Toby Hemenway, Grădina Gaiei (partea I), note de lectură

Subtitlu: Un ghid pentru permacultura la scară umană

Cuvânt înainte (de John Todd)

Fiecare microunivers natural se auto-organizează după patru legi :
a) micro-universurile se organizează în prezenţa luminii;
b) auto-organizarea duce la auto-design;
c) micro-universurile se pot autoregla; după dezastre se repară, reconstruindu-se de regulă altfel decât au fost înainte;
d) se pot autoperpetua.

Designul ecologic, aplicat la nivelul unei grădini familiale, poate transforma complet modul în care peisajele sunt concepute şi oamenii hrăniţi.

Partea I. Grădina ca ecosistem

Capitolul 1. Introducere în grădina ecologică

Există printre grădinari un trend spre bio.

Adesea, grădinarii care iubesc natura îşi organizează proprietatea pe 3 segmente :
a) grădina de zarzavat, ordonată, dar în care păsările nu sunt bine primite;
b) straturile cu flori, care oricât de frumoase ar fi, nu pot hrăni pe nimeni;
c) colţul sălbatic, care în afara ideii în sine nu oferă nimic oamenilor.

Această carte este despre conectarea celor trei grădini într-una singură.

Dacă sunt corect concepute, grădinile ecologice au necesităţi moderate de apă, iar solul se îmbogăţeşte singur, nefiind nevoie de fertilizanţi.

Grădini care realmente lucrează împreună cu natura

O grădină ecologică arată şi se comportă asemenea naturii. Între plante, viaţa solului, insecte benefice şi animale se creează conexiuni puternice. Totul se comportă ca o reţea.

În natură, niciun element nu face un singur lucru. În grădina ecologică, spre deosebire de grădinile convenţionale, fiecare element slujeşte mai multor scopuri. Iar fiecare scop este susţinut de mai multe elemente.

De ce solicită grădinăritul atât de multă muncă ?

De ce fiecare pădure şi fiecare păşune o duce foarte bine fără intervenţie umană, fiind aproape neatinsă de boli şi dăunători ? De ce într-o grădină buruienile apar peste tot iar fie care plantă este atacată de gândaci dăunători? Asta se întâmplă pentru că grădina, spre deosebire de pădure şi de pajişte, ignoră legile naturii.

Natura nu face niciodată un singur lucru (vegetaţie de acelaşi tip, cu aceeaşi vârstă, cu aceeaşi profunzime a rădăcinilor. Natura fuge de terenurile goale. Natura nu ară.

Pe termen lung, lucrările solului distrug fertilitatea, bătătoresc solul şi conduc la eroziune. Terenul gol este habitatul perfect pentru buruieni. Blocurile de plante identice sunt invitaţii pentru dăunători şi boli.

De ce să ari şi să deversezi camioane de îngrăşăminte chimice când viermii din sol împreună cu plante fertilizatoare, vor construi cel mai adecvat sol posibil, cu foarte puţină muncă?

Într-un peisaj echilibrat, bolile şi insectele rareori o iau razna.

Dezbaterea specii autohtone vs. exotice

Există invazii a speciilor neautohtone, însă acestea au loc doar în terenuri derutate ecologic. Pe terenurile mature ecologic aceste anomalii nu apar.

Natura are o răbdare cărora oamenilor le lipseşte. Natura câştigă pe termen lung.

Disputele privitoare la speciile autohtone vs. exotice nu-şi au rostul. Întotdeauna speciile au « circulat » între continente, ajutate de păsări, de vânt, de curenţii oceanici, de îngheţarea strâmtorilor. Întotdeauna specia "invazivă" se va adapta mediului, făcându-şi loc în noul ecosistem, încadrându-se ca şi cum ar fi dintotdeauna acolo.

O plantă proliferează numai dacă găseşte condiţiile propice. Modifică-i condiţiile, şi ai rezolvat problema, fără să te lupţi cu planta.

Premiza majoră a acestei cărţi este că suntem capabili, prin intermediul grădinilor noastre, să reduce presiunea exercitată asupra sănătăţii planetei.

Grădinile ecologice subliniază rolul comunităţilor de plante, adică plante care creează sol, plante medicinale şi culinare, specii care atrag insectele şi păsările, toate creând reţele interacţionale care reduc munca grădinarului, aducând recolte abundente pentru oameni şi pentru viaţa sălbatică.

Cum să faci deşertul să înflorească în mod sustenabil

Grădina obişnuită este un deşert ecologic şi agricol. Peluza nu oferă adăpost pentru nimic, doar un loc unde poţi sta jos. Cele mai multe dintre speciile ornamentale nu reprezintă decât atracţii vizuale, putând fi înlocuite cu altele la fel de frumoase, dar care au utilitate pentru oameni şi viaţa sălbatică.

Peisajele neproductive din jurul casei maschează imensele dezastre ecologice pe care consumismul nostru le face în altă parte, departe de ochii noştri.

Cum să utilizezi această carte

Prima parte continuă cu ideea grădinii ca ecosistem. Capitolul 2 oferă un ghid al concepţiilor ecologice pe care le pot aplica grădinarii. Capitolul 3 descrie tehnicile pe care le poţi utiliza pentru a planifica şi a pune la punct o grădină ecologică.

A doua parte este ceva mai practică, analizând componentele grădinii ecologice. Capitolul 4 tratează solul, capitolul 5 apa, capitolul 6 plantele, capitolul 7 animalele. Obiectele sunt văzute sub perspective dinamice, evoluând continuu, având propriile calităţi.

Partea a treia arată cum să asamblezi diferitele elemente ale grădinii într-un ecosistem. Capitolul 8 tratează tehnicile de interplantare, arătând cum se pot crea policulturi (amestecuri de specii care lucrează împreună) şi comunităţi de plante. Capitolul 9 oferă câteva metode de conceputi comunităţi de plante de grădină. Pornind de la acestea două, capitolul 10 arată cum să aduni plante şi comunităţi într-o pădure comestibilă multietajată. Ultimul capitol arată cum capătă aceste sisteme o viaţă proprie, devenind mult mai mult decât suma părţilor componente.

Capitolul 2. Ecologia grădinarului

Trei principii ecologice

Este vorba despre: nişa, succesiunea şi biodiversitatea.

Cum să găseşti o nişă

Nişa este rolul jucat de fiecare organism. Atunci când construieşti un habitat, creezi concomitent o cascadă de nişe, exact aceasta fiind ceea ce se încearcă printr-o grădină ecologică.

Cum să grădinăreşti într-o succesiune

Atunci când plantele colonizează un teren gol, începe o progresie. Prima oară apar anumite specii de plante anuale, numite plante pionier, tocmai datorită faptului că apar primele. Acestea umplu vacuumul şi încep ciclul vieţii. Noi le mai numim buruieni. Fac un lucru bun, pentru că protejează solul de eroziunea ploi, creând sol atunci când mor.

Dacă nu se întâmplă nimic, ulterior apar plante perene, sub formă de tufe care oferă protecţie pentru insecte şi chiar păsări. De regulă păsările, dar şi vântul, aduc seminţele copacilor, făcând ca sistem să evolueze spre o pădure. În 50 de ani, câmpul buruienos poate fi o pădure în deplinul sens al cuvântului.

Grădinile convenţionale se comportă ca nişte ecosisteme imature. Din dragoste pentru peluze şi grădini ordonate, ţinem grădinile într-un stadiu timpuriu al dezvoltării ecologice.

Grădina este un sistem dinamic, nu o formă de viaţă imobilă. Pajiştile şi câmpurile agricole tipice mai suferă de o formă de schizofrenie: sunt monoculturi. Natura iubeşte diversitatea.

Biodiversitatea din spatele casei

În cazul nostru, biodiversitatea înseamnă o paletă semi-sălbatică dar bine concepută de plante care vor atrage şi susţine insecte, păsări şi alte animale de care avem nevoie.

Dragostea noastră pentru grădinile ordonate dar nu foarte diversificate este impregnată în cultura noastră. În perioada preindustrială, peluza trâmbiţa sus şi tare că posesorul ei este suficient de bogat încât să sacrifice o porţiune de teren strict ca ornament, în loc să cultive plante comestibile. O peluză tunsă scurt mai arăta încă o dată bogăţia: posesorul ei avea o turmă de oi care s-o tundă uniform.

Dependenţa noastră de peluze impecabile şi de rânduri soldăţeşti de legume şi flori este împotriva tendinţei naturii şi cere muncă neîntreruptă.

O grădină matură

Ecosistemele imature au un nivel scăzut de materie organică. Ecosistemele mature au un nivel ridicat.

În ecosistemele imature, sursa nutrienţilor minerali este non-vie (pietre, ploaie), în timp ce în ecosistemele mature este de biologică (plante, animale, humus).

Pierderile de nutrienţi sunt mari în ecosistemele imature, şi mici în cele mature.

Rolul descompunerii este neimportant în ecosistemele imature.

Microclimatul este aspru, construit de forţe non-vii în ecosistemele imature. În ecosistemele mature microclimatul este blând, constituit de plante.

Ecosistemul imatur este dominat de plante anuale, în vreme ce ecosistemul matur este dominat de plantele perene.

Procentul de biomasă ce persistă de la an la an în ecosistemele imature este scăzut.

Numărul de specii diferite din ecosistemul matur este ridicat.

Lanţurile alimentare (trofice) din ecosistemul imatur sunt scurte, simple, lineare. În ecosistemul matur, dimpotrivă, lanţul alimentar este complex, sub formă de reţea.

Relaţiile simbiotice sunt puţin numeroase în ecosistemul imatur, şi foarte numeroase în ecosistemul matur.

În ecosistemul imatur, dimensiunea medie a organismelor este redusă. Ciclul vieţii în ecosistemul matur este lung şi complex.

Stabilitatea ecosistemelor imature este scăzută. Complexitatea şi gradul de organizare ale ecosistemelor mature este ridicată.

“În natură nu există risipă. Totul este mâncare pentru altcineva, conectat în viaţă şi moarte cu multe alte specii." (p. 24)

Ideea ar fi ca grădinile noastre să imite ecosistemele mature. Nu trebuie să facem noi toată munca. Dacă suntem în stare să punem bazele, natura va face restul. Trăsăturile peisajului natural, care trebuie incluse în grădina ecologică, sunt:
a) sol profund, bogat în nutrienţi şi materie organică;
b) plante care extrag fertilitatea din profunzimea pământului, din aer şi din apa de ploaie;
c) straturi diferite de vegetaţie care creează nişe variate pentru alte creaturi;
d) preponderenţa plantelor perene;
e) relaţii reciproce între plante, insecte, păsări, microbi, mamifere, şi alţi locuitori, inclusiv oameni;
f) cicluri complete, grădina fiind capabilă să-şi producă cea mai mare parte a fertilizanţilor, mulciul, seminţele, plantele noi, ş.a.m.d.

Câteva dintre trucurile naturii pentru grădinari

Dacă grădina este abandonată, îşi pierde imediat specificul. Natura, nu. Fără grădinar, grădina se întoarce în sălbăticie sau moare.

Cu câteva lecţii de la natură putem proiecta grădini care în mod firesc vor fi fertile, sănătoase, cu stabilitate dinamică, vigoare, şi exuberanţa ecosistemelor naturale.

Ameliorarea solului

Natura construieşte solul de sus în jos (prin căderea frunzelor) şi de jos în sus (prin substanţele extrase de rădăcini). Natura nu ară, şi nici noi nu trebuie să arăm.

Plante perene versus anuale

Alimentaţia trebuie schimbată, în sensul unui mai mare loc oferit produselor provenite de la plantele perene. Ar fi vorba despre plante perene ca: ceapa, rădăcinoase, ierburi, sparanghelul şi anghinarea. Nu trebuie uitate fructele arborilor şi arbuştilor.

Piramida funcţiilor

Fiecare parte a grădinii îndeplineşte mai mult decât o singură funcţie. Conceptul de piramidă a funcţiilor are două reguli:
a) fiecare element al proiectului trebuie să facă mai mult decât un singur lucru ;
b) fiecare lucru trebuie făcut de mai mult decât un singur element.

Redundanţa aduce avantaje. Prima este protecţia împotriva dezastrelor. Cele mai importante funcţii într-un organism sau ecosistem au rezerve, uneori cu o profunzime de câteva straturi.

Redundanţa aduce de regulă recolte mai mari.

Capitolul III. Cum să proiectezi o grădină ecologică

Totul este în legătură cu totul. Pentru a avea un peisaj care nu doar arată natural, dar se comportă ca un sistem natural, avem nevoie de un mod de gândire despre elementele proiectului nostru care să meargă dincolo de aparenţe.

Inputurile şi outputurile unei păduri sunt echilibrare, nimic nu se risipeşte, iar totul foloseşte energia solară.

Procesul de proiectare ecologică

Etapele sunt:
a) Observare (Cu ce vom lucra? Care sunt condiţiile şi constrângerile locului ?) ;
b) Vizualizare (Ce trebuie să facă proiectul ? Ce vrem ? De ce are nevoie locul ? Cum ar trebui să fie ?) ;
c) Planificare (De ce avem nevoie ca să ne punem în practică ideile ? Cum ar trebui să fie asamblate elementele?);
d) Dezvoltare (Cum va arăta proiectul final ? Cum îl vom realiza?);
e) Implementare (Instalarea grădinii).

Fiecare peisaj are doi “beneficiari”: oamenii care trăiesc acolo şi pământul însuşi.

Niciun proiect nu trebuie conceput împotriva naturii, ci folosind energia ei. Numai după ce înţelegem cerinţele şi tendinţele locului putem fi siguri de izbândă.

Etapa observării

Prima dată trebuie făcută o hartă operaţională a locului, care să cuprindă clădirile, drumurile de acces, cărările, copacii, caracteristicile principale ale terenului (relief şi compoziţie), scale şi distanţe.

Observarea este cel mai bun exerciţiu pentru a fi plonjat într-un teren. Nu poate fi separat de anumite analize.

Lista lucrurilor pe care proiectantul trebuie să le observe:
a) ariile însorite şi umbrite;
b) direcţia vântului, intensitatea şi schimbarea de-a lungul anotimpurilor;
c) maximele şi minimele de temperatură;
d) punctele de răsărit, apus, zenit în timpul verii şi iernii ;
e) microclimatele (punctele calde, fierbinţi, umezi şi uscate);
f) precipitaţii sub formă de ploaie şi ninsoare;
g) caracteristicile solului (drenaj, greu sau uşor, nisip sau argilă, bogat sau sărăcit, stabil sau alunecos);
h) pâraie, făgaşe, mişcarea apei de ploaie la suprafaţă, zone inundabile;
i) stânci de suprafaţă;
j) vederea în diferite direcţii;
k) activităţi ale vecinilor care pot afecta proiectul (zgomot, copii, animale domestice, vizite etc.);
l) utilităţi: curent electric, telefon, canalizare, ţevi de gaz;
m) activităţi ale asociaţiilor de proprietari şi ale guvernului: reciclare, preluare a deşeurilor, împrăştierea de ierbicide, raţionalizarea apei, zonarea şi restricţiile de construire, servituţi);
n) trafic şi drumuri de acces, frevenţa traficului, vehicule grele sau uşoare, trafic pedestru ;
o) vegetaţie : specii prezente, plante invadatoare sau nocive, specii rare, starea lor de sănătate;
p) animale: native şi introduse, specii dăunătoare, animale cu potenţial periculos (şerpi, păianjeni) ;
q) istoria pământului (de vorbit cu localnicii, de studiat monografii, hărţi, fotografii) ;
r) resursele din vecinătate (surse de materie organică, sol, materiale de construcţii) ; mori, fabrici, procesatori alimentari, magazine, surse de plante şi seminţe.

Vizualizarea

După ce am terminat etapa de observare, trebuie să ne gândim la ce vrem să obţinem, cum vrem să arate acel loc.

Pentru ca un loc să poată fi considerat grădină ecologică, trebuie:
a) să solicite puţine resurse dinafară, mai ales după ce a ajuns la maturitate ;
b) să creeze mai degrabă decât să distrugă habitatul sălbatic;
c) să îmbunătăţească aerul, apa, şi calitatea solului ;
d) în cele din urmă să necesite mai puţină muncă din partea oamenilor.

Întrebări la care trebuie dat răspuns în etapa vizualizării :
a) De ce ai nevoie tu şi ceilalţi locuitori ai locului ? (mâncare, plante medicinale, habitat pentru viaţa sălbatică, flori, intimitate, venit, loc de joacă)
b) De ce are nevoie locul şi regiunea ? Utilizarea anterioară a condus la un abuz care poate fi remediat prin proiectare ? Solul trebuie întinerit? Copacii mor? Ar apărea beneficii dintr-un heleşteu ?
c) Care sunt capacităţile tale, resursele fizice şi financiare, limitaţiile, afinităţile şi antipatiile? Cât timp şi câţi bani eşti dispus să cheltuieşti pentru acest proiect ? Ia în calcul copiii vecinii când te gândeşti la asta.
d) Ce aer va degaja noul peisaj? (pădure, Grădina Paradisului, păşune, sanctuar)
e) Ce vei face acolo?
f) Ce fel de mâncare, ierburi, plante medicinale, lemn de foc, lemn de construcţie, sau alte produse, poate ofer pământul, pe termen lung?
g) Tema de ansamblu a locului va fi educativă, sanctuar, sit demonstrativ, loc de trăit, grădină comercială?

Planificarea

Se desparte în trei segmente: priorităţi, analiză şi proiectare.

Priorităţi. Care sunt problemele cele mai urgente?

Priorităţile pot fi de mai multe feluri :
a) personale ;
b) estetice ;
c) probleme care trebuie rezolvate ;
d) ecologice.

Analiză. Principiul fundamental este acela că nu se creează o colecţie statică de obiecte, ci un peisaj dinamic, plin de interacţiuni între locuitorii săi.

Trebuie să ne gândim cum anume se comportă fiecare dintre elemente. Trebuie să ne întrebăm:
a) De ce are nevoie această plantă ca să prospere ?
b) Ce anume îi dăunează şi ar trebui îndepărtat?
c) Ce-i oferă celelalte elemente ale peisajului ?
d) Ce poate lua de la ele?
e) Ce creează ?
f) Ce distruge ?

Fiecare nevoie nesatisfăcută de o componentă a grădinii devine muncă pentru grădinar. Fiecare produs neutilizat devine poluare. Ideea este să fie minimalizate ambele prin conceperea unor conexiuni inteligente.

Proiectare. Sistemul care ne ajută să proiectăm grădina se numeşte metoda zonă-şi-sector.

Zona 0 începe la uşa casei. Acolo se amplasează plantele şi celelalte elemente pe care le utilizăm cel mai des, sau care au nevoie de cea mai mare îngrijire.

Zona 1 este pe o rază 25-40 de picioare distanţă de casă. Poate cuprinde straturi mulcite, un arbore care face umbră, vreo două tomate, un pom fructifer pitic, şi cele mai delicate dintre plante. Conţine elementele care necesită observaţie continuă, vizite frecvente, tehnici riguroase.

Zona 2 aparţine arborilor fructiferi, arbuştilor, heleşteielor şi gardurilor vii. Acolo se produc cartofi, roşii şi ardei.

Zona 3 conţine arbori fructiferi mari, grâne, grădini comerciale.

Zona 4 poate fi găsită doar în marile proprietăţi. Cuprinde păşuni, copaci care produc lemne de foc şi lemne de construcţii. Este o zonă semisălbatică.

Zona 5 în schimb trebuie să existe în fiecare proprietate, fie şi dacă e vorba de câţiva metri pătraţi. Este un loc unde suntem vizitatori, nu organizatori. E un colţ de pădure unde intrăm ca să învăţăm din el.

Elementul unui proiect poate interacţiona cu alte sectoare în trei feluri:
a) poate bloca sau ecrana forţele care intră într-un sector (perdeaua de vânt sau arborele care face umbră);
b) poate canaliza sau colecta energia (moara de vânt sau sera);
c) poate deschide sectorul spre utilizarea unui maxim de energie sau panoramă, îndepărând tot ceea ce blochează sectorul: vegetaţie, gard.

Dezvoltarea

E momentul în care se stabileşte cu aproximaţie unde se amplasează elementele proiectului. Se schiţează amplasamentul copacilor, al zidurilor şi al gardurilor, al construcţiilor, al straturilor, al căilor de acces.

Implementarea

Ordinea lucrărilor trebuie să fie:
a) mai întâi se fac amenajările care presupun intervenţiile asupra terenului (heleştee, drenaje, conducte de irigaţii) ;
b) se compostează terenul;
c) se amplasează elementele : ziduri, barăci, căi de acces, garduri ş.a.;
d) se mulceşte;
e) se instalază plantele mari (copaci şi arbuşti);
f) se plantează pajiştile şi păşunile.

Modele naturale în grădină

Renunţarea la obişnuitele linii drepte nu aduce doar impact vizual. Modelele corecte, bazate pe linii curbe, pot economisi spaţiul, reduce volumul de muncă, îmbunătăţi habitatul, ajuta plantele, insectele şi alte animale să ajungă la un echilibru superior.

Modelul concret al grădinii poate minimiza suprafaţa de teren dedicată cărărilor de trecere (un rău necesar).

Cu excepţia merelor care cad, natura nu ia niciodată cel mai scurt drum dintre două puncte. Ca şi autostrăzile care invită la somn, grădinile cu linii drepte sunt plictisitoare.

Spirala ierburilor

Este o structură care salvează foarte mult spaţiu, concentrând un strat de 10 m lungime pe o suprafaţă de 2-3 mp.

Ierburi care pot fi cultivate:
a) iarba moale;
b) gălbenele;
c) coriandru;
d) pătrunjel;
e) arpagic;
f) coada şoricelului;
g) salvie;
h) muşeţel;
i) echinacea;
j) cimbru;
k) sovârv;
l) mărar;
m) rozmarin.

Pe lângă modul de aranjare care economiseşte spaţiul, spirala mai prezintă şi relaţii speciale cu punctele cardinale. În plus, umiditatea va fi distribuită diferit în funcţie de înălţime. Spirala este o minigrădină pentru ierburi cu microclimate diferite.

În sud se vor potrivi: şovârvul, rozmarinul, cimbrul, pentru că iubesc căldura şi uscăciunea.

În nord vor fi cultivate: pătrunjelul şi arpagicul, pentru că le place climatul mai rece şi mai umed.

Coriandrul, care se usucă din cauza soarelui excesiv, va fi situat la est, ferit de soarele prea puternic al după-amiezei.

Alte modele naturale în Grădină

Modelul frunzei poate fi întâlnit peste tot atunci când colectarea sau distribuirea se întâlneşte în natură.

Modelul reţelei ţine de expansiune sau contracţie.

Efectul de margine

Marginea este locul în care se întâlnesc două ecosisteme: pădurea cu câmpia, râul cu marea, marea cu uscatul. E un loc de întâlnire de o bogăţie fantastică. Dacă vrem să creştem biodiversitatea, trebuie să multiplicăm marginile de orice fel de pe domeniul nostru.

Decizia de a maximiza sau de a minimiza marginile depinde de ce vrem de la aceste margini.

Marginile casei/grădinii. Zidul sudic este cel mai fierbinte, cel nordic este cel mai rece.

Marginea dintre pavaj şi sol. Plantele cele mai iubitoare de umezeală pot fi plasate lângă pavaj, pentru că vor beneficia de un plus de apă de ploaie. Stochează de asemenea căldură.

Marginea dintre gard şi grădină. Gardurile pot fi utilizate ca suporturi pentru plantele agăţătoare.

Marginea dintre plantă şi sol. Pentru a creşte numărul de plante care încap într-un spaţiu dat, este bine să fie plantate după un model ondulat, mai degrabă decât după o linie dreaptă.

Marginea dintre plantă şi aer. Marginile straturilor din grădină şi liniile de pomi pot fi aranjate după linii ondulate, care conţin loburi răcoroase şi golfuri umede.

Marginea dintre apă şi pământ. Forma unui heleşteu afectează numărul de plante care încap în el. De asemenea, dacă forma malurilor este ondulată creşte numărul speciilor de peşti şi plante.