Cum să (nu) cumperi pământ în România profundă (III)

Aici poate fi citit Episodul I

Aici poate fi citit Episodul II

La munte sau la şes (mă rog, deal, luncă, tot ce e în ochii orăşeanului non-munte, fără cumva să fie litoral)? Este una dintre întrebările fundamentale cu care porneşti la drum ca să te relochezi la ţară. Locuind într-un oraş în coasta Apusenilor (văd practic munţii pe geamul de la sufragerie), am avut privilegiul să aleg. Cel puţin teoretic. Am văzut sate de munte şi sate din Podişul Transilvaniei. Nu foarte multe, iar dacă vă aşteptaţi să fi ajuns prin locurile pe care le-aţi văzut în pozele de pe internet, nici pomeneală. Apusenii moţilor sunt la mai bine de 70 de km de oraşul meu, iar eu nu vreau să merg dincolo de 30 de km. E o limitare autoimpusă pe care nu vreau s-o detaliez aici.

Ce-am văzut la munte? Locuri frumoase, spectaculoase, stânci în umbra cărora mi-ar fi plăcut să mă trezesc dimineaţa şi să-mi beau cafeaua. Senzaţia prezenţei divine altfel decât o poţi simţi lângă un lan de porumb zdenţuit. O răceală şi-o magnificenţă de altar, răcoarea pădurilor de conifere, mocani mândri care dacă te plac îţi vând, iar dacă nu, poţi să ai toţi banii din lume, nu cumperi petic de pământ lângă gardul lor. În satele care mi-au plăcut, n-am găsit nici o ofertă. E drept, nici n-am prea săpat după ele, pentru că în urmă cu mulţi anişori, pe la sfârşitul adolescenţei mele, în împrejurări pe care nu le voi evoca, am petrecut câteva luni în Bucovina, în coasta uneia dintre cele mai mari rezervaţii forestiere din ţară, şi acolo am învăţat câteva lucruri despre munte.

Desigur, e frumos să mergi undeva într-o staţiune montană, să te plimbi leneş într-o aşezare de poveste, să mănânci pe măsura poftei pe care ţi-o face excesul de ozon şi să-ţi pui muşchii în mişcare într-o drumeţie. Însă a locui la munte, a avea o gospodărie acolo, este cu totul altceva. La munte toate fructele se coc mai târziu, pentru că e mult mai puţin soare. De fapt, plaja de legume, fructe şi cereale pe care le poţi cultiva se îngustează la maxim. Porumbul, cel mai adesea, nu rodeste. De grâu n-are rost să vorbim, ovăzul se face pentru că e mai puţin pretenţios şi oricum se coseşte cu paie cu tot pentru cai. Există fâneţe, însă la distanţe bunicele de sat, iar aşezările sunt îngrămădite adesea pe firul văii, lângă o şosea şi adesea un curs de apă. Gospodăriile risipite, cu locuri multe lângă casă, sunt sus, acolo unde în general nu se poate ajunge cu maşinile de oraş.

Probabil aspectul cel mai şocant pentru omul de la şes este regimul pluviometric. La munte plouă. Dacă stau şi mă gândesc bine, ploaia de la şes e o glumă bună faţă de ploaia mocănească, adică din ţara mocanilor, neam de munteni. Iar când plouă, automat e frig, poate să fie şi iunie, iei un pulover pe tine, altfel răceşti. Acolo ori e cald, ori plouă, conceptul de ploaie caldă, de vară, nu are curs. Partea bună este că e lemn în prostie, în vara aceea am folosit lemn şi pentru gătit, şi pentru încălzit camerele (altfel muream de frig), dar numai căzături, n-am tăiat un copac. Nu sunt un friguros, am mâinile fierbinţi şi iarna, şi nu port mănuşi, dacă-mi intră apă în bocanci până acasă se usucă, însă în parametrii de la şes (şi forme de relief asimilate), dacă mă duci la munte mă dai peste cap.

Aşa că nu prea m-am agitat pentru 1000 de metri pătraţi în coasta pădurii de molid. Plus că nici suprafaţa nu era în măsură să mă atragă, am explicat undeva prin episodul I că vreau să iau pământ, nu un teren. Şi vreau să mă mut acolo cu arme şi bagaje, nu să-mi fac o cabană de fiţe şi să vin să-mi încarc duracelu’ la sfârşit de săptămână. Aşa că am căutat mai degrabă înspre zonele verzi ale hărţii. Şi am găsit. Nu, nu despre asta vreau să scriu în episodul 3, asta rămâne subiectul pentru partea a patra a acestui serial, ultima şi poate cea mai interesantă. Însă locurile care mi-au plăcut cel mai mult sunt cele care seamănă cu locurile mele de baştină. Mi-a explicat o colegă profesoară de geografie c-am fost sedus de unul din locurile din Ardeal care seamănă cel mai bine cu dealurile molcome din nordul Moldovei. Dacă e aşa, şi n-am motive să mă îndoiesc, înseamnă că nu facem decât să căutăm ceea ce ştim prea bine.

Cum nu vreau să dezvălui încă nimic despre pământul pe care l-am cumpărat, am să vorbesc mai degrabă despre acele locuri pe care le-am văzut şi unde aş fi putut cumpăra, dar din diverse motive nu am izbutit să ajung la vreo înţelegere cu vânzătorii. Selectez numai experienţele semnificative, din care pot trage concluzii, sper eu, utile. Încep cu prima, o ofertă de 1,75 ha în coasta oraşului. M-a atras preţul: 17.500 lei, teren agricol la nici 10 km de oraş. Cheltuieli aproape nule cu transportul, evident. Ne-am dat întâlnire. Am pornit, cu maşina mea după maşina omului. Drum de tractoare, cu ravene profunde, seminavigabil. Cu certitudine greu de parcurs dacă-şi pune cerul mintea să plouă vreo 3 zile. În câmp deschis, în bătaia vântului. Chimizat, erodat, semiucis.

L-am întrebat dacă are vreun contract de arendă (terenul era lucrat, într-o tarla cu dimensiuni semnificative). Mi-a zis că nu ştie sigur, că a avut un contract care a expirat toamna trecută, după care nu mai ştie. I-am spus că în cazul unei arende reînnoirea poate avea loc şi în temeiul unui consimţământ prezumat, caz în care doar instanţa ar putea să se pronunţe. Ne-am despărţit după ce mi-a promis că merge acasă să vadă dacă nevastă-sa a semnat ceva. Nici n-am închis bine portiera şi am spus că afacerea nu va avea loc. Aveam sentimentul că mă minte, însă chiar şi dacă ar fi spus adevărul tot nu ar fi fost important. Şi asta pentru că e imposibil să faci o gospodărie bio sub asediul tractoarelor care împroaşcă biocide. Le-am văzut, le-am văzut cu ochii minţii trambalând butoiul din plastic din care picură maglavaiz peste culturi. Vântul bate şi zoaiele agrochimice zboară peste roşiile mele, peste varza mea, peste merii mei, peste fluturii, albinele, păsările şi şopârlele pe care vreau să le colonizez într-un ecosistem agricol curat. Nu, nu vreau astfel de vecini!

Într-o altă plimbare altminteri foarte reuşită am dat de o căsuţă de vânzare. Mă rog, aşezată pe o grădină de 4 hectare, asta era cel mai important lucru. Căsuţa era un pericol arhitectural, n-ar fi fost recomandabil nici măcar să te sprijini de ea ca să-ţi faci nodul la adidaşi. Panta semnificativă, undeva cam 4-5%. Îndreptată spre Nord-Est. Acolo a murit afacerea. Nici moştenitoarea nu s-a obosit până în ziua de azi să-mi comunice un preţ, rămăsese s-o facă, îi lăsasem o carte de vizită. Însă n-ar fi contat, nici gratis nu m-ar fi tentat. Ce să faci cu o pantă spre Nord? Să cultivi licheni? Un deal rău, pe care altminteri nu mai era decât porumb, lucernă, fâneţe, dar nici o altă casă. Pe versantul din faţă, casă lângă casă. Normal, toate erau spre sud, sud-vest.

Deci, dacă mergi să-ţi iei o casă, în măsura în care nu vrei să pozezi în victima satului, uită-te la locurile unde au făcut alţii, şi nu te arunca acolo unde nu vezi pe nimeni (o singură casă este totuna cu nimeni). Încearcă să afli unde au fost case, dacă ţi se întâmplă să ajungi într-un sat îmbătrânit şi cu gospodării dezafectate. Cei din vechime ştiau foarte bine unde să-şi oploşească cuiburile, iar noi ne putem foarte bine compensa lipsurile cu ştiinţa lor. Ideal este pământul plat ca o plăcintă, dar de la Giordano Bruno încoace e aproape imposibil de găsit aşa ceva. Iar cum trebuie să te mulţumeşti cu pământuri rotunde, e bine să ştii ca numărul de ceasuri şi unghiul din care le zâmbeşte soarele e în raport direct cu producţia de căpşuni la hectar şi ziua din an în care le vei vinde prima data în piaţă. Mai pe scurt, dintre toate opţiunile, pantele spre Nord sunt cele mai proaste. Mai proaste chiar decât votul pentru Băsescu preşedinte.

Într-o zi m-am gândit la o strategie nouă. Fix ca un şef de vânzări răzbătător pe o piaţă cu zero clienţi. Ce-ar fi, mi-am zis, să contactez autorităţile? Cum ţinta mea erau până la urmă ca la vreo 5 comune, am pus mâna şi le-am căutat pe internet. Am găsit cu uşurinţă adrese de e-mail şi numere de telefon ale primarilor, consilierilor locali, secretarilor de primărie. Le-am scris. Le-am spus cam ce vreau, şi i-am rugat, dacă ştiu ceva, să-mi dea de ştire. Câteva e-mail-uri s-au întors cu andrisant necunoscut, semn că transparenţa şi informatica nu fac întotdeauna casă bună. Unul singur mi-a răspuns. Mi-a dat telefon, de fapt, ca să-mi spună că nu ştie nimic. Dar era un răspuns, până la urmă, să nu fim hipermofturoşi.

Văzând că nu pot colabora aşa, am pus mâna pe volan şi-am plecat în comuna P. Ei bine, în P. este pământ în prostie. E pământ, pământ, pământ. Au atât de mult încât anul ăsta au şi cedat vreo 400 de hectare unei comune vecine, care are mulţi crescători de animale. Şi tot a rămas. O mare de pământ şi lucrat, şi nelucrat, te uiţi şi nu-ţi vine a crede. Acolo e de mine, mi-am zis. Să vorbesc cu primarele, îmi zic. Poate mă îndrumă cu ceva. Comuna are mare lipsă de locuitori: în 1956 erau 2300 de oameni, după revoluţie mai rămăseseră vreo 850, iar la ultimul recensământ, în urmă cu 3 ani, doar vreo 700. Lucrurile nu sunt chiar roze. Hai să mă ofer locuitor, cu echipa mea cu tot, îmi zic.

Ajung la casa primarelui. Satul dezolant, puţine case frumuşele şi îngrijite, altele care seamănă cu nişte grajduri, apoi grajduri care aduc a coteţe, pe când coteţele seamănă a cuşti de căţei. Fireşte, căţeii ori lipsesc cu desăvârşire, ori sunt pe cont propriu. Locuinţa liderului politic e dichisită, cu aer urban (cred că din cauza câtorva exemplare de tuia, am o problemă cu copacul ăsta, de câte ori îl văd mă gândesc la bibelourile de sufragerie de pe vremea părinţilor). Nu-i acasă, e dus. Vorbesc cu nevasta, îi zic pe scurt tărăşenia, las cartea de vizită, zic sărupmâna şi plec. Întâmplarea a făcut ca două zile mai târziu să parchez iar în faţa bibelourilor din grădina lui. Îl găsesc cu greu, după ce-l strig din poartă de mă satur. Un pitic zbârcit care a ratat conditia perversiunii fiind storcit de toate plictiselile microuniversului. Îmi promite să vadă ce poate face.

Într-o altă comună spiritul meu descurcăreţo-deductiv mă duce la inginerul topograf. Adică, eu caut un pământ de vânzare, nu? Cine este zânul-zânelor, tăticul pământurilor dintr-o comună? Nenea de la topo. Discut şi-i spun ce vreau, dându-i de înţeles că ne facem criţă amândoi dacă-mi face cunoştinţă cu pământul visurilor mele. Îmi promite şi ăsta să vadă ce poate face. Îl sun peste vreo 3 săptămâni. N-a avut vreme, fusese ocupat cu Paştele. Cred că-şi vopsise ouăle cu oja, sau cam aşa ceva. Delicată şi înălţătoare activitate, adânc spiritualizantă.

Ideea până la urmă este că n-are rost să faci apel la autorităţi dacă-ţi propui să găseşti pământ pe pământul ţării tale. Chiar dacă vei da peste o comună muribundă, unde sunt mai mult 50 de hectare pentru fiecare locuitor, nu contează. Chiar dacă terenurile sunt ocupate de iepuri de câmp şi de buruieni, tot nu contează. Nici dacă dai de înţeles că vrei să faci niţică agricultură, un pic de livadă, o căsuţă, tot nu are importanţă. Poate că dacă le-aş fi zis că vreau să cresc 1.000 de vaci, sau 10.000 de porci, atunci le-aş fi captat interesul. Ambiţiile care mă animă pe mine nu le-au zis preaoficialilor nimic. Însă, să încercăm să gândim pozitiv: nimeni nu m-a refuzat cu nimic.

Injecţia de optimism fiind administrată, mai rămâne să ne concentrăm pe o ultimă întâmplare, una mustoasă şi care m-a rupt în ziua aceea, dar dacă stau bine şi cântăresc ce-am învăţat contra ce-am trăit, cred că târgul e echitabil. Găsesc undeva în mica publicitate o ofertă : casă bătrânească, pe teren de 4,5 hectare, cu ceva pomi şi lizieră de salcâmi. Sun. Îmi răspunde o tanti. Zice că actele sunt în regulă, succesiune făcută după tata, întăbulat pe mama în viaţă. Pipăi să vadă dacă-l ţin pe Dumnezeu de picior. Preţ? 35.000 lei. Mustăcesc în pâlnia telefonului, şi pe bună dreptate, pentru că prin zonă hectarul e 1.500-2.000 lei. Casa trebuie să fie semi-ruină, dar are curent. Mnoa, amân problema preţului pentru mai târziu. Se poate ajunge cu maşina până acolo? Sigur, mă anesteziază tanti, s-a turnat piatră pe drum până în poarta casei. Îi spun că n-am un off-road şi nici nu intenţionez să-mi iau până la proxima glaciaţiune. Sigur, mai bagă tanti o doză, e fain-frumos.

Mă pune în legătură cu frate-su, localnic. Dau şi de el la telefon după vreo două zile. Stabilim o întâlnire. Însă înainte să mă pornesc, îl întreb şi pe el: Se poate ajunge cu maşina până acolo? Sigur, mă anesteziază nenea, s-a turnat piatră pe drum până în poarta casei. Îi spun că n-am un off-road şi nici nu intenţionez să-mi iau până la proxima glaciaţiune. Sigur, mai bagă nenea o doză, e fain-frumos. Căptuşit de certitudini, merg la om şi-l iau din poartă. Traversăm comuna până într-un vârf de deal. Sporovăim. Omul e fermier, are pământuri de nu le mai ştie numărul. Nici nu le lucrează pe toate, numai pe unele, alea de lângă drum. Nu prea pricep ideea, şi-mi zice că nu se aventurează cu tractorul prin natură, pentru că nu i se merită, motorina e scumpa, cel mai fain i se pare să le lucreze pe alea de lângă asfalt, ţuşti cu tractorul drept în arătură, nu trebuie să se chinuie prin hârtoape.

Undeva prin vârful dealului încep să pricep de ce 70 % din terenurile comunei nu sunt lucrate: nu-i rentabil... Îmi dau drumul spre proprietatea care se află undeva, prin vale. Iar terenurile unde s-ar putea face case nu-s de vânzare, pentru că pe ele se află cele necesare traiului: porumb, grâu, floarea-soarelui, cartofi... Drumul are ceva piatră pe el, prost tasată, dar nu-i bai, c-o tasez eu... Mai aflu că nimeni nu mai dă cu sapa, pentru că ţăranii sunt bătrâni, dau cu ierbicide, că-i mai ieftin... Eu cobor, piatra se face precum grăunţele pentru orătănii, însă drum mai este, îmi arată proprietatea, să mai tot fie câteva sute de metrim, iar piatra ioc. Ceea ce se vrea drum este concomitent canal colector al apelor de ploaie, pe care dealul din stânga nu le poate reţine. Ravene semnificative mă opresc undeva la vreo 100 de metri de casa respectivă. Trag frâna de mână şi cobor. În faţă este ceea ce în părţile acelea se numeşte un rât, adică un loc drept care se inundă când plouă, şi pe care nu-l poţi cultiva, dar când se usucă e bine, poţi să dai drumul la porci şi la găini să ciugulească. Iar daca n-ai porci, poti sa faci si plaja. Nu plouase de mult, dar n-avea a face, era apa berechet, dar o cărare îngustă mă ducea undeva la un vecin.

Merg, mă atrage locul acel ca un magnet. La vecin escaladez o grămadă de bălegar, şi iata-ma ajuns. N-are rost să spun că era superb. O pantă dulce spre răsărit, ceva pomi fructiferi, o lizieră temeinică. Loc frumos, nelucrat de vreo patru ani (zice nenea). Casă cu aspect meschin-tembeloid, strivita de spatiul acela. Ceva viţă-de-vie sălbăticită. Un grajd inspirat dintr-o cutie de chibrituri călcată de un camion. Încep o negociere, îi explic jupânului că e nejustificat, îi impărtăşesc erudiţia mea în materie de preţuri în timp ce escaladăm bălegarul vecinului. Îi arăt râtul pe care-l traversăm mai greu decât Moise prin Marea Roşie.

Ajung la maşină. Constat că n-am unde să întorc. Încerc tembeloid să vă dacă se poate urca un deal în marche-arrière. Sunt mult mai deştept când pricep că nu se poate. Mă arunc cu maşina prin ravenele gâlgâind de apă, manevrez ca-n parcare, gândindu-mă că-n cel mai rău caz mă va smulge un tractor de acolo. Mă autosmulg. Urc târâş-grăpiş, lopătând printre noroaie. Nu plouase demult, dar dacă mergi cu maşina printr-o ravenă în stare bună de funcţionare cauciucurile de la maşină lucrează ca un mixer, şi frişca-i gata. Sus, pe culmea dealului, teoretizez abil pe tema diferenţei dintre drumul pietruit şi drumul pentru tractoare. Ţăranul îmi spune senin că el a vrut să mă las singur să ma conving. Nu mă enervez, nu mă dau cu capul de volan, nu-l bat cu portiera la tălpi. Înţelege şi singur de ce s-au suspendat negocierile.

Experienţa aceasta m-ar fi dezamăgit, dacă n-aş fi înţeles că a vinde şi a cumpăra sunt adesea exerciţii ludice care n-au nimic de-a face cu viaţa obişnuită. Logic, este inacceptabil să întrebi cu claritate doi adulţi şi să primeşti de la amândoi răspunsuri fundamental eronate. Cu atât mai mult cu cât amândoi ştiau foarte bine despre ce vorbim: tanti de la oraş avea maşină, iar nenea avea cel puţin tractor. Deci oameni care puseseră mâna pe volan, care cunoaşteau impecabil terenul şi care ştiau foarte bine ce mă aşteaptă. Voiau însă atât de mult să vândă încât erau dispuşi să-şi joace clienţii şi la loterie. Poate-poate, nu ? Ce contează că mă îmbarcam într-o misiune imposibilă, că setasem o condiţie de neîndeplinit în circumstanţele date? Dar dacă mă îndrăgosteam de pământul acela şi-mi schimbam maşina cu un tractor? Ei?! Dar dacă eram dispus să repar drumul acela pe cheltuiala mea? Nu-i aşa?! Dar dacă voiam să parchez pe coama dealului şi să cobor doi kilometri pe jos, prin ravene şi prin rât, până acolo? Zilnic, fireşte, pentru că aşa spusesem, că vreau o casă de zi cu zi, nu o dată pe săptămână. Mai ştii de unde sare ierpurele? Mă rog, în cazul meu trebuia să sară vioi din oala sub presiune.