sâmbătă, 5 martie 2011
Bill Mollison, David Holmgren – Permaculture (vol. 1), note de lectură
Subtitlu: O agricultură perenă pentru autosuficienţă şi exploataţii de toate dimensiunile
Permacultură înainte de apariţia conceptului: pajiştile permanente, gardurile vii, cultura unei osaturi de plante permanente printre care se inserează horticultura plantelor anuale.
Permacultura – un mod de cultivare a pământului economic pentru munca umană şi energia exterioară, capabil să obţină mult de la natură fără s-o supraexploateze, să furnizeze o mare varietate de alimente de calitate şi de produse utile, răspunzând îndeosebi autosuficienţei dar aplicabil fermelor de toate dimensiunile, autorizând cel mai adesea o activitate non-agricolă în trei sferturi din timp.
Permacultivatorul lucrează în primul rând pentru el şi pentru a satisface un grup foarte apropiat, nu vinde surplusul decât în satele şi în oraşele înconjurătoare. El este independent de constrângerile pieţelor comerciale, este foarte puţin tributar furnizorilor moderni ai agriculturii.
Conceptul de bază al permaculturii este cel spaţial: trebuie să gândeşti în termen de zonă, sector, unghi, elevaţie. Primul lucru pe care trebuie să-l faci este să utilizezi corect energia solară gratuită - permacultura este înainte de toate o agricultură a fotosintezei.
Al doilea principiu constă în privilegierea plantelor perene şi a celor care se autoînsămânţează.
Al treilea principiu este asocierea tuturor animalelor fermei, fără a uita peştii, şi desemnarea pentru fiecare a unor sectoare precise.
Rezultatul este:
- un sistem echilibrat, adică autonom energetic, nu fix, ci evoluând lent, sub influenţa omului, spre stări din ce în ce mai performante;
- un mod de utilizare care solicită puţin timp, cu condiţia să observi, să controlezi şi să corectezi constant;
- un sistem care asigură nu doar alimente cu o mare valoare dietetică, ci şi numeroase substanţe utile: lemn, reziduuri organice, materii prime diverse.
O grădină de 70 mp poate furniza 40% din hrana unui cuplu pentru 5 minute de muncă pe zi (în medie), adică mai puţin timp decât cheltuim ca să mergem la supermarket.
Permacultivatorul este în cele din urmă creator de estetic, după ce a fost creatorul unui micro-climat. Şi creatorul propriei securităţi.
Permacultura este în esenţă un ecosistem agricol complet, evolutiv, integrat, de autoperpetuare a speciilor vegetale şi animale utile omului.
Permacultura admite şi permite reducerea subsidiilor energetice de natură fosilă din agricultură.
Caracteristicile de bază ale permaculturii:
a) posibilitatea de a pune în valoare terenul la scară redusă;
b) utilizarea solului mai adesea intensivă decât extensivă;
c) diversitatea speciilor vegetale, a varietăţilor utilizate, a producţiei, a microclimatului şi a habitatului;
d) accentul pus pe procesul evolutiv întinzându-se pe mai multe generaţii;
e) utilizarea speciilor sălbatice sau puţin selecţionate (plante şi animale) cu titlul de elemente ale sistemului;
f) integrarea agriculturii, a creşterii animalelor, a gestiunii pădurii;
g) permacultura poate fi dezvoltată pe terenuri stâncoase, mlăştinoase, sărăcăcioase, în pantă abruptă, care nu convin altor sisteme.
Productivitatea agriculturii este evaluată de randamentul pe unitate de suprafaţă. Acest randament este mai mic pentru fiecare dintre speciile aflate într-un sistem de tip permacultură. Însă suma randamentelor unui astfel de sistem este mai mare, în primul rând pentru că un sistem de monocultură nu poate utiliza toată energia disponibilă şi toate elementele nutritive existente.
În sistemele moderne de aprovizionare alimentară, nutriţia completă şi variată sunt obţinute graţie unei reţele de transport, de stockare şi de vânzare cu acoperire mondială. Această reţea fondată pe subsidii petroliere are deja costuri exorbitante, şi se repercutează asupra locurilor în care are loc producţia (fermele). Acestea din urmă sunt constrânse să adopte metode "eficace" în detrimentul prezervării pământului şi a calităţii produselor.
Permacultura este un sistem economic, care nu cheltuieşte cu transportul, distribuţia, aporturile industriale în agricultură (pesticide, tratamente chimice). Anumite cheltuieli sunt mari în primul an, dar devin nesemnificative raportate la ciclul de viaţă al plantelor (ex: înfiinţarea unei livezi de nuci este scumpă, însă dacă ţinem cont că arborii pot fi exploataţi peste 70 de ani, cheltuiala iniţială îşi diminează drastic ponderea).
Permacultura solicită mână de lucru pentru înfiinţare şi recoltare, însă renunţă la cele mai multe dintre lucrări. Favorizează totuşi observaţia şi controlul mai mult decât forţa fizică.
Dezvoltarea sistemelor de tip permacultură este un proces lung şi costisitor. Amortizarea cheltuielilor durează, însă profitul apare din primul an. În mod evident, aplicarea stratului protector, butăşirea arborilor, înfiinţarea plantaţiilor, protecţia culturilor, pot cere eforturi considerabile, însă nu la fel de mari ca efortul cerut anual de culturile agricole moderne. În contrapartidă, întreţinerea unui sistem de tip permacultură este facilă, iar anumite elemente, ajunse la maturitate, nu mai solicită efort.
A forţa plantele spre maximum de randament productiv este premiza eroziunii solului şi a proliferării paraziţilor.
Permacultura poate fi implantată în orice tip de peisaj.
Structura unui sistem permacultural este dominată de arbori. Pădurea luminoasă este structura cea mai utilă în permacultură. Efectul de lizieră permite folosirea cea mai productivă a pământului. Utilizarea la maxim a efectului de lizieră are un important efect estetic.
Punerea în operă a unui sistem permacultural durează o viaţă de om sau mai mult. Planificarea unui sistem în funcţie de atingerea rapidă a „produsului finit” nu este doar sterilă, ci antiproductivă.
Conceptul de plantă-pionier: anumite plante sunt cultivate până când altele cresc, le umbresc şi le iau locul. De exemplu, se cultivă pe acelaşi teren puiet de nuci şi coacăz negru. Cât timpul nucii cresc şi se dezvoltă, dar nu produc nimic, coacăzul îşi îndeplineşte menirea. Când nucii sunt mari şi încep să fure soarele, coacăzul e spre finalul ciclului de producţie (aproximativ 20 de ani). În acest exemplu, coacăzul negru este plantă-pionier.
Este bine de început sistemul permacultural prin plantarea de lucernă sau trifoi roşu.
Este mai productiv să gândeşti în termeni de „situaţii dăunătoare” decât să consideri că anumite specii sunt inamicii imuabili ai omului.
Se admite în general că monocultura conduce la creşterea dramatică a efectivelor speciilor parazite, în vreme ce mediul monocultural poate fi defavorabil prădătorilor care ar putea stăpâni proliferarea dăunătorilor. Într-un sistem comportând specii variate de plante şi de animale, cu habitaturi şi microclimate diverse, apariţia parazitismului este mai puţin probabilă.
Pentru ca rezultatul să fie atât productiv cât şi estetic, elementele care trebuie cunoscute şi luate în consideraţie în cazul amenajării unui spaţiu pentru sistemul de permacultură:
a) climat;
b) configuraţie topografică;
c) aprovizionare cu apă;
d) drumuri de deservire;
e) ansambluri vegetale;
f) microclimat;
g) clădiri permanente;
h) garduri;
i) sol.
În agricultura extensivă pe scară mare, ceea ce se cultivă corespunde condiţiilor climatice, însă microclimatul este în mod deliberat neglijat.
Stratul protector (mulch) este utilizate printre altele pentru a reţine mult timp umiditatea în sol. Totuşi, primăvara nu permite încălzirea corespunzătoare a solului.
Vegetaţia îmblânzeşte clima: îngheţul e mai rar în pădure iarna, în timp ce primăvara e mai răcoare în pădure. Solul se usucă mai rar, iar ploaia pătrunde mai blând până la pământ.
Masele de apă (iazuri, rezervoare de baraj) sunt foarte importante pentru microclimat, căci reflectă lumina.
Zidurile negre, din pietre rugoase, înmagazinează o cantitate considerabilă de lumină, care este iradiată în timpul nopţii. Zidurile fără asperităţi, în culori luminoase, reflectă cea mai mare parte a luminii şi a căldurii care îi atinge.
Pentru a se înfiinţa un sistem de tip permacultură se va proceda la zonarea spaţiului disponibil, în scopul delimitării categoriilor energetice sistemului. Diviziunea sectorială permite controlul energiilor exterioare sistemului (soare, vânt, foc). Ideal, ar trebui creat un amfiteatru de copaci, cu ochiuri de apă şi suprafeţe înierbate alături de structuri dedicate îndeplinirii mai multor funcţii.
În amplasarea zonelor dintr-un sistem de tip permacultură unul dintre criterii este intensitatea utilizării. Cu cât o suprafaţă este mai des vizitată (ex: grădina de zarzavat), cu atât este mai aproape de casă. Invers, o suprafaţă care necesită un volum de lucru mai mic (ex: livada de nuci) se găseşte la mai o mai mare distanţă de casă.
Zona I (0,1-0,3 ha) este originea sistemului. Cuprinde: casa, grajdurile, sera, atelierele, grădina de legume. Animalele nu sunt libere în această zonă.
Zona II este pentru permacultura intensivă. Cuprinde: terase, ziduri de piatră, garduri vii, heleşteie şi spalieri. Arborii mari sunt puţini numeroşi, însă sub-etajul este dezvoltat. Speciile care au nevoie de griji speciale ar trebui să se găsească aici. Zburătoarele precum bibilica, raţa, găina, porumbelul ar putea să se găsească aici în libertate.
Zona III este pentru permacultura rustică. Producţia este destinată în special animalelor, atât prin păscut cât şi prin recoltat. Structura vegetală cuprinde garduri vii, boscheţi, perdele de vânt. Nucile, alunele, jirul şi ghinda sunt principalele fructe. Animalele care trăiesc aici în libertate sunt gâştele, curcile, iepurii, oile.
Zona IV este o silvicultură extensivă şi păşuni libere, cu plante adesea spinoase, cu rol de protecţie. Vacile, caii, măgarii, cerbii, şi porcii ar fi animalele pentru care este destinată această zonă.
Apa este foarte importantă în punerea în operă a unui sistem permacultural.
Orice sol poate rodi, niciunul nu este în întregime lipsit de valoare.
Punerea în operă a permaculturii priveşte următoarele aspecte:
a) plante;
b) structuri şi îngrădiri;
c) animale;
d) ciuperci;
e) permacultura în mediul urban.
Plantele trebuie abordate prin plantarea cât mai multor specii. Informaţiile ulterioare vor implica mai târziu selecţia fondată pe informaţiile de primă mână.
Factori de care trebuie ţinut cont în alegerea speciilor de plante:
a) obiceiurile alimentare;
b) capitalul şi forţa de muncă;
c) suprafaţa cultivabilă;
d) influenţa fiecărei plante asupra diversităţii celorlalte;
e) spaţiul ocupat de plantă;
f) producţia plantei pe unitatea de suprafaţă;
g) caracterul unic sau foarte specializat a unor plante pentru anumite utilizări;
h) constrângerile zonale sau climaterice.
O plantaţie de arbori spaţiaţi la 5 metri are nevoie de 400 de arbori la hectar. Una de arbuşti spaţiaţi la 2,5 m are nevoie de 1600 de plante la hectar.
Cei mai mulţi dintre copacii care produc nucifere au nevoie de altoi pentru a avea o producţie abundentă, precoce.
Structurile precum pereţii, gardurile, structurile vegetale precum gardurile vii şi perdelele de arbori împotriva vântului sunt elemente importante în permacultură. Acestea pot modifica climatul în multe feluri.
Cele mai bune garduri vii sunt alcătuite din mai multe plante: unele cu creştere lentă, altele cu creştere rapidă, unele cu spini, altele fără spini, unele mai înalte, altele mai joase.
Un sol supraexploatat sau foarte sărăcit poate fi refăcut prin intermediul permaculturii în 5-10 ani, prin intermediul stratului protector (mulch) format din deşeuri vegetale şi animale.
Deşi animalele sunt indispensabile în permacultură, acestea nu trebuie introduse în prima perioadă a instalării sistemului. Tipic pentru acest sistem este creşterea animalelor în regim de semilibertate (omul le mută dintr-o parcela într-alta). Tendinţa de a furniza în exclusivitate furaje concentrate trebuie evitată.
Păsările de curte consumă deşeuri şi recuperează ceea ce risipesc alte animale. În plus, controlează forme de viaţă inoportune (viermi, larve, muşte).
Raţele şi porcii furnizează excremente pentru hrana peştilor.
O familie formată dintr-un gâscan şi trei gâşte de 4 ani pot face până la 50 de boboci anual, pe care-i îngrijesc foarte bine. N-au nevoie de adăpost, cuibăresc sub cerul liber fără probleme. Bobocii care eclozează în primăvară pot fi sacrificaţi în decembrie.
Creşterea curcilor presupune mult efort, pentru că se îmbolnăvesc uşor. Pot fi lăsate în libertate sub stejari şi fagi, fiind mari consumatoare de ghindă şi jir. Se sperie uşor. Trebuie îndepărtate de găini, de la care se molipsesc de boli.
Bibilicile nu scurmă, fiind mai puţin distrugătoare decât găinile. Se adăpostesc în copaci, neavând nevoie de adăpost. Ouă până la 100 de ouă pe an, dar nu se ocupă de boboci.
Unele raţe zboară cu uşurinţă, de aceea trebuie să li se taie vârfurile aripilor, sau să fie hrănite din abundenţă.
Creşterea caprelor în număr mare este incompatibilă cu permacultura, fiind prea distrugătoare. Capra valorifică mai bine nutreţul decât vaca, laptele fiind mai bun şi mai sănătos decât al celorlalte ierbivore. Se hrăneşte uşor, consumând ceea ce alte ierbivore refuză.
Utilitatea albinelor într-un sistem permacultural este considerabilă. Albinele îşi elaborează produsele pornind de la surse care altfel ar rămâne neutilizate. Producţia de miere a unui stup este de 10-50 kg per sezon.
Există potenţial permacultural în periferiile oraşelor.
În fiecare generaţie câteva persoane întorc spatele modurilor de viaţă convenţionale şi încearcă să stabilească un nou mod de a trăi - de regulă un mod de viaţă fondat pe cooperare şi acord, mai degrabă decât pe ambiţie şi apropriere. Ultimii douăzeci de ani au văzut creşterea mişcării comunitare, în care bărbaţi şi femei au încercat să se dezvolte ca indivizi şi să trăiască în grup. Responsabilitatea faţă de comunitate dă membrilor acesteia sentimentul de control asupra propriului viitor. Oamenii încearcă asta în ciuda absenţei sprijinului statului în zonele rurale, în ciuda deteriorării şoselelor rurale, în ciuda nivelului din ce în ce mai ridicat al taxelor şi impozitelor locale.
Una din cauzele cele mai importante ale migrării spre sat este dezamăgirea oamenilor cu un nivel profesional superior faţă de politica actuală, dominată de afacerism, şi în raport cu scăderea dramatică a calităţii vieţii.
În prezent, oraşele sunt „gropi energetice”, fapt care le face risipitoare şi vulnerabile. Existenţa lor este pusă sub semnul întrebării într-un viitor al energiilor scumpe şi al transporturilor costisitoare. Oraşele se află faţă de sate în stadiul de dependenţă parazitară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu