Laura van Schöll, Cum să gestionezi fertilitatea solului (note de lectură)

Prezenţa materiei organice în sol este esenţială pentru a-i menţine fertilitatea. Organismele din sol transformă materia proaspătă organică în humus. Acesta din urmă dă culoarea închisă a solului, permiţând reţinerea apei şi a substanţelor nutritive.

Spre deosebire de îngrăşămintele organice, îngrăşămintele chimice acţionează imediat asupra plantelor. Îngrăşămintele organice trebuie mai întâi să se descompună în substanţe nutritive înainte de a putea fi utilizate de către plante. Asta înseamnă că materia organică nu are efect decât pe termen lung, în timp ce îngrăşămintele chimice acţionează imediat, uneori şi în termen de câteva zile, asupra fertilităţii solului. Totuşi, îngrăşămintele chimice sunt epuizate după un sezon, în vreme ce materia organică continuă să amelioreze fertilitatea şi structura solului.


Partea I. Fertilitatea solului şi practicile agricole

Metodele pe care agricultorul le poate utiliza pentru îmbunătăţirea calităţii pedologice, fără să cheltuiască prea mult şi cu efect ecologic asigurat, sunt:
a) mulcirea;
b) aportul de îngrăşăminte verzi;
c) culturile asociate;
d) repausul verde;
e) agricultura forestieră.

Viteza de descompunere a materiei organice depinde de climat: dacă este cald şi umed, materia organică de descompune mai rapid decât dacă este rece sau uscat.

Arderea vegetaţiei pentru a pregăti terenul în vederea culturilor aduce un mare avantaj, pentru că terenul nu ma trebuie curăţat, iar cenuşa conţine numeroase substanţe nutritive ce pot fi folosite imediat. Totuşi, după câteva sezoane se constată efecte negative la nivelul substanţelor nutritive şi a fertilităţii solului. Mari cantităţi de azot şi de sulf sunt degajate în atmosferă, pierzându-se pentru totdeauna. Solul este lipsit de protecţie, şi riscă să fie acoperit cu o crustă, sau să sufere o eroziune hidrică şi eoliană.

În zonele umede şi subumede, unde plouă tot timpul anului, acoperirea vie a solului cu îngrăşăminte verzi este preferabilă mulcirii. În zonele cu regim pluviometric moderat, îngrăşămintele verzi intră în concurenţă pentru apă cu cultura principală.

În zonele subumede şi aride, sau chiar uscate, unde sezonul ploilor este scurt, eroziunea eoliană şi hidrică reprezintă un pericol serios. Mulcirea este soluţia cea mai eficace pentru aceste locuri.

Mulcirea reprezintă acoperirea solului cu materii organice: resturi vegetale, paie sau frunze, plastic sau chiar pietre mici.

Obiectivele mulcirii sunt:
a) ameliorarea infiltrării;
b) protecţia solului împotriva eroziunii hidrice şi eoliene şi a dezhidratării;
c) prevenirea temperaturilor prea ridicate ale solului;
d) creşterea nivelului de umiditate din sol.

Descompunerea paielor din mulci duce la creşterea de materie organică din sol.

Inconvenientele mulcirii:
a) anumite organisme beneficiază în aşa măsură de creşterea umidităţii solului încât proliferează sub stratul de paie;
b) utilizarea reziduurilor de plante duce la creşterea numărului de paraziţi.

Aportul de îngrăşăminte verzi constă în introducerea în sol de plante verzi nelemnificate. Dacă este vorba de leguminoase, unul din scopuri este fixare azotului atmosferic în sol.

Avantajele îngrăşămintelor verzi:
a) în cursul creşterii, se comportă ca un mulci viu;
b) absorb substanţe nutritive, împiedicând spălarea lor; odată incorporate în sol, eliberează aceste substanţe nutritive;
c) rădăcinile plantelor verzi au un efect pozitiv asupra solului.

Inconveniente:
a) investiţie de timp şi muncă care nu aduce un efect pozitiv imediat;
b) există o alternativă mult mai uşor de efectuat: cultura asociată.

Îngrăşămintele verzi sunt introduse în sol atunci când sunt verzi şi suculente.

Culturile asociate constituie o metodă care constă în cultivarea concomitentă a două culturi pe acelaşi teren. Combinându-se culturi cu tip de creştere diferită, se obţine o mai bună utilizare a luminii, apei şi a substanţelor nutritive.

Obiective:
a) creşterea imediată a producţiei, în comparaţie cu monocultura;
b) o mai bună acoperire a solului;
c) utilizarea optimă a luminii solare;
d) creştere mai eficace a rădăcinilor;
e) un supliment de azot;
f) repartizarea riscurilor recoltelor mediocre pe mai multe plante;
g) limitarea bolilor şi a paraziţilor.

Se asociază cerealele cu fasolea. Cerealele caută lumina şi se ridică, în timp ce fasolea acoperă solul, crescând bine şi la umbră.

Se întâmplă că o plantă produce substanţe care alungă insecte sau paraziţi care atacă altă plantă, sau atrage insectele care mănâncă organisme din sol sau insecte dăunătoare altei plante. Ex: se plantează cepe şi morcovi unul lângă celălalt.

Inconveniente:
a) culturile asociate nu se pot mecaniza;
b) densitatea plantelor crescând, este foarte greu de intervenit în caz de boli.

În timpul perioadei de repaus verde, se seamănă şi se stimulează specii care au calitate superioară celor care ar creşte spontan în această perioadă. Obiectivul este restabilirea rapidă a fertilităţii solului. Inconvenientul este că agricultorul investeşte bani şi timp în ceva ce nu-i aduce niciun venit financiar.

Metoda constă în a stimula sau a semăna specii care au caracteristicile următoare:
a) acoperire rapidă a solului;
b) producţie ridicată de biomasă;
c) fixare a azotului;
d) dezvoltarea unui sistem radicular întins şi profund;
e) fără riscul de a se răspândi în câmpurile vecine, sub formă de seminţe purtate de vânt;
f) uşor de introdus în sol.

Agricultura forestieră cuprinde toate formele de utilizare a pământului care constau în cultivarea de specii lemnoase (arbori sau arbuşti) în asociere cu alte plante sau animale.

Obiectivele cele mai importante sunt:
a) împiedicarea pierderii de substanţe nutritive;
b) furnizarea unei protecţii împotriva eroziunii eoliene şi hidrice;
c) furnizarea de mulci organic;
d) obţinerea de produse de valoare;
e) transformarea mediului într-unul mai potrivit pentru animale.

Arborii şi arbuştii au sisteme radiculare care au acces la substanţe nutritive şi apă fără să fie în concurenţă cu plantele care dispun doar de rădăcini superficiale.

Arborii şi arbuştii pot forma garduri vii.


Partea a II-a. Fertilitatea solului şi fertilizarea

Următoarele procese provoacă o pierdere de substanţe nutritive:
a) recolta;
b) evaporarea (mai ales azot);
c) scurgerea (mai ales azot);
d) fixarea (mai ales fosfor);
e) eroziunea (toate substanţele).

Există un aport de substanţe nutritive în procesele următoare:
a) descompunerea de materie organică;
b) fixarea azotului;
c) expunerea la intemperii;
d) aportul de îngrăşăminte chimice;
e) ploaia şi depunerile de material.

Ca şi bălegarul, compostul este un îngrăşământ ideal. Pentru a-l obţine, se acumulează materii organice (reziduuri de plante, paie, bălegar, deşeuri de bucătărie etc.), apoi microorganismele descompun materialul.

Compostajul este potrivit mai ales în regiunile mai uscate, în care reziduurile îngrăşămintelor verzi se descompun prea lent pe câmp.

Avantajele compostului:
a) distruge bolile şi paraziţii, precum şi seminţele buruienilor, care nu pot supravieţui din cauza temperaturii ridicate a grămezii de compost;
b) şoarecii şi şobolanii îşi pot face cuib sub mulci, însă nu şi sub compost;
c) anumite materiale au un raport C:N foarte ridicat, care riscă să imobilizeze azotul; după compostaj acest inconvenient este eliminat;
d) prin compostare, substanţele nutritive şi materia organică acţionează asupra terenului timp de mai multe sezoane.

Inconveniente:
a) cere multă muncă;
b) în anumite locuri, bălegarul s-ar putea să nu fie prea uşor de obţinut;
c) mirosul s-ar putea să fie dezagreabil.

Compostul trebuie să fie umed. Dacă e prea umed, va putrezi, în loc să se descompună. Dacă e prea uscat, bacteriile nu se vor putea dezvolta suficient. Un bun nivel de umiditate se obţine dacă se stropeşte suficient materialul înainte de compostare. Grămada de compost trebuie să fie la umbră, pentru a se împiedica uscarea.

Pentru a se ventila grămada de compost, materialele fine trebuie amestecate cu cele brute. Se practică găuri de ventilare şi se întoarce grămada în acelaşi scop.

Temperatura în grămada de compost trebuie să fie de 60-70 grade Celsius.

Bălegarul este compus din excremente de animale, în general amestecate cu paie şi frunze. Nu poate fi utilizat în stare proaspătă. În prima etapă de descompunere, anumite substanţe sunt eliberate şi riscă să frâneze dezvoltarea plantelor sau să ardă frunzele.

Solurile acide trebuie să primească un supliment de var, care va duce la creşterea pH-ului.


Partea a III-a. Cadru teoretic

Elementele necesare supravieţuirii plantelor se numesc plante nutritive. Substanţele nutritive de care planta are nevoie pentru a îndeplini un ciclu integral de creştere se numesc substanţe nutritive esenţiale. Acestea din urmă se împart în două grupe:
a) macroelemente;
b) oligoelemente.

Macroelementele sunt necesare în cantitate mare:
a) carbon;
b) hidrogen;
c) oxigen;
d) azot;
e) fosfor;
f) potasiu;
g) calciu;
h) sulf;
i) magneziu.

Oligoelementele sunt necesare în cantităţi mici:
a) fier;
b) magneziu;
c) bor;
d) zinc;
e) cupru;
f) molibden.

Azotul este foarte important în formarea proteinelor în plantă. Stimulează creşterea tulpinii şi a frunzelor.

Fosforul joacă un rol foarte important în respiraţie şi aport de energie.

Potasiul dă fermitate plantei, precum şi un important sistem radicular.

Sulful este necesar formării de compuşi organici, de vitamine şi ai altor compuşi ai plantei.

Calciul influenţează creşterea şi forţa plantelor.

Magneziumul este necesar pentru fotosinteză.

Particulele solide din sol se împart în patru grupe:
a) pietre;
b) nisip;
c) mâl;
d) argilă.

Particulele de argilă sunt cele mai mici din sol. Sunt în măsură să absoarbă substanţe nutritive şi să le reţină. Porii dintre particulele de argilă sunt foarte mici. Argila se dilată în contact cu umezeala. Este compactă, solidă şi foarte dură.

Talia şi caracteristicile mâlului sunt la jumătatea drumului dintre nisip şi argilă. Porii sunt mai mici decât cei ai nisipului, dar mai mari decât cei ai argilei. Absorb foarte puţine substanţe nutritive. Nu prezintă aderenţă.

Nisipul absoarbe extrem de puţine substanţe nutritive. Porii care separă firele de nisip sunt mari. Nu prezintă aderenţă.

Solul este constituit din diferite texturi, ale căror particole tind să formeze agregate. Este vorba de grupări în diferite proporţii de: nisip, mâl, argilă şi materie organică. Humusul serveşte drept liant în formarea agregatelor. Organismele solului joacă un rol important în formarea şi stabilitatea agregatelor, transformând concomitent materialul proaspăt în humus.

Două caracteristici permit determinarea disponibilităţii de azot în sol:
a) aciditatea (pH);
b) capacitatea de schimb cationic (CSC).

Solul extrem de acid poate fi comparat cu oţetul, în timp ce solul extrem de alcalin cu săpunul. Nivelul de aciditate este indicat de simbolul pH. Un sol acid are un pH mai mic de 6. Un sol alcalin are un pH mai mare de 7. Solul cu un pH cuprins între 6 şi 7 este neutru. Un pH de 4 sau 10 este extrem, cele mai multe soluri au pH 5-9.

Atunci când se face diagnosticarea solului, se iau în calcul câţiva factori:
a) textura şi structura solului;
b) prezenţa straturilor impermeabile;
c) nivelul materiei organice şi a vieţii în sol;
d) rezervele în substanţe nutritive;
e) nivelul de pH.