Nistor Stan, Neculai Munteanu, Legumicultură (volumul II), (note de lectură)

Capitolul 7. Cultura legumelor pentru rădăcini

Grupa cuprinde:
a) morcovul;
b) pătrunjelul pentru rădăcină;
c) păstârnacul;
d) ţelina pentru rădăcină (Fam. Umbelliferae);
e) ridichile (Fam. Cruciferae);
f) sfecla roşie (Fam. Chenopodiaceae).

Plante bienale, cu excepţia ridichilor de lună şi a unor soiuri de ridichi de vară, care sunt anuale.

Cu excepţia ţelinei, toate se cultivă prin semănat direct în câmp. Seminţele germinează într-o perioadă mare de timp. Cu excepţia ţelinei şi a sfeclei roşii, nu se recomandă aplicarea de îngrăşăminte organice în timpul culturii, pentru că rădăcinile capătă tendinţe de ramificare.

Cu excepţia ridichilor de lună şi de vară, rădăcinile se păstrează bine peste iarnă.

7.1. Morcovul (Daucus carota)

Plantă bienală. În primul an formează o rădăcină pivotantă şi o rozetă de frunze, iar în anul al doilea tulpini florifere, flori şi fructe.

Temperatura minimă de germinaţie a seminţelor este de 3 – 4 grade C, iar cea optimă de 20 – 25 grade C. Temperatura optimă de creştere a rădăcinilor este de 18 – 20 grade C.
Temperaturile de peste 30 grade C şi sub 12 grade C sunt nefavorabile pentru creştere.
Temperatura de vernalizare este de 4-10 grade C şi, în funcţie de soi, durează 36–70 zile.

Solurile cu textură uşoară sau mijlocie, bine afânate, profunde, permeabile, bogate în humus (4-5%), cu pH-ul 6,5–7,5, sunt cele mai indicate pentru cultura morcovului. Pe solurile grele, tasate, sărace sau cu exces de azot, se formează rădăcini diforme sau ramificate, cu conţinut scăzut de caroten şi glucide.

Soiurile se împart în:
a) extratimpurii (până la 80 zile);
b) timpurii (80 – 110 zile);
c) semitimpurii (110 – 130 zile);
d) semitârzii (130 – 150 zile);
e) tardive (peste 150 zile).

Morcovul se cultivă semănat direct în câmp. Cultura forţată şi protejată se practică pe suprafeţe mici. Cultivarea în câmp se poate realiza în cultură timpurie (pentru consumul de vară) şi în cultură târzie, succesivă (pentru consumul de toamnă sau păstrarea de-a lungul iernii).

Foarte bune premergătoare sunt: solanaceele, leguminoasele, cucurbitaceele. Nu se recomandă ca premergătoare alte rădăcinoase, bulboasele şi varza. Pe aceeaşi suprafaţă de teren, morcovul nu trebuie să revină mai devreme de 3–4 ani.

Cultura succesivă de morcov poate urma după salată, spanac, ceapă verde, culturi furajere pentru masă verde (secară, borceag), iar culturile timpurii de morcov, recoltate în iunie – iulie, pot fi urmate de culturi de toamnă de varză, conopidă, castraveţi, fasole etc.

Adâncimea de semănat este de 2,5 cm.

Densitatea optimă la cultura de morcov este de 40–60 plante /m2 la culturile semitârzii şi 50–70 plante /m2 la soiurile semitimpurii. În cazul terenului modelat, se seamănă patru rânduri pe stratul înălţat, iar pe teren nemodelat semănatul se efectuează în benzi de câte 4-5 rânduri, distanţa dintre benzi fiind de 60 cm, iar dintre rândurile din bandă de 25–30 cm.

Răritul se face când plantele au 3–4 frunze în rozetă, lăsându-le la 4-5 cm una de alta pe rând.

Producţia este de 10–15 t/ha la cultura timpurie (1 – 1,5 kg pe metru pătrat) şi 25-40 t/ha la cultura târzie (de toamnă), adică 2,5 – 4 kg pe metru pătrat.

7.2 Pătrunjelul (Petroselinum crispum)

Aromatizant şi plantă medicinală. Are două varietăţi: radicosum (pentru rădăcini) şi crispum (pentru frunze).

Plantă bienală, formează în al doilea an tulpinile florifere, florile şi seminţele.

Una din cele mai rezistente plante legumicole la frig, putând ierna în câmp. Seminţele încep să germineze la 2-3 grade Celsius, iar plantele abia răsărite rezistă până la minus 8-9 grade Celsius. Cerinţe moderate de umiditate. În condiţii de secetă, scade producţia, iar rădăcinile sunt mai aromate. Pe solurile fertilizate cu gunoi de grajd ramifică rădăcinile.

Înfiinţarea culturii se face prin semănat direct în câmp, toamna târziu (astfel ca până la venirea frigului, seminţele să se umecteze, dar nu să germineze), în ferestrele din timpul iernii şi primăvara devreme. În culturi succesive, semănatul se efectuează după recoltarea culturii anterioare (ceapă verde, ridichi de lună, salată, spanac, culturi furajere pentru masă verde), dar nu mai târziu de 10–15 iunie.

7.3 Păstârnacul (Pastinaca sativa)

Până la introducerea în cultură a cartofului, a constituit baza alimentaţiei oamenilor săraci.

Specie bienală, rezistentă la secetă. Cerinţe moderate faţă de factorii de vegetaţie. Poate ierna în câmp. Preferă umiditatea, însă fără exces.

Se seamănă primăvara foarte devreme (sfârşitul lui februarie – începutul lui martie).

Recoltarea se face toamna târziu. Frunzele pot fi folosite ca furaj.

7.4. Ţelina pentru rădăcini (Apium graveolens)

Rădăcinile deshidratate se găsesc în compoziţia supelor concentrate şi la prepararea unor medicamente.

Mai sunt cunoscute:
a) ţelina cultivată pentru frunze (Apium graveolens secalinum);
b) ţelina cultivată pentru peţiolul frunzelor (Apium graveolens dulce), care formează o rădăcină subţire, pivotantă, ramificată, amară şi necomestibilă.

Plantă bienală. În anumite condiţii (temperaturi scăzute timp îndelungat sau secetă prelungită) emite tulpini florifere chiar din primul an.

Sensibilă la frig, nu poate petrece iarna în câmp. Temperatura optimă de germinaţie este de 20–25 grade C (când plantele răsar în 9–12 zile) iar cea minimă de 4–5 grade C. Plantele tinere rezistă la minus 4–5 grade C, iar cele mature la minus 7–9 grade C. Rădăcinile sunt mai puţin rezistente, datorită conţinutului lor mare în apă. Temperatura optimă de vegetaţie este de 18-22 grade C, iar cea minimă de 7-8 grade C. Temperaturile scăzute (sub 14 grade C) la producerea răsadurilor pot duce la vernalizarea plantelor, care formează tulpini florifere în primul an de cultură.

Cerinţe moderate pentru intensitatea luminii. În schimb este solicitantă la umiditate, în absenţa căreia rădăcinile se ramifică mult şi pulpa devine grosieră.

Solurile cele mai bune pentru cultura ţelinei sunt cele cu o textură lutonisipoasă, bogate în humus, profunde, suficient de umede, cu pH-ul 6,5–7,0. Solurile nisipoase şi cele grele nu sunt recomandate, deoarece primele au capacitate redusă de reţinere a apei şi sunt sărace în elemente hrănitoare, iar cele grele împiedică formarea normală a rădăcinilor tuberizate. Se poate cultiva pe soluri uşor sărăturate. Suportă fertilizarea cu gunoi de grajd bine descompus în anul culturii.

Se lucrează cu răsaduri, pentru că seminţele sunt mici şi germinează greu.

7.5 Ridichile
Ridichea de lună (Raphanus sativus sativus)
Ridichea de vară şi de iarnă (Raphanus sativus niger)

Ridichea are acţiune diuretică, bactericidă şi vermifugă.

Ridichea de lună este o plantă anuală, iar ridichea de vară şi cea de iarnă sunt bienale. Cerinţe reduse faţă de căldură.

Temperatura minimă de germinaţie a seminţelor este de 3–50 Celsius; plantele tinere suportă uşor temperaturi de minus 3 – 4 grade Celsius, iar cele în vârstă în jur de minus 5 – 6 grade Celsius. Temperatura optimă de vegetaţie este de 14 – 18 grade Celsius. La o temperatură mai mică de 6 – 8 grade Celsius, creşterea încetează. Temperaturile mai ridicate, însoţite de secetă, duc la obţinerea de rădăcini iuţi dospite sau plantele emit tulpini florale fără a mai forma rădăcina tuberizată (mai ales la ridichea de lună).

Plantă de zi lungă, pretenţioasă la umiditate.

Soiurile de ridiche sunt:
a) de lună (timpurii 30-40 zile);
b) de vară (60-80 zile);
c) de iarnă (100-120 zile).

Ridichea de lună, cu perioadă scurtă de vegetaţie, se cultivă în cadrul culturilor succesive şi asociate, atât în câmp cât şi în teren protejat. Cultura în câmp se poate înfiinţa primăvara devreme, înaintea culturilor de tomate, ardei, vinete, castraveţi etc., sau vara, după culturile care eliberează terenul până la 10-15 august (cartofii timpurii, mazărea şi fasolea de grădină, castraveţii de vară etc.).

Recoltarea la ridichea de lună se face prin smulgere, în 2–3 reprize, pe măsură ce se formează şi se livrează cu frunze în legături de 5–10 bucăţi. Producţia este de 8–10 t/ha (0,8 – 1 kg pe metru pătrat).

Ridichea de vară şi de iarnă se cultivă în cadrul culturilor succesive şi asociate. Ridichea de vară poate fi o cultură secundară, anterioară culturilor de fasole de grădină şi castraveţi de toamnă, iar ridichea de iarnă poate urma după salată, spanac, ceapă verde, mazăre de grădină şi cartofi timpurii. Ridichea de vară se poate cultiva şi asociat cu ardeii sau pătlăgelele vinete.

7.6 Sfecla roşie (Beta vulgaris)

Recolta apare destul de devreme, chiar când plantele sunt destul de mici şi se pot valorifica toată vara şi toamna. Recolta de toamnă este puţin perisabilă şi se poate păstra foarte bine pentru iarnă. Recolta se valorifică imediat pe piaţă sau prin depozitare sub formă de rădăcini (produs proaspăt) sau sub formă de diferite conserve.

Plantă bianuală. În primul an se formează rozeta de frunze şi rădăcina îngroşată, iar în cel de-al doilea, tulpina floriferă cu flori, fructe şi seminţe. În anul al doilea, rădăcina se lemnifică.

Cerinţe mijlocii faţă de factorii de mediu. Plasticitate ecologică şi rusticitate ridicată. Temperatura minimă de germinare a seminţelor este de 6-8 grade Celsius, iar cea optimă de 18-20 grade Celsius. În condiţii optime, plantele răsar după 10-12 zile. În faza de frunze cotiledonale, plantele nu suportă temperaturile sub minus 2-3 grade Celsius. După formarea primelor frunze adevărate, rezistă până la temperaturi de minus 5-8 grade Celsius. Sfecla roşie este o plantă sensibilă la termoperioadă: la temperaturi de 6-8 grade Celsius, timp de 2–3 săptămâni, plantele se pot vernaliza, formând tulpini florifere în primul an. În această situaţie nu se mai formează rădăcini îngroşate, bune pentru consum.

Pretenţii mari faţă de apă, mai ales în faza de formare a rădăcinilor. Nu se recomandă aplicarea de gunoi de grajd incomplet fermentat, pentru că afectează calitatea rădăcinilor.

Recoltarea sfeclei se face eşalonat, din momentul când rădăcinile (inclusiv frunzele) sunt bune pentru consum şi până când acestea au dimensiunea tipică soiului, toamna târziu. În timpul verii, recoltarea se execută în mai multe reprize, alegând plantele ajunse la cele mai mari dimensiuni în câmp (pe alese). Recoltarea sfeclei pentru consum, în timpul toamnei, se efectuează printr-o singură trecere. Cel mai târziu, lucrarea se efectuează în luna noiembrie, înaintea îngheţurilor (minus 2–3 grade Celsius); dacă îngheţul a surprins cultura, recoltarea se va efectua când plantele şi-au revenit; altfel, se produce rănirea puternică a rădăcinilor. În cazul soiurilor cu rădăcina globuloasă, recoltarea se efectuează manual, prin smulgere, iar în cazul soiurilor cu rădăcina conic-alungită, recoltarea manuală se realizează cu ajutorul furcilor, cazmalelor.

Producţia este de 15-20 t/ha la culturile timpurii (1,5 – 2 kg pe metru pătrat) şi 25–40 t/ha (2,5 – 4 kg pe metru pătrat) la cele târzii.

Capitolul 8. Cultura legumelor din grupa cepei

Aparţin genului Allium din familia Liliaceae. Cele mai cunoscute sunt:
a) ceapa comună (Allium cepa);
b) usturoiul comun (Allium sativum);
c) prazul (Allium porrum);
d) ceapa eşalotă sau vlaşiţa (Allium ascalonicum);
e) ceapa de iarnă sau ceapa de tuns (Allium fistulosum);
f) ceapa de Egipt sau ceapa rocambole (Allium cepa bulbiferum şi Allium cepa proliferum);
g) ustoroiul de Egipt sau usturoiul rocambole (Allium sativum sagittatum şi Allium sativum ophioscorodon).

Specii rezistente la temperaturi scăzute, cu un consum mijlociu de apă şi pretenţioase la lumină.

8.1 Ceapa comună (Allium cepa)

Valoare terapeutică considerabilă: acţiune bactericidă, calmantă, antiastenică, antiarterosclerotică ş.a.

Cultură simplă, cu puţine cheltuieli. Se poate recolta pe tot pacursul anului, asigurând venituri pe o perioadă lungă de timp. Ceapa uscată se poate păstra o perioadă lungă de timp.

Ceapa comună se comportă în cultură, în func]ie de tehnologia de cultivare, ca plantă bienală (din sămânţă şi răsad) sau ca trienală (din arpagic). În cazul cepei bienale, în primul an se obţine bulbul, iar în anul al doilea se formează tulpina floriferă cu fructe şi seminţe. La ceapa trienală, în primul an se obţine un bulb mic, denumit arpagic, în anul al doilea se obţine bulbul obişnuit pentru consum, din care, în anul al treilea, evoluează plantele cu tulpini purtătoare de flori şi, mai apoi, fructe şi seminţe.

Plantă cu pretenţii reduse faţă de temperatură. Însă cerinţe mari faţă de lumină. Apa este factor major în cultura cepei.

S recomandă fertilizarea în complex, prin aplicarea mraniţei sau a gunoiului de grajd semifermentat, la cultura premergătoare. Administrarea gunoiului de grajd în mod direct duce la prelungirea perioadei de vegetaţie, întârzierea maturării bulbilor şi sporirea
atacului de agenţi patogeni.

Ceapa comună se cultivă prin următoarele procedee:
- prin semănat direct în câmp (ceapa ceaclama);
- prin arpagic;
- prin răsaduri (ceapa de apă, Kaba);
- pentru stufat (ceapa verde).

În cazul semănatului de primăvară, epoca optimă în care acesta se efectuează este cât mai devreme posibil, între 1 martie – 10 aprilie, în funcţie de zonă şi de condiţiile meteorologice. În mod obişnuit, pentru semănat, se folosesc seminţe uscate. Pentru a grăbi însă răsărirea şi a obţine o cultură cât mai uniformă, se recomandă umectarea seminţelor înainte de semănat sau chiar încolţirea acestora.

Seminţele de ceapă fiind mici conţin o cantitate redusă de substanţe nutritive. De aceea, se practică îmbogăţirea acestora în mod suplimentar cu macro şi microelemente nutritive, prin aşa-numita drajare a seminţelor, adică acoperirea seminţelor cu anumite amestecuri organo-minerale. Dacă în amestecul folosit pentru drajare se adaugă şi substanţe stimulatoare de creştere, rezultatele sunt şi mai bune: seminţele încolţesc mai repede şi tinerele plante îşi dezvoltă un sistem radicular puternic. În plus, prin drajarea seminţelor de ceapă şi semănatul bob cu bob, se asigură repartizarea precisă şi uniformă a seminţelor în timpul semănatului, ceea ce poate elimina lucrarea de rărit a culturii.

În cazul recoltării manuale, plantele se smulg sau se dislocă manual din sol. Plantele dislocate se aşază în biloane pe mijlocul stratului sau benzii, unde se lasă până la 2-3 săptămâni pentru zvântare, uscare a frunzelor şi gâtului şi definitivarea maturării. La nevoie, aceasta din urmă, are loc sub şoproane, unde ceapa este aranjată într-un strat de 20-30 cm. Condiţionarea se realizează când bulbii sunt bine îmbrăcaţi în tunici pergamentoase, gâtul şi frunzele sunt uscate complet, şi, de asemenea, bulbul este complet închis (tare) în zona gâtului.

Cultura cepei prin arpagic este sistemul de cultivare a cepei comune cel mai cunoscut în ţara noastră, dar se preconizează înlocuirea sa cu sistemul de cultivare prin semănat direct. Deşi cultura prin arpagic este mai scumpă, totuşi se mai practică, datorită siguranţei sale, respectiv a unui număr mai mic de factori de risc, deoarece sunt eliminate problemele legate de semănat, germinare şi răsărire, precum şi cele de atac al agenţilor patogeni în faza de răsad sau de asigurare a densităţii optime prin rărit.

1 ha de arpagic asigură materialul de plantat pentru 10 ha de cultură pentru bulbi.

8.2. Usturoiul comun (Allium sativum)

Gustul său picant, de neînlocuit, este confirmat şi de denumirea sa: usturoi (care ustură limba când este consumat); de asemenea, bulbilii se mai numesc şi „căţei” (pentru că „muşcă” limba şi mucoasa bucală).

Cultura se înfiinţează cu bulbilii care compun bulbul, în condiţiile în care rata de înmulţire este destul de scăzută: de regulă, cu producţia unui hectar se înfiinţează maximum 10 ha de cultură. Cultura se înfiinţează în câmp şi, eventual, în solarii.

Cultura presupune cheltuieli mari cu materialul pentru înfiinţare. În rest, lucrările de îngrijire necesită cheltuieli ca pentru ceapa comună din arpagic. Un handicap serios al acestei culturi îl reprezintă producţiile mici (5-6 t/ha), dar cerinţele mari ale pieţei, pe tot parcursul anului, şi preţurile deosebit de avantajoase, asigură o bună rentabilitate economică.

Normal, este o plantă anuală, cu înmulţire vegetativă. În alte zone de cultură se comportă ca plantă perenă sau bienală.

Florile se formează într-o inflorescenţă amplasată la apexul tulpinii. La noi în ţară, în caz că se formează tulpina aeriană cu inflorescenţă, aceasta nu conţine flori, ci bulbili aerieni, de mărimea unui bob de porumb. Din aceşti bulbili, în anul viitor, se formează bulbi de mărimea şi forma unui bulb de arpagic, din care, în anul următor, se vor forma bulbi (căpăţâni) cu mai mulţi bulbili.

Deşi plantele bine înrădăcinate rezistă până la minus 20-24 grade Celsius, răsărirea are loc începând cu temperaturi de 4-5 grade Celsius. În timpul vegetaţiei, pentru o bună creştere a plantelor şi formarea bulbililor în bulb, temperatura optimă este de 18-20 grade Celsius.

Plantă iubitoare de lumină, care nu suportă umbrirea.

Recoltarea se realizează în momentul când bulbii sunt aproape de maturarea deplină şi gâtul plantelor s-a înmuiat şi lăsat pe o parte, iar frunzele încep să se îngălbenească. Întârzierea recoltării poate determina desfacerea căţeilor de pe bulb în sol, repornirea în vegetaţie („întoarcerea”) a bulbilor şi îmbolnăvirea lor, în cazul apariţiei unor ploi.

8.3 Prazul (Allium porrum)

Înlocuieşte ceapa în multe preparate culinare, şi prezintă avantajul că nu provoacă arsuri gastrice. Este deci tolerat mai uşor de persoanele suferinde de stomac.

Plantă rustică. Cerinţe reduse de temperatură. Germinarea seminţelor începe de la 3-5 grade Celsius şi se desfăşoară optim la 18-20 grade Celsius; de asemenea, creşterea plantelor are loc foarte bine la 18-20 grade Celsius. Temperatura moderată favorizează îngroşarea piciorului, iar dacă este mai scăzută, favorizează chiar accentuarea bulbului. Odată cu apariţia temperaturilor scăzute de la sfârşitul toamnei, când plantele sunt mature pentru primul an, vegetarea încetează. În acest stadiu, plantele rezistă până la temperaturi de minus 18 grade Celsius.

Recoltarea începe toamna târziu, după ce plantele stagnează în vegetare, iar temperatura medie zilnică este de 6-8 grade Celsius. Lucrarea se poate executa şi după venirea îngheţurilor uşoare. Recoltarea se face manual, cu ajutorul sapei sau cazmalei. După
dislocare, plantele se smulg, se curăţă de pământ şi se fasonează, prin scurtarea rădăcinilor şi frunzelor (la o treime din lungimea limbului). Producţia poate varia între 20 şi 50 t/ha. Pentru consum imediat, plantele sunt fasonate în legături de 10-12 fire. Pentru păstrare peste iarnă, plantele se condiţionează în snopi de până la 30-50 de fire (cu două legături) şi se ţin câteva săptămâni sub şoproane sau în magazii.

8.4 Alte plante legumicole din grupa cepei

8.4.1. Ceapa de Egipt (Allium cepa bulbiferum şi Allium cepa proliferum)

Se cultivă pentru frunze şi bulbi. Formează bulbilii aerieni, nu în pământ. Plantă perenă, rezistă peste iarnă şi în câmp dacă este muşuroită.

8.4.2. Ceapa eşalotă (Allium ascolonicum)

Se mai numeşte şi ceapa hagimă sau ceapa vlaşiţă şi se cultivă pentru frunze şi bulbi.

Specie perenă. Se înmulţeşte prin bulbii fraţi şi prin seminţe.

8.4.3. Ceapa mărgăritar (Allium ampeloprasum)

Specie perenă, asemănătoare prazului.

8.4.4. Ceapa de iarnă sau de tuns (Allium fistulosum)

Se mai numeşte şi ceapă perenă. Specie foarte robustă şi foarte rezistentă la temperaturi scăzute. Se înmulţeşte prin seminţe sau bulbi fraţi despărţiţi.

8.4.5. Usturoiul de Egipt sau rocambole (Allium sativum ophioscorodon)

Tinde să înlocuiască peste tot în lume usturoiul comun. Plantele sunt mult mai viguroase. Formează bulbili aerieni, iar bulbilii din căpăţână sunt mai mari şi mai suculenţi.

Recolta este cu 20-50% superioară usturoiului comun.

Capitolul 9. Cultura legumelor pentru tuberculi şi rădăcini tuberizate

Această grupă cuprinde:
a) cartoful;
b) batatul.

9.1 Cartoful timpuriu (Solanum tuberosum)

În câmp are o perioadă scurtă de vegetaţie, cel târziu până la 1 iulie, putând fi considerat ca o cultură de bază într-un sistem de culturi succesive. În mod normal, se pot obţine venituri încă din luna iunie.

Cartoful se înmulţeşte pe cale vegetativă. În cazul înmulţirii prin sămânţă, ciclul de producţie durează trei ani. În primul an, din sămânţă se formează o plantă care are în sol un tubercul mic, de 1,5 – 2 cm, din care în al doilea an se formează un tubercul de dimensiuni normale.

Se dezvoltă bine într-un mediu răcoros, cu umiditate ridicată. Plantă de zi lungă, cu pretenţii ridicate de lumină.

Epoca de plantare se alege astfel ca după răsărire să nu mai existe pericolul temperaturilor negative. În principiu, această lucrare se face cât mai timpuriu posibil, atunci când în sol se realizează câteva zile consecutiv o temperatură medie de circa 6 grade Celsius. Calendaristic, acest moment coincide, în anii normali, cu 20-30 martie, în zonele mai călduroase ale ţării şi 5- 15 aprilie în zonele mai reci.

Densitatea este de 50.000 – 100.000 de cuiburi la hectar (5 – 10 cuiburi pe metru pătrat). Tuberculii se aşează pe verticală, cu axa perpendiculară pe sol. Adâncimea de plantare este de 4 – 8 cm.

De regulă producţiile cele mai comune pentru cartoful timpuriu sunt de 10 tone/ha (adică 1 kg pe metrul pătrat), dar se poate urca şi la 20-30 tone/ha.

9.2 Batatul (Ipomoea batatas)

Mai este denumit şi cartof dulce. Specie anuală, în zone asemănătoare ca şi cele de origine, se comportă ca plantă perenă.

Cultura se înfiinţează pornind de la butaşi înrădăcinaţi, rezultaţi din lăstari. Se obţin producţii de 15 – 40 tone/ha.

Capitolul 10. Cultura legumelor din grupa verzei

10.1 Varza albă pentru căpăţână (Brassica oleracea capitata)

Cultura este relativ simplă, deşi varza se înmulţeşte prin răsad. Producţia poate ajunge la 100 tone/ha.

Plantă bienală, cu largă plasticitate ecologică, chiar rusticitate. Plantă heliofilă, cu necesităţi de umiditate ridicată.

Cele mai bune plante premergătoare pentru varza timpurie sunt plantele legumicole care au fost îngrăşate cu gunoi de grajd în anul culturii, cum sunt: castraveţii, dovleceii, tomatele, ardeii, pătlăgelele vinete etc. Printre premergătoarele bune se mai numără mazărea de grădină, fasolea de grădină şi cartofii. Rezultate bune se obţin şi după legumele de la care se consumă rădăcinile tuberizate (morcov, pătrunjel, păstârnac, ţelină, sfeclă roşie, etc.) şi din grupa cepei, cu condiţia ca solul să fie îngrăşat cu gunoi de grajd şi îngrăşăminte minerale, având în vedere pretenţiile mari ale acestei culturi faţă de fertilitatea solului.

La rândul ei, varza timpurie poate fi o bună premergătoare pentru: fasolea de grădină, castraveţi, bame, lobodă de grădină ş.a.

În gospodăriile populaţiei, răsadurile de varză timpurie se plantează la 50x30 cm, revenind 6,67 plante la m2. În cazul biloanelor distan]ate la 60 cm, plantele pe rând fiind tot la 30 cm, revin 5,55 plante pe m2. Distanţa de 60 cm are avantajul că biloanele se pot face mai înainte, ceea ce permite o scurgere mai bună a excesului de umiditate şi o încălzire mai accentuată a solului.

10.2 Varza roşie (Brassica oleraceae capitata rubra)

Aceeaşi valoare alimentară ca şi cea a verzei albe, însă gustul este mai apetisant. Rusticitate mai ridicată.

10.3 Varza creaţă (Brassica oleraceae sabauda)

Varietate mai fină şi mai suculentă a verzei albe. Căpăţânile au o fermitate mai redusă, fiind moi, laxe şi înfoiate. Se foloseşte aproape exclusiv pentru salată.

10.4 Varza de Bruxelles (Brassica oleraceae gemmifera)

De la această varietate se consumă verzişoarele mici, formate în axila frunzelor. Se prepară cu ajutorul lor nişte produse de lux: verzişoare marinate, verzişoare în unt, verzişoare pane etc.

Producţia este de 10 ori mai mică decât cea a verzei albe, dar preţul de vânzare este mai mare.

Tulpina este erectă, înaltă de 80-100 cm şi groasă de 3-5 cm; grosimea descreşte de la bază spre vârf. În zona apicală, tulpina se termină cu un mugure vegetativ. Vigoarea plantei este apreciată după înălţimea, dar mai ales, grosimea tulpinii, de care depind numărul, mărimea şi calitatea verzişoarelor.

Verzişoarele au formă sferică şi evoluează din mugurii axilari ai frunzelor printr-un proces de învelire ca la varza comună. Pe o tulpină (plantă) se formează până la 20-50 de verzişoare, cu masa variind între 10-30 g. Atât din verzişoare, cât şi din mugurele terminal, în anul al doilea se formează lăstarii floriferi, asemănători celorlalte varietăţi.

Fără pretenţii speciale faţă de factorii de mediu comparativ cu varza pentru căpăţână. Foarte rezistentă faţă de temperaturile joase, rezistă în câmp şi la minus 12 – 15 grade Celsius.

10.5 Varza pentru frunze (Brassica oleracea acephala)

Conţinut ridicat în substanţă uscată, superior verzei de căpăţână şi asemănător verzei de Bruxelles.

Varza pentru frunze se deosebeşte esenţial de celelalte varietăţi prin faptul că frunzele nu se suprapun una peste alta pentru a forma o căpăţână şi nu are organe metamorfozate. Prin faptul că prezintă o tulpină înaltă, în primul an se aseamănă cu varza de Bruxelles.

Recoltarea se poate realiza când vegetaţia începe să stagneze (la sfârşitul toamnei) şi se continuă şi în timpul iernii. Se vor recolta frunzele de la partea superioară a plantelor, care sunt mai tinere, elastice şi turgescente. Frunzele se recolteazăămanual prin rupere sau tăiere cu cuţite speciale, se adună în pachete sau snopi şi se transportă în vederea valorificării. Producţia poate fi de 30-50 t/ha.

10.6 Conopida (Brassica oleracea botrytis)

Foarte pretenţioasă, cu cerinţe ridicate faţă de factorii de mediu. Varietate anuală.

Căpăţâna falsă are o durată de 10-25 de zile. La un moment dat, pe suprafaţa căpăţânii apar nişte emergenţe, care se vor transforma în ramuri purtătoare de flori normale. Căpăţâna capătă o culoare violacee după care se desface. Această răsfirare a căpăţânii începe dinspre margini spre centru şi marchează trecerea plantei la formarea tulpinii florifere care durează 20-25 de zile.

Conopida fiind printre primele plante legumicole care se scot primăvara în câmp şi care asigură primele produse pentru aprovizionarea pieţei cu legume proaspete, trebuie să se cultive pe cele mai adăpostite terenuri din ferma legumicolă. Sunt contraindicate solurile grele, reci şi umede.

Pentru obţinerea unor căpăţâni de calitate superioară, albe, fragede şi plăcute la gust, acestea se feresc de acţiunea directă a razelor solare prin frângerea unei frunze cu care se acoperă fiecare căpăţână. În gospodăriile populaţiei, unde mâna de lucru nu constituie o problemă, căpăţânile de conopidă se pot feri de lumina solară prin legarea a 2-3 frunze deasupra lor.

Calendaristic, recoltarea începe după 20 mai şi durează, în funcţie de atingerea maturităţii tehnologice, până la 15 – 20 iulie, variind în funcţie de zonă şi de epoca de înfiinţare. De regulă, recoltarea la o cultură se eşalonează pe o perioadă de 20 – 25 de zile, în circa 2 – 4 etape.

Recoltarea se efectuează manual, prin tăierea căpăţânilor împreună cu 2-3 frunze, care vor proteja căpăţânile de diferite vătămări mecanice, de lumina solară şi vor asigura turgescenţa şi aspectul comercial al acestora. Producţia este de 15 – 25 tone/ha.

Conopida de toamnă se cultivă succesiv, după următoarele culturi: salată, spanac, ceapă şi usturoi pentru stufat, cartofi timpuri etc. De asemenea, este aplicată cultura dublă după borceag, secară masă verde etc., care au perioadă scurtă de vegetaţie. Sunt contraindicate plantele din familia Cruciferae.

10.7 Broccoli (Brassica oleracea botrytis cymosa)

Varietate considerată legumă de lux. Partea comestibilă o constituie inflorescenţa propriu-zisă. Valoare alimentară asemănătoare cu cea a conopidei. A mai fost numită şi conopidă verde.

Plantă anuală. Cunoaşte două grupuri fundamentale de soiuri:
a) broccoli “asparagus” sau “asparagoid”;
b) broccoli căpăţână (cape broccoli).

Pretenţii de la factorii de mediu asemănătoare conopidei sau chiar mai reduse.

10.8 Gulia (Brassica oleracea gongylodes)

Se aseamănă cu varza: asigură o recoltă pentru o lungă perioadă din an (cu excepţia a două luni de vară), dar mai ales iarna şi primăvara. Recolta este puţin perisabilă şi se poate valorifica o lună după recoltare (în cazul gulioarelor) şi până la 4 – 6 luni (în cazul guliilor).

Plantă bianuală, puţin pretenţioasă (în comparaţie cu conopida).

Recoltarea se realizează în epoca de toamnă, care se poate prelungi până la venirea îngheţurilor timpurii sau a celor de la sfârşitul lunii noiembrie. Îngheţurile uşoare nu afectează plantele şi recolta, dar pot face recoltarea mai dificilă. Recoltarea se face ca la gulia timpurie, faţă de care se recomandş eliminarea obligatorie a frunzelor fără a provoca răni la nivelul tulpinii îngroşate; uneori se pot elimina şi rădăcinile. Producţia poate ajunge uşor la 30-40 t/ha.

10.9 Varza chinezească (Brassica campestris pekinensis şi Brassica campestris chinensis)

Varza de China este folosită mai mult ca salată proaspătă. Valoarea alimentară nu diferă prea mult de varza de căpăţână.

Recolta este mai persisabilă decât la varza comună. Producţia este de 20 – 25 tone/ha.

Capitolul 11. Cultura legumelor din familia Curcubitaceae

Cuprinde:
a) castravetele;
b) pepenele galben;
c) dovlecelul;
d) dovlecelul patison;
e) pepenele verde.

11.1 Castravetele (Cucumis sativus)

Plantă anuală. De la răsărire şi până la recoltare are nevoie de 56 – 70 zile.

Strivirea sau răsucirea frunzelor şi a lăstarilor tineri provoacă amăreala fructelor.

Polenizarea florilor se face aproape exclusiv prin intermediul insectelor şi foarte puţin sau aproape deloc cu ajutorul vântului, deoarece polenul este greu şi lipicios.

Plantă de zi scurtă. Lumina insuficientă provoacă o creştere slabă a plantelor, etiolarea acestora şi reducerea capacităţii de fructificare. O intensitate prea mare a luminii grăbeşte procesul de îmbătrânire a plantelor şi le slăbeşte considerabil potenţialul de rodire.

Mediul optim pentru dezvoltarea şi fructificarea castraveţilor este un mediu cald, umed şi fără curenţi de aer rece. Au nevoie de multă materie organică, de aceea se obţin recolte mari la fertilizarea cu cantităţi ridicate de gunoi bine descompus. Vânturile prea intense provoacă amăreala fructelor, de aceea castraveţii se cultivă pe terenuri protejate.

Cele mai bune premergătoare sunt leguminoasele perene (lucerna, trifoiul) şi cele anuale (mazărea, fasolea, bobul), cartoful, varza, ceapa etc. În cadrul rotaţiei, cultura de castraveţi nu trebuie să revină pe aceeaşi suprafaţă decât după trei-patru ani.

Producţia poate varia de la 8 – 14 tone/ha la cultura pe sol, până la 50 – 60 tone/ha la cultura pe spalier.

Nu este necesar să se lase concomitent pe plantă mai mult de 10-12 fructe. Dacă numărul
fructelor depăşeşte potenţialul biologic al plantelor, atunci acestea se epuizează, este diminuată viteza de formare a fructelor şi mărimea finală a acestora, o parte din fructe nu se dezvoltă şi uneori chiar se usucă autoeliminându-se. Sarcina de rod insuficientă provoacă creşterea vegetativă excesivă cu efect negativ asupra fructificării. Sarcina de rod se reglează şi în funcţie de favorabilitatea condiţiilor de mediu (în special lumină), în sensul că, în perioada cu condiţii mai puţin favorabile, numărul fructelor pe plantă trebuie să fie mai mic (de la 6 la 9). Într-un ciclu de producţie cu vegetaţie normală, o plantă poate produce 40-45 fructe. Un fruct, ca să ajungă la maturitatea de consum, are nevoie de 18-21 zile.

11.2 Pepenele galben (Cucumis melo)

Pulpa fructului este suculentă sau făinoasă, de culoare albă, galbenă, portocalie sau verde, crocantă sau fondantă, mai mult sau mai puţin parfumată. Seminţele sunt asemănătoare cu cele de la castraveţi, dar sunt mai mari şi mai rotunjite şi au culoarea mai galbenă. Fructele costate se numesc cantalupi.

Pretenţii mari faţă de căldură. Seceta îmbunătăţeşte calitatea fructelor.

Recoltarea se face numai pe măsura atingerii maturităţii comerciale. Momentul optim este indicat de schimbarea culorii, apariţia unor crăpături în jurul pedunculului, desprinderea uşoare a pedunculului de fruct, înmuierea zonei pistilare, intensificarea aromei specifice etc. Nu trebuie întârziată recoltarea, deoarece fructele crapă după ce au atins un grad maxim de coacere. Recoltarea începe la soiurile timpurii la jumătatea lunii iulie, producţia ajungând la 18-25 t la ha. La soiurile târzii, recoltarea se prelungeşte până înainte de căderea brumelor, fructele continuându-şi maturarea în depozite.

11.3 Pepenele verde (Citrulus vulgaris)

Plantă termofilă, cu foarte bună rezistenţă la secetă, foarte pretenţioasă faţă de lumină.

Momentul optim al recoltării se poate stabili ţinând cont de: uscarea cârcelului de la baza pedunculului fructului, care se subţiază şi nu mai prezintă perişori; coaja capătă un luciu caracteristic, porţiunea zgâriată cu unghia este albă nu verde ca la fructele crude; vârful fructului formează o adâncitură; prin lovire fructul emite un sunet înfundat. Recoltarea se face dimineaţa, pe timp răcoros, tăind peduculul cu un foarfece sau un cuţit ascuţit, fără a deranja vrejul. Producţia este de 30-40 t/ha.

11.4 Dovlecelul comun (Curcubita pepo oblonga)

Plantă anuală. Cerinţele dovlecelului faţă de factorii de mediu se aseamănă cu cele ale
castraveţilor, dar cu unele deosebiri: faţă de căldură prezintă cerinţe ceva mai reduse, temperatura minimă de germinaţie fiind de 12-14 grade Celsius; are cerinţe mai mari
faţă de lumină; rezistă bine la secetă, deoarece are un sistem radicular mai profund.

Fructele, fiind foarte perisabile, trebuie să fie manipulate cu atenţie. Producţia obţinută variază de la 6-10 t/ha la fructele mici până la 20-30 t/ha la cele mari.

11.5 Dovlecelul patison (Curcubita pepo radiata)

Valoarea alimentară nu diferă de cea a dovlecelului.