Steve Solomon, Cum să grădinăreşti atunci când contează (note de lectură)

Subtitlu: Cum să cultivi legume pe vremuri grele

Capitolul 1. Introducere

Timpurile grele care vor veni

În curând, tot ceea ce se bazează pe petrol va fi mai scump : combustibili, mâncare, îmbrăcăminte, transporturi, încălzirea locuinţelor, etc. Oamenii din ţările industrializate se vor confrunta cu scăderea puterii lor de cumpărare. Mulţi vor răspunde acestor provocări prin producerea propriei hrane.

În zonele temperate, legumele pot fi cultivate cu foarte puţină irigare, sau deloc.

Doar ţelina şi conopida au nevoie de o fertilitate excepţională a terenului.

Grădinile de legume care pornesc cu seminţe din plicuri colorate nu sunt de succes, pentru că negustorii de seminţe nu sunt întotdeauna oneşti.

Este nevoie cam de 70 mp de grădină pentru producerea tuturor legumelor de care are nevoie un adult timp de un an.

După patru ani, o suprafaţă de teren folosită în producţia de legume trebuie să fie înierbată, în vederea refacerii fertilităţii.

Capitolul 2. Fundamente

Ce înseamnă agricultura?
a) eliminăm plantele sălbatice;
b) cultivăm ceea ce vrem să crească;
c) spaţiem plantele astfel încât să nu existe competiţie pentru hrană;
d) ţinem plantele sălbatice departe;
e) facem ca terenul să fie mai fertil şi mai umed ca în natură.

Legumele nu cresc în sol obişnuit, ci în cel mai fertil sol de care dispunem.

Legumele cu cerinţe minime: morcovi, păstârnac, sfeclă, andivă, fasolea căţărătoare, brusture, varză, cele mai multe dintre ierburile aromatice, nap, barba-caprei.

Legume cu cerinţe medii : anghinare, busuioc, varza de Bruxelles, broccoli, varza târzie, ţelină, porumb dulce, castravete, vânătă, usturoi, gulia gigantă, salată verde, ceapă, ridiche, rutabaga, cartofi, spanac, roşii, pepene verde, napul turcesc.

Legume cu cerinţe mari : sparanghel, varza chinezească, pepene galben, conopidă, praz, spanacul de primăvară, napii de primăvară. În general ceea ce se produce repede.

Formula fertilizatorului organic complet (FOC) :
- 4 părţi de făină integrală (sau 3 părţi făină integrală + 1 parte făină de sânge)
amestecat cu
- 1/4 parte var agricol
şi
- ¼ parte ghips (dacă un utilizezi ghips, dublezi varul agricol)
şi
- ½ parte dolomită mărunţită.

“Părţile" se calculează în unităţi de volum, nu de greutate. Ca făină, se pot folosi mai ales deşeurile de la presa de ulei. Dacă este de ales între var şi dolomită, e preferabilă dolomita. Făina de sânge este un subprodus de abator.

Aciditatea solului nu contează în grădinile mici. Se corectează singură de-a lungul timpului, dacă solul primeşte amendamentele potrivite.

Aplicarea de îngrăşăminte chimice este foarte periculoasă din mai multe motive:
a) este foarte uşor de ars legumele prin depăşirea dozei optime;
b) sunt prea pure, deci incomplete şi dezechilibrate în raport cu necesităţile complexe ale plantelor;
c) se dizolvă prea rapid în sol.

Calitatea bălegarului utilizat pentru compost este dependentă de calitatea furajelor de care au parte animalele.

Solul argilos poate fi câştigat puţin câte puţin pentru legumicultură dacă se incorporează periodic materie organică în el. Cea mai simplă metodă de amendat un sol argilos este împrăştirea anuală a unui strat de compost gros de 2-3 cm înainte de săpare. O metodă ceva mai scumpă de ameliorare a solului argilos este aşternerea unui sol corespunzător, adus din altă parte.

Creşterea plantelor are loc noaptea. Coacerea fructelor (care este tot un fel de creştere) are loc tot noaptea.

Germinarea multor legume are loc numai dacă este suficient de cald. De aceea grădinarul trebuie să aibă un termometru pentru sol.

Capitolul 3. Instrumente şi lucrări

Hârleţul, cazmaua, sapa – se ascut întotdeauna după cumpărare.

Pentru a îngriji o grădină de 1000 mp, este nevoie doar de 4 instrumente:
a) un hârleţ;
b) o sapă;
c) o greblă;
d) o pilă pentru ascuţit hârleţul şi sapa.

Instrumentele de calitate nu sunt ieftine, dar se dovedesc cea mai bună investiţie pe termen lung.

Cazmaua este perfectă pentru a lucra un sol compactat, care n-a fost demult utilizat pentru legume.

Instrumentele cu coadă scurtă sunt perfecte pentru indivizii care au sub 1,5 m înălţime, sau pentru pus în portbagaj şi utilizat la camping. În grădină, oamenii cu înălţime normală utilizează instrumentele cu coadă lungă.

În general, cu cât oţelul este mai bun, cu atât poate fi mai ascuţit, şi cu atât mai mul timp poate rămâne ascuţit. Pe de altă parte, cu cât oţelul este mai dur, cu atâta riscă să se ciobească mai uşor. De aceea instrumentele de grădinărit nu se fac din cel mai bun oţel cu putinţă, ci dintr-un oţel de calitate intermediară.

Este imposibil să-ţi dai seama de calitatea unui instrument făcut din oţel altfel decât în funcţie de marca şi locul în care se face achiziţia. Altfel, nu există nici o metodă rezonabilă de a diferenţia un obiect de calitate de o piesă bună de aruncat la gunoi.

O metodă de a vedea cât de bun este oţelul dintr-un instrument este evaluarea vitezei de ascuţire: dacă se ascute repede este de proastă calitate, dacă se ascute greu, probabil că e bun.

Atunci când se înfiinţează o grădină de legume este nevoie de arat strict pentru distrugerea stratului vegetal superficial, mai ales dacă este vorba de o păşune, sau de un gazon. Ulterior, totul se face manual, pământul se mărunţeşte cu cazmaua.

Nu există ceea ce s-ar numi cea mai bună metodă de a aranja legumele într-o grădină. Răzoarele (raised beds) sunt bune pentru anumite plante (în general cele mici: morcovi, salată, mazăre pitică, fasole pitică, sfeclă, brocoli, castraveţi, varză). Altele (mai ales cele cu rădăcini puternice: pepeni, dovleac) preferă să fie cultivate fără nici o amenajare specială.

Răzoarele sunt foarte bune când se grădinăreşte fără irigaţie.

Pentru a împiedica formarea de cruste la suprafaţa straturilor, cea mai bună metodă este aceea a îmbogăţirii pământului cu compost. Schimbându-se proporţia de humus, straturile se oxigenează mult mai bine.

Un mic truc pentru alegerea unui instrument de calitate : punctul de contact dintre sapă (sau hârleţ, sau lopată, sau greblă) şi coadă dacă este de calitate, atunci e foarte probabil ca şi oţelul din care e făcut instrumentul să fie de calitate. Dacă punctul de prindere este o butaforie, sigur oţelul e jalnic.

Achiziţia unei roabe este unul dintre cei mai importanţi paşi în materie de instrumentar de grădinărit. Nu trebuie să fim zgârciţi cu ceva care trebuie să servească vreo 20 de ani. Este important ca roaba să fie din metal, nu plastic, şi să fie în acord cu corpul grădinarului (care trebuie s-o probeze, să vadă dacă o poate manevra fără să se aplece, şi fără să rişte să-şi lovească genunchii). Roabele pentru cărat beton sunt prea grele, şi mult mai solide decât este nevoie în grădinărit.

Capitolul 4. Magazinele pentru grădinărit

Trebuie evitată cumpărarea de seminţe din magazinele pentru grădinărit.

Multe răsaduri sunt pur şi simplu prea debile. Produse în sere, la adăpost de vânt şi de soare, în momentul în care sunt transplantate sub cerul liber, înregistrează un şoc de proporţii, care fie le ucide, fie le încetineşte creşterea cu 1-2 săptămâni.

Un vânzător de răsaduri cu simţul eticii le-ar muta înainte de vânzare într-un spaţiu intermediar, între seră şi câmp, la adăpost relativ dar şi la expunere relativă. În acest fel, răsadurile nu sunt şocate atunci când sunt expuse total la factorii de mediu.

Pământul de răsaduri se prepară din:
a) 5 l sol de grădină;
b) 2,5 l compost.
Amestecul se face într-o găleată de 10 l.

Răsadurile se justifică doar atunci când este vorba de: tomate, ardei gras, vinete. Pentru alte legume nu are sens.

Capitolul 5. Seminţele

Este normal să ne temem că fără apă seminţele vor muri. Însă de fiecare dată când stropim, temperatura solului scade, încetinind progresul seminţelor.

Cel mai prost moment pentru a uda este la finalul zilei. Cel mai bun este la finalul dimineţii, când soarele poate încălzi solul.

Pentru anumite vegetale colectarea de seminţe este foarte simplă, încât e de mirare de ce mulţi oameni n-o fac.

Speciile auto-polenizatoare sunt stabile, de la generaţie la generaţie schimbările sunt minime sau nu există deloc.

Speciile care trebuie să-şi schimbe polenul devin foarte debile dacă nu o fac, aşa încât nu se reproduc. Pentru ele este nevoie de mai mult teren, iar selecţia seminţelor se face cu mai multă abilitate.

Anumite plante, pentru a-şi putea păstra integritatea seminţelor, au nevoie de o anumită cantitate minimă pentru a putea să-şi păstreze specificitatea. De exemplu, porumbul trebuie cultivat în cantitate de minim 50 de exemplare. Alte plante au nevoie de minim 200 de exemplare.

Seminţele pot fi împărţite în:
a) seminţe uscate (formate în păstăi, în ciorchini, în flori uscate);
b) seminţe umede (formate în fructe zemoase, care sunt încă umede în momentul coacerii).

Exemple de seminţe uscate: fasole, mazăre, salată verde, muştar, spanac, sfeclă.

Exemple de seminţe umede: dovlecel, dovleac, castravete, pepene verde, roşie, ardei gras.

Cheia pentru a obţine seminţe uscate viguroase este extragerea seminţelor atunci când sunt maturate, oprind apoi supra-uscarea prin stocarea adecvată.

Cheia pentru a obţine seminţe umede viguroase este lăsarea fructelor să se supra-coacă, urmată de extragerea cât mai târziu cu putinţă.

Capitolul 6. Să irigăm... sau nu

Înainte de 1930, puţine grădini aveau curent, deci puţine grădini irigau în modul în care considerăm noi astăzi această activitate. Înainte de 1880, când 90% dintre americani aveau o grădină, aproape toate erau lipsite de apă curentă.

Există patru mari cauze ale secetei:
a) pregătirea improprie sau neglijentă a solului;
b) incapacitatea de a stoca precipitaţiile naturale în sol;
c) eşecul aplicării metodelor adecvate de păstrare a apei până când este solicitată de plante;
d) semănarea mai multor seminţe decât poate suporta apa din sol.

Dacă seceta se dovedeşte severă, trebuie aplicată o măsură curajoasă: eliminarea unei plante din două, indiferent cât de mici sunt plantele eliminate. Al doilea lucru de făcut este “fertigarea” (irigarea fertilă). S-a constatat că este nevoie de o cantitate dublă de apă pentru plante care nu sunt în sol fertil decât pentru cele aflate în sol fertil.

Fertigarea constă în plasarea nutrienţilor şi a umezelii imediat sub planta aflată în creştere. Tehnica este deosebit de utilă mai ales pentru plantele mari: roşii, pepeni, castraveţi, dovlecei.

În mod tradiţional, fertigarea se face cu bălegar sau cu ceai de compost.

Capitolul 7. Compostul

La momentul elaborării acestei lucrări, încă se pot cumpăra materiale care să crească fertilitatea solului. Însă este de prevăzut că, pe măsură ce petrolul va deveni mai scump, compostarea va fi singura soluţie cu adevărat ieftină pentru sporirea fertilităţii.

Creşterea fertilităţii solului este principala grijă a grădinarului.

Capitolul 8. Insecte şi boli

Înainte ca o plantă să fie atacată, deja este bolnavă. Promotorii agriculturi organice spun că trebuie să ne concentrăm pe sol care, dacă este fertil, creşte plante sănătoase. În multe situaţii acest punct de vedere se verifică. Totuşi, printre cauzele bolilor mai trebuie adăugate: vremea rea şi soiurile neadaptate climatului.

Capitolul 9. Ce să creşti... şi când să creşti

Seminţele mici ca: ţelina, busuiocul, măcrişul şi cele mai multe dintre condimente trebuie semănate foarte superficial, cam la 1,25 cm adâncime.

Seminţele ceva mai mari (spanac, sfeclă) se seamănă la 2 cm adâncime.

Seminţele mari (porumb, castraveţi, dovleci) se seamănă la o adâncime de patru ori mai mare decât dimensiunea lor.

Legumele care sunt cel mai uşor de crescut

Varza verde creaţă, gulia sunt teribil de rezistente. Varza creaţă îşi poate relua creşterea după o noapte de -14 grade Celsius.

Pentru a avea suficienţa alimentară cu cereale europene, o familie are nevoie de mai mult de jumătate de hectar. Dacă cerealele sunt nord-americane (porumb, floarea-soarelui, fasole), un acru lucrat în întregime manual este suficient. Dacă însă se cultivă cartofi, este nevoie de mult mai puţin, dat fiind faptul că se pot produce uşor 10 tone de cartofi la un hectar.