Cum să creezi un colţ sălbatic de 1000 mp cu un buget la mişto

- O fotografie a colţului sălbatic, care se vede în stânga sus, făcută în aprilie 2011. -

Bine e să începi anumite lucruri cu sfârşitul. Inclusiv când o pui de-o gospodărie. Bine e să-ţi trăieşti viaţa în umbra morţii, să nu uiţi că eşti finit, că nu eşti nici nemuritor, nici fără de capăt. Zicea un sfânt priceput că ăsta e începutul înţelepciunii. Lipsa care e moartea dă, clipă de clipă, plinătate vieţii. A nu te gândi că într-o zi vei pica cu botul în pământ ar fi deci lipsa lipsei, absenţa într-o bună zi a absenţei tale. Eu nu izbutesc, nici n-am izbutit vreodată, ştiu doar gândurile astea cumva pe de rost, dar mă învârt în preajma începutului înţelepciunii precum câinele în lanţ cu ochii pe ciozvârtă. Ehei, de-aş putea să nu niciodată uit că-s doar un cârnat, mi-ar fi viaţa liturghie.

Acum însă am noroc. Am luat pământul ce l-am luat, şi vremea-i aşa că nu pot face mare lucru pe el. Pe-o parte are o secară ce trebuie să şi-o strângă omul, pe cealaltă are o lucernă ce nu-i încă de cosit. Pomii fructiferi şi viţa-de-vie nu-s încă de plantat. Gardul viu nu-i de însămânţat. Neavând nimic de făcut, am pus ochii pe colţul sălbatic, nu cu gând să-l elimin, ci să-l sălbăticesc puţin mai tare, şi-apoi să-i dau drumul să lunece în voia lui. Pentru cei care sunt puţin stingheriţi de ce vorbesc eu aici, ar fi vorba despre zona 5 a unei gospodării permaculturale, aceea pe care dintru început o destinăm "inutilului", adică speciilor forestiere menite să adăpostească păsări şi plante diverse, de pe urma cărora nu vrem să tragem foloase. Locul nostru în care ne propunem să ajungem rar, şi să fim musafiri.

- Altă fotografie, tot din aprilie 2011. -

Ei bine, am noroc. N-am nimic special de făcut, afară de proiectarea gospodăriei, despre care nu vreau să scriu pe blog, pentru că nu-mi prieşte vorbăria despre proiecte. Apoi, marele noroc este că pe pământul ce-am luat există deja un colţ sălbatic, un loc invadat de arbuşti, parte uscaţi, parte vii, o oază de spini în care nu poţi intra fără să te zgârii urât, un colţ semănat cu văgăuni (de iepuri, de vulpe?), cu nişte tufe incredibil de mari de sânger şi de porumbar. Cu doi meri pădureţi incredibili. Îl evaluez ca la vreo 1000 de metri pătraţi (dar o fac regeşte, fără să calculez), e la un capăt, cel mai departe casă, pe vârful dealului, şi conţine două platouri micuţe, unul deasupra celuilalt, unite printr-o râpă pe care n-o poţi ataca din orice unghi.

Partea bună (pe lângă faptul că extraordinar că locul respectiv există, nu mai trebuie să-l inventez), este prezenţa abundentă a arbuştilor. Aşa că, spre deosebire de cursul normal al unei păduri, când arbuştii sunt semănaţi cot la cot cu arborii, eu sunt nevoit să încep să tai câţiva dintre ei. N-am să elimin prea mulţi, ci doar câteva tufe uriaşe (câţiva metri cubi buni) care sunt atât de puternice încât n-ar permite apariţia nici unui copăcel în preajma lor. Nimic nu se va pierde, tulpinile cele mai drepte urmează să le folosesc în grădina de zarzavat pe post de araci, iar în livadă pe post de proptele pentru pomişori. Iar frunzele şi crengile cele mai debile vor asigura mulciul necesar la startul colţului sălbatic.

- Tufe de porumbar, aprilie 2011 -

Ah, era să uit de buget? Păi ce proiect e ăsta care să nu beneficieze de nişte fonduri acolo, orientativ, cât de-o plapumă pe care să n-o depăşesc (prea mult). Am fost într-o pepinieră, să văd cât costă teişorii, glădiţele, stejăruşii... Şi mi s-a tăiat pofta ca să cumpăr de la ei. Adică un tei costă cam 30 de lei. Stejarii undeva ca la vreo 10 lei. În 1000 de metri pătraţi încap fără mari probleme 100 de copaci, şi cum oricum urmează să plantez cam 400 de pomi fructiferi toamna asta, plus vreo 100 de arbuşti... hm, trebuie să fiu puţin strâns la mână. Realitatea e că nu-mi permit exuberanţa unei investiţii de 2-3.000 de lei în colţişorul ăsta. Dar nici n-am să stau până când vor veni banii...

Habar n-am, poate că par zgârcit. Cei care mă cunosc bine mă taxează, dimpotrivă, de risipitor. În ce mă priveşte, ştiu prea bine că dezleg băierile pungii când vine momentul să iau ceva bun, oricum s-o fi traducând bunătatea asta - uneori e trăinicie, pentru că detest obiectele consumabile, sau să arunc obiecte în general; alteori e lucrul frumos, cred sincer că urâtul ne poate ucide, şi de aceea cumpăr uneori lucruri frumoase, mi se face rău când aud judecăţi de tip utilitarist şi mi-e profund milă de oamenii care-şi organizează viaţa strict pe linia asta. Plus că am aşa, un dispreţ pentru bani atunci când cumpăr ceea ce depăşeşte orice valoare financiară din lumea asta... de exemplu pământul, dar simt că n-o să mă uit la bani nici când am să cumpăr un câine, sau un cal...

- Tufe de porumbar, tufe de sânger, aprilie 2011. -

Deci bugetul este, doamnelor şi domnilor, 100 de lei. Sper să mă încadrez. Din suma aceasta pătrăţoasă, intenţionez să cumpăr câteva instrument: un fierestrău cu care să tai arbuştii uscaţi ce încă n-au căzut la pământ, precum şi arbuştii care sunt prea numeroşi, un plantator pentru bulbi, pe care intenţionez să-l folosesc pentru ghinde şi castane, şi un plantator conic pentru seminţe de glădiţă şi salcâm. După cum este foarte evident, singurii copăcei pe care sper să-i aduc vor proveni direct din pădure, plus ce mai am puiet crescut alandala pe lângă bloc. Restul vor fi strict seminţe. Ah, să nu uit, mai aduc şi ceva butaşi de cătină albă pe care vreau să-i pun lângă râpă, planta asta prezintă proprietatea curioasă de a-şi trimite drajonii la deal, se caţără pur şi simplu şi fixează terenurile în pantă, oricât de abruptă ar fi ea.

Acum, la sfârşitul lunii august, am găsit deja disponibile în natură seminţe de tei şi seminţe de paltin. În oraş sunt câteva exemplare suficient de joase încât să se poată recolta cu mâna, fără scară, fără nimic. Am strâns o sacoşă de-aia mare cu seminţe, pe care urmează să le împrăştii haotic. Sunt mici, şi majoritatea vor da greş, vor îngrăşa pământul. Asta e soarta seminţelor, cu cât sunt mai mici cu atâta supravieţuiesc mai greu. Iar dacă am să fiu uimit cu câte s-or lega, nu-i bai, că le transplantez într-un an doi, puiet să am eu, că sigur am să-i fac rost. Cu ghindele şi castanele nu mai merge aruncate, alea chiar trebuie îngropate, e ceva dichis, dar se prind aproape toate. Şi nucile la fel. Dar nu pun nuci, va veni şi vremea lor în livadă, n-are rost să mă încurc. Mai degrabă aduc nişte butaşi de soc, şi mai caut ceva arbuşti ca să diversific zestrea locului.

- Colţul sălbatic în iulie 2011. Se văd tufele de sânger izolate, puternic colorate în roşu. -

Ca să concluzionez, zilele astea încep să tai şi arunc prima pungă de seminţe. Cumpăr fierestrăul pentru crengi. Încerc să investighez mai bine zona, oricum am senzaţia c-am s-o parcurg centimetru cu centimetru atât când voi tăia din arbuşti, cât şi când voi planta seminţele. Sper să mă încadrez în buget. Mă rog, măcar pe termen scurt, pentru că în perspectivă s-ar putea s-aduc o băncuţă acolo, când s-or sălta copăceii spre cer şi-o să fie umbră. Iar dacă mi-a ajuta Dumnezeu, poate-or să mă îngroape puii mei în colţul sălbatic, pentru că aşa-i obiceiul prin satele acelea, lumea-şi ţine morţii în curte, nu-i exilează la cimitir, precum romanii pe vremuri. Şi la faza asta sigur sar din suta de lei pe care mi-am propus s-o cheltuiesc.