Hil Kuypers, Protecţia solurilor contra eroziunii (note de lectură)

Există o eroziune naturală sau geologică, şi o eroziune accelerată sau antropică. Eroziunea geologică este foarte lentă, de regulă ceea ce dispare din cauza ei este recreat graţie vegetaţiei.

Degradarea solurilor este un concept foarte larg, care include nu doar eroziunea, ci şi salinizarea, poluarea, etc.

De fiecare dată când încercăm să evaluăm eroziunea de pe un teren anume, este important să avem în vedere derularea procesului, cauzele care l-au declanşat, şi de ce se manifestă în locul acela precis.

Ca regulă generală, trebuie acordată o atenţie deosebită amontelui pantei, precum şi sursei de apă. Dacă ştii de unde vine apa, ştii de unde vine eroziunea.

Apa poate eroda sub formă de:
a) ravene (şanţuri profunde şi neregulate, provocate de acumularea şi de scurgerea unei cantităţi mari de apă);
b) raveline (ravine puţin adânci);
c) rigole (şanţuri şi mai mici, care însă adesea se unesc şi dau naştere unor ravene);
d) piedestaluri („insule” în mijlocul ravenelor);
e) pietre pe suprafaţa solului;
f) apa culoarea noroiului (galbenă, roşie sau maro);
g) sedimentarea solului;
h) alunecările de teren.

Adesea, în vârful unei pante recolta este mai mică decât în partea inferioară a pantei. Acest lucru se întâmplă ca rezultat al eroziunii, iar cantitatea de sol din amonte este inferioară celei din aval. Solul din vârful pantei este mai deschis la culoare, pentru că stratul superficial bogat în materie organică şi argilă a fost deplasat de eroziune. Mai poate avea loc şi o schimbare a compoziţiei vegetaţiei, ca de exemplu o reducere a numărului speciilor vegetale situate în vârful pantei.

Există două tipuri de eroziune hidrică: eroziunea „în pânză” şi eroziunea „pe firişoare”. Prima este o consecinţă a picăturile de ploaie care distrug agregatelor solului. La suprafaţa solului se formează o crustă slab permeabilă pentru aer şi apă. Dacă apa nu se poate infiltra, se scurge, ducând cu ea o „pânză” de elemente nutritive. Acest tip de eroziune se produce atunci când suprafaţa terenului este regulată, cu pantă uniformă.

Cu cât o pantă este mai accentuată, cu atât viteza apei va fi mai mare iar forţa sa de eroziune mai intensă.

Solurile rezistă în mod diferit la eroziune. Rezistenţa depinde de:
a) textură;
b) nivelul umidităţii (solul mai umed este mai sensibil şi mai expus);
c) prezenţa materiei organice (care acţionează ca un liant).

Eroziunea „în firişoare" este capacitatea cursurilor temporare de apă de a smulge particule de pământ şi de a le transporta mai departe. Viteza curgerii apei este cu atât mai mare cu cât solul este mai lipsit de asperităţi. Tijele plantelor, pietrele sau mulciul cresc rezistenţa la acest tip de eroziune.

Apa care nu a atins nivelul de curgere nu se transformă în eroziune „în firişoare”, ci profită creşterii vegetale atunci când se poate infiltra în sol. Un sol friabil absoarbe o cantitate de apă mult mai mare decât un strat arabil uniform.

Principiile luptei împotriva eroziunii sunt:
a) reducerea forţei de impact a picăturilor de ploaie, adică protejarea solului împotriva violenţei directe a ploii;
b) ameliorarea stabilităţii (rezistenţei) solului, adică a nivelului la care solul îşi conservă structura în ciuda impactului ploii;
c) reducerea cantităţii de apă scursă, ceea ce permite o mai bună infiltrare a apei în sol;
d) reducerea vitezei apei şi controlul evacuării apelor scurse.

Prezenţa unei culturi care acoperă bine solul este un mijloc eficace de luptă împotriva eroziunii. Întâi, pentru că diminuează forţa de atac a picăturilor de ploaie. Apoi, pentru că diminuează viteza scurgerii, creşte stabilitatea solului, permeabilitatea şi în cele din urmă capacitatea de infiltrare a apei.

Materia organică incorporată în sol are următoarele efecte pozitive:
a) contribuie la fixare în sol a agregatelor care rezistă mai bine la atacul picăturilor de ploaie;
b) contribuie la creşterea activităţii biologice şi favorizează formarea mai rapidă a humusului;
c) crescând capacitatea de infiltrare a apei, humusul duce de asemenea la creşterea capacităţii de reţinere a apei în sol.

Atunci când ne gândim la eroziunea solului, ne imaginăm adesea ravene spectaculoase. Însă există nişte efecte foarte supărătoare, care nu sunt câtuşi de puţin spectaculoase:
a) diminuarea capacităţii de reţinere a apei;
b) pierderea de elemente nutritive.

Prin protecţia culturilor se înţelege ansamblul măsurilor destinate conservării solurilor folosite pentru agricultură. Având în vedere că pământurile agricole sunt o parte a mediului, protecţia trebuie să ia în calcul ansamblul mediului.

Practicarea agriculturii în funcţie de curbele de nivel, agricultura pe straturi, au ca scop reducerea pierderii apei prin şiroire şi păstrarea ei în sol. Limitarea lucrărilor agricole, mulcirea, utilizarea straturilor protectoare au ca scop protejarea solului de impactul ploii, menţinând şi crescând fertilitatea.

Cultivarea în funcţie de curbele de nivel este o tehnică de conservare care presupune lucrări agricole şi plantarea culturilor în unghi drept în raport cu panta, respectând şi urmând curbele de nivel ale terenului.

Panta nu trebuie să depăşească 10%, iar lungimea ei trebuie să fie mai mare de 100 m.

Prezintă inconvenientul că, atunci când amplasarea brazdelor şi a biloanelor este defectuoasă, apa se poate concentra în anumite puncte, ducând la apariţia ravenelor.

Cultura pe straturi este un sistem de cultură în care straturile unei culturi date (ex: porumb), alternează pe flancul unei coline cu straturi de vegetaţie mai densă, precum cereale, gazon sau o leguminoasă. Straturile mai bine protejate împotriva eroziunii alternează cu straturi mai puţin protejate.

Este recomandată pentru pante a căror înclinare nu cere construirea de terase (15-20%). Este economică şi nu cere cunoştinţe tehnice speciale.

Prin limitarea practicilor agricole („no till” în engleză) se înţelege o practică ce constă în plantarea unei culturi care acoperă solul, care este recoltată lăsându-se miriştea pe sol, după care se seamănă pe mirişte cultura următoare. Solul este lăsat intact.

Prin „minimum tillage” se înţelege o cultură plantată cu un minim de muncă. Seminţele de porumb sunt plantate în găuri făcute cu un baston la o anumită distanţă unele de altele.

Tehnica „relay cropping" presupune că noua cultură este deja semănată înainte ca cea precedentă să fie recoltată. Astfel se poate aplica rotaţia culturilor.

Mulcirea este aplicarea pe suprafaţa solului a unei cuverturi de vegetale moarte sau de alte materii, în scopul protejării împotriva eroziunii. Mulciul fiind un produs scump, se recomandă pentru produsele cele mai costisitoare.

Orice rezidu agricol, precum paiele, tulpinile de porumb, frunzele arborilor, ierburile uscate, chiar şi crengile copacilor, pot servi drept mulci. Crengile trebuie fragmentate în bucăţi de mai puţin de 10 cm. Pentru a evita împrăştierea mulciului sub efectul vântului, se recomandă acoperirea lui cu un strat subţire de pământ (sau fixarea cu nişte crengi).

În livadă, mulciul nu trebuie să atingă trunchiul arborilor, fiind adesea contaminat cu boli.

Dacă mulciul este din lemn, crengile nu trebuie să fie mai vechi de 3-5 luni. Altfel, trebuie adăugat un supliment de bălegar.

Fertilizarea verde este un strat vegetal furnizat de o cultură semănată în special pentru a proteja solul şi/sau a-i spori fertilitatea. Când plantele din această cultură sunt incorporate în sol în stare verde, nedescompuse, se vorbeşte despre îngrăşăminte verzi sau de strat ameliorator.

Printre îngrăşămintele verzi leguminoasele care graţie unei bacterii simbiotice fixează azotul atmosferic deţin un loc de seamă.

Cultura multiplă (multiple cropping) este cultivarea a diferite plante agricole în acelaşi spaţiu.

Eroziunea are adesea legătură cu cărările făcute de animale, mai ales în jurul izvoarelor şi în jurul satelor. Animalele merg aproape întotdeauna pe aceleaşi cărări, distrugând covorul vegetal şi stratul productiv al terenului.

Funcţia pădurii în ceea ce priveşte lupta împotriva eroziunii este dublă:
a) aspectul protector;
b) aspectul de ameliorare hidrologică.

Reîmpădurirea este una dintre măsurile cele mai recomandate în programele de conservare a solurilor.

O măsură importantă pentru a preveni eroziunea poate fi şi construcţia, ameliorarea şi întreţinerea unei bune reţele de drenaj în pantă. Scopul ei este evacuarea apei în deplină siguranţă.