe transport), să fie cu faţa spre sud (pentru a avea un spaţiu excelent pentru grădinărit), preţul ei să nu depăşească 100.000 de dolari. Fotografiile arată evoluţia în timp a grădinii.

Ca să produci mâncare ai nevoie de minim 6 ore de soare asupra unui loc. Dacă ai 9-12 ore e de-a dreptul perfect.

Aplicaţie: "gardul belgian” (suport pentru meri pitici care în timp alcătuiesc un gard ce produce mere).

Aplicaţie: Prezentarea instrumentelor de captare pasivă a energiei ambientale utilizate de Will Hooker în casa proprie.

Bill Mollison s-a întrebat ce operaţiune domestică înghite la nivel global echivalentul energiei produse de toate centralele nucleare din lume? Răspunsul este: uscatul rufelor. A scoate o sârmă afară şi a usca rufele spălate afară, la soare şi vânt, reprezintă deci o economie deloc neglijabilă de energie electrică.

Aplicaţie: Prezentarea coteţului de găini. Funcţiile găinilor într-o mică grădină. Amplasament.

Pentru a proteja un stalp din lemn, partea din pământ se carbonizează.

Video recomandat: Keeping Up with the Harvest

Fructele de soc sunt un excelent imunizator. Socul trebuie tăiat în fiecare an, şi va recupera atât cât să poată fi cules cu uşurinţă. Dacă este lăsat în voie, creşte prea înalt şi devine dificil sau chiar imposibil de cules.

Video recomandat : Heanvely Peach Preserves

Aplicaţie : Cultivarea de ciuperci de copac.

Aplicaţie : « Cele trei surori » (porumb, fasole şi dovleac).

Aplicaţie: Răzoare (raised beds) din deşeuri de lemn (stejar).

Aplicaţie : Tehnici de colectare a apelor. Dacă butoiul de apă este alb, trebuie acoperit cu vopsea, pentru că soarele luminează apa şi apar alge.

Aplicaţie : Construirea unui mic iaz de grădină.

Aplicaţie : Construirea unui foişor (de câteva ori).

Aplicaţie: Construirea unui cuptor din lut.

Aplicaţie: Construirea spiralei ierburilor.

Grădinile trebuie să fie estetice. E o obligaţie, frumosul trebuie să facă parte din viaţa noastră.

Aurelia Coroian, Creşterea bubalinelor pentru producţia de lapte (note de lectură)

2011-12-11T01:44:00.001-08:00

Editura Bioflux, Cluj-Napoca, 2009

Bubalinele sunt de neînlocuit în teritoriile cu climat cald şi umed, unde s-au format (America de Sud şi Africa).

În multe ţări, bivolii reprezintă principala forţă de tracţiune în agricultură, mai ales în cultura trestiei-de-zahăr şi a orezului.

Capitolul I. Orientări privind creşterea bubalinelor pentru producţia de lapte pe plan mondial şi naţional

1.1 Direcţii şi orientări în creşterea bubalinelor pe plan mondial

Există două mari tipuri de bivoli: tipul « de baltă » şi tipul « de râu ». Bivolii de baltă sunt mai favorabili pentru tracţiune, pentru cultivarea orezului. Al doilea tip este mai favorabil pentru producţia de lapte.

Bivoliţele au producţii anuale de 400-1500 kg de lapte, cu 7-8% conţinut de grăsime. Rasele ameliorate urcă şi peste 2000 kg de lapte.

1.2. Probleme şi orientări în creşterea bubalinelor pe plan naţional

Creşterea bubalinelor în România este o activitate tradiţională, cu direcţie de producţie mixtă, acestea fiind crescute şi exploatate pentru lapte-carne, dar această specie se utilizează şi ca forţă de tracţiune în efectuarea unor activităţi agricole şi de transport.

În prezent majoritatea bubalinelor se cresc în zona de centru şi nord-vest a ţării, aproximativ 96%.

România este a doua ţară crescătoare ca mărime a efectivelor de bubaline din Europa. Rasa românească de bubaline este răspândită în proporţie de 97% în zona de centru şi nord-vest a ţării, cu o pondere în judeţul Sălaj (22%), Cluj (18%), Braşov (12.3%), Maramureş (11.5%).

În ultimii 10 ani s-au exportat peste 10000 de juninci şi bivoliţe în diferite ţări din U.E. (Anglia, Germania, Elveţia) datorită faptului că această rasă întruneşte însuşirile favorabile pentru producţia de lapte şi carne. Se cuvine să menţionăm, că în funcţie de zona de creştere, există încă la noi în ţară material biologic foarte valoros.

Capitolul II. Caracterizarea biologică a bubalinelor

Bivolii sălbatici din Africa şi Asia sunt încadraţi în două genuri diferite: Bubalus şi Sygerus, in incompatibilitate fecundantă. Bivolul african nu a dat forme domestice, deşi anumite exemplare pot fi îmblânzite şi înmulţite în captivitate.

Bivolul de baltă se caracterizează printr-un trunchi masiv şi greoi, adânc, voluminos, însă scurt. Capul mare, fruntea lată, botul lat, coarnele cresc în afară, gătul scurt. Bivolul de râu se caracterizează prin trunchi mai suplu, voluminos, faţa lungă, coarnele cresc în jos, dimorfismul sexual este mai pronunţat.

În România există exemplare care pot să ajungă la producţii de peste 3000-4000 kg lapte şi un conţinut mediu în grăsime până la 13%.

Staţiunea de Creştere a Bubalinelor Şercaia

În prezent, 97% din efectiv se întâlneşte în Transilvania, pe văile râurilor Olt, Mureş, Someş şi Criş (în judeţele Sălaj, Cluj, Braşov, Bihor, Maramureş, Sibiu şi Bistriţa-Năsăud), restul de efectiv fiind răspândit în Muntenia (Teleorman, Olt şi Bucureşti),
Oltenia (Vâlcea şi Gorj) în Dobrogea (Tulcea) şi mai puţin în Moldova (Vrancea, Bacău şi Suceava).

Bivoliţele româneşti au fost omologate în anul 1987, sub denumirea de “Rasa de bubaline românească”, deţinând 50% sânge din rasa românească, 37.5% sânge din rasa Murrah şi 12.5% sânge din rasa bulgărească.

Avem tipul de Transilvania, mai înalt (talia 132 cm la bivoliţe), cu lungimea trunchiului relativ mică (139 cm), toracele mai puţin descins (54%), membrele mai lungi şi mai groase (21 cm), făptura mai apropiată de a animalului de tracţiune, faţă de tipul din Câmpia Dunării, care este mai puţin înalt (129 cm), cu formatul corporal dreptunghiular, (110%), mai adânc (55%), cu ugerul mai dezvoltat, membre mai subţiri şi făptura mai uscăţivă.

Temperament liniştit, caracter blând dacă este crescut în efective mici, dar irascibil şi încăpăţânat când este crescut în efective mari.

Producţia de lapte prezintă o medie de 1100 kg, cu o durată a lactaţiei de 8-9 luni.

Cu privire la economicitatea în producţia de lapte aceasta este puţin satisfăcătoare, cu excepţia randamentului laptelui de bivoliţă în unt, care este foarte ridicat. Consumul de hrană este mare (cca. 2 U.N./kg lapte de bivoliţă) şi indicele de lapte este redus.

Capitolul III. Compoziţia chimică a laptelui de bivoliţă

Conţinutul în proteină, lactoză şi cenuşă este mai mare de asemenea în laptele de bivoliţă comparativ cu laptele de vacă. Laptele de bivoliţă are însă foarte puţine substanţe carotenoide (precursoare ale vitaminei A). Aceasta face ca laptele să fie de culoare albă, pe când cel de vacă are culoarea alb-gălbuie. În laptele de bivoliţă, vitamina A este prezentă în locul precursorilor săi.

Grăsimea este unul dintre cei mai importanţi componenţi ai laptelui de bivoliţă în ceea ce priveşte proprietăţile organoleptice dar şi sub aspect nutritiv şi economic, prezintă valori minime în prima lună de lactaţie şi maxime spre sfârşitul acesteia, iar în comparaţie cu celelalte tipuri de lapte prezintă valorile cele mai mari fiind cuprinse între 5.1-9.0%.

Globulele de grăsime din laptele de bivoliţă sunt mai mari decât cele ale laptelui de vacă iar smântâna este mai densă, cu un punct de fuziune mai ridicat şi un indice de iod mai mic decât smântâna din lapte de vacă.

Grăsimea laptelui de bivoliţă este mai săracă în colesterol de 100 de ori faţă de grăsimea laptelui de vacă sau alte specii.

Aldin Hilbrands, Piscicultura la fermă (note de lectură)

2011-12-09T11:27:00.001-08:00

1. Introducere

Producţia este mai mare într-o fermă integrată decât într-una în care activităţile sunt efectuate separat.

Avantajele agriculturii integrate sunt:
a) reducerea reziduurilor, ceea ce ameliorează mediul local;
b) diminuarea nevoilor de îngrăşăminte chimice, ceea ce creşte beneficiile diminuând costurile;
c) creşterea producţiei de peşte şi legume, ceea ce duce la creşterea consumului menajului şi a veniturilor sale;
d) diminuarea dependenţei vizavi de intranţi de producţie exterioară, ceea ce creşte stabilitatea fermei;
e) creşterea productivităţii şi eficacităţii fermei.

2. Principiile pisciculturii integrate

2.1. Ecologia unui iaz cu peşte

În iaz este disponibilă hrana naturală pentru peşte:
a) plante mici (alge sau fitoplancton);
b) animale foarte mici (zooplancton).

Când sunt prea multe alge, apa este verde. Anumite plante cresc pe fundul iazului, altele plutesc la suprafaţa apei.

2.2. Calitatea apei

Principalii factori care influenţează calitatea apei sunt:
a) temperatura apei;
b) cantitatea de oxigen dizolvată în apă.

Plantele care trăiesc în iaz produc oxigen sub acţiunea luminii solare. Cantitatea de oxigen din iaz diminuează în timpul nopţii. Nivelul de oxigen este cel mai scăzut dimineaţa devreme, şi cel mai ridicat la sfârşitul după-amiezii.

2.3. Aplicarea de îngrăşăminte

Cantitatea de îngrăşăminte adăugată în iaz depinde de numărul peştilor din iaz. Excesul de îngrăşăminte poate duce la lipsa oxigenului şi la moartea peştilor. Îngrăşămintele trebuie aplicate regulat, de preferinţă zilnic, exact în momentul în care nivelul de oxigen este cel mai ridicat.

Un iaz are nevoie de cantitatea de îngrăşăminte optimă pentru ca algele să producă suficient oxigen astfel încât peştii să nu vină dimineaţa la suprafaţa apei în căutare de oxigen.

Simptome ale lipsei de oxigen:
a) bule de aer urcă la suprafaţă;
b) apa este de culoare maro sau gri şi miroase urât.

În mod normal, apa trebuie să fie colorată în verde.

2.4. Fertilizarea fundului iazului

Se aplică înainte de umplerea iazului cu apă. Organismele vegetale şi animale microscopice care trăiesc în sol descompun îngrăşămintele.

2.5. Subprodusele vegetale şi bălegarul

Dacă în iaz nu sunt peşti ierbivori, subprodusele vegetale trebuie compostate. Găinaţul este superior tuturor tipurilor de bălegar, datorită conţinutului de bacterii.

2.6. Alegerea speciilor

Cum peşti din specii diferite mănâncă lucruri diferite, este normal să avem mai multe specii în acelaşi iaz. Este bine să avem specii omnivore, datorită plajei largi de hrănire. Excesul de carnivori poate duce la depopularea iazului.

2.7. Surplus alimentar pentru peşti

Subprodusele cerealiere precum tărâţea de grâu sau de orez, ori orezul măcinat, constituie excelente suplimente alimentare pentru iazurile fertilizate cu bălegar.

3. Material vegetal utilizat pentru alimentarea peştilor şi fertilizarea iazului

3.1. Introducere

Peştii ierbivori sunt capabili să consume direct material vegetal. Dacă plantele acvatice nu sunt disponibile decât în cantitate redusă şi neregulată, cel mai bine este să fie administrate direct peştilor. Dacă sunt din abundenţă şi perioada totală de creştere a peştilor este lungă, atunci este mai bine să fie compostate, sau să fie administrate sub formă de hrană animalelor de fermă al căror bălegar va fi utilizat pentru fertilizarea iazului.

3.2. Compostarea

Hrana compostată este mai stabilă, mai concentrată şi de mai bună calitate, şi conţine mai puţini germeni de boli. Adesea este preferabilă compostarea materialelor vegetale în locul administrării lor directe.

3.3. Plantele terestre

Subprodusele culturilor cerealiere, proaspete, măcinate cât mai fin posibil, sunt un bun aliment pentru speciile de peşti ierbivore şi omnivore. Adesea, plantele terestre utilizate pentru alimentaţia peştilor se cultivă în preajma iazurilor, sau chiar pe digurile iazurilor.

Există posibilitatea plantării de duzi, care sunt utilizaţi pentru hrănirea viermilor de mătase, care produc dejecţii şi piei uscate (după eclozare), care la rândul lor pot fi utilizate pentru hrana peştilor.

3.4. Plantele acvatice

Se cultivă lintea de apă (plantele aparţinând a trei genuri : Lemna, Spirodela şi Wolffia).

3.5. Valoarea nutritivă a plantelor

Conversia este de 30-40, ceea ce înseamnă că un peşte trebuie să mănânce 30-40 kg de plante pentru a obţine un spor de greutate de 1 kg.

4. Rizipiscicultura

Capitol destinat integrării dintre ogoarele de orez şi creşterea peştilor, greu aplicabil în România.

5. Producţie animală integrată pisciculturii

5.1. Bălegarul

Excrementele omeneşti nu se utilizează ca îngrăşământ pentru iazul cu peşte.

Hrana de bună calitate a animalelor va produce un bălegar de bună calitate, iar acesta va influenţa în mod pozitiv gustul peştelui.

În general se administrează cam 1 kg de bălegar uscat pentru 100 mp de iaz pe zi. Adică 2,5 kg de găinaţ proaspăt de găină sau raţă, 4 kg de bălegar proaspăt de porc, 6 kg de bălegar proaspăt de vacă.

După cantitatea de bălegar anual, notăm:
a) vaca produce 6.000-9.000 kg;
b) porcul produce 3.000-4.000 kg;
c) păsările produc 50 kg.

Cea mai bună compoziţie nutritivă (azot, fosfor şi potasiu) este din dejecţiile de pasăre, urmată descrescător de porc şi vacă.

Cantitatea optimă de îngrăşăminte este de 1 kg de bălegar uscat pentru 100 mp/zi.

Un sistem integrat de piscicultură la scară mică ce utilizează îngrăşământul animal va produce suficient pentru a hrăni familia. O fermă cu 30 de raţe pentru 200 mp de iaz obţine 110-290 kg de peşte anual.

5.2. Piscicultura integrată creşterii porcilor

Este bine de construit adăpostul porcilor lângă iaz, în partea superioară, astfel încât dejecţiile să alunece printr-un jgheab în apă. Construirea adăpostului deasupra apei expune porcii la curenţi de aer şi la tulburări respiratorii.

Ciclul de producţie al porcinelor (de la 20 la 100 kg) este de 6 luni. Cele mai multe specii de peşti au un ciclu similar. Dacă se racordează cele două perioade, producţia de gunoi a porcilor creşte în raport cu cererea de furaje a peştilor.

Se pot creşte 1-4 porci pentru 100 mp de iaz.

5.3. Piscicultura integrată creşterii păsărilor

Se utilizează găini, sau raţe, gâşte, curci etc. Coteţul poate fi deasupra apei.

Pentru un ciclu de peşti de 6 luni, se pot creşte 3 rânduri de pui de carne.

Raţele au nevoie de 2 luni pentru a atinge greutatea de sacrificare de 2-3 kg. Gâştele au nevoie de aceeaşi perioadă pentru a atinge 4-4,5 kg.

5.5. Piscicultura integrată creşterii altor animale

Într-o fermă prevăzută cu instalaţie de biogaz, recolta de peşte poate fi dublată plasând bălegarul de vacă în convertizor înainte de a fi utilizat pentru fertilizarea iazului de peşte.

Roaba (de Joël Charbonnel)

2011-12-09T01:32:00.001-08:00

(Imaginea 1: Utilizare corectă)

Mergeţi şi căutaţi-vă roaba, apoi încărcaţi-o cu uneltele de grădinărit preferate. Cum veţi "conduce" roaba? Am în faţa ochilor un decupaj dintr-un foarte cunoscut magazin de grădinărit, care ilustrează cu ajutorul a două fotografii modul corect şi modul prost de a ridica o roabă. Fotografia din stânga arată o persoană, cu mânerele în mână, picioarele drepte, spatele aplecate, capul pe spate... totul greşit, evidente. Cealaltă, care se presupune că ar reprezenta metoda corectă, arată aceeaşi persoană cu genunchii flexaţi. Plierea genunchilor este bună... însă nu suficientă, căci dacă privim partea superioară a corpului acestei persoane cu roaba, vedem imediat că are capul înclinat înspre spate! Şi dacă privim mai de aproape, se mai poate vedea (şi ne aşteptam la asta) că gâtul şi partea superioară a spatelui formează o adâncitură, în vreme ce partea inferioară a coloanei este puţin curbată. (Este regretabil, dar trebuie mărturisit că cele mai multe dintre fotografiile care ilustrează magazinele de grădinărit arătându-ne grădinari la lucru ar trebui să poarte avertismentul următor: "Atenţie: această postură poate dăuna grav sănătăţii spatelui dumneavoastra!")

(Imaginea 2: Utilizare incorectă)

Sper că nu veţi face la fel. [...] Deci da, flexaţi genunchii, dar nu uitaţi mai ales poziţia capului dumneavoastră. De altfel, indicaţiile privitoare la mijloacele potrivite acestei acţiuni, sau oricare alta, trebuie să vizeze mai întâi “triumviratul” cap-gât-coloană.

În timp ce vă încărcaţi roaba, nu uitaţi să puneţi mai multă sarcină “pe roată”, adică înainte, va fi mai uşor de ridicat şi de deplasat. Când împingeţi roaba, făceţi-o cu braţele drepte şi fără să înclinaţi spatele, mergeţi cu capul sus. Dacă trebuie să înclinaţi corpul, atunci să fie în bloc, de la nivelul gleznei, sau la nivelul şoldurilor, dar spatele trebuie să rămână drept. Mergeţi de preferinţă cu picioarele paralele. Şi gata, daţi-i drumul spre grădină.

[Fragment din lucrarea Joël Charbonnel, Le bon geste. Manuel du jardinnier]

Joël Charbonnel, Gestul corect. Manualul grădinarului (note de lectură)

2011-12-08T05:17:00.001-08:00

Subtitlu: Manualul grădinarului

Introducere

Grădinăritul este antidotul perfect la viaţa modernă a ţărilor noastre industrializate, mecanizate dincolo de cele ale firii, poluate şi betonate.

Grădinăritul nu este o activitate nocivă şi periculoasă. Dimpotrivă, este o activitate care procură o excelentă formă de exerciţiu fizic în aer liber, făcut din mişcări variate şi utilitare. Nu grădinăritul în sine este cauza acestor “pene” corporale. Durerile de spate şi alte tulburări ale sistemului musculo-scheletic nu sunt o fatalitate. Pentru a le evita, grădinarul trebuie să ştie să-şi utilizeze corpul înainte de a şti cum să mânuiască instrumentele şi tehnicile de grădinărit.

Oricare ar fi sarcina îndeplinită, oricare ar fi instrumentul utilizat, grădinarul se serveşte înainte de orice de el însuşi. Atunci când grădinarul sapă, prăşeşte, se apleacă înainte, ridică braţele, îngenunchează, se serveşte de el însuşi. Dar, din cauza unui mod de viaţă industrializat şiurbanizat, şi din cauza unei întreruperi a transmiterii, competenţa privind utilizarea proprie, dobândită cu răbdare de străbunii noştri, s-a pierdut progresiv de-a lungul generaţiilor.

Teorie

I. Utilizarea sinelui

De la om la instrument

Deşi forma generală a unui instrument poate varia ad infinitum, forma sa este în raport direct cu acţiunea foarte specifică aşteptată de la acel instrument. Lege : forma condiţionează funcţionarea.

De la instrument la om

Dacă o enzimă îşi pierde forma, îi dispar concomitent şi proprietăţile sale catalitice. Iar ceea ce este valabil la nivel microscopic, este valabil şi la nivel macroscopic. Există o legătură între forma corpului nostru şi funcţionarea sa.

Frumuseţe şi sănătate

În latină, normal vine de la norma (echer), instrument utilizat de tâmplari şi de zidari pentru a măsura unghiurile drepte. Astăzi, cuvântul este adesea utilizat pentru a denumi ceea ce este comun, curent, obişnuit. Aceasta este o răsturnare a sensului, căci ceea ce este curent este adesea contrariul normalului: cu alte cuvinte, normalitatea este rară.

Există o formă normală, garantă a funcţionării corecte, iar această formă anume constituie frumuseţea.

Frumuseţea fizică naturală nu are nimic în comun cu diferitele mode care adesea impun oamenilor o idee falsă şi dăunătoare în privinţa frumuseţii. Canonul natural este organic, dinamic, elastic şi se poate acomoda cu toate felurile de talii şi constituţii. Paradoxal, frumuseţea poate lua forme variate, dar trebuie întotdeauna să fie circumscrisă în limite foarte precise.

Veriga lipsă: utilizarea

De ce este frumuseţea atât de rară? Ştiinţa actuală genocentrică se risipeşte în studiul genelor, uitând să studieze utilizarea corpului. Şi nu doar structura şi forma contează în cazul unui organism, mai contează şi utilizarea.

Un instrument folosit necorespunzător se va deforma până în punctul în care va deveni inutil. Se spune că bunul artizan poate fi recunoscut după cum arată instrumentele lui. Fără doar şi poate, bunul meseriaş are instrumente bune pentru că ştie să le aleagă, ştie să le utilizeze şi ştie să le păstreze.

Lege: utilizarea condiţionează forma, iar forma condiţionează funcţia.

Noi suntem utilizatorii corpului nostru

Să reînvăţăm să ne utilizăm, pentru că trebuie să admitem că am pierdut aceste cunoştinţe de bază, nu este un lux sau o falsă nevoie, ci pur şi simplu o nevoie de primă necesitate. Preocupat de fabricarea multelor sale instrumente, omul a uitat că primul lucru pe care-l utilizează este el însuşi. Foarte savant în domeniul tehnic, a devenit ignorant în mecanismele proprii “maşinii" sale biologice, şi se sprijină pe alte şi alte maşini care-i reduc utilizarea corpului la mai nimic.

Utilizarea proprie: definiţie

Vrem sau nu, suntem utilizatorii corpului nostru, iar cei care o fac prost vor fi primii care se vor uza, sau vor intra în grevă. Utilizarea priveşte totul şi nu părţile, omul total şi nu omul parţial, fragmentat. Concret vorbind, nu putem diviza "sinele”, căci nu este posibil să utilizezi o parte a corpului fără să afectezi totalitatea, la fel cum nu este posibil să utilizezi corpul şi să laşi deoparte mintea, sau invers.

Lege: nu ne utilizăm corpul, ne utilizăm în întregime pe noi înşine.

II. Anatomia utilizării greşite

Zvâcniri şi tresăriri

În postura tipică a tresăririi (din cauza unei panici de moment), capul şi gâtul sunt proiectate înainte (dar capul este mai în spate în raport cu gâtul), umerii sunt ridicaţi, braţele tensionate, pieptul lăsat şi genunchii flexaţi. Atitudinea finală este una nefirească, a cuiva care "nu stă bine". Din păcate, în zonele urbanizate suntem adesea supuşi unor multitudini de stimulări senzoriale, stresului, precipitării, unui mediu artificial, angoasei, chiar panicii. În faţa unor asemenea stimuli reacţionăm prin tresăriri, iar cu timpul se acumulează efecte care ne cristalizează în poziţia caracteristică provocată de acest reflex.

Gâtul, sau mai exact poziţia capului, a gâtului şi a spatelui constituie cheia comportamentului nostru muscular, a coordonării noastre motrice şi a reflexelor noastre posturale.

Reflecţii despre reflexe

Reflexul de tresărire este unul evident, efectele sale producându-se în mod clar din punct de vedere exterior. Însă există şi reflexe "tăcute", a căror acţiune este discretă.

Să avem tonus – dar nu prea mult

Tonusul muscular este starea de tensiune lejeră în stare de repaus. Un muşchi hipertonic exercită o tracţiune anormală asupra inserţiilor, frânând mişcarea şi deformându-ne corpul.

La animale

Animalele trec dintr-o poziţie într-alta în mod suplu şi armonios, fără eforturi inutile. Toate schimbările de postură cer o redistribuire continuă şi echilibrată a tonusului muscular.

Pisica întotdeauna cade pe picioare datorită reflexului de redresare. Raţa poate sta 16 minute în apnee datorită unei anume poziţii a capului.

La oameni

Ca şi la animale, deşi într-un mod mai puţin evident, poziţia la om a capului în raport cu trunchiul controlează o bună parte din reflexele sale de atitudine şi de redresare şi, în consecinţă, exercită o influenţă considerabilă asupra posturii.

Nivelul lichidului din urechea noastră internă

Canalele semicirculare din urechea internă conţin un lichid numit pendolimfă, a cărui deplasare, provocată de mişcările capului, informează creierul în privinţa orientării capului în spaţiu şi permite contracţiile musculare necesare obţinerii echilibrului corpului în repaus şi-n mişcare.

La animale, poziţia firească presupune orizontalitatea canalului semicircular orizontal. Pentru ca omul să obţină orizontalitatea aceluiaşi canal (deci poziţia corectă), capul său trebuie să fie înclinat înainte în unghi de 30 de grade. Aşadar, poziţia capului înclinată pe spate este nefirească.

Dacă gâtul e bun, spatele e bun

Ceafa este un segment cheie al corpului, la care va trebui să ne gândim atunci când învăţăm gesturile corecte din grădinărit.

Simptomatologia utilizării greşite

Proasta utilizare a sinelui este contrarie bunăstării şi sănătăţii organismului. Aceasta este cauza primă şi principală a durerilor de spate şi a multor alte patologii. Aşa cum picătura face gaură în piatră, proasta utilizare ne uzează prematur, ne deformează. Credinţa că cutare durere provine de la o vertebră deplasată devine nocivă atunci când ne face să ignorăm şi să neglijăm importanţa imediată a utilizării noastre.

Conflict muscular

Muşchii posteriori domină, ca număr şi ca forţă, muşchii anteriori. Dezechilibrul se instalează atunci când muşchii din spate devin scurţi, rigizi şi contractaţi. Concomitent, muşchii din faţă devin moi şi slabi. Cei din spate ne comprimă articulaţiile, cei din faţă permit slăbirea corpului şi coborârea viscerelor. Atunci apar durerile.

Împotriva opiniei curente, nu bătrâneţea este cea care aduce dureri, ci anii în care s-au acumulat erorile propriei utilizări. Şi nu doar sistemul locomotor suferă din cauza abuzului: poziţia greşită a capului este însoţită de o succesiune de mişcări compensatorii care ne îndepărtează de la norma morfologică. Respiraţia este stopată de o cutie toracică fără tonus, inima este comprimată de cutia toracică îngustată şi o diafragmă contractată. Digestia, absorpţia, asimilaţia şi tranzitul intestinal sunt perturbate de căderea viscerelor. Circulaţia sanguină şi limfatică sunt încetinite din cauza diafragmei blocată în poziţie joasă.

Imperiul simţurilor

Cu toţii ştim că omul posedă cinci simţuri: văzul, auzul, pipăitul, mirosul şi gustul. Cel de al şaselea simţ este cel al mişcării şi al poziţiei. Este deci un “simţ dublu”, alcătuit din kinestezie (simţul mişcării, provenind de la receptorii din articulaţiile şi muşchii noştri) şi proprioceptare (simţul poziţiei, provenind de la urechea noastră internă şi de la receptorii din articulaţiile şi muşchii noştri). Graţie acestui simţ, creierul nostru îşi poate reprezenta imaginea corpului pe care-l locuieşte.

Iluzia kinestezică

Este mult mai curentă şi cu efecte mai importante decât iluzia optică, de care toată lumea a auzit. Cei mai mulţi dintre oameni au o falsă percepţie asupra realităţii, din cauza dereglării acestui simţ.

Cu un simţ kinestezic falsificat, poţi fi aplecat precum Turnul din Pisa şi să te simţi drept precum Turnul Eiffel. Un simţ kinestezic dereglat este ca o oglindă internă deformată.

Plini de obiceiuri

Dificultatea de a ne dezbăra de proastele noastre obiceiuri vine de la dereglarea sensului kinestezic, căci cu timpul, posturile greşite sunt percepute ca fiind juste, iar ceea ce este corect e perceput ca fiind anormal, fals.

Utilizarea greşită devine o a doua natură care contrariază mecanismele corporale, deformând gesturile simple şi naturale de zi cu zi, făcându-ne concomitent să credem că aşa e bine.

III. Metoda lui F.M. Alexander

Frederick Matthias Alexander (1869-1955) a făcut nişte descoperiri foarte utile pentru cel care vrea să înveţe cum să grădinărească fără dureri.

Controlul primar, cheia de boltă a bunei utilizări proprii

În relaţia dinamică dintre cap, gât şi spate există un mecanism care condiţionează toate gesturile şi reacţiile, iar F.M. Alexander a numit acest mecanism "control primar".

Un pic de bun simţ... muscular

Odată dereglat, al şaselea simţ nu ne mai ajută să adoptăm posturile corecte. Ceea ce este incorect este perceput ca fiind corect, şi viceversa. Pentru a schimba un obicei prost trebuie să ne eliberăm de dominaţia exersată de senzaţiile noastre şi să dobândim un control conştient şi raţional al utilizării proprii, chiar dacă aceasta înseamnă să facem ceva care este resimţit ca incorect, fals.

Inhibiţia reacţiei

F.M. Alexander a decis să interpună un răgaz între simulul de a vorbi şi reacţia sa obişnuită la acest stimul, sperând astfel să ţină în şah automatismele responsabile de tulburările sale laringeale. A numit acest stimpul "inhibiţie". În timpul acestei suspendări îşi repeta mesaje preventive: "ţine gâtul relaxat", "nu lăsa capul pe spate", "nu slăbi torsul". Alexander a descoperit valoarea pozitivă a inhibiţiei.

Credem prea adesea, în mod greşit, că sistemul nostru nervos are doar funcţia excitaţiei. Uităm însă funcţia fundamentală a inhibiţiei. Cele două mari funcţii trebuie să se găsească într-un echilibru. Distrugerea inhibiţiei fiziologice are funcţii tragice pentru organism.

Conduita noastră psiho-corporală este cel mai adesea rezultatul unor obiceiuri, condiţionări şi manii contractate de-a lungul vieţii. Ea nu are decât aparenţa spontaneităţii.

A nu face ceva cere multă atenţie. A face şi a nu face înseamnă fiecare a lucra.

A schimba, adică a renunţa la obiceiurile noastre, implică să trecem de la cunoscut (proasta utilizare) la necunoscut (buna utilizare).

Este eronat să crezi că pentru a scăpa de o eroare ajunge să faci contrariul erorii. Acest contrariu s-ar putea să nu fie decât o variantă, un hibrid, o simplă schimbare în continuitate. De exemplu, contrariul lui "capul pe spate şi jos" este "capul înainte şi jos", ambele poziţii fiind responsabile de o scurtare a rahisului.

La relele scopurilor, remediul mijloacelor

Cu cât progresul avansează mai mult, cu atâta ne lipseşte timpul. Trebuie să mergem mai repede şi imediat ce o sarcină s-a isprăvit, trebuie să ne înhămăm la următoarea. În conduita noastră psihofizică suntem toţi vinovaţi de exces de viteză! Această cursă nebună în care vrem de fiecare dată să facem mai mult şi mai repede ne răpeşte scopul, şi ne face să uităm mijloacele - atunci când nu ne face să le pierdem complet. Că scopul ocultează mijloacele este regretabil, căci scopul este în mijloace, altfel spus mijloacele condiţionează scopul, cum spune înţelepciunea populară, cine vrea scopul vrea mijloacele.

Este interesant să notăm că expresia “oameni cu grumazul încordat” revine adesea în Vechiul Testament. Această figură retorică desemnează omul încăpăţânat, care, din cauza unui câmp de conştiinţă limitat la nivel mental, nu ştie să întoarcă capul, de unde expresia "grumaz încordat". Însă ce înseamnă încăpăţânarea, dacă nu cumva a fi orbit de un scop pe care vrei să-l atingi cu orice preţ, fără să te preocupi de mijloace?

Când va trebui să îndoiţi genunchii sau când, cu o cazma în mână, veţi simţi nevoia irezistibilă de a lucra pământul, va trebui să practicaţi arta "non-acţiunii", să fiţi atent la ce se petrece la nivelul gâtului, să uitaţi pentru o clipă de scop şi să vă interesaţi de mijloace, dacă vreţi să reuşiţi în ucenicia bunei utilizări a sinelui. Dând mijloacelor toată importanţa pe care o merită veţi învăţa să trăiţi în prezent. Aici şi acum, iată secretul fericirii! Cu atenţia îndreptată spre mijloace, sarcinile şi corvezile cele mai plictisitoare îşi pierd caracterul monoton, maşinal şi rutinier pentru a deveni interesante. Atunci, precum călugărul Chuan Teng Lu, veţi spune poate: "Ce putere miraculoasă şi ce activitate minunată e să scoţi apa din fântână şi să despici lemne."

Discurs asupra metodei

Tehnica F.M. Alexander are ca scop transmiterea bunei utilizări a sinelui.

Practica

I. Poziţii şi mişcări fundamentale

F.M. Alexander a scris lucrarea “Man’s Supreme Inheritance".

Exerciţiile propuse sunt destinate dezvoltării în ucenic a funcţiei inhibiţiei, aptitudinii de "a nu face" şi reeducării celui de-al şaselea simţ, prealabil necesar bunei execuţii a mişcărilor fundamentale.

Debutul pe pământul sacru

Este important de ştiut că, în ciuda unei opinii curente, omul n-a fost niciodată în patru picioare. De aceea opinia conform căreia multe dintre suferinţele noastre (lumbago, artroză, sciatică, varice, hemoroizi etc.) s-ar datora unei proaste adaptări la postura verticală este cât se poate de falsă. Dacă staţiunea bipedă ar fi cauza durerilor noastre, atunci toate animalele care o pot adapta (pinguinul, ursul, maimuţele, kangurii, marmotele etc.) ar trebui să aibă aceleaşi probleme.

Originalitatea bipediei noastre ţine de faptul că, în poziţia în picioare, corpul nostru este vertical. Membrele noastre inferioare sunt tensionate, şi nu semi-flexate cum este cazul la animalele bipede. Suntem perfect adaptaţi la o poziţie în picioare verticală, dar ne servim rău de ea.

Gravitaţia: prieten sau duşman?

Majoritatea experţilor sunt de acord asupra faptului că a sta în picioare nu este o chestiune odihnitoare, căci necesită o luptă continuă împotriva gravitaţiei. Ca şi cum această din urmă forţă ne-ar trânti de pământ, ne-ar închirci, ne-ar tasa. Muşchii spatelui ar rezista eroic împotriva acestei forţe ucigaşe, făcându-ne în timp tot soiul de probleme. Însă există 2 fapte care infirmă această teorie: direcţia centrului de greutate este verticală, iar curbura rahisului face ca masa corpului să se distribuie de manieră egală între faţă şi spate. Nu există mai multe riscuri să cădem cu nasul în pământ decât există să ne ciocnicm cu fundul de iarbă. Rolul muşchilor dorsali nu este de a lupta cu gravitaţia.

Din fizica de liceu: “Un obiect oarecare se află în echilibru atunci când linia sa de gravitate cade în interiorul bazei sale de susţinere.”

Greutatea din călcâie

În mers, greutatea corpului cade aproape exclusiv pe călcâi. Din această cauză osul calcaneu are 33% din lungima tălpii, în vreme la maimuţe doar 20%.

Dat fiind faptul ca baza noastră de susţinere se reduce la suprafaţa celor 2 călcâie, nu e de mirare că echilibrul nostru este inferior celui al patrupedelor. Însă în ciuda precarităţii echilibrului de care dispunem, suntem capabili să rămânem în piciorare datorită simţului echilibrului.

Unde găsim proasta utilizare

Imediat ce un segment corporal îşi părăseşte poziţia normală şi se aventurează spre înainte sau spre înapoi, declanşează o serie de de deplasări compensatorii în alte segmente. Aşa începe procesul de deformare.

[Nota de lectură se termină aici, la jumătatea cărţii. De aici încolo, este inutil să continui aşa, ar fi superficial şi ineficace. Trebuie tradus totul, cu fiecare instrument în parte. În săptămânile care urmează, cele vreo 70 de pagini dedicate practicii vor fi reproduse deci aşa cum le-a scris autorul, în traducerea mea.]

Bill Mollison, Permacultura. Manualul proiectantului, partea a II-a (note de lectură)

2011-12-06T01:39:00.001-08:00

Capitolul 3. Metode de proiectare

3.1. Introducere
Orice proiect este compus din: concepte, materiale, tehnici şi strategii. Permacultura, ca sistem proiectat, încearcă să integreze părţi fabricate, părţi naturale, părţi spaţiale, părţi temporale, părţi sociale, părţi etice, în vederea ajungerii la un întreg. Pentru aceasta, se concentrează nu doar pe componente, ci şi pe relaţiile dintre ele.

Definiţia proiectului permacultural: Este un sistem de asamblare a componentelor conceptuale, materiale şi strategice într-un model ale cărui funcţii aduc beneficii vieţii în toate formele sale. Scopul este furnizarea unui loc sustenabil şi sigur pentru toate fiinţele vii de pe acest pământ.

Fiecare componentă a proiectului trebuie să funcţioneze în multe feluri. Fiecare funcţie esenţială trebuie să fie suportată de mai multe componente.

Proiectarea permaculturală este un proces continuu, ghidat în evoluţia sa de informaţia şi abilităţile dobândite prin observaţie.

O tehnică înseamnă “cum să" facem ceva. Strategiile adaugă tehnicilor dimensiunea temporală.

Căi de a dezvolta un proiect:
a) analiză;
b) observaţie;
c) deducţie din natură;
d) opţiuni şi decizii;
e) informaţii punctuale;
f) combinare aleatoare;
g) diagrame de fluxuri;
h) analiză zonală şi sectorială.

3.2. Analiza. Proiectare prin enumerarea caracteristicilor componentelor

Principiul auto-reglementării
Scopul proiectului funcţional care se auto-reglementează este de a plasa elemente sau componente astfel încât fiecare să servească nevoile, şi să accepte rezultatele altor elemente.

Un element poluator este un produs al unui component al sistemului care nu este utilizat în mod productiv de nici un alt component al sistemului.

Pentru ca o componentă a proiectului să funcţioneze, trebuie amplasată în locul potrivit. Înainte de asta, trebuie să răspundem la mai multe întrebări:
a) Care este utilizarea produselor acestui component anume, în raport cu nevoile altor componente?
b) Ce nevoie a acestui component este îndeplinită de alte componente ?
c) În ce este acest component incompatibil cu alte componente ?
d) Care sunt beneficiile aduse de acest component altor componente?

Răspunsurile acestea vor furniza amplasamentul relativ sau vor asista accesul unui component la celelalte.

Componentele unei mici ferme familiale sunt :
a) Structuri : casă, hambar/grajd, seră, coteţ de găini ;
b) Construcţii : iaz, gard viu, împletitură de nuiele, garduri ;
c) Animale domestice : găini, vaci, porci, oi, peşti ;
d) Destinaţiile terenului : livadă, păşune, cultivarea cerealelor, grădină, crâng;
e) Context: piaţă, muncă, finanţe, abilităţi, oameni, terenuri disponibile, limite culturale;
f) Ansambluri: tehnologii, maşini, drumuri, sistem de canalizare.

Cele mai multe dintre ferme nu se bucură de multiplele beneficii a amplasării corecte a componentelor, sau de accesul unui component la celălalt. Din această cauză cele mai multe dintre ferme sunt în mod corect privite ca fiind locuri de muncă grea, şi sunt ineficiente energetice.

Fără să inventezi nimic nou, poţi reproiecta componentele existente astfel încât fiecare să servească altora.

Proiectarea analitică poate opera fără experienţa vreunui spaţiu concret. Însă implementarea va ţine cont de condiţiile specifice locului.

3.3. Observaţia. Proiectare prin dezvoltarea observaţiei directe pe teren

Observaţia nu poate fi reglementată ştiinţifică, de aceea este dispreţuită de către teoreticieni. Niciodată însă o hartă, sau un model computerizat, nu vor putea înlocui analiza terenului.

3.4. Deducţie din natură. Proiectare prin adoptarea lecţiilor învăţate din natură

Exemplul lui Masanobu Fukuoka, care a văzut orez crescând spontan în natură, şi şi-a pus întrebarea: dacă orezul poate creşte fără arătură, atunci noi de ce muncim atâta? În timp, a ajuns la producţii bune de orez fără lucrări agricole, fără biocide şi fără să utilizeze maşini.

3.5. Opţiuni şi decizii. Proiectarea ca selecţie de opţiuni sau căi bazate pe decizii

Pot fi făcute alegeri între:
a) Produse sau recolte.
b) Abilitaţi sau ocupaţii.
c) Oportunităţi de procesare locală sau la distanţă.

Singurul scop real al unui proiect iniţial este de a dezvolta un anumit tip de plan în funcţie de care să se demareze într-o situaţie confuzie şi complexă.

3.6. Informaţii punctuale. Proiectare pornind de la hartă

Destul de abstract şi nu poate înlocui contactul cu terenul. Printre avantaje, trebuie menţionat că proiectarea în funcţie de peisaj este astfel foarte vizuală.

3.7. Asamblarea la întâmplare. Proiectare prin analizarea rezultatelor asamblărilor la întâmplare

Această metodă este un generator de creativitate. Este amuzant, şi se poate ajunge la rezultate inovatoare.

Rezolvarea creativă a problemelor: Reformulează o problemă în multe feluri, bulversează abordările convenţionale, şi permite fiecărei soluţii să fie luată în considerare. În acest proces se pot găsi soluţii simple şi neaşteptate.

3.8. Diagramele fluxurilor. Proiectare pentru muncă

Este de preferat ca cineva care cunoaşte procesul de muncă să fie consultat la această abordare.

3.9. Analiza zonelor şi a sectoarelor. Proiectare prin aplicarea modelului fundamental

Zonele sunt serii ce cercuri concentrice, în care cercul cel mai interior este cel mai frecventat şi cel mai intensiv gestionat. Scopul zonelor este conservarea energiei.

Zona 0 este casa.

Zona 1 cuprinde grădina, crescătoria de iepuri, porcuşorii de guinea, porumbeii, tancuri de colectat apa, spirala cu ierburi.

Zona 2 cuprinde livada propriu-zisă, adăposturile pentru animale domestice, straturile cu culturile principale.

Zona 3 cuprinde culturi comerciale sau animale care urmează să fie vândute sau schimbate în trocuri.

Zona 4 cuprinde păşune.

Zona 5 este colţul sălbatic (pădure).

Însă această zonare cu greu se potriveşte unui loc concret. Zonarea concretă trebuie făcută în funcţie de:
a) numărul de vizite pe care-l face la o plantă, un animal sau o structură;
b) numărul de vizite de care are nevoie o plantă, un animal sau o structură.

Regula de aur este să dezvolţi perimetrul cel mai apropiat mai întâi, să-l controlezi, apoi să te extinzi. În cele din urmă întreaga suprafaţă va răspunde nevoilor tale.

Cum să evaluezi amplasarea zonală: Plasează un component în relaţie cu alte componente sau funcţii, şi pentru o mai eficientă utilizare a spaţiului şi a nutrienţilor. Caută rezultate care servesc unor nevoi speciale care nu pot fi altfel obţinute local.

Regulile conservării energiei: Fiecare element (plantă, animal sau structură) trebuie să fie amplasat astfel încât să servească cel puţin două sau mai multe funcţii. Fiecare funcţie (ex: colectarea apei, protecţia împotriva incendiilor) este îndeplintă în două sau mai multe feluri.

Principiul amplasării: Dacă modelul general de ansamblu este corect analizat, şi deciziile de amplasare sunt corecte, mult mai multe avantaje decât am proiectat devin evidente. Sau, dacă pornim bine, alte lucruri bune vor urma în mod firesc cu titlu de rezultat neplanificat.

Aspectul descrie orientarea unei pante faţă de soare. Pantele sudice sunt cele mai însorite. Pantele nordice sunt cele mai umbroase.

Dacă elementele proiectului sunt zonate cu grijă, dacă sectoarele energetice sunt analizate corect, dacă unghiul soarelui şi beneficiile aduse de pante sunt maximizate pentru utilizare, iar construcţiile sunt orientate spre funcţii, atunci baza proiectului este funcţională.

3.10. Zonarea informaţiei şi etică

Atunci când vorbim despre dominarea naturii, vorbim în realitate despre distrugere. Nu avem nici dreptul, nici vreo justificare etică pentru a defrişa sau a modifica profund zonele sălbatice, ca să creem peluze, eroziune, şi să utilizăm ineficient terenurile.

Zonele noastre sunt zone de distrugere, informaţie, energie disponibilă, dependenţă umană.

Rezumat:
1. Orice este util. Nu e în mod necesar util pentru oameni, dar este util pentru viaţa în general din care noi suntem o părticică.
2. Nu putem ordona funcţii complexe. Acestea trebuie să evolueze singure.
3. Nu putem cunoaşte decât o fracţiune din ceea ce există. Întotdeauna vom fi o parte minoră a întregului sistem informaţional.

Suntem profesori doar în grădinile noastre, şi elevi oriunde altundeva.

Eroare tipică: Atunci când ajungem în natura sălbatică, suntem în conflict cu atât de multe forme de viaţă încât credem că trebuie să le distrugem ca să existăm noi.

3.11 Proiectare progresivă

Cele mai multe dintre proiectările inginereşti sunt bazate pe schimbări mici la proiecte deja existente, până când limite superioare ale eficienţei sau performanţei sunt atinse.

3.12. Sumarul metodelor de proiectare

Proiectarea unui spaţiu nu are nevoie de demersul unui singur specialist, ci mai degrabă o abordare multi-disciplinară şi bio-socială care ia în calcul efectele pe care mediul le are asupra ocupanţilor.

3.13. Conceptul de ghilde în natură şi proiect

Metodologiile proiectării policulturale se folosesc mai mult de interacţiunea dintre specii decât de configuraţie, deşi ambele sunt necesare proiectului.

Ghildele sunt ansambluri de plante şi animale din specii diferite care îşi aduc beneficii reciproce în urma unei convieţuiri. Există un element central (plantă sau animal).

Motive de asociere a speciilor :
a) să beneficieze în urma reducerii competiţiei rădăcinilor;
b) să acorde sprijin împotriva dăunătorilor;
c) să creeze mulci;
d) să furnizeze nutrienţi (în special azot);
e) să ofere adăpost împotriva îngheţului, arşiţei sau vântului.

Între plante relaţiile pot fi de:
a) simbioză ;
b) indiferenţă ;
c) conflict.

Un exemplu de vecinătate potrivită : dacă punem un măr lângă un nuc, mărul va suferi şi în cele din urmă va muri. Pe de altă parte, dudul nu suferă dacă se află în apropierea nucului, şi aduce beneficii mărului. Aşadar, între măr şi nuc este bine să se afle un dud.

3.14. Succesiunea: evoluţia unui sistem

Putem remarca în natură existenţa plantelor-pionier, care ocupă spaţiile cele mai vitrege, şi care mor făcând loc plantelor mai pretenţioase. Cele mai multe dintre buruieni sunt astfel de plante-pionier, iar existenţa lor într-un loc arată cât de vitregit este acel spaţiu d.p.d.v. ecologic.

3.15. Stabilirea şi menţinerea sistemelor

Prioritatea în stabilirea unui sistem constă în găsirea locului şi calcularea costului.

Cele mai bune surse pentru seminţe şi plante sunt întotdeuna împrejurimile, pepinierele publice şi pădurile. Contează foarte mult să acumulezi seminţe, să colectezi materiale de construcţie în vederea refolosirii.

Planificarea este un moment critic.

Activităţile precursoare sunt:
a) împrejmuirea (cu gard sau gard viu);
b) reabilitarea solului;
c) controlul eroziunii;
d) alimentarea cu apă.

Sistemele dezvoltate trebuie să fie compacte. Sistemele la scară mare au pierderi şi ineficienţe la scară mare.

Succesiunea implementării unei ferme de subzistenţă :
a) stabilirea unui mic cap de pod ;
b) stabilizarea unei arii de dimensiuni reduse ;
c) dezvoltarea subzistenţei ;
d) căutarea unor produse comercializabile.

Chiar şi într-o grădină comercială, nu ne putem baza pe mai mult de 3-10 specii, în condiţiile în care putem avea peste 25-75 de specii sau chiar mai multe.

Este mai normal să proiectezi singur sistemul în care vei trei, decât să apelezi la experţi care nu au nici o legătură de viaţă cu spaţiul proiectat.

3.16. Proceduri practice generale în proiectarea proprietăţii

Înainte de orice se evaluează necesităţile clientului. O idee clară despre finanţele ocupanţilor este necesară pentru ca planul să fie viabil financiar.

Se aleg locurile pentru:
a) căi de acces şi alte lucrări similare ;
b) casă şi cladiri anexe;
c) alimentare cu apă şi purificarea apei, irigaţii;
d) sisteme energetice;
e) păduri, recolte şi amenajări pentru animale.

Proiectul este îmbinarea dintre peisaj, oameni şi abilităţi în contextul unei societăţi regionale. Dacă proiectul se termină cu aspectele fizice şi omeneşti, rămâne incomplet. Luarea în calcul a aspectelor financiare şi legale, plus o introducere la resursele zonei, cu o idee clară privind marketingul şi venitul din servicii şi produse (luând în calcul şi noile trenduri) sunt de asemenea esenţiale.

Iată ce ar trebui să obţină un proiect bun pe o perioadă de 3 până la 6 ani:
a) reducerea nevoilor de câştig (prin conservarea mâncării şi micşorarea costurilor cu energia);
b) repararea şi conservarea peisajelor degradate, a clădirilor, a solurilor, şi a speciilor cu grad de risc;
c) produse sustenabile pe termen scurt, mediu şi lung;
d) un produs unic, de preferabil esenţial, pentru regiune ;
e) trai corect (muncă bună) pentru ocupanţii, în domeniul serviciilor sau a bunurilor;
f) statut legal clar şi sigur pentru ocupanţi;
g) un peisaj armonios şi productiv, fără deşeuri sau otrăvuri ;
h) o participare cooperantă şi bogată în informaţii cu societatea regională.

Capitolul 4. Înţelegerea modelelor

Modelul unui copac poate fi întâlnit în multe structuri naturale sau nu:
a) explozie
b) eveniment
c) eroziune
d) idee
e) germinare
f) ruptură.

Simbolurile yin-yang, svastica, infinitul şi mandala descriu şi ele multe căi. Spirala pare să fie modelul fundamental al universului.

4.1. Introducere

Totul în natură se supune unor modele care pot fi abstractizate: valurile, dunele de nisip, peisajele vulcanice, copacii, chiar şi comportamentul animalelor. Dacă obţinem înţelegerea fenomenelor naturale fundamentale, dobândim un instrument foarte puternic pentru proiectare, şi găsim o cunoaştere aplicabilă în multe discipline.

Modelarea este modul în care ne încadrăm proiectul, cadrul în care introducem informaţia, entităţile şi obiectele asamblate, în vederea observării analitice a conexiuniilor, şi selectării materialelor şi tehnologiilor specifice.

Natura se comportă dincolo de rigoarea regularităţilor euclidiene iubite de tehnocraţi şi arhitecţi. Natura se prezintă sub forma unor cercuri imperfecte, niciodată plană şi niciodată sub formă de pătrat. Liniile apar doar pe distanţe infinitezimale. Natura vine în valuri, se furişează, zboară, plânge, este dincolo de măsurători precise şi este inteligibilă doar ca senzaţie şi ca sistem.

Nimic din ceea ce observăm nu este regulat, parţial din cauză că suntem observatori imperfecţi. Pentru noi, lucrurile regulate sunt acelea produse pe cale mecanică pornind de la punctul nostru de vedere restricţionist.

A învăţa un model fundamental este totuna cu a învăţa un principiu: poate fi aplicabil unui mare număr de fenomene, unele complexe, altele simple.

Nu trebuie să facem confuzie între înţelegerea formei şi cunoaşterea substanţei (harta nu este teritoriul). Totuşi, înţelegerea formei ne aduce o mai bună înţelegere a funcţiei, şi ne sugerează strategii potrivite pentru proiectare.

4.2. Un model general al evenimentelor

Ce vedem atunci când ne uităm în lume ?
a) valuri ;
b) linii de curgere ;
c) forme pufoase (nori, coroanele arborilor) ;
d) spirale (galaxii, floarea soarelui, vârtej de apă;
e) lobi;
f) ramuri;
g) împrăştieri;
h) reţele (faguri, crăpături în noroi).

Modelul fundamental este acela al copacului, dar luându-se în considerare atât partea lui vizibilă (tulpină şi coroană), cât şi cea invizibilă (rădăcini simetrice coroanei). Acest model mai poate fi numit "cotorul de măr". Tornadele ilustrează acelaşi model.

4.3. Matrici şi strategii de compactare şi complexitate a componentelor

Un set de valuri sinusoidale care se intersectează, dezvoltat după o matrice pătrată sau hexagonală, va oferi imaginea unei suprafeţe compusă din forme rezultate din modelul fundamental. În felul acesta, matricea este o mozaicare. Pentru acest model Bill Mollison inventează termenul "teselare” (din latinescul “tesserae” – placă de ţiglă).

Dacă privim tulpina unui copac de sus în jos, creşterea acestuia se face prin succesiunea de forme din ce în ce mai mici, în cadrul aceloraşi dimensiuni. Această matrice se numeşte anidare (stivuire de tip matrioşka). Pentru acest model Bill Mollison inventează termenul “anidare” (din latinescul “nest” – cuib).

Dacă suprapunem două spirale care se mişcă în sensuri opuse, obţinem modelele petalelor de la cele mai multe dintre flori, sau vârtejurile frunzelor. Aceasta este matricea suprapunerii.

Teselarea, anidarea şi suprapunerea ne oferă strategii potrivite pentru dezvoltarea entităţilor complexe şi compacte, sau pentru analizarea peisajelor complexe.

4.4. Proprietăţile mediului

Distingem datorită proprietăţilor lor specifice: aerul, apa, pământul şi stânca. Fiecare diferenţă are definită un hotar, suprafaţă sau interfaţă cu alt mediu.

Strategia proiectării hotarelor/marginilor: Crearea trăsăturilor complexe ale hotarelor este o strategie fundamentală de proiectare pentru crearea nişelor temporale şi spaţiale.

4.5. Trăsăturile hotarelor

Hotarele sunt, în natură, locuri foarte potrivite pentru localizarea organismelor, din mai multe cauze:
a) particulele se pot acumula în mod natural sau se pot depozita aici (hotarul însuşi acţionează ca o reţea sau ca o barieră);
b) nişe speciale sau unice sunt disponibile în spaţiu sau în timp în cadrul ariei hotarului ;
c) resursele a două (sau mai multe) medii sunt disponibile în hotar sau în apropiere.

Orice hotar (falie, faleză, lizieră) are o anumită profunzime, constituind un al treilea mediu, diferit de cele pe care le separă.

« Efectul de lizieră » este un factor important al permaculturii.

4.6 Armonia şi geometria hotarelor

Gardurile în zig-zag rezistă vânturilor puternice mult mai bine decât barierele drepte. Lizierele dinţate permit adăposturi şi micro-climate mai umede, mai uscate, mai fierbinţi pentru o varietate de specii.

Fără a modifica suprafaţa unui iaz, putem dubla numărul plantelor aflate la hotarul dintre iaz şi uscat crenelând acest hotar.

Efectul de lizieră se explică prin aceea că diferenţele duc la schimburi. Hotarele sunt conexiuni.

4.7 Hotare şi componente compatibile şi incompatibile

Efectele posibile la întâlnirea între două medii sunt:
a) nici o diferenţă în recolte, stabilitate sau creştere (0,0)
b) unul beneficiază în detrimentul altuia (+,-) (-,+)
c) ambele beneficiază (+, +)
d) ambele pierd în recoltă şi vitalitate (-,-)
e) unul beneficiază, celălalt nu este afectat (+,0) (0,+)
f) unul pierde, celălalt nu este afectat (-,0) (0,-).

În culturile intercalate se lucrează intens cu efectul de lizieră, putându-se obţine dublul producţiei care ar putea fi preluată de pe suprafeţe monoculturale.

Plasează un component mutual-compatibil între două sisteme incompatibile.

Selectează şi plasează componentele aşa încât incompatibilitatea să fie anulată, iar interdependenţa maximizată.

Este stupid să încerci să subliniezi diferenţele, în loc să le valorifici creativ.

Regula de aur a proiectării: lucrează la scară mică, şi lucrează variat.

Între medii există un fenomen de difuziune.

4.8. Sincronizarea şi modelarea evenimentelor

Suntem noi înşine parte dintr-o ghildă de specii aflate înăuntrul şi înafara corpului nostru. Popoarele aborigene şi practicienii medicinei Ayurvedice ai vechii Indii au nume pentru aceste ghilde, sau fiinţe formate din două sau mai multe specii care trăiesc ca un singur organism. Cea mai mare parte a naturii este compusă din grupuri de specii care lucrează interdependent, iar această complexitate are la rândul ei regulatori de sincronizare.

4.9. Spirale

Ca atâtea fenomene “reale”, spiralele naturale nu sunt perfecte, ci arată o progresie uşoară, şi o fază de disipare după o lungă perioadă.

Spiralele se găsesc acolo unde este nevoie de:
a) flux armonios;
b) formă compactă;
c) mulţime eficientă;
d) schimb în creştere;
e) transport sau ancorare.

4.10 Flux peste peisaj şi obiecte

Temperatura, presiunea şi viteza vântului sunt adesea legate:
a) presiune scăzută – viteză înaltă – temperatură rece – (tendinţă expansivă);
b) presiune înaltă – viteză scăzută – temperatură caldă - (tendinţă constrictivă).

4.11. Flux deschis şi modele de flux

Creaturile care trăiesc în condiţii de flux deschis sunt astfel încât se prezintă adaptate fenomenelor de mare presiune şi pot dezvolta "burlane” pentru a orienta fluidele şi gazele de-a lungul corpurilor lor.

4.12. Fenomene toroidale

Torusul este un fenomen natural foarte răspândit. În formă de gogoaşă, îl întâlnim la exploziile atomice, la gazele ieşite din motoarele diesel, la cerculeţele din fumul de ţigară. Un torus este un vortex tridimensional închis.

4.13. Dimensiuni şi potenţiale; generatori

Pe teren plat, atunci când forţele nu acţionează cu putere, se produc modelele lobulare. Pe teren colinar, energia este în general o combinaţie de flux şi gravitaţie.

4.14. Modele închise (sferice); creştere şi expulzare

Atunci când materia se acumulează în jurul obiectelor cosmice, acestea au 3 tipuri de reacţii
a) devin mai dense;
b) să se umfle şi să intre în expansiune;
c) să ejecteze materialele spre poli.

4.15. Ramuri şi efectele lor; conducte

Fractalii sunt la fel de comuni în natură ca şi în gândirea abstractă. Exemple: zone devastate, nori, fulgere, reţele neuronale şi semnalele lor, proceduri de căutare pe calculator, fulgi de zăpadă, ramurile şi rădăcinile arborilor.

4.16. Ordini de magnitudine în ramuri

Acolo unde există ramuri, funcţionează mai multe modele :
a) modelul asimetric al bazinelor hidrografice;
b) modelul împletiturii de nuiele;
c) modelul reţelei de îmbinări a rocilor;
d) modelul clasic al copacului.

4.17. Niveluri şi dimensiuni

La fiecare punct de îmbinare (branşament), totul se schimbă: presiune, flux, viteză, schimburi gazoase, forme de viaţă asociate cu dimensiuni specifice ale ramurilor.

4.18. Clasificarea evenimentelor

A. Clasificare după natura evenimentelor:
a. Exploziv, dezintegrare, eroziune, impact, percutare.
b. Creştere, integrare, construcţie, translatare.
c. Conceptual, idee, gândire creativă, intuiţie.

B. Stagiu
a. Strict potenţial (sămânţă negerminată, idee neexplorată, bombă nedetonată).
b. În curs de evoluţie.
c. Completat (creştere şi expansiune epuizată), articulat.
d. Degenerare (dezintegrare, înlocuire sau invadare de către noi evenimente), dezarticulare.

C. Dimensiune
a. unu (fenomene lineare), curbe.
b. doi (fenomene de suprafaţă), mozaic.
c. trei (fenomene solide), copaci.
d. patru (fenomene solide în mişcare), incluzându-se dimensiunea temporală.
e. mai multe (fenomene conceptuale), modele ale particulelor de forţă, stare şi energie.

D. Locaţie
a. Generând în jur suprafeţe echipotenţiale (furtuna pe mare).
b. În mediu (sisteme meteorologice “frontale”).
c. În unghi de 90 de grade cu suprafeţele (copaci).
d. Înglobări (anumite explozii şi organisme).
e. O idee, localizată în afara dimensiunilor normale spaţiale şi temporale.

4.19. Timp şi relativitate în model

Există o credinţă buddhistă conform căreia tot timpul e închis în prezent, la fel cum toţi copacii, trecuţi şi viitori, stau închişi într-o minusculă sămânţă.

4.20. Lumea în care trăim ca mozaicare de evenimente

Înţelegerea (chiar şi parţială) a modelurilor de bază care conectează fenomenele crează un foarte puternic instrument abstract pentru proiectanţi. În fiecare moment al procesului de proiectare, modelarea corectă poate asista obţinerea de recoltă sustenabilă pornind de la fluxuri, forme de creştere şi informaţie. Modelele impuse în construcţia unui ansamblu domestic pot duce la economie de energie, estetică satisfăcătoare şi funcţie, susţinând acele organisme care locuiesc în habitatul proiectat.

Modelele ne spun că toate particulele, toate valurile, sunt grupate în fluxuri. Fiecare îl defineşte pe celălalt. Toate împreună alcătuiesc un plan. Nu există organisme individuale sau evenimente separate. Toate se află într-un câmp de evenimente sau ca expresie a forţei vieţii.

4.21. Introducere în aplicarea modelelor

Modelarea are două aspecte : perceperea modelelor care există deja şi cum funcţionează, urmată de impunerea modelelor în scopul obţinerii unor rezultate specifice.

4.22 Utilizările tribale are modelărilor

Dezvoltând numerele şi simbolurile alfabetice, am abandonat învăţarea modelelor în educaţia civilizaţiei noastre. Civilizaţiile premoderne îi învaţă pe copii enorm de multe lucruri despre univers prin cântec şi dans, iar hermeneutica acestor forme artistice el este dată mai târziu, atunci când sunt capabili s-o înţeleagă.

4.23. Mnemonica sensului

În multe dintre credinţele lumii (ex : Aum mani padme hum - Diamantul din inima lotusului) apare un nucleu esenţial.

4.24. Modelele societăţii

Clasele ocupaţionale din societate sunt:
a) lucrătorii urbani manuali sau fără competenţe (penurie de resurse materiale, statut social inferior, se nasc mai mulţi băieţi decât fete, familii numeroase, poliandria este acceptabilă);
b) clasa “de mijloc” (resurse adecvate, slujbe normă întreagă, se nasc cam tot atâţia băieţi cât şi fete, familii de dimensiuni medii, monogamie, adesea monogamie serială);
c) nivelurile superioare (resurse abundente, perioade flexibile de lucru, se nasc mult mai multe fete decât băieţi, familii mici, bărbaţii au amante şi concubine);
d) niveluri foarte înalte (mai multe fete decât băieţi, căsătoriile sunt alianţe economice, facilitate de şcoli şi cluburi exclusiviste).

4.25. Artele în serviciul vieţii

În societăţile tribale, cea mai mare parte a artei este mnemonică în slujba modelelor fundamentale. Funcţia decorativă este incidentă, în vreme ce educaţia sacră funcţionează în cadrul modelelor. "Decoraţia" este doar un aspect trivial al artei.

Cea mai mare parte din arta modernă este individualistă şi decorativă. Chiar şi atunci când un “motiv” plagiază ceva din vechile origini, funcţia sa educativă şi sacră este ratată. Distracţia şi decoraţia sunt funcţii valide şi importante ale artei, totuşi sunt funcţii minore.

Arta aparţine oamenilor, nu este un mod de a risipi energia pentru câţiva dintre ei. Arta popoarelor tribale închisă în muzee este o formă de genocid cultural, cunoaşterea fiind dizlocată din contextul ei, obiectele fiind trivializate în scopuri decorative.

4.26. Aplicaţii adiţionale la modelare

Spirala plantelor, cu diametrul bazei de 2 metri, iar înălţimea în punctul maxim de 1-1,3 m.

Will Hooker, Introducere în permacultură (cursul 3)

2011-11-23T02:19:00.001-08:00

Cursul 3 poate fi downloadat de aici.

Discuţie cu studenţii despre rezultatele la testul Ecological Footprint Quiz. Cei care călătoresc, în special cu avionul, scot punctajele cele mai defavorabile. Alte comentarii despre Carbon Footprint Calculator.

Video recomandat: The Global Gardner

Permacultura nu este o evanghelie, ci un mod de a gândi.

Ecologia se ocupă cu relaţiile dintre organisme şi mediu.

Toată viaţa de pe Pământ se desfăşoară pe un strat subţire, numit biosferă.

Omul este în vârful piramidei trofice, dar face totuşi parte din ecosistem. A-l situa în afara sistemului e totuna cu a-l transforma într-un predator iresponsabil. În permacultură, imperativul ecologic este să înţelegem că omul este parte din sistem.

Modelul cooperării este superior modelului competiţiei.

Ce este o buruiană ? O plantă care creşte în locul în care noi n-am vrea să crească. O parte din plantele ce trec drept buruieni sunt cele mai hrănitoare plante pe care le avem.

O sursa majora de energie pe planetă : lumina soarelui.

David Holmgren a lansat conceptul de « embodied energy » (energie incorporată). Problema la care încearcă să răspundă acest concept este : Cum anume putem măsura ceea ce facem şi ceea ce suntem, în termeni de unităţi energetice ? Numele acestei unităţi este « emergy ». Deciziile trebuie luate calculând nu banii, ci emergies. În momentul în care energia bazată pe petrol devine hiperscumpă, orice contabilitate financiară îşi pierde sensul.

A proiecta înseamnă a face coregrafia unui flux energetic.

Peluza are semnificaţii culturale. În UK, peluza însemna la origini că ai multe oi, care pot s-o pască.

La momentul actual de devastare ecologică, avem nevoie de plante anuale ca să ne hrănim. Unul din primele lucruri pe care îl face un proiectant în permacultură este să introducă plante perene, schimbând accentul de la agricultura anuală la agricultura perenă.

Atunci când creezi o grădină ecologică, trebuie să urmăreşti:
a) ameliorarea solului;
b) plante perene vs. plante anuale;
c) straturi (niveluri) suprapuse de plante;
d) comunităţi de plante;
e) grupuri de funcţii.

Will Hooker, Introducere în permacultură (cursul 2)

2011-11-22T04:34:00.001-08:00

Cursul 2 poate fi downloadat de aici.

Întrebare: De ce este importantă sustenabilitatea acum?

Pământul poate susţine în mod natural 2 miliarde de oameni.

Lectură recomandată: John Lyle, Regenerative Design for Sustainable Development

Atunci când primii colonişti europeni au ajuns în America, pe continentul America de Nord trăiau cam 600.000 - 18.000.000 de oameni (evaluările nu au ajuns la o cifră unanim acceptată). Acum sunt 300.000.000.

Civilizaţia noastră a dezvoltat un sistem linear: luăm ceva dintr-un loc (numit sursă), îl transformăm, îl utilizăm, apoi îl aruncăm într-o hazna. Evident, are sens să reciclezi. Însă începem să fim lipsiţi de resurse.

Lectură recomandată: Donella Meadows, Beyond the Limits

Criză de mediu şi criză socială?
Mediu:
- Încălzirea globală
- Degradarea solurilor
- Epuizarea resurselor (peak oil).

Social:
- Distrugerea familiei şi a comunităţii
- Comportamente care creează dependenţă.

Economic & politic:
- Îndatorare financiară fără precedent
- Capitalism sălbatic
- Iluzie şi dezamăgire.

Lectură recomandată: Jane Straus, Enough is Enough

Umanitatea se îndreaptă spre o paragmă a sărăciei resurselor. Suntem deja la vârful de producţie a petrolului, sau poate dincolo de acest moment. Permacultura permite o viaţă în abundenţă alimentară, în condiţiile în care combustibilii fosili devin din ce în ce mai scumpi.

Trebuie să gândim în termeni de sisteme ciclice.

Etica permaculturii:
1. Ai grijă de pământ
2. Ai grijă de oameni
3. Imparte surplusul (produse, timp, energie)

Pământul este viu, iar această credinţă îţi schimbă percepţia.

Lectură recomandată: Wendell Berry, Questionnaire, în volumul Livings (am găsit poemul pe net şi l-am redat în partea finală a acestui post)

Principiile permaculturii (aşa cum au fost formulate de Bill Mollison):
1. Utilizarea proximităţii
2. Fiecare element îndeplineşte mai multe funcţii
3. Fiecare funcţie importantă este suplinită de mai multe elemente
4. Planificarea energetică eficientă
5. Utilizarea resurselor biologice
6. Reciclarea energetică
7. Sisteme intensive la scară mică
8. Succesiune şi evoluţie accelerată
9. Diversitate
10. Efecte de lizieră

Principiile permaculturii (aşa cum au fost formulate de David Holmgren):
1. Observă şi interacţionează
2. Capturează şi stochează energia
3. Obţine o recoltă
4. Fii cumpătat şi acceptă reacţii
5. Utilizează şi pune în valoare resurse regenerabile şi servicii
6. Nu produce deşeuri
7. Proiectează de la model la detalii
8. Integrează mai degrabă decât să segreghezi
9. Utilizează soluţii mici şi lente
10. Utilizează şi pune în valoare diversitatea
11. Utilizează liziere şi pune în valoare elementele marginale
12. Utilizează în mod creativ şi reacţionează la schimbări

Grădinile cele mai productive au între 1250 mp şi 5000 mp.

Dacă vei sa salvezi lumea, începe de la pragul uşii.

“Questionnaire” (a poem by Wendell Berry)

1. How much poison are you willing
to eat for the success of the free
market and global trade? Please
name your preferred poisons.

2. For the sake of goodness, how much
evil are you willing to do?
Fill in the following blanks
with the names of your favorite
evils and acts of hatred.

3. What sacrifices are you prepared
to make for culture and civilization?
Please list the monuments, shrines,
and works of art you would
most willingly destroy.

4. In the name of patriotism and
the flag, how much of our beloved
land are you willing to desecrate?
List in the following spaces
the mountains, rivers, towns, farms
you could most readily do without.

5. State briefly the ideas, ideals, or hopes,
the energy sources, the kinds of security,
for which you would kill a child.
Name, please, the children whom
you would be willing to kill.

Sursa poemului este aici.

Will Hooker, Introducere în permacultură (cursul 1)

2011-11-21T21:44:00.001-08:00

Pe blogul Permaculture Media Download, la secţiunea Documentare, se află cursul de introducere în permacultură susţinut de Prof. Will Hooker la NC State University. Mai bine de 40 de ore video, un material universitar foarte complex (predare + activităţi practice) susţinut cu pasiune şi umor de un profesionist desăvârşit.

În perioada următoare mi-am propus să folosesc cu mare atenţie această oportunitate oferită de Permaculture Media Download, notând câte ceva pentru cei care nu au suficientă vreme să parcurgă pe îndelete prelegerile profesorului. Desigur, nici aceste notiţe, nici altele, nu pot înlocui studierea materialelor-sursă.

Cursul 1 poate fi downloadat de aici.

Curs predat la NC State University în 2010. Autorul predă la universitate de 35 de ani, este de formaţie arhitect peisagist, şi este instructor permacultural de 14 ani.

Permacultura este înainte de toate o metodă interdisciplinară de a trăi sustenabil, pentru casă, grădină şi comunitate.

Bill Mollison: Permacultura (cultură permanentă) este un proiect conştient de ecosistem agricol care mimează ecosistemul natural.

Permacultura este o revoluţie deghizată în grădinărit.

Permacultura nu proiectează fundul grădinii, sau parcări, sau pieţe publice. Permacultura proiectează sisteme, iar studenţii sunt invitaţi să gândească în termeni de sistem.

Sistemul natural este cel mai bun profesor.

Survol asupra întregului curs. Recomandări (imperative) de lectură. Fiecare student se prezintă.

Lecturi:
a) Bill Mollison şi David Holmgren – Permaculture One
b) Bill Mollison şi David Holmgren – Permaculture Two
c) Toby Hemenway – Gaia’s Garden (a doua ediţie)
d) Bill Mollison – Introduction to Permaculture
e) Bill Mollison – Permaculture. A Designer’s Manual
f) Albert Bates – The Post-Petroleum Survival Guide and Cookbook
g) Stephen and Rebecca Hren – The Charbon-Free Home
h) David Holmgren – Permaculture. Principles & Pathways Beyond Sustainability

Site-uri recomandate:
http://www.holmgren.com.au/
http://www.patternliteracy.com/

Video recomandat:
Bill Mollison, In Grave Danger of Falling Food

Bill Mollison, Permacultura. Manualul proiectantului, partea I (note de lectură)

2011-11-20T05:20:00.001-08:00

Lumea nu mai poate susţine dezastrul cauzat de agricultura modernă, pădurile monoculturale, şi proiectarea necugetată a aşezărilor umane, iar în viitorul apropiat vom vedea sfârşitul risipei de energie, sau sfârşitul civilizaţiei aşa cum o cunoaştem, din cauza poluării cauzate de om şi a schimbărilor climatice.

Prefaţă

Permacultura (agricultura permanentă) este proiectarea conştientă şi întreţinerea unor ecosisteme agricole productive care au diversitatea, stabilitatea şi elasticitatea ecosistemelor naturale. Este integrarea armonioasă a peisajului şi a oamenilor care-şi furnizează singuri mâncarea, energia, adăpostul şi răspund altor nevoi materiale şi non-materiale într-un mod sustenabil.

Capitolul 1. Introducere

1.1 Filosofia proiectării permaculturale

Realitatea tristă este că suntem în pericol de a pieri din cauza propriei noastre stupidităţi şi a lipsei de responsabilitate în viaţă.

Oamenii sunt sunt singura resursa indispensabila oamenilor.

Prima directivă a permaculturii: Singura decizie etică este să fim responsabili pentru propria existenţă şi pentru cea a copiilor noştri.

Principiul cooperării: Cooperarea, nu competiţia, este baza însăşi a sistemelor vii existente şi a supravieţuirii viitoare.

1.2 Etica

Baza etică a permaculturii:
1) Ai grijă de pământ, pentru ca toate sistemele vii să persiste şi să se înmulţească.
2) Ai grijă de oameni, să ajungă toţi la resursele necesare existenţei lor.
3) Stabileşte limite pentru populaţie şi consum, dominându-ţi nevoile.

Ideea permaculturii este :
a) să lucrezi împreună cu şi nu împotriva naturii;
b) să observi îndelung şi cu grijă mai degrabă decât să acţionezi îndelung şi fără grijă;
c) să apreciezi sistemele şi oamenii în funcţie de toate funcţiile lor, mai degrabă decât să soliciţi una dintre ele ;
d) să permiţi sistemelor să evolueze.

Regulile utilizării unui ecosistem în vederea conservării lui:
a) Reducerea risipei, deci a poluării.
b) Înlocuirea în întregime a mineralelor pierdute.
c) Contabilizarea atentă a energiei.
d) Evaluarea pe termen lung a efectelor acţiunii asupra societăţii.

Metode de a obţine permanenţa în agricultură:
a) îngrăşarea constată a pământului;
b) păşuni permanente;
c) pădurile.

Ceea ce este caracteristic pentru agricultura permanentă este faptul că necesarul sistemului pentru energie este furnizat de acel sistem. Agricultura modernă este dependentă de inputuri energetice externe.

1.3 Permacultura pe teren şi în societate

Permacultura se concentrează pe proiectul benefic, poate fi adăugată tuturor competenţelor etice, şi are potenţialul de a-şi face loc în toate îndatoririle umane.

În grădină trebuie creat în mod activ sol, lucru care se petrece în mod firesc într-un ecosistem. Apa trebuie capturată prin cât mai multe metode.

Capitolul 2. Concepte şi teme în proiectare

Toate organismele vii sunt sisteme deschise, cu alte cuvinte îşi menţin formele şi funcţiile complexe prin schimburi continue de energie şi materiale cu mediul. Spre deosebire de mecanisme, care disipă energia prin frecare, organismele vii "construiesc" substanţe complexe din substanţele cu care se hrănesc, forme de energie mai complexe din energia pe care o absorb.

2.1 Introducere

Ipoteza Gaia – pământul este mai puţin un ansamblu material, şi mai mult un proces de gândire. Pământul reacţionează pentru a reface echilibrul distrus de om.

Culturile aborigenilor australieni utilizează mitul pentru a arăta în ce mod actele inutile şi distrugerea necugetată a elementelor aduce catastrofe şi suferinţă.

2.2 Ştiinţa şi cele 1000 de nume ale lui Dumnezeu

Deşi putem observa natura, sistemele vii nu permit definiţia ştiinţifică strictă, întâi de toate pentru că sunt în permanent proces de schimbare, apei pentru că viaţa reacţionează la investigaţie sau experimente.

Imediat ce începi să studieze sisteme deschise, devii parte a sistemului studiat.

2.3 Aplicarea legilor şi a principiilor în proiect

Principiul intervenţiei vieţii : În haos se află oportunitatea impunerii ordinii creative.

Legea întoarcerii: Tot ce iei, trebuie să dai înapoi. Sau: Natura cere ceva în locul fiecărui cadou. Sau: Utilizatorul plăteşte.

Inerente acestei din urmă legi sunt conceptele de replantare, recliclare, durabilitate, şi utilizarea corectă a deşeurilor. Natura îi penalizează foarte dur pe cei care ignoră această lege.

Prima lege a termodinamicii, reformulată de Watt: Întreaga energie care intră într-un organism, populaţie sau ecosistem poate fi considerată energie care se stochează sau pleacă. Energia poate fi transferată dintr-o forma într-alta, dar nu poate dispărea, sau să fie distrusă, sau creată. Nici un sistem de conversie a energiei nu este complet eficient.

Sau reformulată de Asimov: Întreaga energie din univers este constantă iar totalul entropiei este în creştere.

Entropia este energie pierdută, inutilizată de către sistem. Pentru proiectant se pune întrebarea: “Cum pot utiliza cel mai bine energia înainte ca aceasta să plece din sistemul meu ?"

Cuvântul-cheie în sistemele deschise este “schimb”. De exemplu, la nivel local, oraşele par să fie deschise, însă ele returnează puţină energie la sistemele care le alimentează, nefiind antrenate într-o relaţie de schimb, ci într-una de comerţ unidirecţional, returnând în schimb deşeuri sub formă de poluare. Oraşele încalcă clasica “lege a întoarcerii”.

Sistemele vii organizează în mod constant şi creează stocări complexe pornind de la energie şi materiale difuze, acumulând, descompunând, construind şi transformându-le pentru utilizări viitoare.

Birch a stabilit şase principii ale sistemelor naturale:
a. Nimic din natură nu creşte pentru totdeauna.
b. Continuarea vieţii depinde de menţinerea ciclurilor bio-geochimice globale de elemente esenţiale, îndeosebi carbon, oxigen, azot, sulf şi fosfor.
c. Probabilitatea dispariţiei unei populaţii sau a unei specii este cea mai mare când densitatea este foarte înaltă sau foarte mică.
d. Şansa pe care o au speciile de a supravieţui şi de a se reproduce depinde înainte de toate de unul sau doi factori cheie din reţeaua complexă de relaţii ale organismului cu mediu.
e. Abilitatea noastră de a schimba faţa pământului creşte în proporţie mai mare decât abilitatea de a anticipa consecinţele acestei schimbări.
f. Organismele vii nu sunt doar mijloace, ci şi scopuri. Pe lângă valoarea lor instrumentală pentru oameni şi alte organisme vii, mai posedă şi o valoare în sine.

Câteva consideraţii practice care trebuie respectate:
a) Sistemele pe care le construim ar trebui să reziste cât de mult se poate, cu cât mai puţină întreţinere.
b) Aceste sisteme, alimentate de soare, ar trebui să producă nu doar propriile lor nevoi, ci şi nevoile oamenilor care le creează şi le controlează. În felul acesta sunt sustenabile, şi îi ţin în viaţă şi pe cei care le construiesc.
c) Putem utiliza energie pentru a construi aceste sisteme, cu condiţia ca în timpul funcţionării acestora, să fie capabile să acumuleze şi să stocheze mai multă energie decât cheltuim pentru a le înfiinţa şi a le întreţine.

Principii de proiectare în permacultură:
1. Lucrează cu natura, mai degrabă decât împotriva naturii.
2. Problema este soluţia. Corolar: Orice este o resursă utilă.
3. Fă cele mai mici schimbări pentru cel mai mare efect posibil.
4. Recolta unui sistem este teoretic nelimitată.
5. Orice îşi face propria grădină.

2.4 Resurse

Resursele pot fi clasificate în:
a) acelea care sporesc prin utilizare modestă (ex: un arbust care dacă este tuns îşi păstrează capacitatea de a produce furaje);
b) acelea neafectate de utilizare (ex: un peisaj);
c) acelea care dispar sau se degradează dacă nu sunt utilizate (ex: o recoltă sau un fânaţ);
d) acelea reduse prin utilizare (ex: o pădure, un strat de argilă);
e) acelea care poluează sau distrug alte resurse dacă sunt utilizate (ex: autostrăzi, elemente radioactive).

Într-o fermă se produc mai ales resurse de tipul a), b) şi c). Într-o societate normală nu se face apel la resurse de tipul e). Principiul cheie al utilizării înţelepte a resurselor este principiul lui “suficient”.

Principiul dezastrului: Orice sistem sau organism poate accepta doar acea cantitate de resurse care poate fi utilizată productiv. Orice aport de resurse dincolo de acest punct aruncă sistemul sau organismul în dezordine. Suprafurnizarea de resurse este o formă de poluare cronică.

Suprafurnizarea şi subfurnizarea de resurse produc efecte identice. La rigoare, subfurnizarea de resurse poate fi contracarată scăzându-se creşterea şi mărindu-se spaţierea dintre organisme, însă suprafurnizarea unei resurse poate duce la creştere inflaţionistă, la supraaglomerare, şi la sociopatia organismelor.

2.5 Recolte

Există recolte impalpabile: sănătate, securitate, context social satisfăcător şi stil de viaţă plăcut.

În acest moment operează mai mulţi factori care reduc recolta naturală a sistemelor naturale. În cea mai simplă formă, este vorba despre suprautilizarea de energie în sisteme degenerative din cauza utilizării aberante a energiei provenite din combustibilii fosili. “Otrăvirea prin utilizare neproductivă” este observabilă şi larg răspândită. De aceea trebuie să ne concentrăm pe utilizare productivă, care trebuie să ducă la transformarea ei în creştere biologică şi să menţină materialul viu în ecosistemul global. Resursele inutilizate, risipite sau utilizate iresponsabil sunt energii care scapă de sub control, creează haos, distrug resurse fundamentale, şi în cele din urmă anulează recolta sau surplusul.

Definiţia recoltei din sistem: Recolta este suma totală a surplusului energetic produs, stocat, conservat, sau convertit prin proiect. Energia este un surplus din momentul în care sistemul însuşi are la dispoziţie tot ceea ce are nevoie pentru creştere, reproducere şi întreţinere.

Cărbunele şi piatra nu aduc fructe, ci producte. Recoltele aduse de minerale sunt finite. În afara vieţii, nu există fructe.

Rolul vieţii în producţie : Lucrurile vii, inclusiv oamenii, sunt singurele sisteme care pot captura resurse pe această planetă, producând fructe. Aşadar, suma şi capacitatea formelor de viaţă este cea care decide producţia şi surplusul din sistem.

STRATEGII CARE CREAZĂ RECOLTE
Strategii fizice şi de mediu:
- Crearea unei nişe în spaţiu. Furnizarea de resurse critice.
- Reabilitarea şi crearea solului.
- Integrarea structurilor şi a peisaj.

Strategii biologice:
- Selecţia cultivarurilor care solicită îngrijiri puţine şi a speciilor pentru un anumit amplasamant.
- Investigarea altor specii pentru recolte utile.
- Furnizarea nutrienţilor cheie. Reciclarea deşeurilor biologice (mulci, bălegar).
- Organizarea de ghilde benefice şi cooperative de plante şi animale.

Strategii spaţiale şi configuraţionale:
- Acumularea de unităţii, funcţii, şi specii.
- Îmbinarea de unităţii, funcţii şi specii.
- Geometrie spaţială inovativă de tip margine şi armonie.
- Îndreptarea materialelor sau a energiei către viitoarea lor utilizare.
- Zonă, sector, pantă, orientare, şi strategii (Capitolul 3).
- Utilizarea modelelor speciale care se potrivesc irigaţiei, sistemelor de recoltă sau conservării de energie.

Strategii temporale:
- Acumulare secvenţială (plantare intercalată, recolte intercalate).
- Creşterea frecvenţei ciclice.
- Îmbinarea ciclurilor şi a succesiunilor.

Strategii tehnice:
- Utilizarea tehnologiei potrivite şi cu efecte de reabilitare.
- Proiectarea structurilor eficiente energetic.

Strategii de conservare:
- Îndreptarea resurselor către viitoarea lor utilizare.
- Reciclarea la cel mai înalt nivel.
- Stocarea sigură a hranei.
- Recolte obţinute fără arătură sau cu arătură superficială.
- Crearea de sisteme şi obiecte foarte durabile.
- Stocarea apei pentru utilizări ulterioare.

Strategii culturale:
- Îndepărtarea barierelor culturale care stau în calea utilizării resurselor.
- Transformarea resurselor neobişnuite în resurse acceptabile.
- Mărirea câmpului de opţiuni culturale.

Strategii legal/administrative :
- Îndepărtarea impedimentelor socio-legale din calea utilizării resurselor.
- Crearea de structuri efective pentru gestionarea resurselor.
- Evaluarea costurilor şi adaptarea sistemelor pentru toate intrările şi ieşirile de energie.

Strategii sociale:
- Eforturi conjugate, punerea în comun a resurselor, partajarea.
- Circulaţia banilor în interiorul comunităţii.
- Acţiunea pozitivă pentru a îndepărta şi a înlocui sistemele stânjenitoare.

Strategii de proiectare:
- Conectări armonioase între componente şi sub-sisteme.
- Formularea de opţiuni în ceea ce priveşte amplasarea clădirilor şi a locuinţei.
- Observarea, gestionarea şi administrarea sistemelor.
- Punerea în practică a informaţiei.

Limitele producţiei: Producţia nu este o cantitate fixă în nici un sistem proiectat. Este măsura înţelegerii şi abilităţii proiectanţilor şi a administratorilor de proiect.

Producţii extinse
Concentrarea producţiei într-o perioadă scurtă este o strategie fiscală, nu una de mediu şi de subzistenţă, şi a dus la regimul de "ospăţ şi foamete" pe pieţe şi pe câmpuri, precum şi la costuri înalte de stocare. Scopul nostru ar trebui să fie acela al dispersării recoltelor în timp, astfel încât să existe mai multe produse în toate sezoanele.

Producţie şi stocare
Strategiile de stocare sunt critice.

Impedimente culturale în calea recoltelor
Mulţi citadini au dezvoltat zoofobii. Toate animalele utile le sunt profund respingătoare. Concomitent, cumpără şi întreţin aligatori, şerpi boa, şobolani, pisici şi câini.

Conceptul de producţie maximă : falsitatea « marelui dovleac »
Factorii care cresc producţia sunt :
a) selecţia genetică ;
b) creşterea fertilizării ;
c) creşterea irigării ;
d) descreşterea competiţiei făcută de speciile concurente ;
e) mai buna gestiune în utilizarea producţiei.
Este vorba până la urmă exact de factori de dezechilibru.

2.6 Ciclurile: nişe în timp

Ciclurile sunt orice evenimente sau fenomene recurente. Dacă nişele sunt oportunităţi în spaţiu, ciclurile sunt oportunităţi în timp, şi ambele adăpostesc multe evenimente şi specii.

Principiul oportunităţii ciclice: Fiecare eveniment ciclic creşte oportunitatea unei recolte. Creşterea ciclică este creşterea recoltei.

Timpul este o resursă care poate fi acumulată în ecosisteme.

2.7 Piramide, reţele de hrană, creştere şi vegetarianism

Conceptul de piramidă trofică este foarte util, dar şi foarte simplist şi are foarte puţine în comun cu realitatea de pe teren, şi poate fi aplicat doar atunci când este vorba despre hrana animalelor domestice.

Trebuie luaţi în considerare mai mulţi factori:
1. Natura este mult mai complexă decât arată piramida.
2. Piramida ignoră feedback-ul.
3. Lanţurile alimentare nu sunt foarte simple.

Întrucât piramida unidirecţională este foarte suspectă, la fel este şi argumentul conform căruia ar trebui să fim vegetarieni pentru a ameliora problemele legate de scăderea de rezerve alimentare ale omenirii.

2.8 Complexitate şi conexiuni

Numărul elementelor într-un agregat sau sistem afectează cu certitudine complexitatea potenţială, în cazul în care potenţialitatea depinde de numărul sau conexiunile funcţionale dintre elemente.

2.9 Ordine sau haos

Principiul dezordinii: Ordinea şi armonia produc energie pentru alte utilizări. Dezordinea consumă energie fără nici o utilitate.

2.10 Funcţii permise şi funcţii forţate

Orice element viu cheie poate îndeplini mai multe funcţii în sistem, dar dacă încercăm să forţăm prea multe funcţii, elementul intră în colaps.

Principiul stresului şi al armoniei: Stresul poate fi definit atât ca împiedicare a funcţiilor naturale, cât şi ca funcţie forţată. Armonia poate fi definită ca integrare a funcţiilor alese şi naturale, precum şi ca îndeplinire a nevoilor esenţiale.

2.11 Diversitate

Diversitatea este numărul componentelor sau al construcţiilor din sistem. Însă diversitatea nu are nici o legătură cu conexiunile dintre elemente. De aceea diversitatea în sine nu garantează stabilitatea recoltei.

O mare diversitate poate crea haos sau confuzie, în vreme ce funcţii multiple aduc ordinea şi dezvoltă resurse. Calea de mijloc constă în a include atâta diversitate într-un ecosistem cultivat cât poate menţine el însuşi, lăsându-l să se simplifice să devină mai complicat în funcţie de natura lui.

Principiul stabilităţii: Nu numărul elementelor diverse dintr-un proiect conduce spre stabilitate, ci numărul conexiunilor benefice dintre aceste componente.

Informaţia este resursa potenţial critică. Aceasta devine o resursă doar atunci când este obţinută şi cursul acţiunii se desfăşoară în acord cu ea.

2.12 Stabilitate

Sensul stabilităţii într-un ecosistem este auto-reglarea. Stabilitatea dintr-un ecosistem nu este stabilitatea unui stâlp de beton.

2.13 Timp şi recoltă

Anumite sisteme vechi compuse din indivizi gigantici (copaci sau animale) au nevoie de energie doar pentru a-şi menţine sănătatea, şi de aceea utilizează mai puţin din energia solară care le este pusă la dispoziţie, de aceea fluxul de energie prin sistem este mai redus. În consecinţă, recolta este mai redusă. Îmbătrânirea este o funcţie a timpului.

În economia actuală, risipim energie pentru a face bani. Dar în viitorul apropiat, sistemele care risipesc energie vor trebui să dispară.

Costăchescu Elena, Iepuri, animale de blană şi vânat, (note de lectură)

2011-11-19T09:51:00.001-08:00

Partea I

Capitolul 1. Caractere morfologice şi fiziologice ale iepurilor de casă

1.1. Originea şi domesticirea

Aparent, domesticirea iepurelui s-a petrecut mai recent decât a celorlalte specii de interes zootehnic.

1.2. Ciclul de viaţă şi determinarea vârstei

Puişorii de iepure se nasc fără păr pe corp, cu ochii închişi şi cu greutatea de 45-70 g. La 4-5 zile după fătare, părul începe să crească pe cap, iar la 18-20 zile corpul este în întregime acoperit cu păr. Ochii se deschid la 10-12 zile. În primele 3 săptămâni puii se hrănesc numai cu lapte matern.

La vârsta de 7-8 zile apar incisivii posteriori care urmează să-i înlocuiască pe cei de lapte. La această vârstă vom întâlni în cavitatea bucală la iepure 6 incisivi superiori dispuşi pe trei rânduri spate în spate. Procesul de înlocuire durează aproximativ 10 zile, perioadă după care rămân doar 4 incisivi superiori. Schimbarea acestora are loc între vârsta de 7-17 zile. La vârsta de 18 zile, apar premolarii permanenţi care îi vor înlocui treptat pe cei de lapte; la 20 zile apar molarii care ajung la nivel la 30 zile; la 6 luni tabla dentară este eliptică devenind treptat ovală până la 18 luni, apoi rotundă.

Unghiile cresc continuu, fiind tot mai lungi odată cu vârsta. Până la 12 luni, unghiile nu se observă din blană, fiind acoperite cu păr. Acestea sunt subţiri, elastice şi ascuţite. La 12 luni au o lungime egală cu a părului de la extremitatea distală a membrelor, apoi devin lungi, groase şi tot mai curbate.

Oasele lungi cresc până la vârsta de un an.

1.3. Particularităţile anatomo-fiziologice

Spermatogeneza începe la vârsta de 40-50 zile, testosteronul începe să fie secretat la 42 zile, iar primii spermatozoizi apar în ejaculat după 85 zile, dar au o posibilitatea slabă de fecundare şi un mare procent de anomalii.

Primele încercări de comportament sexual se manifestă la vârsta de 60-70 zile, în schimb monta propiu-zisă cu fecunditate survine după 150 zile (105-120).

Animalele sunt pe deplin maturizate după 140 zile (20 săptămâni).

Capitolul 2. Comportamentul la iepure

2.1. Aspecte comportamentale la iepurele domestic

Iepurele sălbatic îşi marchează teritoriul în care trăieşte cu ajutorul urinii şi cu un feromon eliberat în acelaşi timp cu fecalele. Crotinele sunt repartizate pe întreg teritoriul astfel că toţi iepurii străini care pătrund în acest teritoriu sesizează mirosul şi recunosc locul ca fiind ocupat. Pentru a marca obiectele prezente în teritoriu: cum ar fi trunchi de arbori sau pietre, iepurele îşi freacă bărbia de aceste obiecte. Acest semnal reprezintă puncte de recunoaştere pentru cei din colonie şi semnal de avertizare pentru indivizii străini. Masculul posedă aceste glande situate sub bărbie, mai dezvoltate decât la femelă; de asemenea indivizii ce ocupă un loc important în ierarhia de grup au aceste glande mai dezvoltate decât ceilalţi.

2.2. Comportamentul social

Este un animal preponderent nocturn, evitând astfel o parte din duşmanii obişnuiţi. Sunt animale deosebit de fricoase şi sperioase cu reacţii psihice puternice. Reacţionează imediat chiar violent, faţă de prezenţa câinilor, a şobolanilor, la zgomote puternice şi neobişnuite.

Iepurele este un animal prietenos, se ataşează de personalul de îngrijire, dar manifestă frică şi rezervă faţă de persoanele străine.

Aglomeraţia determină şi creşterea agresivităţii, scăderea duratei de viaţă, efecte intim legate tot de activitatea glandei suprarenale.

2.3. Comportamentul teritorial

Adăpostul pentru iepurele domestic trebuie să fie durabil, prevăzut cu un refugiu sau astfel conceput încât iepurii să nu aibă motive să se ascundă, evitând orice fenomen care poate nelinişti iepurii. Atunci când iepurele se introduce într-o cuşcă nouă, el o explorează, apoi o marchează cu mirosul propriul.

2.4. Comportamentul sexual

Atunci când se introduce un mascul în cuşca unei femele, datorită comportamentului său teritorial mai accentuat, acesta începe prin explorarea şi
marcarea noului “teritoriu”, în timp ce femela încearcă să elimine intrusul. Dacă
invers, se introduce femela în cuşca masculului, ambele animale au reacţii imediate de tip sexual. Împerecherea trebuie supravegheată, pentru a şti dacă femela a acceptat monta.

2.5. Comportamentul matern

Iepuroaica domestică trebuie să aibă o cuşcă de fătare, care reproduce aproximativ galeria de fătare, cu dimensiuni care să permită fătarea şi alăptarea. Ea trebuie menţinută minim 15 zile şi se scoate ţinând seama de dezvoltarea coordonării motrice şi capacitatea de termoreglare a iepuraşilor.

2.6. Comportamentul alimentar

Iepurele tinde să bea şi să mănânce pe tot parcursul celor 24 ore, cu o predominanţă nocturnă. Din această cauză, hrana şi apa trebuie să se găsească în permanenţă la dispoziţia animalelor, iar hrănitorile trebuie să fie astfel concepute încât să protejeze alimentele de murdărire, care se va produce sigur dacă hrana se aşează pe sol.

Începând din a treia săptămână de viaţă, iepuraşii încep să mănânce din nutreţul mamei lor. Fiind mici, ei pot intra cu uşurinţă în hrănitor, unde le place foarte mult să stea, murdărind furajul.

Iepurele sugar este alăptat o singură dată pe zi, timp de 2-3 minute, arareori de 2 ori/zi.

Iepurele adult poate supravieţui lipsei complete de apă, fără alterarea ireversibilă a funcţiilor vitale 4-8 zile, timp în care îşi reduce greutatea cu 20-30%.

2.8. Consideraţii asupra gustului şi mirosului la iepure

Perceperea gustului depinde şi de temperatură. Sensibilitatea gustativă este “dublată” între 10-20°, este constantă între 20-30° şi diminuează între 30-40°. Sensibilitatea pentru gustul “amar” şi “sărat” scade când creşte temperatura. Perceperea pentru gustul acid şi dulce creşte odată cu temperatura.

Mirosul emanat de membrii unui grup constituie un semnal de avertizare pentru alţi indivizi. Când iepurele nu are activitate socială dejecţiile lui sunt slab odorate. În perioada de reproducere, masculii depistează femela în călduri şi după miroul lăsat de
aceasta pe locurile pe unde a trecut. Intensitatea mirosului oscilează de la un iepure la altul funcţie de vârstă, sex şi la schimbarea anotimpurilor.

2.9. Stresul şi implicaţiile lui în creşterea iepurilor

Iepurele are o sensibilitate exagerată la factorii de stres. Orice modificare începând cu mediul, mirosurilor străine, teama şi alte modificări ambientale fie ele cât de mici şi aparent fără importanţă, constituie pentru iepuri factori de stres ce adeseori pot să-i cauzeze moartea.

Capitolul III. Alimentaţia iepurilor

O iepuroaică de 4,5 kg care alăptează 7 pui, consumă în jur de 520 g furaj/zi.

O particularitate a suptului la iepuri este faptul că iepuraşii nu-şi păstrează locurile fixe, în timpul suptului, ei schimbând locurile; astfel o femelă poate alăpta mai mulţi pui decât îi permite numărul de sfârcuri (8-10).

Se remarcă la femelele cu mulţi pui, tendinţa de a consuma mai de timpuriu şi alte furaje decât laptele matern, comparativ cu femela cu pui puţini. Puii rămaşi orfani se pot alăpta cu ajutorul unei pipete sau cu o sticluţă cu lapte de vacă, capră sau înlocuitori.

Capitolul IV. Reproducţia iepurilor

La masculi - la naştere testiculele sunt coborâte în cavitatea abdominală. Ele coboară în scrotum în apropierea maturităţii sexuale şi rămân acolo cât timp animalul este în reproducţie. Iepuroiul are posibilitatea să-şi retragă testiculele în cavitatea abdominală în cazul întreruperii activităţii sexuale de frică sau în timpul bătăilor cu alţi masculi.

Masculii sunt pe deplin maturi sexual după 140 zile (20 săptămâni).

Căldurile se manifestă la iepuroaică, cel mai intens, la 1-3 zile; 9-12 zile şi 28-30 de zile de la fătare. Semnele caracteristice estrului sunt şterse. Un crescător cu experienţă sesizează câteva aspecte de comportament modificate, cum ar fi: femela răscoleşte aşternutul, simulează construcirea cuibului şi stau întinse în cuşcă mai mult timp. Duse în cuşca masculului, acceptă monta. O femelă ce nu este în călduri, nu acceptă masculul, fiind agitată.

La iepure, actul montei se desfăşoară rapid, durând câteva secunde. Reflexele sexuale se succed rapid, însămânţarea fiind de tip vaginal cu dop vaginal incomplet. Finalul actului sexual se remarcă prin faptul că masculul scoate un sunet specific şi cade în lateral.

Maturitatea sexuală apare la vârste diferite în funcţie de rasă. Vârsta optimă pentru prima împerechere este de 5-6 luni pentru rasele mijlocii, 8-9 luni pentru rasele mari şi 4-5 luni pentru rasele mici. În general împercherea (monta) se face dimineaţa între orele 6-7 şi seara între orele 18-20 în timpul verii şi între orele 10-15 în timpul iernii. Actul montei durează 2 minute. Unui mascul i se pot repartiza pentru montă 8-10 femele. În perioada împerecherii un mascul poate monta de 3-4 ori pe zi. După montă se face obligatoriu un repaus de 24 ore.

Pentru ca reproducătorii să fie exploataţi raţional, vârsta maximă de folosire la reproducţie este de 3-4 ani pentru iepuroaice şi 4-5 ani pentru masculi.

Întrucât gestaţia şi alăptarea în acelaşi timp epuizează organismul femel, se recomandă împerecherea la 28 zile după fătare.

Gestaţia durează 31-31 zile.

Până la vârsta de 2-3 luni este foarte greu de deosebit sexul puilor după caracterele exterioare. În aceste condiţii sexul se poate determina apreciind distanţa dintre orificiul anal şi genital, care este de două ori mai mare la masculi faţă de femele.

Capitolul V. Sisteme de creştere

Sistemele tradiţionale de creştere sunt:
a) extensiv;
b) semiintensiv;
c) intensiv.

În ultimii 5-6 ani a fost emisă ideea amplasării fermelor de iepuri în “aer liber”, deoarece se reduc cheltuielile cu investiţiile, iar condiţiile de creştere sunt apropiate de condiţiile ecologice în care s-a format şi dezvoltat această specie.

Pentru gospodăriile populaţiei se recomandă amenajarea crescătoriei lângă locuinţă, într-un spaţiu semideschis cu cazare în cuşti din diferite materiale, utilizând diferite sisteme de umbrire.

Sistemul semiintensiv - este cunoscut şi sub denumirea de sistem gospodăresc, este cel mai răspândit în crescătoriile de tip familial, necesitând totuşi o serie de amenajări în funcţie de numărul de iepuri ce se cresc. În acest sistem se pot creşte iepuri pentru producţia de carne, lână şi blăniţe. Iepurii se înmulţesc în aceste condiţii în spaţiul unei cuşti. Creşterea se poate face în cuşti individuale sau colective.

Probleme speciale în creşterea iepurilor

Zgomotele obişnuite, cum ar fi cele produse de aparatele de ventilaţie, personalul de deservire, manipularea utilajelor, distribuirea furajelor, care se repetă zilnic nu provoacă stres. În schimb, variaţiile de temperatura, umiditate, ventilaţie, zgomotele bruşte şi neobişnuite duc la puternice tulburări.

În perioada căldurilor mari este necesar să se menţină temperaturi mai scăzute, pentru a evita scăderea peformanţelor pierderilor şi reducerea mortalităţilor legate de excesul de căldură. Aceasta se menţine prin ventilaţie şi stropire cu apă a aleilor de acces între rândurile de cuşti.

Ralph Borsodi, Această civilizaţie urâtă, partea a IV-a (note de lectură)

2011-11-18T09:27:00.001-08:00

Partea a IV-a. Aspectul material

Capitolul XIII. Confortul

Malthus a enunţat o lege: capacitatea populaţiei de a umple pământul

Confortul are şi aspecte calitative, nu doar cantitative. Nu este suficient să fim capabil să asigurăm cantitatea potrivită de bunuri necesare şi fanteziste pe care o dorim. Nu avem o cucerire a confortului dacă lucrurile care ne satisfac necesităţile sunt obţine prin sacrificarea capacităţii noastre de a ne bucura de ele. Iar capacitatea de a ne bucura pare să fie legată inexorabil de metodele prin care creăm ceea ce consumă.

Statele industrializate s-au consacrat producţiei bogăţiei, nu confortului. Ideea conform căreia confortul va fi atins prin creşterea neîncetată a producţiei este o iluzie. E mai uşor să fie atins nu prin producerea a cât mai mult posibil, ci a cât mai puţin posibil.

Confortul este starea celui ce nu îndură suferinţă impusă, sau nedreaptă, sau involuntară, ori frig, foame şi alte necazuri ale trupului. Confortul este o stare de bunăstare moderată, temperată, stabilă fizic. Nu exclude activitatea - chiar activitatea intensă şi aventuroasă. Activitatea şi efortul intens distrug confortul doar dacă devin fară sens, fără scop şi inoportune. Însă confortul este o condiţie a mentalului în egală măsură cu bunăstarea materială. Cu greu putem fi confortabili dacă flămânzim sau tremurăm de frig. Dar putem fi la căldură şi hrăniţi corespunzător însă în continuare inconfortabili dacă ne este teamă, sau suntem naivi, ignoranţi, insensibili şi ne lipseşte capacitatea de a distinge cu discernământ între diferitele feluri de confort pe care le-a creat umanitatea.

Uriciunea şi disconfortul pe care le-a adus fabrica pot fi aproape în întregime abolite prin simpla soluţie a refuzării de a cumpăra produsele fabricilor indezirabile şi neesenţiale. Desigur, dacă numai câţiva indivizi vor înceta să cumpere produsele acestea, fabricile nu vor dispărea. Însă cei care o vor face vor câştiga bogăţie, sănătate şi fericire.

O casă organizată, creativă şi productivă ne poate elibera de dependenţa pe care o avem în raport cu fabrica. Casa de azi, aşa cum ne-a definit-o fabrica, nu poate. Familia restrânsă de astăzi, constând din doi părinţi şi copiii lor, este doar un rudiment de familie.

Numai familiile rurale, care îşi pot asigura o bună parte din nevoi, se pot sustrage influenţei fabricilor neesenţiale şi indezirabile.

Responsabilitatea pentru distrugerea independenţei fermierilor americani poate fi atribuită cu prisos aplicării sistemului industrial la agricultură. Specializarea a distrus agricultura diversificată din trecut şi a înlocuit-o cu agricultura industrială de azi.

Este adevărat că specializarea le permite fermierilor să utilizeze maşini care le înlesnesc munca, şi cresc nivelul total al producţiei. Însă îi pun pe fermieri în poziţia deloc de invidiat în care se găsesc şi fabricile: capacitatea de a produce mult mai mult decât poate absorbi piaţa cu profit. Specializarea tinde să-i forţeze să producă fără să-i răsplătească pentru riscul, capitalul şi munca investite.

Astăzi, familia de la fermă munceşte prea mult. Familia angajată în industrie, comerţ sau alte profesii nu face deloc fermaj. Familia de la fermă ar trebui să-şi raporteze munca la propriile necesităţi (şi nu la cele ale pieţei), în vreme ce familia care nu face fermaj ar trebui să înceapă să facă pentru a răspunde necesităţilor vieţii. Acesta este drumul spre libertatea economică, iar libertatea economică este esenţială pentru cucerirea confortului. Pentru fermier calea este uşoară. Pentru muncitorul industrial şi pentru cel care lucrează într-un birou, este dificil, deşi nu în întregime imposibil. Pentru afaceristul de succes, este încă şi mai greu, pentru că nici o necesitate nu-l împinge în această direcţie. Dar pentru omul-calitate, este adesea singura cale spre confort. Iar dacă ştie o meserie manuală sau o artă, este aproape la fel de simplu pentru el ca şi pentru fermier.

Generaţii de dependenţă de munca industrială şi produsele fabricate industrial au distrus abilitatea oamenilor de a fi autosuficienţi şi de a cuceri confortul. Atrofierea atributelor care fac din om cel mai adaptabil animal face ca specializarea lor să fie în continuare uşoară şi necesară. Orice efort de a se deplasa în cealaltă direcţie, spre independenţă şi individualism, i-ar doborâ. Doar fermierii şi nefermierii adaptabili ar supravieţui unui parcurs spre libertatea economică. Restul ar dispărea cu toţii, aşa cum au dispărut patricienii romani şi clienţii lor, înainte de invazia triburilor germanice adaptabile. Ar dispărea nu din cauză că n-ar fi în lume muncă pe care s-o facă, ci doar pentru că civilizaţia noastră industrială i-a transformat în semi-roboţi incapabili de ajustările care ar face din ei fiinţe autonome.

Capitolul XIV. Mâncarea, îmbrăcămintea şi adăpostul: elementele esenţiale ale confortului

Confortul nu este posibil dacă elementele sale esenţiale sunt procurate prin muncă excesivă sau prin muncă inexpresivă şi lipsită de interes. Niciun confort nu este posibil dacă şomajul, boala şi bătrâneţea, în loc să fie necazuri, sunt dezastre economice.

Capitolul XV. Factorii căutării confortului: I. Ferma

Nu poate exista confort fără casă şi pământ. Nu poate exista confort într-un apartament în care copiii sunt lipsiţi de prezenţa mamei.

Omul este un animal făcut să trăiască pe pământ. Atâta timp cât avem acces la pământ, sutem liberi să muncim ce dorim şi liberi să trăim cum vrem. În momentul în care accesul nostru este condiţionat, limitat în vreun fel, libertatea noastră este condiţionată. Şi acolo unde se termină libertatea şi începe servitutea, acolo se termină confortul şi începe disconfortul.

Istoria nu înregistrează aproape nici o ipostază în care locuitorii lipsiţi de pământ ai oraşelor să-şi fi abandonat viaţa citadină, cu excepţia situaţiilor în care cad pradă foametei, bolilor sau războiului. Nici măcar pauperizarea nu ar face masele citadine să ia în calcul vreun tip de viaţă la ţară. Mizeria pe care o cunosc în oraş nu este nimic faţă de teroarea abjectă pe care o resimt în faţa perspectivei de a eşua, şi pe bună dreptate, în încercarea de a-şi asigura traiul cu ajutorul pământului. Odată ce masele unei naţiuni încep să se concentreze în oraşe, calităţile esenţiale traiului la ţară încep să se atrofieze. Individul crescut la oraş este din copilărie lipsit de antrenamentul, cunoaşterea şi obiceiurile mentale ale vieţii la ţară. Nu are niciuna dintre abilităţile de a trăi confortabil la ţară, nu posedă niciuna dintre valorile care-l fac pe ţăran să se bucure de lumea lui.

Pentru orăşean, ruralitatea este un loc unde poţi trăi doar vara. Viaţa de la ţară este inferioară, pentru că lipsesc aglomeraţiile. Oamenii de la ţară trebuie să facă o mulţime de lucruri ei înşişi, lucruri pe care la oraş le fac femeile de servici şi gunoierii. Bineînţeles, familiile de la ţară trebuie să anticipeze, uneori pentru un an întreg. Prin comparaţie, familia de la oraş gândeşte doar de la o factură la alta, de la o rată la alta.

Copilul de la ţară ştie mai multe despre cereale, despre producerea untului şi despre drumul de la in la cămasă decât poate afla din cărţi, poze şi enciclopedii copilul de la oraş. Şi totuşi ne amăgim mândrindu-ne cu sistemul nostru şcolar ultra-modern, şi cu accesul la informaţie de care are parte copilul de la oraş.

Capitolul XVI. Factorii căutării confortului: II. Timpul

Geniul timpului nostru se gândeşte cum să abolească muncă, în loc să se gândească cum s-o înnobileze. Încercăm în mod constant să scăpăm de ea, aşa cum căutăm în mod firesc să scăpăm de tot ceea ce ne este neplăcut.

Dacă vrem să ne petrecem timpul în mod înţelept, trebuie să distrugem prezenta dihotomie dintre muncă şi joc.

Legea confortului: Omul trebuie să-şi folosească toate facultăţile mentale şi toţi muşchii cu care este dotat.

Poate unul dintre cele mai grave defecte ale economiei câştigă-şi-cumpără este aceea că fabrica a promovat ideea că banii sunt măsura tuturor lucrurilor. Măsurăm lucrurile pe care le consumăm prin preţul lor. Măsurăm oamenii pe care-i cunoaştem prin cât câştigă. Măsurăm viaţa pe care o trăim prin bani, spunând că "timpul înseamnă bani". Timpul nu înseamnă câtuşi de puţin bani. Timpul este chiar viaţa.

Adevărata economie nu este cea monetară, ci cea a timpului, la fel cum adevărata risipă nu este cea monetară, ci cea a resurselor materiale neregenerabile.

În societatea industrială nu este nevoie de bătrâni. Acest tip de societate este făcut pentru tineri, pentru adulţii viguroşi. Omul tânăr este preluat de fabrică şi utilizat până devine incapabil să mai supravegheze maşinile. După 35 de ani, femeia muncitoare îşi găseşte totmai greu de lucru. După 45 de ani, bărbatul muncitor are aceeaşi soartă. În civilizaţia industrială bătrânii nu sunt utili, pentru că nu funcţionează.

Timpul liber pentru care nu suntem pregătiţi este mai rău decât absenţa timpului liber.

În cele din urmă, pentru a ne acomoda noi înşine cu circumstanţele în care civilizaţia industrială ne-a plasat, a trebuit să transferăm toate tehnicile care constituie eficienţa fabricii spre profesii. Specializare, instituţionalizare şi oportunitate au trebuit să ia locul înţelepciunii care ar trebui să fie interesul major al omului învăţat. Pentru că civilizaţia noastră are mai degrabă oportunităţi pentru experţii tehnicieni decât pentru cărturari.

Nu putem cheltui decât un singur lucru: timpul. Modul în care ne petrecem timpul, activităţile cărora ne dedicăm zilele, orele şi minutele vieţii noastre, acestea constituie singurul lucru din care poate proveni confortul nostru. Nici o cantitate de bogăţie şi putere, nimic din ceea ce civilizaţia noastră ne oferă din abundenţă : sport, distracţie, artă, literatură, muzică pe bani, oricât de perfect ar fi executate, nu este o compensaţie suficientă pentru timpul preţios dedicat muncii care ne distruge însăşi capacitatea noastră de a ne bucura de viaţă.

Ralph Borsodi, Această civilizaţie urâtă, partea a III-a (note de lectură)

2011-11-14T19:08:00.001-08:00

Partea a III-a. Personajele piesei: Marele Om şi micul om

Capitolul IX. Personajele piesei

Trei tipuri de actori:
a) omul-turmă (americanii);
b) omul-cantitate (afaceriştii);
c) omul-calitate (artiştii).

Până la urmă, fiecare civilizaţie este un amestec de oameni-turmă, oameni-cantitate şi oameni-calitate. Dacă oamenii-calitate predomină, avem o civilizaţie frumoasă. Dacă predomină oamenii-cantitate, civilizaţia este urâtă. Dacă cei mai puternici sunt oamenii-turmă, nu există civilizaţie.

Din 1000 de oameni, unul este om-calitate, 2 sunt oameni-cantitate, iar restul de 997 sunt oameni-turmă.

În pofida a ceea ce spun politicienii, oamenii nu sunt egali nici fizic, nici mental. Indivizii sunt înainte de toate inegali din cauza că nu provin dintr-o singură rasă, o singură naţionalitate, o singură familie. Ei sunt inegali datorită diferenţelor de sânge, istorie, cultură, mediu, naţionalităţi şi familii. Oamenii unei singure rase nu sunt egali cu cei din alta, cei dintr-o naţiune cu cei ale altor naţiuni, cei dintr-o familie cu cei din altele. Niciodată doi indivizi nu pot fi egali din cauza că suma totală a factorilor eredităţii, mediului şi experienţei nu poate niciodată să fie aceeaşi în oricare doi indivizi.

Variaţia este faptul de bază al naturii. Doar omul standardizează. Variaţia ar trebui deci să fie acceptată în orice plan de producere a unei civilizaţii frumoase.

Programele politice, economice, sociale, educaţionale care încep cu axioma că oamenii sunt egali sunt clădite pe o ficţiune. Societăţile bazate pe aşa ceva conţin seminţele propriei inutilităţi.

Democraţia pare să confere putere maselor. Dar nu poate împiedica masele să fie jefuite de indivizii predatori mai mult decât îi poate împiedica o turmă pe lupi s-o dijmuiască. Puterea nu trebuie să fie oferită celor incapabili s-o exercite.

Democraţia face din conformism cel mai mare bine din lume.

Omenirea are nevoie de o aristocraţie a oamenilor superiori, nu de o aristocraţie a sângelui.

Capitolul X. John Doe, omul mediu: tipul-turmă

Dezvoltarea şcolară a lui John Doe se termină cu şcoala generală. Atunci când o părăseşte, citeşte, scrie, şi are o brumă de aritmetică, istorie şi geografie, considerându-se educat. Ulterior, viaţa sa intelectuală este paralizată de cititul regulat al ziarelor.

John Doe poate înţelege aspiraţiile omului-cantitate, de aceea îi acceptă dictatul. El este însă complet nepregătit pentru gusturile, activităţile şi interesele omului-calitate, în care n-are încredere şi de care îi este teamă. Nerecunoscând superioritatea niciunor valori, le neagă existenţa, şi crede că omul-calitate vrea să-l impresioneze cu o superioritate mitică.

John Doe este patriot, harnic, onest şi credul. Nu este sensibil, nici suficient de inteligent, nu aspiră să-şi dezvolte capacităţile peste cele ale grupului din care face parte. Are pasiuni şi aversiuni convenţionale în muzică, literatură şi artă.

Capitolul XI. John D. Rockefeller: tipul-cantitate

Cariera intelectuală a acestui tip uman nu diferă de cea a lui John Doe. Pot avea aceleaşi gusturi, aceleaşi preocupări în aspectul material al vieţii, însă predatorul are, faţă de omul mediu, un apetit extraordinar pentru bani şi putere şi o voinţă atroce fără de care nu se pot securiza şi reţine averile şi puterea.

Capitolul XII. Charles W. Elliot: tipul-calitate

Charles W. Eliot, preşedinte al Universităţii Harvard, nota despre ce ar trebui să deţină un student:
a) Un corp disponibil. Nu în mod necesar muşchii unui atlet. O circulaţie bună, digestie, putere de a dormi, şi de a veghea, nervi buni.
b) Puterea de a susţine activitatea mentală.
c) Obiceiul de a gândi independent despre cărţi, tradiţii puternice, evenimente curente. Antrenament universitar, adică opusul celui militar sau industrial.
d) Obiceiul comportamentului liniştit, discret, rezervat, departe de ceilalţi şi la adăpost de vulg.
e) Reticent, rezervat, nu prea multe cunoştinţe, dar câţiva prieteni buni. Poate departe de orice bisericuţă. Expunându-şi caracterul atât de vizibil pentru oricine, încât nimeni niciodată să nu-i facă o propunere dezonorantă.
Aceasta ar fi şi definiţia omului-calitate.