Introducere la construcţiile ecologice (partea a III-a)

Episodul acesta va fi dedicat unui subiect de care a auzit toată lumea: chirpicii. Nu le spune adobe, ca americanii, pentru că astea-s fiţe. Pentru mine Adobe sunt nişte băieţi care au făcut Acrobat Reader, programul cu care se pot citi fişierele minunate terminate cu extensia pdf. Chirpicii sunt chirpici, cu ei se fac case, grajduri şi coteţe. Plus că acest episod este dedicat şi ziariştilor formaţi şi mecanizaţi la banda rulantă a facultăţilor de jurnalism, pentru care chirpicii sunt sinonimi cu sărăcia rurală şi înapoierea mentală, un soi de reminiscenţă a Dark Age-ului de care nu putem scăpa, la fel cum nu putem scăpa nici de toaleta din fundul curţii, nici de căruţele cu cai, nici de oamenii care nu plătesc impozite (toate aceste subiecte delicioase nu vor fi dezbătute aici). Lor şi tuturor iubitorilor de ciment, asfalt şi mase plastice, le dedic acest episod şi cele care vor urma.

Chirpiciul este în mod esenţial o cărămidă uscată la soare. Este fabricat din aproximativ acelaşi material ca şi cărămizile arse, cu diferenţa că acestea din urmă au un conţinut mai mare de argilă, pentru a rezista uscării accelerate în cuptor. Chirpiciul, dimpotrivă, conţine mai mult nisip şi paie sau fân ca armătură, şi se usucă la soare. Din raţiuni care vizează ergonomia lucrului, versiunea în România sunt mult mai mari decât cărămizile obişnuite (cel puţind e două ori, trecând cu uşurinţă de 10 kg). Avantajele sunt cunoscute: se fabrică în regie proprie, sunt destul de rezistenţi la greutatea proprie şi cea a podului, de aceea zidăria nu are nevoie de o structură de rezistenţă suplimentară, iar liantul utilizat este tot lutul. Deci totul eco. Dezavantajele: nu se împacă bine cu apa (în caz de inundaţie sau expunere directă la ploaie se topesc ca zăpada), nici cu tencuielile din ciment. Masă termică e mai bună ca la materialele convenţionale, dar grosimea unei zidării executată după această tehnică nu este grozavă.

Nu-mi amintesc să fi văzute în satele româneşti case din chirpici cu etaj. Şi nu pentru că nu s-ar putea construi aşa ceva, ci pentru că cei care aleg acest material o fac din imperative economice. Cine face casă cu etaj are automat şi bani, şi alege ori cărămizile arse, ori BCA-ul. În România există încă un “stigmat al lutului”, spre care te orientezi pentru că eşti sărac şi-ţi trebuie o casă, nu pentru că te preocupă protejarea mediului ambient şi a sănătăţii familiei tale. Presa întreţine din plin acest stigmat al sărăciei şi al inadaptării la societatea capitalistă, prezentând doar case de lut în diferite stări de degradare, cu crăpături (cauzate de traficul greu din faţa casei!), erodate de fenomenele naturii. Proprietarii sunt şi ei tot timpul jenaţi pentru că locuiesc în casă din pământ, şi principala lor grijă este s-o acopere cu tencuială din ciment şi praf de piatră. Ce contează că îi reduc durata de viaţă la 20-40% din cât ar putea-o avea cu tencuiala din lut? Important este să alungăm cât mai departe odioasa impresie lăsată de cenuşăreasa arhitecturii...

De regulă tehnica chirpicilor este folosită mai cu seamă în regiunile aride, ajungând la niveluri nebănuite de măiestrie în Mexic (unde sunt numite terrones), Yemen, Maroc ş.a. Nu trebuie însă crezut că zona temperată n-ar fi potrivită pentru această tehnică de construcţii. Cu ceva precauţii, rezistenţa chirpicilor ar creşte. De exemplu, uscarea n-ar trebui făcută în soare, ci la umbră şi curenţi de aer. Este de la sine înţeles că blocurile de pământ trebuie ferite de ploaie atât în timpul perioadei de uscare cât şi după aceea. Dacă în compoziţie se adaugă bălegar sau zer, sau pudră de var, rezistenţa împotriva apei are numai de câştigat. Urina fermentată produce acelaşi efect. Mai spun unii că în locul paielor ar putea fi introdusă în compoziţie cânepa europeană (Canabis sativa), numai că a devenit teribil de greu de cultivat această plantă trecută mai nou în grupa drogurilor (s-au văzut suficiente cazuri de băbuţe săltate cu mascaţii pentru creşterea acestei plante din care nici un joint demn de acest nume nu s-a realizate din Epoca de piatră şi până ieri).

Oricât de greu de crezut pare, o tehnologie care a fost atestată arheologic cu dovezi de mii de ani, cunoaşte noutăţi, unele chiar spectaculoase. Pe unele dintre ele le vom menţiona în cele ce urmează. Gernot Minke, profesor de arhitectura lutului la Universitatea din Kassel, Germania, a inventat cărămida cu colţuri rotunjite pentru construirea cupolelor care nu distorsionează sunetul. A doua invenţie este un derivat tehnologic : cărămida de pământ obţinută prin presare mecanică (compressed earth block). Nu-mi dau seama a cui a fost ideea, eu am găsit-o pe site-ul Open Source Ecology. În linii mari este vorba despre nişte chirpici produşi fără apă, şi care nu au nevoie de timpi de uscare. Se câştigă categoric viteză (materialul tradiţional are nevoie de cel puţin două săptămâni de uscare lentă), însă unii spun că se pierde din rezistenţă. Prezenţa apei serveşte drept element de legătură între argilă, care trebuie să se umfle, şi nisip, cu care trebuie să facă priză. La capitolul invenţii mai notăm şi funiile de lut ale profesorului Gernot Minke. Este vorba despre nişte saci lunguieţi din bumbac umpluţi cu un lut destul de fluid. În urma uscării rezultatul este cea mai intestinală decoraţiune interioară care mi-a fost dat s-o văd vreodată.

În ce mă priveşte, nu cred că voi construi ceva deosebit din chirpici. Poate un coteţ pentru păsări de curte, poate un adăpost continuat cu un padoc pentru iepuri. Nu am probleme psihologice legate de această tehnică, doar consider că există abordări categoric mai bune. Mă supără faptul că este nevoie de un timp de uscare, urmat de transportul chirpicilor din locul fabricării la locul asamblării locuinţei. Din punctul meu de vedere aici e multă risipă, şi de timp şi de energie. Seismic o casă din chirpici este prea rigidă, cam la fel ca una din beton. Materialul nu are nici o mlădiere, nici o elasticitate. Termic, abordarea este slabă, zidul rămâne subţire, casa nu se comportă ca o baterie capabilă să acumuleze căldura şi să-i dea drumul treptat când e nevoie de ea. Sigur, este superior cărămizilor tencuite cu ciment, dar se poate mult mai bine. Şi eu vreau mult mai bine decât bine. Artistic vorbind, forma rectangulară a cărămizii uscate la soare te îmbie la căsuţe tip cubuleţ/paralelipiped, adică dobitoceniile pe care le vedem în neosatele româneşti, construite de ţărăşeni manelişti. Desigur, imaginile acestui episod demonstrează că se pot face mici minuni arhitectonice şi din chirpici.

NOTE FOTOGRAFICE:

[1] Locuinţă din chirpici aflată în La Paz, Bolivia, cu suprafaţa de 84 mp.

[2] Detaliu dintr-o cupolă construită cu cărămizi de lut care nu distorsionează sunetul.

[3] Ansamblul cupolei cu cărămizi de lut fonice.

[4] Dom din chirpici al Institutului Goethe din La Paz, Bolivia, utilizat ca sală de concerte.

[5] Baie aflată într-o locuinţă privată din Kassel, Germania, realizată integral din funii de lut. Chiuveta este tot din lut preparat după o reţetă în urma căreia devine impermeabil.


SUPORT VIDEO

Materialul de mai jos este o prezentare foarte utilă a instrumentelor şi a procesului tehnologic (ce pompos sună!) implicate în producerea chirpicilor. Cele două metode sunt "cu ciment" sau "cu paie şi bălegar". Ideea de a folosi cimentul ca stabilizator mi se pare una bucată prostioară. Păi ori suntem eco, ori nu mai suntem?



Filmarea celui de-al doilea material e puţin odioasă, din fericire se aude perfect tanti expertă în chirpici care vorbeşte despre reţetar şi despre organizarea lucrului. Se insistă asupra ideii că paiele dau o cărămidă mai uşoara şi contribuie la izolarea termică. Băgat la cap.



Un material foarte interesant despre o casă din chirpici construită în California în urmă cu 50 de ani, şi care nu a fost niciodată tencuită. Arată puţin cam bine, după părerea mea şi urmează să fie declarată monument istoric (mă rog, dacă americanii au ceva mic şi zbârcit pe continent, acela e Istoria). E clar, ne bat americanii şi la chirpici, suntem copţi!