Wendell Berry, Ce contează? (note de lectură)

Subtitlu: Economie pentru o bunăstare nouă

I

Bani vs. bunuri

Organizând economia unui menaj, sau a unei comunităţi, sau a unei naţiuni, prima oară trebuie acordată atenţie naturii, în al doilea rând gestionării cum se cuvine a pământurilor, în al treilea rând fabricării obiectelor, iar în al patrulea rând administrării veniturilor consumatorului. Baza unei astfel de abordări este largă, fiecare strat ulterior fiind mai îngust, în ordinea importanţei din ce în ce mai mici.

O economie autentică trebuie să fie bazată pe resursele regenerabile: pământ, apă, sănătate ecologică. O economie corect organizată pune natura pe primul loc, şi consumul pe ultimul, începând cu economia de subzistenţă şi abia apoi trecând la economia de piaţă.

O economie sustenabilă ar trebui să desemneze ca fiind nepreţuite (deci imposibil de tranzacţionat):
a) terenurile fertile;
b) apa şi aerul curat;
c) sănătatea ecologică;
d) capacitatea de regenerare a naturii.

Economia actuală este o anti-economie, un sistem financiar fără baze economice clare şi fără virtuţi economice. Punând consumul înaintea naturii, sistemul actual serveşte unei pături subţiri de plutocraţi, care a izbutit să transforme guvernele în propriii lor agenţi.

Sistemul economic actual propune următoarele remedii la propria criză: stimularea, cheltuirea, crearea de locuri de muncă. Însă cheltuirea nu este o virtute economică. Economisirea este. Ne-risipa este. A încuraja cheltuirea este pro-financiar, dar anti-economic.

Oamenii au nevoie de locuri de muncă, evident. Însă locuri de muncă ce servesc comunităţi omeneşti şi naturale, nu locuri de muncă arbitrare care servesc doar economia.

O societate normală ştie să distingă între nevoi şi dorinţe. Societatea actuală seamănă intenţionat confuzia între aceste două categorii distincte, pornind de la “arta (predată şi învăţată în universităţi) a minţitului despre produse”.

Astăzi avem o “economie a serviciilor” care nu serveşte şi o “economie a informaţiei” care nu distinge între bine şi rău sau între adevărat şi fals.

Cu o remarcabilă lipsă de prevedere, economia noastră este absolut dependentă de resurse finite: combustibili fosili, metale şi alte materiale extrase din adâncurile pământului.

Combustibilii fosili sunt o categorie aparte. Spre deosebire de alte minerale, care pot fi reutilizate, sau spre deosebire de energia hidro care provine din apă, dar dă drumul apei pentru a fi utilizată din nou, combustibilii fosili devin utili doar când sunt distruşi. Sunt utili şi deci valoroşi în chiar clipa când sunt arşi.

Dacă noi continuăm “creşterea” fără limite acum, impunem viitorului limite încă şi mai înguste. Dacă punem dorinţele pe primul loc, punem nevoile pe ultimul. Dacă punem consumul pe primul loc, punem sănătatea pe ultimul. Dacă punem banii pe primul loc, punem mâncarea pe ultimul. Dacă pentru motive debile gen “creştere economică” şi “refacere economică” punem oamenii pe primul loc şi natura pe ultimul, într-o zi natura va pune oamenii pe ultimul loc.

Economia noastră ciudată produce lucruri distructive, sau frauduloase, sau nenecesare, sau inutile, sau toate patru la un loc. Exemplul tipic este cămătăria, practica neproductivă a împrumutării banilor cu dobândă. În cultura tradiţională, uzura este văzută ca fiind contrariul iubirii faţă de aproape. Pentru Aristotel, cămătarii sunt egalii patronilor de bordel, care-şi obţin banii prin mijloace murdare. Dante îi plasează pe cămătari în Iad, pentru crima de a fi comis o violenţă împotriva lui Dumnezeu. Oamenii prosperă respectând natura şi muncind. Cămătarii prosperă din bani, ignorând natura şi dispreţuind munca.

Totuşi o bancă la scara unei comunităţi mici, conştientă că supravieţuirea ei depinde de supravieţuirea comunităţii, că prosperitatea ei nu poate fi despărţită de cea a comunităţii, ar adopta tactici diferite de cele ale cămătarilor globali.

“Piaţa liberă” promovează o libertate calculată să reducă substanţial numărul celor liberi. Tendinţa acestei libertăţi este spre monopol – o singură entitate economică deţine şi controlează totul.

Dominarea agriculturii de către agribusiness este posibilă prin dominarea economiei de către interese industriale sau pur financiare. Agribusiness-ul este mult mai profitabil decât agricultura, de unde o drastică diminuare a populaţiei agricole. Unul dintre costurile acestei erori este injustiţia economică, tipică pentru industrializare, faţă de oamenii care fac munca. Un alt cost este mai întâi agricol, apoi ecologic: pământul este forţat să producă dar nu este îngrijit, ciclul fertilităţii este rupt, îngrăşămintele solului devin surse de poluare a apei, chimicalele toxice şi energia fosilă înlocuiesc munca umană.

Soarta pământului nu este până la urmă separabilă de soarta oamenilor de pe acel pământ, iar soarta ţăranilor nu este diferită de soarta orăşenilor.

Populaţia rurală a scăzut până la absenţă pentru că din a doua jumătate a secolului douăzeci veniturile s-au ruinat iar cheltuielile de producţie au crescut.

Problema cu “economia” nu este doar faptul că este anti-economică, distrugătoare a bazelor naturale şi umane ale unei economii autentice, dar a fost şi în afara oricărui control timp de multă vreme. La rădăcina problemelor noastre se află revoluţia industrială şi ideea de a înlocui munca oamenilor cu maşini.

A înlocui oamenii cu maşinile conduce la o întrebare: Ce vor face oamenii înlocuiţi? Întrebarea nu a primit niciodată un răspuns onest nici de la liberali, nici de la conservatori, nici de la comunişti, nici de la capitalişti. Aceasta este o problemă la fel de caracteristică pentru lumea industrială ca şi erodarea pământurilor şi poluarea.

În legătură cu cei care au părăsit ruralitatea, este bine să ne întrebăm : după ce standard, sau din ce punct de vedere, ne permitem să presupunem că nu era nevoie de cei strămutaţi în locurile lor de baştină?

Mobilitatea actuală, forţată sau la modă, a dezmembrat familii şi comunităţi. Atunci când oamenii acceptă mobilitatea ca una din condiţiile muncii, înseamnă că-şi asumă o anume dezrădăcinare. Iar a fi de nicăieri este o parte din definiţia disperării. Mobilitatea este condiţia în care poţi face prea puţin sau nimic ca să te ajuţi, şi trăieşti separat de familia ta şi vecinii care ar fi fost singurii ce ar fi putut să te ajute.

Nu există nici o raţiune pentru a spera la o “revenire” sau continuare a economiei pe care am avut-o, şi asta pentru că economia noastră a depins prea mult de fantezie. Nu se poate “creşte” pentru totdeauna cu resurse limitate. Energia şi mâncarea nu pot fi ieftine pentru totdeauna. Nu putem continua pentru totdeauna ca oameni dependenţi de taxe dar care nu vor să-şi plătească taxele.

Măsuri care ar conduce la o politică agricolă pe termen lung:
1. Nu ar trebui să mai existe subsidii fără un control al producţiei. Surplusul de producţie este o armă economică, permiţându-le corporaţiilor să reducă venitul fermierilor.
2. Reîntoarcerea la o paritate între agricultură şi industrie. Preţurile corecte pentru produsele agricole ar face plăţile pentru "servicii ecologice” nenecesare.
3. Legi dure anti-trust şi anti-monopol.
4. Ajutor pentru tinerii fermieri să deţină propriile ferme.
5. De eliminat chimicalele toxice, incompatibile cu principiile agriculturii şi care poluează râurile şi oceanele.
6. De eliminat biocarburanţii cât mai rapid. Nu se pot hrăni oamenii şi maşinile pe acelaşi pământ.
7. De introdus plante perene. Acest lucru va aduce o substanţială reducere a eroziunii solului şi a toxicităţii.
8. De impus standarde înalte ale calităţii apei.
9. Standarde înalte ale calităţii apei şi un program de înlocuire a plantelor anuale cu plante perene vor elimina fabricile de animale.
10. Producerea de animale trebuie să revină la scara localităţilor şi comunităţilor.
11. Trebuie ajutate şi încurajate pădurile la scară mică şi proprietarii de terenuri împădurite mici.

Aceste măsuri ar duce la crearea de noi locuri de muncă, autentice şi utile.


Întoarcerea acasă

Sistemul educaţional al SUA are de ales intre două trăsători majore:
a) mobilitate în creştere;
b) întoarcere acasă.

Educaţia nu mai pregăteşte tinerii pentru viaţa adultă sau pentru calităţi de cetăţean, ci pentru servitute în marile corporaţii.

Astăzi, falimentul economiei nu mai poate fi negat. Cea mai mare parte a răului a fost făcut în ultimele decenii. Multe distrugeri sunt ireparabile. Combustibiliii fosili care au fost extraşi şi arşi nu mai pot fi refăcuţi. Solurile, pădurile şi cursurile de apă distruse de minerit nu mai pot fi refăcute în orizontul unei vieţi omeneşti. Toate cursurile de apă sunt poluate, iar atmosfera nu mai este nicăieri pură. Eroziunea a luat tonaje uriaşe de sol din ferme şi păduri, care sunt ameninţate de plante invazive, insecte şi boli. Toate aceste au fost acceptate ca efecte normale ale economiei noastre. Am experimentat o prosperitate urbană bazată pe însărăcirea rurală, iar astăzi atât oraşul cât şi satul sunt sărace.

În sistemul economic actual, producerea de bunăstare financiară se bazează pe distrugerea de bunuri necesare. Chiar dacă am avea un climat ideal şi perfect stabil, şi chiar dacă am dispune de rezerve infinite de combustibil ieftin, portabil şi nepoluant – practicile şi ideile noastre economice ne-ar duce la ruină.

Pentru a supravieţui în circumstanţele actuale, educaţia trebuie să se schimbe (atât auto-educaţia cât şi sistemul şcolar).

Procesul este cel al adaptării locale. Cine nu se adaptează local dispare.

Oamenii vor vedea în curând că venirea acasă nu este o opţiune, ci o cerinţă.


Dragostea pentru viaţa la fermă

A venit vremea să recunoaştem că dragostea pentru viaţa la fermă este o necesitate economică.

Timp de jumătate de secol, politica agricolă a SUA a fost să mănânce cât de mult, cât de fără efort, cât de fără gândire, cât de ieftin se poate. Această politică poate duce la foamete.


Economia faustiană

Reacţia generală la ceea ce pare să fie sfârşitul petrolului ieftin este amânarea oricărei estimări a situaţiei în care ne aflăm. La aceste strategii ale amânării se adaugă viziunea profitului provenit din fabricarea de “biocarburanţi”, precum şi credinţa familiară că “ştiinţa va găsi un răspuns”. Această credinţă e nebunie, însă la această scară seamănă mai degrabă cu o insanitate naţională.

Problema americanilor nu este doar extravaganţa risipitoare, ci asumarea unei nelimitări divine. Oamenii par să uite că nelimitarea este o trăsătură care nu le aparţine.

Din momentul în care lăcomia a devenit o motivaţie onorabilă, avem o economie fără limite, ceea ce e o contradicţie în termeni. Această aşa-zis economie nu plănuieşte să se tempereze, sau să ţină cont de legea întoarcerii. Va face orice. Este monstruoasă prin definiţie.

Baza unanim acceptată a economiei noastre prezente este posibilitatea fantastică a creşterii nelimitate, a dorinţelor nelimitate, a bogăţiei nelimitate, a resurselor naturale nelimitate, a energiei nelimitate, a îndatorării nelimitate. Ideea economiei fără limite implică o doctrină a fiinţei omeneşti fără limite.

Succesul doctrinei nelimitării a produs un soi de minimalism moral: dorinţa de a fi “eficient” cu orice cost. Minimizarea regulilor vecinătăţii, respectului, reverenţei, responsabilităţii, răspunderii şi stăpânirii de sine.

Sloganul americanilor a fost “Întotdeauna se poate mai mult”. Religia lor este un soi de industrialism autist.

Există o percepţie generalizată, şi nu doar în rândul experţilor, că ne îndreptăm spre o epocă a limitelor inevitabile. Speranţa că am fi capabili să vindecăm bolile capitalismului prin noi infuzii cu tehnologie pare să-şi piardă fundamentul. Nu mai este mult până ne va fi clar că suntem creaturi limitate într-o lume limitată.

Toate culturile care ne-au considerat limitaţi, adică toate tradiţiile culturale şi religioase de până acum, ne-au văzut ca pe nişte creaturi ale pământului, care trăiesc în limite naturale, implicând bună vecinătate, slujire, temperanţă, generozitate, grijă, amabilitate, prietenie, loialitate şi dragoste.

În ultimele două sute de ani, cei mai mulţi dintre oamenii de ştiinţă şi tehnicienii au servit o economie a distrugerii. S-au justificat imaginându-şi că sunt avantgarda progresului, că îşi aduc contribuţia la cunoaşterea şi puterea Omului. N-au făcut decât să se lase înşelaţi de o imagine romanţată a ceea ce sunt ei şi întreprinderile predatoare pe care le-au slujit.

Acum este nevoie de o economie a limitelor, a domesticului, a “întoarcerii acasă”. Limitele ar trebui să fie cele ale vecinătăţii şi ale comunităţii.

Poate cea mai serioasă pierdere culturală a ultimelor două secole este cunoaşterea faptului că anumite lucruri, deşi limitate, pot fi inepuizabile. De exemplu, un ecosistem intact, fie şi la nivelul unei ferme, nu poate fi epuizat nici într-o viaţă de om, nici în generaţii.

Pentru a ne vindeca de boala nelimitării, va trebui să abandonăm ideea că suntem animale divine, că suntem cel puţin potenţial omnipotenţi şi omniştienţi, gata să descoperim “secretul universului”. Va trebui să ne întrebăm din nou cum putem facem cel mai mult din ceea ce suntem, din ceea ce avem, din ceea ce ni s-a dat.


Soluţiile simple

Americanii au devenit o naţiune de fantezişti. Ei cred că banii sunt bunuri, că a consuma este o activitate de tip economic cu acelaşi titlu ca şi producţia, că a cumpăra este un act patriotic, că datoriile sunt active.

Mineritul a devenit un război industrial împotriva pământului şi a comunităţilor vii. Mimând industria, agricultura şi silvicultura au transformat resurse potenţial regenerabile şi sustenabile în resurse neregenerabile.

O naţiune educată în fantezii va avea dificultăţi în a înţelege, şi va refuza să înţeleagă, că utilizarea sănătoasă a pământului este complexă şi misterioasă, iar un ecosistem sănătos, de care depinde utilizarea pământului, este şi mai complex şi mai misterios. Americanilor le place să creadă că toate opţiunile lor sunt simple, între un bine evident şi un rău evident, ca între două mărci de autoturisme. Numai că în economia pământului nu există opţiuni simple, şi ale căror consecinţe să nu se ramifice la nesfârşit.

Utilizarea animalelor de povară în agricultură implică:
a) diversitate;
b) energie şi fertilitate produsă în cadrul fermei;
c) scară redusă;
d) economie sănătoasă a fermei: păşuni, garduri vii, furaje produse local, îngrăşăminte naturale.

Utilizarea tractorului în agricultură implică:
a) dependenţa de corporaţiile care produc echipamente şi combustibili fosili;
b) dependenţa de credit;
c) dependenţa de chimicalele toxice;
d) ferme mai mari şi fermieri mai puţini;
e) pierderea diversităţii;
f) specializarea crescândă;
g) mai multe culturi anuale şi mai puţine perene;
h) mai mare eroziune a solului;
i) distrugerea suprafeţelor împădurite;
j) distrugerea gardurilor vii;
k) mai puţină diversitate domestică şi sălbatică.

Pădurile trebuie şi ele integrate economiei fermelor locale. Singurul răspuns pe care-l putem da economiei de tip colonial este producţia locală, pentru nevoi locale, şi abia apoi exportul.

Dacă o comunitate exportă materii prime în vederea prelucrării lor în altă parte, atunci ea exportă concomitent şi slujbele în vederea prelucrării, trimiţându-şi tinerii să le caute.

“Perenializarea agriculturii” – o propunere legislativă americană vizează creşterea plantelor perene în agricultură de la 20% în 2009 la 80% în 2059.

Păşunea este un exemplu de cultură perenă.

Perenializarea agriculturii implică o îngrijorare autentică: de unde vor veni oamenii capabili să-i dea viaţă, oamenii inteligenţi şi plini de resurse, capabili să lucreze manual şi să gândească practic? Cu siguranţă nu se vor recolta printre minţile servile ale angajaţilor din industrie.

Există în cultura modernă americană o doctrină populară şi periculoasă: cea a soluţiei simple. O aplicaţie foarte cunoscută a acesteia este bomba nucleară, creată pentru a aduce victoria într-un război. Ulterior, bomba s-a transformat în “atomul paşnic”, creat pentru a satisface cererea de energie curată şi ieftină. Din păcate, “soluţiile simple” au defectul de a crea rezultate cât se poate de neaşteptate şi teribil de complicate, iar minţile simple sunt întotdeauna luate pe nepregătite.


II

O naţiune bogată în resurse naturale

Dacă “economie” înseamnă “gestionarea veniturilor unei familii”, atunci americanii au un sistem contabil care nu are nici o legătură cu o economie naţională, acest din urmă concept având o existenţă atât de secretă, încât guvernul nici măcar nu o bănuieşte.

În economia americană există o fractură între pierderi şi câştiguri. Pierderile agriculturii sunt la fermă, iar câştigurile sunt în oraşe. Pierderile din minerit sunt acolo unde această activitate se desfăşoară, iar câştigurile sunt în industrie. Aproape întotdeauna câştigurile au loc pentru nişte oameni care nu sunt presaţi sau obligaţi să realizeze pierderile. Pierderea provenită din eroziunea solului nu se vede în preţul unui grătar vândut în oraş.

În complexitatea şi longevitatea lui potenţială, solul depăşeşte capacitatea noastră de înţelegere. Nu ştim care este valoarea lui de piaţă justă, şi nici nu vom învăţa vreodată. Valoarea lui este inestimabilă, iar noi trebuie să-l evaluăm pur şi şimplu respectându-l.

Economia industrială reduce valoarea lucrurilor la valoarea de piaţă, iar valoarea de piaţă o stabileşte în raport cu capacitatea unui lucru de a fi transformat într-un alt lucru. Astfel, o fermă este evaluată strict în raport cu capacitatea ei de a produce o recoltă sau animale vandabile pe piaţă. În economia industrială valoarea este izolată de sursa ei, iar valoarea sub forma preţului este întotdeauna determinată cu referire la o utilizare viitoare, nimic nefiind evaluat pentru ceea ce este.

Însă atunci când nimic nu este evaluat pentru ceea ce este, totul este destinat irosirii. Ţara care am crezut că va fi căminul nostru a devenit “o naţiune bogată în resurse naturale”. Rezultatul inevitabil al unei astfel de economii este că nici o fermă, nici o proprietate nu poate fi privită de cineva ca fiind “acasă”, nici un acasă nu este vrednic de loialitatea noastră, nimic nu merită să fie făcut, nici un loc, sau meserie, sau persoană nu merită devoţiunea noastră.


Un argument pentru diversitate

Legătura economiei americane cu pământurile americane, spre deosebire de legătura dintre economie şi universităţi, este una de tip exploatator.

Este evident că actuala economie rurală, bazată pe exportul de materii prime, este un factor de ruinare. Concomitent, influenţa unei economii naţionale complexe şi agresive asupra unei economii locale simplă şi pasivă este un factor de ruinare. Este nevoie de o economie locală de înaltă diversitate.

În condiţiile în care calitatea utilizării creşte, scara utilizării scade, instrumentele devin mai simple, iar metodele şi îndemânarea vor deveni mai complexe.

Problema “obiectivităţii ştiinţifice” devine clară atunci când ştiinţa este “aplicată” la utilizarea pământului. Nici pământul, nici oamenii nu pot fi utilizaţi fără afecţiune, la fel cum nici pământul, nici oamenii nu pot fi cunoscuţi în absenţa simpatiei.


Economie şi plăcere

Pentru cei care încă n-au uitat tradiţiile şi religia care trebuie să fie la baza societăţii, este uimitor să vadă că economia a fost ridicată la rangul de justificare şi explicaţie ultimă a vieţii curente, iar competiţia a devenit principiul suveran al competiţiei.

Când mii de ferme mici sunt înghiţite ca efect al politicii economice adverse, sau trăiesc sub ameninţarea a ceea ce se numeşte “progres ştiinţific”, economiştii explică doct publicului, ignorând că cei sacriticaţi sunt oamenii ca şi noi, vecini, copiii lui Dumnezeu, şi cetăţeni ai republicii (dar toate aceste dimensiuni scapă viziunii pure a economiştilor). Aceştia din urmă spun că “unii vor câştiga, iar alţii vor pierde”, de ca şi cum asta ar putea explica ceva.

Se pare că am fost reduşi la o stare de economie absolută, în care oamenii şi toate creaturile şi lucrurile sunt privite ca “unităţi” economice, sau segmente de producţie.

Poate că un remediu la situaţia actuală este posibil. Dacă este aşa, atunci cel mai bun început constă în a înţelege falsitatea şi prostia idealului economic al competiţiei, care distruge atât natura cât şi pe natura umană pentru că este inadecvat pentru ambele.

Idealul competiţiei implică întotdeauna împărţirea societăţii în câştigători şi perdanţi. Cu cei din urmă nu ştim ce să facem, ei sunt deşeuri umane, cu acelaşi titlu cu care industria şi civilizaţia actuală produce constant deşeuri.

Pericolul ideii de competiţie este acela că nu cunoaşte nici o limitare. Tot ce propune este scăderea costurilor cu orice preţ şi maximizarea profitului cu orice preţ.

Competitivitatea economică nelimitată propune o concentrare a puterii economice nelimitată.

Revoluţia agrară din universităţi (ale cărei trăsături sunt: automatizare, computerizare şi biotehnologizare) se revendică de la două sloganuri foarte generoase: „servirea agriculturii” şi „hrănirea lumii”. În teorie, totul este foarte bine, dar apar nişte dubii. Scopul revoluţiei agrare este „să-l facă pe fermierul american mult mai competitiv”. În ce competiţie? Şi împotriva cui? Desigur, împotriva altor fermieri. Cum poate cineva „servi agricultura” ajutându-i pe fermieri să fie mai competitivi împotriva altor fermieri? Şi ce se întâmplă cu cei care pierd pariul competiţiei? Nemaifiind fermieri, perdanţii nu mai interesează revoluţia agrară.

Nu trebuie negat faptul că competitivitatea face parte din viaţa indivizilor şi a comunităţilor, şi în anumite limite, este ceva necesar. Însă nici un individ nu poate avea o viaţă bună şi satisfăcătoare dacă este dominat de competitivitate, şi nici o comunitate nu se poate păstra dacă nu limitează cumva componenta competitivă.

Cel mai ciudat aspect al doctrinei competiţiei, care admite că trebuie să existe învingători şi perdanţi, este acela că rezultatul competiţiei este în mod inevitabil bun pentru fiecare, că scopuri altruiste pot fi atinse de un sistem fără motive şi mijloace altruiste.

Şobolanii trăiesc în competiţie, în acord cu legea cererii şi ofertei. Este privilegiul oamenilor să trăiască în acord cu legile justiţiei şi ale milei.

Economia ignoră forţa afecţiunii, pe care o putem numi plăcere (sau afecţiunea în acţiune). Din discursul economic lipsesc plăcerea naturii şi plăcerea muncii.

Există plăceri ilegitime: muncile grele făcute de sclavi, sau plăcerile aduse de combustibilii fosili, sau de „securitatea” nucleară. Aceste plăceri au fost decontat ulterior producerii lor. Competiţia, la rândul ei, nu vine fără nişte plăceri. Aparent, perdantul plăteşte toate costurile, iar învingătorul se alege doar cu profitul. Însă într-o competiţie de durată, învingătorul devine şi el un perdant.

Din ce în ce mai mult americanii consideră ca fiind de la sine înţeles că între muncă şi plăcere trebuie să fie o barieră. Din ce în ce mai mult americanii aşteaptă seara, sau week-end-ul, sau concediul, sau pensia pentru a simţi plăcerea. Fermele şi pădurile încep să semene cu birourile din oraş, iar birourile încep să semene cu nişte închisori.

Ce-au realizat fermierii când şi-au mecanizat şi computerizat fermele? S-au îndepărtat ei înşişi, au îndepărtat plăcerea lor pentru muncă.


Pentru ce sunt oamenii?

După al doilea război mondial, doctrina agricolă a tuturor guvernelor a fost: „Sunt prea mulţi oameni la ţară”. Această idee a dus la una dintre cele mai mari migraţii din istorie, milioane şi milioane de oameni au părăsit ruralitatea pentru a se stabili la oraş. Forţa motrice a acestei mutaţii a fost ruinarea economică a fermelor.

Economia corporatistă a avut de câştigat din această situaţie. Fermierii absenţi au fost înlocuiţi cu maşini, petrol, produse chimice, credite, şi alte bunuri ale agribusiness-ului.

Supermarketurile sunt acum pline de mâncare. Productivitatea agriculturii americane este enormă. Dar această productivitate este bazată pe ruina atât a producătorului cât şi a sursei de producţie.

Atunci când cei „prea mulţi” de la ţară ajung în oraş, ei nu se mai numesc „prea mulţi”, ci „şomeri”.


O armonie practică

Natura este norma. Întoarcerea la natură este întoarcerea la reperele esenţiale. Nu putem trăi decât în şi de la natură, de unde obligaţia inevitabilă de a fi studenţii şi servitorii naturii.

Natura este fermierul suprem. Dacă cineva vrea să înveţe cum să procedeze corect într-o fermă, acela trebuie să studieze pădurea.

Agricultura oamenilor se îndreaptă spre monocultura de plante anuale. Natura lăsată liberă se va îndrepta spre policultura de plante perene.

Cea mai bună agricultură pentru orice regiune este cea care imită ecosistemul natural al regiunii.


Două economii

I

O economie bazată pe energie ar fi mai benignă decât actuala economie bazată pe bani.

Economia industrială nu înţelege prea multe, distruge tot ce nu înţelege şi este dependentă de ceea ce nu înţelege. Prin comparaţie, Împărăţia lui Dumnezeu nu lasă nimic pe dinafară.

A afirma că trăim în Împărăţia lui Dumnezeu presupune a afirma că trăim într-o ordine superioară, una mai mare şi mai prezentă decât putem noi bănui. Vechii greci numeau încercările de a încălca această ordine a sorţii: „hubris”, iar aceasta era cauza tragediilor.

O persoană provenită din Orient ar face referire la Tao. Indiferent cum numim Marea Economie, nu putem s-o conceptualiză decât în câmp religios. Marea Economie, ca şi Tao, este vizibilă şi invizibilă, cunoscută şi necunoscută, inteligibilă şi misterioasă.

Iisus, în Matei 6, 31-33, furnizând exemplele păsărilor cerului care nu lucrează câmpul dar mănâncă, şi al crinilor care nu torc dar sunt îmbrăcaţi în frumuseţe, setează primatul Marii Economii asupra economiei. El nu le spune oamenilor să nu trăiască în economie, ci doar să caute Împărăţia lui Dumnezeu mai înainte de toate, deci să trăiască în Marea Economie înainte de a fi în economie.

Bogatul din Evanghelie care adunase foarte multe bunuri, atât de multe încât îşi imaginează că de acum poate mânca, bea, şi se poate veseli, reduce viitorul la propriile lui aşteptări. Ştim din experienţa proprie că se poate trăi în prezent de aşa manieră încât să reducem viitorul atât din punct de vedere practic cât şi spiritual.

O economie corectă, în acord cu Marea Economie, îşi propune să dureze, însă nu prin nelimitare, ci prin conservarea şi protejarea bunurilor fundamentale.

Diferenţa dintre Marea Economie şi orice economie a oamenilor este aceea dintre gâsca ce face ouă de aur şi un ou de aur. O altă critică diferenţă este aceea că, deşi economia oamenilor poate evalua, distribui, utiliza, şi păstra lucruri de valoare, ea nu poate totuşi crea valori. Acestea provin doar din Marea Economie.

Atunci când oamenii pretind că ar crea valoare, ei produc valori abstracte, apoi false, tiranice, şi distrugătoare în raport cu adevărata valoare. Valoarea monetară este adevărată atât timp cât reprezintă valoarea bunurilor necesare, precum haine, mâncare, adăpost, adică lucruri ce provin din Marea Economie. Atunci când oamenii stabilesc valoare monetară în abstract, asta înseamnă inflaţie şi dobânzi.

Oamenii nu pot crea sol. Ei pot avea grijă de el, sau se pot, eventual, alătura proceselor care crează sol, dar nu pot „fabrica” acest material. Nu există substitut pentru sol. Nu există nici o descriere „ştiinţifică” în stare să epuizeze solul.

Solul produce viaţa pornind de la moarte. De fapt, pământul pe care trăim şi viaţa însăşi sunt darul morţii.

În mod evident, nu banii şi nici energia, ci solul constituie cantitatea critică în agricultură. Însă este o cantitate foarte ciudată, pentru că nu poate fi separată de calitate. Solul bogat în humus este prin definiţie bun.

Economia industrială se pretinde a fi singura economie posibilă. Atunci când devenim conştienţi de existenţa Marii Economii, începem să înţelegem că întreprinderea modernă este acţionată de hubris, depăşind astfel limitele stabilite de vechile tradiţii. Economia industrială este bazată pe invadarea şi jefuirea Marii Economii.

Faptul că solul de calitate drenează şi reţine apa depăşeşte logica industrială. Pentru aceasta din urmă, drenajul şi reţinerea apei sunt funcţii opuse, pe care nu le poate concepe ca fiind îndeplinite concomitent de acelaşi material. Faptul că diversitatea duce la creşterea capacităţii iarăşi depăşeşte logica industrială, care nu poate lucra decât în condiţii de suprasimplificare.

Condiţia umană pe care o împărtăşim nu este diferită de cea a lui Homer şi a autorilor Bibliei. Putem zbura, însă foarte zgomotos, foarte nesigur, şi cu multă poluare. Chiar dacă energia nucleară ne-a adus enorm de multă putere, nu ştim ce să facem cu deşeurile ei toxice. Chiar dacă maşinile par să ne lărgească posibilităţile, şi ele sunt infectate cu limitările noastre. Uneori, lărgindu-ne posibilităţile, ne îngustăm limitele, devenim mai puternici, dar mai puţin liniştiţi, mai puţin în sigurantă, mai puţin liberi.

II

Toate bunurile care au ceva în comun cu natura, pot fi exprimate în termeni cantitativi, dar au de asemenea ceva în comun cu calitatea. Ele implică principii care nu sunt statice, ci dinamice.

Utilizarea industrială a oricărei „resurse” presupune epuizarea ei. Logica economiei de tip industrial este logica mineritului: exploatarea unui fond limitat până ce fondul respectiv este epuizat. De aceea acest tip de economie a fost întotdeauna însoţit de cercetare şi explorare, din disperarea care în mod inexorabil însoţeşte lăcomia.

Unul dintre cuvintele favorite ale timpurilor noastre este „controlul”. Vrem să „ţinem lucrurile sub control”, vrem să „controlăm” inflaţia şi eroziunea, avem o disciplină numită „controlul maselor”, credem în „controlul creşterii” şi „dezvoltare controlată”, în „controlul traficului” şi „auto-control”. Însă, dat fiind că vrem să controlăm ceea ce refuzăm să limită, am transformat controlul într-o activitate permanentă şi fără speranţă.

Vrem să „controlăm forţele naturii” refuzând concomitent să impunem limite naturii umane.

Principiul controlului presupune divizare: un lucru se întoarce împotriva altui lucru numai dacă între ele există o separare.

Fantezia controlului a scos specia umană din Creaţie, opunând-o Creaţiei. Însă atunci când te întorci împotriva naturii, aceasta se întoarce împotriva ta.

Atunci când analizăm economia industrială din prisma Marii Economii, începem să vedem deşeurile industriale nu ca pe nişte „riscuri necesare” ci ca pe nişte costuri, care ca toate costurile, vor fi imputate cuiva, cândva. Faptul că putem trăi în afara sau ignorând Marea Economie, aceasta este cea mai mare eroare.

Atunci când setezi competitivitatea ca principiu dominant şi virtute, impui o logică extrem de dificil, poate imposibil de susţinut. Această logică explică de ce maşinile noastre sunt atât de fragile, deşeurile toxice, armele „defensive” suicidare. Această logică explică de ce este atât de greu de trasat o departajare între „întreprinderile libere” şi crimă.


Lucrarea unei comunităţi locale

Legea pădurii spune că terenul trebuie protejat de un covor vegetal, iar creşterea de peste an trebuie să se întoarcă pe teren, unde va putrezi şi va crea sol. O cultură locală este o colecţie de amintiri, căi şi calităţi necesare pentru a respecta această lege naturală. Dacă cultura locală nu poate prezerva şi ameliora solul, atunci comunitatea locală va decădea şi va pieri, iar lucrul solului va fi preluat de natură.

Societatea omenească nu are nimic mai important de făcut decât să ţină solul şi amintirile pe loc.

Pe măsură ce din ce în ce mai mulţi fermieri trăiesc asemenea orăşenilor, ruralitatea a devenit o colonie a oraşului. La fel cum, purtat de ploi, solul pleacă spre râuri, o vastă amnezie se aşterne peste zonele rurale, ştiinţa şi memoriile locale plecând şi ele spre oraş sau spre uitare.

Oamenii de dinainte care au trăit la ţară aveau orice, mai puţin bani. Oamenii de azi au bani, însă au pierdut orice.

Societatea noastră a respins tema întoarcerii acasă (fundamentală în societăţile tradiţionale). Astăzi, oamenii pleacă, însă odiseea nu-i mai aduce acasă. Conform normelor moderne, soarta copiilor nu mai este aceea de a urma soarta părinţilor, ci de a o „depăşi”. Şcoala nu mai este orientată spre tradiţie (trecut), ci spre carieră (viitor). Orientarea profesională este în mod necesar teoretică, speculativă şi mercenară. Acest tip de educaţie are costuri psihologice, culturale şi ecologice.

Pentru ca un om să devină adult, trebuie să treacă printr-o etapă de rebel în raport cu părinţii, pentru că în mod evident este imposibil să devină adult cât timp rămâne un copil. Numai că, dobândind nivelul de independenţă economică şi emoţională, copilul de ieri începe să vadă în părinţi tovarăşi întru umanitate şi suferinţă, şi se întoarce la ei ca prieten, iertat şi iertând inevitabilele scăderi ale familiei. Aşa era norma veche.

După noua normă, în care copilul părăseşte casa ca student şi nu se mai întoarce niciodată, rebeliunea rămâne eternă, reconcilierea nu mai are loc, iar copilul nu mai depăşeşte stadiul adolescenţei.

Atunci când se rupe legătura dintre părinţi şi copii, iar această situaţie se generalizează, o întreagă comunitate îşi pierde memoria. Degeaba vin antropologii şi folcloriştii pentru a colecta această memorie, în lipsa vehiculului din cadrul comunităţii, tot ceea ce universitarii culeg ţine de mort, şi nu de viu.

Pierderea unei culturi locale este o pierdere autentică, ce poate fi evaluată chiar la nivel economic. Şi asta pentru că o cultură conţine istoria utilizării locului şi cunoaşterea legată de modul în care se poate trăi în locul respectiv. Memoria locală implică afecţiune şi respect pentru loc, şi cunoaşterea modului în care locul poate fi utilizat bine şi cu dragoste.

Atunci când cultura locală s-a şters, locul devine disponibil pentru exploatarea coordonată de la centru.

În prezent, naţiunea americană şi economia naţională trăiesc pe seama localităţilor şi comunităţilor locale. America rurală este o colonie a guvernului şi a corporaţiilor.

Trebuie să ne întrebăm dacă mai este posibilă o schimbare în mai bine? Nimeni n-ar trebui să ignore semnele conform cărora ne îndreptăm spre o catastrofă dincolo de care orice ameliorare va fi imposibilă. La orice moment, un eveniment ecologic, sau tehnologic, sau politic ne va lua puterea de a face schimbarea, obligându-ne strict s-o suportăm.


Risipa

Problema cantităţilor fantastice de deşeuri este tipică unei economii la al cărei vârf se găseşte lăcomia fără margini, iar la bază un consumism leneş, pasiv, auto-indulgent.

Cele mai multe dintre deşeurile care desfigurează astăzi America se datorează faptului că americanii şi-au făcut un ideal din a interfera cât mai puţin cu cultivarea şi prepararea hranei. Această „eliberare” este plătită cu dependenţa de industria mâncărurilor şi a băuturilor.


Cum să păstrezi comunităţile forestiere

În unele locuri despădurite, mii de ani de construcţie a solului s-au pierdut pentru doar câteva recolte de porumb sau tutun.

Filosofia întreprinderii moderne este aceea că munca şi materialele trebuie să fie obţinute cu cel mai mic cost posibil, iar costurile reale omeneşti şi ecologice trebuie să fie „externalizate” – adică aruncate în sarcina contribuabilului din viitor.

Sistemul economic actual, în ciuda eşecurilor înregistrate în relaţiile cu natura şi societatea, continuă să existe pentru că a descoperit un adevăr înfricoşător: Dacă poţi controla economia unui popor, atunci nu trebuie să-ţi baţi capul cu politica; şi asta pentru că politica lui a devenit irelevantă. Într-o economie totalitară, orice „libertăţi politice” pe care oamenii le-ar putea conserva pur şi simplu încetează să mai conteze. Dacă nimeni nu mai poate fi ales dacă nu este bogat, şi dacă nimeni nu mai poate fi bogat decât slujind economia corporatistă, la ce mai contează votul?

O economie totalitaristă se corectează printr-o catastrofă totală (explozie, sau contaminare, sau epuizare ecologică). O corecţie mult mai bună ar fi aceea prin care state, regiuni, comunităţi, familii sau indivizi ar începe să lucreze în vederea unei autodeterminări economice.

O economie forestieră corectă ar trebui să fie o economie pe termen lung. Economia noastră modernă este esenţialmente anuală, pe termen scurt.


Economia totalitară

Criza mediului este un fapt al perioadei noastre. Problemele legate de poluare, dispariţie a speciilor, pierderea habitatului sălbatic, eroziunea solului pot fi ignorate, dar nu mai sunt negate. La această criză s-a ajuns pentru că gestiunea economică nu are nimic în comun cu gestiunea naturii.

Oamenii au abandonat vechile metode care imitau procesele naturale, în favoarea altora, mai brutale, care seamănă mai mult cu mineritul. De aceea orice încercare de a corecta problemele de mediu este sortită eşecului dacă nu corectează suprasimplificarea economică ce le-a cauzat.

Nu ne dăm seama în ce măsură am devenit anexe ale corporaţiilor, principala noastră practică economică fiind aceea de a delega corporaţiilor sarcinile noastre legate de producerea mâncării, hainelor şi adăposturilor.

Cel mai mare pericol constă în crede că soluţia crizei mediului este strict politică, adică problemele ar putea fi rezolvate prin măsuri masive. Altfel spus, oamenii ar putea crede că au făcut o schimbare suficientă dacă şi-au modificat „valorile”, sau au experimentat o „trezire spirituală”, şi aceste schimbări ca şi consumatori pasivi sunt suficiente pentru a aduce o schimbare la nivelul experţilor publici, politicienilor, corporaţiilor cărora le-au încredinţat puterea de decizie politică şi economică.

Marea problemă este însă aceea că îngrijorarea pentru natură şi utilizarea naturii trebuie să fie practicată de noi înşine. O simplă schimbare de mentalitate fără practică este un lux inutil pentru o viaţă consumistă pasivă. „Criza mediului” poate fi rezolvată numai dacă oamenii şi comunităţile îşi recâştigă responsabilităţile pe care le-au abandonat atunci când au decis să fie simple anexe ale corporaţiilor şi politicului. Dacă oamenii fac efortul să-şi recâştige puterea economică, descoperă că nu există nici o criză a mediului. Există o criză a vieţilor noastre ca oameni, ca membri ai familiilor, ca membri ai comunităţilor, ca cetăţeni. Avem o „criză a mediului” pentru că noi am fost de acord cu o economie în care mâncatul, băutul, munca, odihna, călătoriile şi distracţiile distrug lumea lăsată de Dumnezeu.

Trăim într-o epocă a economiei de tip sentimental, a politicii de tip sentimental. Acest tip de economie depinde doar de credinţe (ex: piaţa liberă) pentru care nu există nici o justificare. Atât comunismul cât şi capitalismul sunt versiuni moderne ale oligarhiei, justificând metode violente prin scopuri bune, care întotdeauna devin intangibile din cauza violenţei metodelor.

Caracterul fraudulos al acestor economii sentimentale reiese cu claritate din aceea că tot ceea ce poate fi bun este mutat din prezent în viitor. Prin comparaţie, toate religiile spun că dacă trebuie să faci ceva bun, atunci cel mai potrivit moment pentru acel bun este acuma. Nu există nici o răsplată pentru promisiunile de bine în viitor. Comunismul şi capitalismul au înlocuit peste tot religia cu un soi de determinism auto-centrat.

O economie bazată pe distrugere este posibilă, după cum putem vedea. Însă singurul ei viitor este ruina totală. Acest tip de economie suicidară păcăleşte oamenii prin intermediul contabilităţii banilor (deci a unor calcule strict simbolice), care nu explică nimic în afara propriilor repere. Aşa se face că avem "creştere economică" şi "prosperitate" pe pământuri cu păduri, ferme, ecosisteme degradate, poluare atmosferică, familii destrămate şi comunităţi muribunde.

Singurul principiu al pieţei “libere” este următorul: bunurile vor fi produse acolo unde pot fi fabricate cu cel mai mic cost şi vor fi vândute acolo unde se pot vinde cu cel mai mare preţ. Globalizarea nu a însemnat decât lărgirea fantastică a posibilităţilor pentru corporaţii.

Pentru a menţine forţa de muncă ieftină, trebuie să-i forţezi pe oamenii de peste tot să se mute la oraş, iar apoi să introduci tehnologiile care economisesc forţa de muncă. În felul acesta obţii o masă de oameni, consumatori, fără pământuri şi săraci, care sunt dispuşi să lucreze ieftin.

Legea competiţiei are un paradox: Competiţia distruge competiţia. În orice război economic, şi această lege este una de război, în final rămâne un singur competitor.

În societatea actuală guvernele aruncă sume imense pe “apărare naţională”, însă concomitent au abandonat orice fel de idee de autarhie, chiar şi în ceea ce priveşte hrana. Ideea că un guvern ar trebui să seteze restricţii pentru a-şi apăra economia naţională şi oamenii, a dispărut şi ea.

Nebunia acestei economii începe atunci când o corporaţie este privită ca fiind "o persoană". Numai că tocmai asta este, o corporaţie nu poate fi o persoană. O corporaţie este o grămadă de bani către care mai mulţi oameni şi-au vândut moralitatea. Spre deosebire de o persoană, o corporaţie nu poate avea caracter, nu poate încerca sentimente, nu se maturizează şi nu poate ajunge la o înţelepciune. Nu are speranţe, şi nici regrete. Nu poate trăi experienţa umilinţei. Iar acţionarii sunt esenţialmente nişte cămătari care "lasă banii să lucreze pentru ei".

Printre oamenii care vor să păstreze alte lucruri decât bani, există o percepţie din ce în ce mai solidă conform căreia “economia liberă” este duşman al lumii naturale, al sănătăţii oamenilor, al lucrătorilor industriali, al fermierilor, al lucrului bine făcut şi al practicilor economice sănătoase.

Economia promovată de marii actori economici şi politici (corporaţiile şi guvernele actuale), se bazează pe câteva presupuneri false:
a) Nu există conflict între “piaţa liberă” şi libertatea politică, şi nu există conexiune între democraţie politică şi democraţie economică.
b) Nu există conflict între avantaj economic şi justiţie economică.
c) Nu există conflict între lăcomie şi sănătate ecologică şi trupească.
d) Nu există conflict între egoism şi serviciu public.
e) Este normal pentru subzistenţa unei ţări sau regiuni să depindă de exteriorul ei, de transportul pe distanţe lungi, şi să fie complet controlată de corporaţii.
f) Pierderea şi distrugerea capacităţii de a produce bunuri de bază nu contează şi nu atrage costuri.
g) Războiul pentru materii prime (vezi războiul din Golful Persic) este legitim şi are funcţie economică permanentă.
h) Este normal pentru oamenii săraci din ţări sărace să lucreze pe bani puţini pentru a produce bunuri care să fie exportate în ţările bogate.
i) Nu există nici un pericol şi nici un cost în proliferarea de boli exotice care însoţesc comerţul internaţional şi cresc odată cu volumul comerţului.
j) O economie este o maşină, faţă de care oamenii sunt piese de schimb. Aceştia din urmă nu au de ales decât să muncească acolo unde este nevoie, cât este nevoie, pe banii care li se oferă.
k) Vocaţia este o problema încheiată. Nimeni nu trebuie să lucreze acolo unde are chemare, ci acolo unde economia îi impune. Orice muncă este bună câtă vreme este plătită.
l) Relaţiile stabile şi de durată între oameni, locuri, şi lucruri nu contează şi nu valorează nimic.
m) Culturile şi religiile nu constituie practici legitime şi îngrijorări economice.

Toate aceste axiome false prefigurează starea de economie totalitară. În economia totalitară absolut totul este de vânzare (inclusiv “dreptul de a polua”). Puterea statelor se năruie, nu doar pentru că statele au renunţat la puterea lor în favoarea unor birocraţii internaţionale, dar şi pentru că funcţionarii publici devin servitori in slujba corporaţiilor. Nu în ultimă instanţă, procesele democratice reacţionează prea încet în raport cu cele economice. Atunci când statele acţionează ca agenţi ai corporaţiilor, vânzându-şi oamenii pentru salarii ieftine şi produsele oamenilor pe preţuri mici, drepturile şi libertăţile cetăţenilor încep să dispară.

Printre multele costuri ale economiei totale, dispariţia principiului vocaţiei este probabil simptomul cel mai puternic, şi dintr-un punct de vedere cultural, cel mai critic. Înlocuirea vocaţiei cu determinismul economic distruge caracterul oamenilor şi cultura din interior.

Astăzi oamenii sunt în pericol să-şi piardă atât securitatea economică cât şi libertatea. Însă puterea, neexercitată de guverne, se întoarce în mâinile oamenilor. Iar aceştia încep să se protejeze utilizând arma economiei locale. Începutul este hrana produsă local.

Pentru a fi consumator într-o economie totalitară trebuie să fii de acord să fii complet ignorant, complet pasiv şi complet dependent de produse fabricate la distanţă de corporaţii interesate doar de bunul lor mers.

Ideea de economie locală se bazează pe două principii: vecinătate şi subzistenţă. Aceste principii sunt respinse de economia totalitară a corporaţiilor, fiind numite “protecţionism”. Chiar despre asta este vorba, despre protecţia producătorilor şi a consumatorilor locali. Iar a produce pentru a satisface întâi nevoile locale şi abia apoi pentru a exporta nu presupune vreun prejudiciu la adresa oamenilor din afara comunităţii.

O economie totalitară nu este diferită de un guvern totalitar.