Ciprian Palaghianu, Împăduriri - curs universitar, (III), (note de lectură)

Partea a III-a. Împăduriri

Situaţia terenurilor care şi-au pierdut "vocaţia" agricolă este de asemenea îngrijorătoare. Între anii 1973 şi 1988 în Europa au fost abandonate de către agricultură circa 9 milioane de ha iar de atunci s-au mai adăugat încă minim 6 milioane de ha până în anul 2000, după aprecierea specialiştilor EUROFOR.

Principii privind alegerea şi asocierea speciilor forestiere:
a) principiul polifuncţionalităţii (pădurea nu este doar un loc unde se produce masă lemnoasă, ci are şi funcţii de adăpost şi hrană pentru animale sălbatice, păsări, protejează împotriva precipitaţiilor catastrofale, inundaţiilor, alunecărilor de teren, asigură şi menţine un mediu nepoluat, favorabil petrecerii timpului liber etc.);
b) principiul conservării biodiversităţii (există o corelaţie între diversitate şi stabilitatea şi funcţionalitatea ecosistemelor);
c) principiul compatibilităţii;
d) principiul flexibilităţii;
e) principiul economic.

Pentru ca polifuncţionalitatea arboretelor să se manifeste in mod real, se vor prefera
arboretele amestecate, acordand importanţa cuvenită principiului biodiversităţii. Folosirea uneia sau mai multor specii la instalarea unei culturii este evidenţiată prin compoziţia/ formula de impădurire.

Compoziţia (formula) de împădurire redă proporţia de participare a speciilor la instalarea artificială a culturilor pe intreaga suprafaţă şi se exprimă in procente. De exemplu: 40% gorun + 15% cireş, frasin, ulm + 20% păr, măr + 25% lemn câinesc, păducel, salbă.

Arboretele amestecate prezintă mai multe avantaje in comparaţie cu cele pure:
a) sunt mai stabile;
b) diferitele specii indeplinesc prioritar anumite funcţii, realizandu-se polifuncţionalitatea intregului arboret;
c) indeplinesc intr-o măsură sporită funcţiile de protecţie;
d) utilizează mai bine spaţiul aerian prin inălţimile diferite ale speciilor;
e) contribuie la menţinerea şi chiar imbunătăţirea fertilităţii şi structurii solului, ca urmare a particularităţilor sistemului radicelar şi a modului de răspandire in sol a rădăcinilor diferitelor specii;
f) sunt mai rezistente la atacurile factorilor biotici, specializaţi, de regulă, pentru anumite specii;
g) suportă mai bine unele calamităţi generate, in special, de factori climatici: doboraturi şi rupturi de vant şi zăpadă, dezrădăcinări ş.a.

Speciile ce alcătuiesc compoziţia (formula) de impădurire se incadrează, după funcţia
principală atribuită, in trei categorii:
a) specii principale,
b) specii secundare,
c) specii pentru protecţia şi ameliorarea solului.

Speciile principale sunt speciile care participă în măsura cea mai mare la realizarea
obiectivelor urmărite prin instalarea culturii.

Speciile secundare (de stimulare, de impingere, de ajutor, de elagare) sunt reprezentate, de regulă, de speciile de mărimea a doua (chiar a treia) formand, cel mai adesea, un al doilea etaj de vegetaţie. Aşa cum sugestiv au fost denumite, ele stimulează creşterea speciilor principale. In plus, contribuie la protecţia solului şi la producţia de biomasă.

Speciile pentru protecţia şi ameliorarea solului, reprezentate in general prin arbuşti,
indeplinesc, in principal funcţiile definite. Pornind de la polifuncţionalitatea speciilor lemnoase, rolul lor nu se limitează numai la protejarea impotriva acoperirii solului cu specii erbacee, la reducerea scurgerilor de suprafaţă pe terenurile inclinate expuse eroziunii apelor, la imbogăţirea solului in substanţe organice ca urmare a descompunerii frunzelor, lujerilor şi ramurilor mai subţiri comparativ cu ale speciilor arborescente şi la structurarea solului, ca urmare a bogatului sistem radicelar, răspandit in stratul superior al solului. Multe din speciile arbustive, folosite ca specii pentru protecţia solului, prezintă importanţă datorită rădăcinilor, lujerilor, florilor, fructelor cu multiple intrebuinţări in industria farmaceutică, alimentară, a coloranţilor.

Nu întotdeauna asocierea între cele trei categorii de specii este necesară, iar uneori
asocierea nu este posibilă. De exemplu, pentru speciile principale cu aparatul foliar bogat, care nu lasă lumina să pătrundă la sol, iar sistemul lor radicelar bogat protejează şi ameliorează solul, cum sunt fagul, bradul, nu mai apare necesară introducerea arbuştilor sau a speciilor de ajutor.

In trecut, adeseori, s-au realizat culturi pure de molid, in special in subetajul inferior de molidişuri (FM3 I) sau al amestecurilor de fag cu răşinoase (FM2), ori in afara arealului său natural (FM1 – făgete montane şi FD4 – făgete premontane). Datorită faptului că in
asemenea teritorii, molidul este foarte expus doboraturilor de vant, rupturilor de zăpadă, incendiilor, atacurilor de insecte etc, in viitor se recomandă evitarea culturilor pure de molid.

Intre speciile principale amestecul se realizează cel mai frecvent grupat, pentru a se evita
efectul negativ al concurenţei intre speciile componente, eliminarea unei specii de către alta, determinată adesea de ritmurile de creştere in inălţime diferite in anumite perioade de la o specie la alta, precum şi de particularităţile bio-ecologice ale speciilor.

Laricele, care este o specie de lumină şi transpiră intens, se va amplasa în benzi pe culmi. Alteori, pentru sporirea rezistenţei la vânt a molidului, laricele se va amplasa în benzi de maximum 20 (25) m lăţime, perpendiculare pe direcţia vântului dominant, benzi ce pot fi situate paralel cu curbele de nivel ori pe linia de cea mai mare pantă (funcţie de orientarea versanţilor faţă de direcţia vânturilor cu viteze mari). De asemenea, zâmbrul se va amplasa în benzi înspre golurile de munte.

Se recomandă evitarea amestecului intim între cvercinee şi speciile principale de amestec cu creştere mai rapidă în tinereţe (frasin, paltin, tei, cireş, arţar), care pot copleşi uşor specia de bază (stejarul, gorunul).

Desimea culturilor reprezintă numărul optim de exemplare (puieţi plantaţi sau proveniţi din semănături directe) la unitatea de suprafaţă (hectar). Desimea este influenţată de insuşirile biologice ale speciei, de rapiditatea de creştere in primii ani, de metoda de impădurire (semănături, plantaţii), de dimensiunile puieţilor la plantare (puieţi de talie mică, semimijlocie, mijlocie), dacă rădăcinile sunt nude sau protejate, de bonitatea staţiunii etc.

Un număr mare de puieţi/ha prezintă avantajul că starea de masiv se realizează mai curand, reducandu-se astfel numărul anilor in care se execută lucrările de intreţinere a solului. In schimb costul puieţilor şi plantarea acestora ridică foarte multe cheltuieli de instalare. Deoarece desimea are un rol deosebit in reuşita culturii, ea trebuie analizată atent sub raport silvobiologic şi al costului lucrării (principiul economic).

Numărul de puieţi la hectar, pe specii:
a) Plopi euramericani: 200(7x7 m) – 280 (6x6 m) in staţiuni de bonitate superioară şi
mijlocie pentru producerea de lemn gros şi mijlociu; 625 (4x4 m) – 830 (4x3 m) in staţiuni de bonitate mijlocie şi inferioară;1250 (4x2 m) in perdele pentru protecţia digurilor;
b) Plop alb: 1250 (4x2 m), 1665 (4x1,5 m sau 3x2 m), in funcţie de bonitatea staţiunii şi
grosimea trunchiului la exploatare; 1665 (4x1,5 m) in perdele de protecţie a digurilor;
c) Salcie: 1110 (3x3 m); 1250 (4x2 m); 1665 (4x1,5 m sau 3x2 m), in funcţie de bonitatea
staţiunii şi grosimea trunchiului la exploatare; 1250 (4x2 m) pentru protecţia digurilor
şi in staţiunii cu exces de apă;
d) Salcam: 4000 (2x1,25 m) – 5000 (2x1 m);
e) Frasin, anin: 5000 (2x1 m) in culturi pure;
f) Cvercinee: 5000 (2x1 m ) la dealuri; 6700 (2x0,75 m) la campie;
g) Fag: 5000 (2x1 m sau 1,4x 1,4 m);
h) Molid, zambru: 5000 (2x1 m ), 4500 (1,5x 1,5 m), 4000 (2x1,25 m), 3300 (2x1,5 m) in
funcţie de bonitatea staţiunii şi pericolul doboraturilor de vant;
i) Brad: 5000 (2x1 m);
j) Pin silvestru, pin negru, duglas: 4000 (2x1,25 m);
k) Larice: 2000 (2,5x2 m) – 2500 (2x2 m).

Instalarea artificială a culturilor forestiere se poate realiza prin trei metode:
a) metoda plantaţiilor,
b) metoda semănăturilor directe,
c) metoda butăşirilor directe.

Datorită numeroaselor avantaje pe care le are, metoda plantaţiilor este cea mai folosită in vederea instalării speciilor forestiere. Plantarea presupune folosirea puieţilor ca şi material de regenerare, rădăcina acestora fiind fixată in solul terenului in care se urmăreşte instalarea vegetaţiei lemnoase. In ceea ce priveşte materialul de regenerare ce poate fi folosit sunt mai multe tipuri de puieţi, clasificarea fiind realizată in funcţie de talia acestora sau de modul de prezentare al sistemului radicelar.

Avantaje:
a) Rata mare de supravieţuire a puieţilor după instalare garantează o mai bună reuşită a
culturilor. Acest lucru e explicabil prin faptul că puieţii reuşesc să concureze mai eficient vegetaţia erbacee prin dimensiunile mai mari faţă de plantulele provenite din semănăturile directe, puieţii valorificând la un nivel superior atât spaţiul suprateran
cât şi cel subteran. De asemenea puieţii plantaţi sunt foarte rar expuşi deşosării în primul an de instalare.
b) Plantaţiile oferă un foarte bun control asupra spaţierii indivizilor, numărului de exemplare şi desigur asupra modului de asociere a speciilor din compoziţia de împădurire. O spaţiere regulată şi uniformă facilitează controlul culturilor iar mai apoi
uşurează realizarea operaţiilor de îngrijire şi conducere. Asigurarea unui număr optim de exemplare per suprafaţă poate să reducă din volumul lucrărilor de îngrijire şi conducere a viitorului arboret.
c) Se poate vorbi de o economie privind cantitatea de seminţe folosită, comparativ cu
semănăturile directe. Cu aceeaşi cantitate de seminţe se poate obţine în pepiniere o cantitate de puieţi ce poate asigura împădurirea unei suprafeţe mult mai mari decât dacă s-ar fi semănat direct seminţele. Această economie este foarte importantă îndeosebi în cazul speciilor ale căror seminţe sunt scumpe sau se obţin greu şi în cantităţi reduse.
d) Se reduce timpul necesar atingerii stării de masiv ceea ce presupune economii importante în realizarea lucrărilor de îngrijire. Putem vorbi şi despre o reducere a perioadei parcurse până la momentul exploatării.
e) În multe cazuri plantaţiile rămân unica metodă de instalare a culturilor datorită criteriilor impuse de starea terenului, de criteriile ecologice şi biologice ale speciilor sau de diverse aspecte silviculturale. Astfel sunt foarte multe terenuri în care nu se poate interveni cu semănături directe, plantaţiile fiind alegerea firească în cazul terenurilor degradate, afectate de secetă, înmlăştinate, cu pantă mare sau puternic înierbate. În ceea ce priveşte particularităţile speciilor forestiere, sunt unele la care instalarea se face mai uşor prin puieţi (salcâm, cireş, păr pădureţ etc.) sau la care se face exclusiv prin puieţi (plopi euroamericani, salcie selecţionată etc.) Plantaţiile reprezintă în mod evident singura metodă de intervenţie cu completări în regenerările al căror procent de reuşită este nesatisfăcător şi singura formă de creare a aliniamentelor, perdelelor forestiere sau a
spaţiilor verzi.

Dezavantaje:
a) Unul din principalele dezavantaje se referă la faptul că plantaţiile sunt mai costisitoare decât semănăturile directe. Costul ridicat are mai multe cauze. Preţul puieţilor este mare, înglobând costurile producţiei din pepiniere. De altfel necesitatea existenţei pepinierelor pentru realizarea plantaţiilor constituie un neajuns major. În afară de acest lucru procesul tehnologic în sine, de plantare, este complex şi mai complicat, necesită un personal numeros şi bine instruit şi permite foarte greu mecanizarea. Drept urmare manopera implică şi ea costuri importante.
b) Terenul pe care se va realiza plantarea trebuie să aibă o accesibilitate ridicată pentru
a putea asigura transportul puieţilor, al muncitorilor şi al echipamentului de lucru.
c) Transplantarea reprezintă o operaţie cu caracter de şoc în viaţa puieţilor. Acest moment critic este caracterizat prin dezechilibrul fiziologic ce se poate să apară între capacitatea de absorbţie a apei din sol şi transpiraţie. Sistemul radicelar redus, cu o parte din perii absorbanţi distruşi nu poate să susţină partea aeriană care e mai voluminoasă, disproporţionată ca mărime. Pentru a reduce acest şoc al transplantării trebuie să se acorde o atenţie deosebită fazelor premergătoare plantării, respectând anumite indicaţii: solul să fie reavăn, mobilizat în momentul scoaterii puieţilor din pepinieră, după scoatere să se execute o corectă toaletare a rădăcinii; să se manipuleze atent puieţii atât la ambalare cât şi pe parcursul transportului şi apoi până în momentul plantării. De foarte multe ori reuşita unei plantaţii depinde tocmai de această perioadă parcursă între scoatere şi plantare.
d) Dezavantajele metodei pot fi accentuate de o execuţie neglijentă a lucrărilor aferente. Apare deseori riscul rănirii puieţilor. Vătămările mecanice suferite de puieţi pot avea consecinţe ulterioare grave, acestea reprezentând adevărate “porţi de intrare” pentru diverşi agenţi patogeni. Execuţia neglijentă a plantării poate determina aşezări defectuoase ale rădăcinii (în formă de ”L” sau ”J”) ce vor afecta creşterea şi dezvoltarea ulterioară a puietului. Neexecutarea operaţiei de mocirlire a rădăcinilor puieţilor înainte de plantare sau trecerea unei perioade de timp prea lungi de la mocirlire până la plantare poate să reducă rata de prindere a puieţilor.

Avantajele plantării în gropi:
a) Dimensiunea variabilă a gropilor permite folosirea mai multor tipuri de categorii de
puieţi.
b) Procedeul este aplicabil in condiţii foarte variate- in soluri nepregătite anterior,
compacte, inierbate, degradate, cu exces de apă sau uscate, cu schelet etc.
c) Dimensiunile gropilor permit o aşezare cat mai corectă a sistemului radicelar iar ”inversarea” orizonturilor solului la acoperirea rădăcinilor oferă puietului condiţii superioare de nutriţie.

Gropile vor avea dimensiuni ce variază in funcţie de condiţiile pedologice şi talia puieţilor.
Astfel avem gropi:
a) normale - cu o adancime de 30 cm in cazul solurilor uşoare, respectiv de 40 cm in cazul solurilor grele şi mijlocii; puieţii plantaţi vor fi de talie mică;
b) mijlocii - adancime de 40-90 cm; pentru puieţi de talie mică cu sistem radicelar bogat, puieţi de talie semimijlocie la răşinoase sau de talie mijlocie de răşinoase şi foioase (chiar şi talie mare);
c) mari - adancime de peste 90 cm in cazul folosirii sadelor sau a puieţilor de talie mare.

Forma lor va fi prismatică (in cazul execuţiei manuale) sau cilindrică (dacă se utilizează pentru săparea lor motoburghie sau maşini de forat). Productivitatea executării gropilor creşte substanţial in cazul folosirii unor sisteme mecanice de forare (50-150 gropi/oră). In cazul săpării manuale se poate folosi cazmaua, sapa forestieră sau tarnăcopul; insă productivitatea muncii e scăzută. Norma de producţie este in medie de 150 de puieţi/zi pentru un muncitor. Totuşi se lucrează in grup, formaţia de lucru fiind alcătuită in general din doi muncitori săpători şi un plantator.

Plantarea în despicătură presupune introducerea rădăcinilor puietului într-o fantă realizată în sol cu ajutorul unui plantator sau a unei sape forestiere. Operaţia este caracterizată de un randament deosebit de ridicat, un muncitor putând planta 800-1000 puieţi/zi. Reuşita este foarte bună în condiţiile plantării puieţilor de talie mică, cu un sistem radicelar nu foarte dezvoltat, în soluri neînierbate, afânate şi reavene. Cu toate că procedeul este expeditiv şi avantajos din punct de vedere economic, are numeroase dezavantaje şi neajunsuri ce pot fi amplificate în cazul unei execuţii defectuoase: rădăcinile fiind înghesuite într-un singur plan, este afectată desfăşurarea normală a procesului de nutriţie; neglijenţa execuţiei poate cauza răsucirea sau îndoirea rădăcinilor, astfel că prinderea, creşterea şi dezvoltarea puieţilor va fi serios afectată.

Legat de modul de execuţie al plantării în despicătură, un muncitor deschide cu ajutorul plantatorului sau a sapei forestiere o fantă în sol, cel de-al doilea muncitor va introduce rădăcinile puietului în respectiva fantă iar apoi se va închide/astupa deschiderea executată. Procedeul are mai multe variante, în funcţie de unealta folosită la executarea fantei în sol, dar se apreciază că cea care asigură cea mai mare productivitate este varianta care utilizează sapa forestieră – productivitatea e în general cu 30% mai mare decât în cazul folosirii plantatorului.

In categoria puieţilor cu rădăcini protejate se includ atat puieţii crescuţi in recipiente cat şi cei cu bal de pămant la rădăcină. Cu toate că obţinerea acestei categorii de puieţi este mai anevoioasă şi desigur mai costisitoare, plantaţiile cu astfel de puieţi beneficiază de şanse de reuşită foarte mari, chiar in condiţii de vegetaţie mai puţin favorabile. Explicaţia constă in faptul că se reduce şocul transplantării prin nederanjarea şi implicit nevătămarea sistemului radicelar, concomitent cu asigurarea pentru o mai bună dezvoltare a unei cantităţi din acelaşi sol care a susţinut şi pană atunci creşterea puietului. Desigur, costul mare al puieţilor cu rădăcini protejate nu justifică folosirea acestora in toate cazurile ci doar in terenurile in care instalarea prin procedeele obişnuite nu dă roade. Astfel in zonele aride, pe nisipuri sau in terenuri degradate utilizarea acestei categorii de puieţi este cea care dictează reuşita lucrărilor.

Instalarea vegetaţiei forestiere prin metoda plantaţiilor este posibilă doar in timpul repausului vegetativ - toamna după căderea frunzelor sau primăvara inainte de desfacerea
mugurilor, evitand insă perioada in care solul este ingheţat sau acoperit de zăpadă.

Plantarea de toamnă prezintă anumite avantaje (rădăcinile la foioase cresc chiar peste iarnă, puieţii beneficiază de precipitaţiile abundente ale acestui sezon) dar şi o serie de dezavantaje: riscul secetei fiziologice, probleme cauzate de posibile perioade cu un exces de apă in sol, frecventa deşosare in primul an de la plantare etc. Mai agreată este drept urmare plantarea de primăvară, cu condiţia ca această să se execute la timp. Cu cat instalarea se face mai devreme, cu atat se reduce riscul dezechilibrului dintre absorbţie şi transpiraţie. In plus, topirea lentă a zăpezii asigură valori relativ constante ale umidităţii din sol, favorabile consolidării relaţiei dintre sistemul radicelar şi substratul fizic ce susţine creşterea şi dezvoltarea puietului.

In cazul folosirii puieţilor cu rădăcini protejate, perioada de instalare poate fi extinsă pană
spre sfarşitul respectiv inceputul repausului vegetativ. Trebuie totuşi evitată pe cat posibil, chiar şi in acest caz, perioada de vară.

Avantajele semănăturilor directe:
a) Puieţii rezultaţi cresc incă de la răsărire pe locul definitiv, fără să mai fie expuşi pericolului deteriorării de la scoaterea lor pană la plantare. Este un important avantaj, pentru că rădăcinile nu mai sunt vătămate mecanic, deformate sau infestate.
b) Cheltuielile de instalare sunt mai mici comparativ cu cele ocazionate de producerea puieţilor.
c) Tehnologia semănăturilor este mai simplă comparativ cu tehnologia plantării.
d) Se poate recurge mai uşor la semănatul mecanic comparativ cu plantarea mecanizată.
e) Productivitatea operaţiei de semănare este superioară plantării manuale, indiferent de
procedeul folosit, astfel că numărul muncitorilor este mai mic.
f) Semănăturile pot fi executate pe grohotişuri, soluri cu mult schelet, superficiale, unde
plantarea puieţilor nu este posibilă decat folosind pămant de „imprumut” sau puieţi cu rădăcini protejate, ceea ce ridică mult costul lucrărilor.

Dezavantaje:
a) Seminţele încorporate în sol şi mai ales plantulele sunt mai sensibile la acţiunea unor factori climatici (temperaturi minime şi maxime, îngheţuri timpurii şi târzii, precipitaţii cu caracter torenţial, start gros de zăpadă, arşiţe, vânturi puternice), la prezenţa buruienilor, la sărăcia solurilor în substanţe nutritive, la soluri uscate sau cu exces de umiditate şi alţi factori negativi, faţă de care este greu să se adopte măsuri speciale de protecţie.
b) Puieţii rezultaţi necesită lucrări de îngrijire un număr mai mare de ani, cu o frecvenţă sporită anual (cel puţin în primii ani) comparativ cu puieţii plantaţi, ceea ce ridică mult costul lucrărilor de instalare până la realizarea stării de masiv.
c) Folosirea unor cantităţi mult mai mari de seminţe pentru obţinerea ulterioară a desimii
optime a puieţilor.
d) Semănăturile nu se practică în cazul completărilor, deoarece concurenţa ar fi evidentă şi nefavorabilă între plantulele sau puieţii rezultaţi în urma completărilor comparativ cu puieţii din cultura realizată anterior.

De aceea, metoda semănăturilor directe se practică mai puţin la noi datorită caracteristicilor staţionale din ţara noastră; rezultate bune se obţin numai la anumite specii şi în anumite condiţii, aşa cum se menţionează în continuare.
a) Semănături directe cu brad executate pe suprafeţe reduse, în teren neînierbat, fără seminţiş natural sau cu seminţiş slab reprezentat, sub un masiv cu consistenţă în jur de 0,5 pe expoziţii umbrite şi 0,6 pe cele însorite, terenuri cu înclinare mai mică de 30°, situate în treimea superioară şi mijlocie a versanţilor.
b) Semănături directe cu molid în arealul natural, pe suprafeţe reduse, în teren neacoperit de arboret matur, lipsit de buruieni, cu înclinare sub 20°, în treimea superioară şi mijlocie a versanţilor.
c) Semănături directe cu ghindă executate sub masiv sau în teren descoperit, pe întreaga
suprafaţă sau parţial în fâşii (benzi), rânduri, tăblii, cuiburi.
d) Semănături directe cu pin negru pe terenuri cu substrat reprezentat de dolomite şi calcare.
e) Semănături directe cu mesteacăn în zona montană şi premontană, pe terenuri foarte
înclinate, pe soluri cu mult schelet.

Procedeele de semănare sunt:
a) semănatul în cuiburi;
b) semănatul în rânduri;
c) semănatul prin “împrăştiere”.

Semănarea în cuiburi este procedeul mai des aplicat, prezentand avantajul important că
se foloseşte o cantitate mai mică de seminţe comparativ cu celelalte procedee şi că schemele de impădurire sunt uşor de materializat pe teren.

Cuibul este o cavitate, de regulă cu formă circulară de mici dimensiuni (diametre de la 10-12 cm pană la 40 cm, in funcţie de mărimea seminţelor) şi cu adancimi echivalente adancimii de semănare a seminţelor speciei respective. Se recomandă ca seminţele să se distribuie manual „in cruce” (pe două direcţii perpendiculare). Cuiburile se execută cu sapa forestieră in mijlocul unei vetre. Uneori, pe tăblii de dimensiuni de 1,0 x1,0 m se amplasează cinci cuiburi: patru spre colţurile tăbliei şi unul in centrul acesteia.

Tubul de semănat este un tub de 1,0-1,20 m lungime, confecţionat dintr-un material
rezistent, uşor, avand la capătul inferior un manşon de formă conică, prevăzut cu unul sau mai multe orificii. Seminţele, in cantitatea corespunzătoare normei/cuib, introduse prin capătul superior al tubului, il traversează şi ajung prin orificiu (orificii) in cavitatea executată in sol de varful tubului.

Bastonul de semănat are partea superioară a tubului curbat (asemenea unui baston), iar
orificiul din parte inferioară a tubului (care are tot formă conică) este prevăzut cu o clapetă care se deschide automat, cand varful se adanceşte in sol, lăsand să cadă cantitatea necesară de seminţe la cuib. După scoaterea bastonului din cuib, se acoperă cuibul cu pămant, care se tasează uşor pentru ca seminţele să adere de particulele solului.

Semănatul în rânduri presupune distribuirea seminţelor de-a lungul rândului, respectându-se rectitudinea, paralelismul, forma şi adâncimea rigolei. Lucrarea se execută manual
sau cu semănătoarea. Procedeul se aplică pe terenurile în care solul a fost pregătit în prealabil total ori parţial în benzi (fâşii). Rândurile sunt continui sau întrerupte (de-a lungul lor se lasă 1-2 m pe care nu se împrăştie seminţe, tehnică folosită când urmează instalarea prin plantaţii a unor specii din compoziţia de împădurire). Rândurile pot fi echidistante ( cu distanţe între ele de 1,0 - 2,0 m) sau grupate câte două cu distanţa de 0,7-1,0 m între ele, în funcţie de schema adoptată.

Rândurile se dispun în lungul curbelor de nivel, pe terenurile înclinate; la câmpie, se
orientează pe direcţia nord-sud, când se urmăreşte protejarea puieţilor de insolaţie sau pe direcţia vântului dominant dacă acesta reprezintă un pericol.

Semănatul prin ”împrăştiere” presupune distribuirea cat mai uniformă a seminţelor pe
teren, uneori chiar la suprafaţa acestuia. Procedeul conduce la rezultate satisfăcătoare in zone cu precipitaţii suficiente, pe terenuri lipsite de vegetaţie erbacee, pe soluri afanate, revene, cu un strat bine reprezentat de humus şi pentru specii la care seminţele au o perioadă scurtă de germinare (mesteacăn, plop, salcie, mai rar molid).

Pentru speciile cu seminţe mari, cu conţinut ridicat in apă, a căror păstrare este dificilă peste iarnă (fag, cvercinee, castan porcesc, brad ş.a.) ca şi pentru seminţele a căror fructe au fost recoltate „in pargă” (acerinee, frasin) sunt indicate semănăturile executate toamna, cu condiţia ca in zona respectivă să nu existe riscul consumării lor de către mistreţi, iepuri, cartiţe.

Dat fiind pericolul răsăririi plantulelor in toamnele lungi, care ar suferi de gerurile din timpul iernii sau a răsăririi primăvara timpuriu, fiind periclitate de ingheţurile tarzii (acerineele de exemplu), semănăturile se execută primăvara „in mustul zăpezii”, cu avantajele şi dezavantajele menţionate la culturile in pepinieră.

La mesteacăn, semănăturile se pot face şi spre sfarşitul iernii, pe suprafaţa zăpezii.

De la instalarea culturilor de specii lemnoase din puieţi, seminţe, butaşi pană la realizarea
stării de masiv, acestea parcurg fazele de adaptare şi de creştere individuală.

Faza de adaptare este eşalonată pe o perioadă diferită, determinată de metoda folosită la
instalare. Astfel, pentru semănături directe, faza de adaptare reprezintă perioada de la declanşarea procesului de germinare, apariţia plantulelor la suprafaţa solului (răsărirea), creşterea până la lignificarea acestora.

Pentru plantaţii, faza de adaptare reprezintă perioada în care rădăcinile se refac şi se
consolidează în sol, devenind capabile să asigure nutriţia puieţilor, iar mugurii vegetativi intră în vegetaţie şi se declanşează procesul de creştere a exemplarelor. Lungimea perioadei este diferită în funcţie de anotimpul de plantare şi mersul vremii în primăvara executării plantaţiilor sau care urmează după toamna în care s-au plantat puieţii.

În cazul butăşirilor directe, faza de adaptare începe de la introducerea butaşilor în sol, continuă cu formarea rădăcinilor, pornirea mugurelui vegetativ, finalizându-se prin lignificarea lujerului noului puiet.

Faza de creştere individuală a puieţilor se desfăşoară în continuarea primei faze (de
adaptare) şi durează până la realizarea stării de masiv. În această perioadă, fiecare puiet creşte izolat, fără a beneficia de influenţa reciprocă a exemplarelor învecinate. Pe măsura apariţiei de noi lujeri anuali şi a creşterii în înălţime şi grosime a exemplarelor, izolarea se atenuează.

În faza de adaptare şi în primii ani ai fazei de creştere individuală sunt necesare lucrări de
combatere a buruienilor şi a speciilor lemnoase dăunătoare speciilor instalate, de afânare a solului, administrare a îngrăşămintelor, chiar a udatului artificial şi altele. Numărul anilor în care sunt necesare lucrări de îngrijire diferă fiind influenţate de: zona fitogeografică, specie, bonitatea staţiunii, metoda de instalare a speciilor, desimea culturilor. De regulă, aceste lucrări se întrerup la realizarea stării de masiv a întregii culturi.

Constituirea stării de masiv este procesul bioecologic de apropiere a coroanelor puieţilor şi de realizare a coronamentului noului arboret. Starea de masiv se realizează la nivelul întregii populaţii de puieţi, când aceasta ajunge la independenţa biologică, trecând de la existenţa izolată la cea în comun. Şi constituirea stării de masiv este influenţată de zona fitogeografică, specie (rapiditatea de creştere), bonitatea staţiunii, metoda de instalare, desimea culturilor.

Starea de masiv se realizează după:
a) 3-4 ani: salcam;
b) 5 ani: plopi euramericani cultivaţi in culturi intensive pentru producerea de lemn
preponderent gros, plop alb, salcie;
c) 5-6 ani: cvercinee, cand s-au folosit puieţi de talie mijlocie (metoda O. Rusu), anin,
frasin;
d) 6-7 ani: larice (in completarea regenerării naturale la foioase) duglas, pin strob, pin
silvestru, pin negru, nuc negru;
e) 7-8 ani: molid in regiunea de dealuri (FD4-FD3), cvercinee, inclusiv speciile principale
de amestec: paltin, frasin, tei ,cireş;
f) 7-9 ani: molid, zambru, larice, pin silvestru, pin negru in regiunea montană şi
premontană (Fsa, FM3-FD4)
g) 9-10 ani: brad in completarea regenerării naturale (FM2-FD4) nuc comun, cand se folosesc puieţi de talie mică;
h) 6-9 ani: semănături directe de cvercinee sub masiv sau in teren descoperit.

Receparea este lucrarea prin care tulpinile puieţilor se retează la 1-2 cm deasupra solului, in scopul atenuării dezechilibrului fiziologic dintre absorbţia apei de către sistemul radicelar mai redus, ca urmare a toaletării rădăcinilor sau vătămărilor provocate de la extragerea lor pană la plantarea şi pierderea apei prin transpiraţia părţilor aeriene, in special a frunzelor. Puieţii se recepează primăvara timpuriu (inainte de pornirea in vegetaţie), cand s-au plantat toamna şi imediat după plantare, cand aceasta se realizează primăvara.

Inlăturand tulpina, dispare dezechilibrul intre absorbţie şi transpiraţie, rădăcinile se inmulţesc şi pot aproviziona satisfăcător cu nutrienţi şi apă noul lăstar ce porneşte dintr-un mugur proventiv (dormind), situat in regiunea coletului.

Dacă puieţii nu se recepează apare pericolul ca, in perioadele secetoase de primăvară,
tulpina să se usuce după pornirea in vegetaţie, proces cunoscut sub denumirea de autorecepare. Din mugurii proventivi se formează noi lăstari, dar mai tarziu şi datorită acestei decalări, uneori puieţii nu se pot lignifica pană in toamnă.

Receparea nu se aplică la răşinoase, la care creşterea in inălţime este monopodială şi nici la speciile foioase care au doi muguri terminali (frasin) sau la puieţii de talie mijlocie. La răşinoase, pentru evitarea dezechilibrului fiziologic, se pot indepărta unele ramuri situate spre baza tulpinii sau acele acestora.

Completarea culturilor reprezintă un procedeu de reglare a desimii şi presupune instalarea de noi exemplare in locul puieţilor dispăruţi. Completările se prevăd obligatoriu in cazul pierderilor grupate, indiferent de reuşita regenerării. Completările se fac numai cu puieţi bine dezvoltaţi care să poată realiza starea de masiv odată cu puieţii instalaţi iniţial.

Rărirea puieţilor proveniţi din semănături directe sau depresajul este altă modalitate de
reglare a desimii. Uneori, datorită condiţiilor climatice şi insuşirile solului deosebit de favorabile, calităţii foarte bune a seminţelor ori folosirii unor cantităţi mai mari de seminţe faţă de norma optimă se obţin prea mulţi puieţi in cuib, la metru sau m2 , care se stanjenesc intre ei , avand drept consecinţă creşteri mai mici. Ca şi in pepinieră, rărirea, practicată după primul sezon de vegetaţie, cand solul este reavăn, la foioase se realizează prin smulgerea puieţilor mai slab dezvoltaţi, rău conformaţi şi prin „forfecarea tulpinii” la cei de răşinoase.

Descopleşirea puieţilor constă in tăierea buruienilor de la suprafaţa solului, buruieni care au adeseori inălţimi superioare puieţilor proveniţi din semănături directe sau a celor plantaţi. Lucrarea se execută manual folosind unelte tăietoare (sapă, sapă forestieră). Suprafaţa de pe care se indepărtează buruienile se suprapune peste suprafaţa pregătită in prealabil (vetre, faşii, tăblii) şi materialul vegetal rezultat se aşează ca strat protector (mulci) in jurul puieţilor. Durata şi frecvenţa descopleşirilor sunt diferite in funcţie de zona fitogeografică, de rapiditatea de creştere a speciilor instalate, metoda de impădurire folosită, dimensiunile puieţilor la plantare, gradul iniţial de imburuienire, pregătirea solului.

Degajarea este o lucrare de ingrijire a puieţilor ce constă din indepărtarea vegetaţiei
lemnoase instalate natural prin seminţe sau lăstari, drajoni, vegetaţie reprezentată de specii nedorite şi care pot copleşi puieţii instalaţi.

Astfel, salcamul se va introduce din stepă pană in formaţia gorunetelor pe soluri uşoare şi mijlocii, afanate, pregătite prin arătură şi/sau terasare, lipsite sau foarte sărace in carbonat de calciu.

Pinul silvestru se va utiliza din silvostepă pană in formaţia molidişurilor inclusiv. In silvostepă, va ocupa pană la 25% in formulele de impădurire şi se va folosi pe versanţi umbriţi şi semiumbriţi, pe soluri cu textură uşoară şi mijlocie.

Pinul negru se va introduce din stepă pană in partea inferioară a subzonei molidului pe
stancării, pe soluri grele, luto-argiloase, argiloase, pe substraturi litologice calcaroase. In stepă, in formulele de impădurire pinul negru nu va depăşi proporţia de 25%, iar in silvostepă – 50%.

Stejarul brumăriu se va utiliza in stepă şi silvostepă.

Stejarul şi gorunul se vor folosi pe solurile profunde, fertile din arealul lor natural.

Aninul negru este indicat din silvostepă pană in subzona gorunului; aninul alb – din subzona gorunului pană in partea inferioară a subzonei molidului inclusiv; aninul verde – din treimea mijlocie a subzonei molidului pană in etajul subalpin.

Cătina albă se recomandă pentru acoperirea terenurilor din zona forestieră pană in treimea mijlocie a subzonei molidului cu roca la suprafaţă, in special pe substrat marnos. In silvostepă, va fi instalată numai in treimea inferioară a versanţilor, pe substraturi marno-argiloase, in condiţii de umiditate corespunzătoare acestei specii.

Pe terenurile cu fenomene de deplasare, in special pe cele alunecătoare se vor prefera specii care drajonează şi/sau specii care nu suferă de vătămarea (deranjarea rădăcinilor), precum: salcamul, frasinul, cireşul, aninii, mojdreanul, cătina albă, sălcioara, amorfa). Pe terenurile degradate unde există pericolul rupturilor şi doboraturilor de zăpadă, pinul negru şi silvestru vor reprezenta in formulele de impădurire ponderi de pană la 50%. Amestecul intre specii va fi intim, iar dispozitivul de cultură in chincons, pentru o spaţiere cat mai avantajoasă pătrunderii zăpezii prin coronament şi pentru crearea premizei realizării la exemplarele de pini a unor trunchiuri cu rezistenţă superioară la
incovoiere şi rupere.

Perdelele forestiere de protecţie sunt faşii de specii lemnoase arborescente sau arborescente şi arbustive, de lăţimi diferite, instalate pentru a proteja anumite obiective impotriva unor factori dăunători. Realizarea acestora diferă in funcţie de obiectivul urmărit.

Perdelele de protecţie pot fi clasificate în funcţie de penetrabilitate:
a) impenetrabile, constituite din culturi compacte, care nu pot fi străbătute de curenţii de aer şi care realizează in partea de „sub vant” o zonă de calm;
b) semipenetrabile (dantelate) – culturi mai rare al căror profil prezintă numeroase goluri in plan vertical; in partea superioară ori in cea inferioară a perdelei sau intre statul arbustiv şi coroanele arborilor apar porţiuni dantelate (ciuruite) prin care trece uşor mare parte a aerului;
c) penetrabile – culturi rare, lipsite de arbuşti, străbătute pe intreaga lor inălţime de curenţii de aer.

Compoziţia de impădurire, orientarea optimă, lăţimea, distanţele dintre perdele diferă in
funcţie de zona geografică, in raport cu factorii naturali (geomorfologia, clima - in special cu direcţia şi viteza vanturilor dăunătoare, regimul de precipitaţii, solul), iar pe terenurile irigate diferă cu reţeaua de canale şi conducte, inclusiv cu procedeele de udare. Se alcătuiesc din specii repede crescătoare autohtone, de valoare economică ridicată (specii arborescente şi forestiere, pomi, arbuşti fructiferi sau forestieri, specii melifere care atrag păsările care distrug insectele vătămătoare şi albinele ce asigură polenizarea plantelor agricole. Sunt de evitat speciile lemnoase care sunt gazde intermediare pentru dăunătorii culturilor agricole (dracila, sangerul, salba, vişinul turcesc, mălinul).

Funcţiile perdelelor forestiere de protecţie sunt multiple, menţionand:
a) reducerea vitezei vantului, care influenţează benefic asupra altor factori ecologici,
precum: reducerea sau impiedicarea spulberării zăpezii şi a solului; evitarea furtunilor de praf; dezrădăcinarea sau colmatarea culturilor tinere; reducerea evapotranspiraţiei excesive; eliminarea deformării jetului de apă in irigare;
b) micşorarea amplitudinilor diurne şi anuale ale temperaturii aerului şi solului;
c) reducerea scurgerilor de suprafaţă şi a eroziunii solului de către apă, pe terenurile cu
inclinare moderată, puternică şi foarte puternică;
d) impiedicarea alunecărilor de teren;
e) producerea unor cantităţi uneori insemnate de lemn, fructe, seminţe, flori pentru apicultură, frunze pentru sericicultură
f) realizarea unor condiţii favorabile pentru adăpostirea şi hrănirea faunei de interes cinegetic.