Ralph Borsodi, Această civilizaţie urâtă, partea a IV-a (note de lectură)

Partea a IV-a. Aspectul material

Capitolul XIII. Confortul

Malthus a enunţat o lege: capacitatea populaţiei de a umple pământul

Confortul are şi aspecte calitative, nu doar cantitative. Nu este suficient să fim capabil să asigurăm cantitatea potrivită de bunuri necesare şi fanteziste pe care o dorim. Nu avem o cucerire a confortului dacă lucrurile care ne satisfac necesităţile sunt obţine prin sacrificarea capacităţii noastre de a ne bucura de ele. Iar capacitatea de a ne bucura pare să fie legată inexorabil de metodele prin care creăm ceea ce consumă.

Statele industrializate s-au consacrat producţiei bogăţiei, nu confortului. Ideea conform căreia confortul va fi atins prin creşterea neîncetată a producţiei este o iluzie. E mai uşor să fie atins nu prin producerea a cât mai mult posibil, ci a cât mai puţin posibil.

Confortul este starea celui ce nu îndură suferinţă impusă, sau nedreaptă, sau involuntară, ori frig, foame şi alte necazuri ale trupului. Confortul este o stare de bunăstare moderată, temperată, stabilă fizic. Nu exclude activitatea - chiar activitatea intensă şi aventuroasă. Activitatea şi efortul intens distrug confortul doar dacă devin fară sens, fără scop şi inoportune. Însă confortul este o condiţie a mentalului în egală măsură cu bunăstarea materială. Cu greu putem fi confortabili dacă flămânzim sau tremurăm de frig. Dar putem fi la căldură şi hrăniţi corespunzător însă în continuare inconfortabili dacă ne este teamă, sau suntem naivi, ignoranţi, insensibili şi ne lipseşte capacitatea de a distinge cu discernământ între diferitele feluri de confort pe care le-a creat umanitatea.

Uriciunea şi disconfortul pe care le-a adus fabrica pot fi aproape în întregime abolite prin simpla soluţie a refuzării de a cumpăra produsele fabricilor indezirabile şi neesenţiale. Desigur, dacă numai câţiva indivizi vor înceta să cumpere produsele acestea, fabricile nu vor dispărea. Însă cei care o vor face vor câştiga bogăţie, sănătate şi fericire.

O casă organizată, creativă şi productivă ne poate elibera de dependenţa pe care o avem în raport cu fabrica. Casa de azi, aşa cum ne-a definit-o fabrica, nu poate. Familia restrânsă de astăzi, constând din doi părinţi şi copiii lor, este doar un rudiment de familie.

Numai familiile rurale, care îşi pot asigura o bună parte din nevoi, se pot sustrage influenţei fabricilor neesenţiale şi indezirabile.

Responsabilitatea pentru distrugerea independenţei fermierilor americani poate fi atribuită cu prisos aplicării sistemului industrial la agricultură. Specializarea a distrus agricultura diversificată din trecut şi a înlocuit-o cu agricultura industrială de azi.

Este adevărat că specializarea le permite fermierilor să utilizeze maşini care le înlesnesc munca, şi cresc nivelul total al producţiei. Însă îi pun pe fermieri în poziţia deloc de invidiat în care se găsesc şi fabricile: capacitatea de a produce mult mai mult decât poate absorbi piaţa cu profit. Specializarea tinde să-i forţeze să producă fără să-i răsplătească pentru riscul, capitalul şi munca investite.

Astăzi, familia de la fermă munceşte prea mult. Familia angajată în industrie, comerţ sau alte profesii nu face deloc fermaj. Familia de la fermă ar trebui să-şi raporteze munca la propriile necesităţi (şi nu la cele ale pieţei), în vreme ce familia care nu face fermaj ar trebui să înceapă să facă pentru a răspunde necesităţilor vieţii. Acesta este drumul spre libertatea economică, iar libertatea economică este esenţială pentru cucerirea confortului. Pentru fermier calea este uşoară. Pentru muncitorul industrial şi pentru cel care lucrează într-un birou, este dificil, deşi nu în întregime imposibil. Pentru afaceristul de succes, este încă şi mai greu, pentru că nici o necesitate nu-l împinge în această direcţie. Dar pentru omul-calitate, este adesea singura cale spre confort. Iar dacă ştie o meserie manuală sau o artă, este aproape la fel de simplu pentru el ca şi pentru fermier.

Generaţii de dependenţă de munca industrială şi produsele fabricate industrial au distrus abilitatea oamenilor de a fi autosuficienţi şi de a cuceri confortul. Atrofierea atributelor care fac din om cel mai adaptabil animal face ca specializarea lor să fie în continuare uşoară şi necesară. Orice efort de a se deplasa în cealaltă direcţie, spre independenţă şi individualism, i-ar doborâ. Doar fermierii şi nefermierii adaptabili ar supravieţui unui parcurs spre libertatea economică. Restul ar dispărea cu toţii, aşa cum au dispărut patricienii romani şi clienţii lor, înainte de invazia triburilor germanice adaptabile. Ar dispărea nu din cauză că n-ar fi în lume muncă pe care s-o facă, ci doar pentru că civilizaţia noastră industrială i-a transformat în semi-roboţi incapabili de ajustările care ar face din ei fiinţe autonome.

Capitolul XIV. Mâncarea, îmbrăcămintea şi adăpostul: elementele esenţiale ale confortului

Confortul nu este posibil dacă elementele sale esenţiale sunt procurate prin muncă excesivă sau prin muncă inexpresivă şi lipsită de interes. Niciun confort nu este posibil dacă şomajul, boala şi bătrâneţea, în loc să fie necazuri, sunt dezastre economice.

Capitolul XV. Factorii căutării confortului: I. Ferma

Nu poate exista confort fără casă şi pământ. Nu poate exista confort într-un apartament în care copiii sunt lipsiţi de prezenţa mamei.

Omul este un animal făcut să trăiască pe pământ. Atâta timp cât avem acces la pământ, sutem liberi să muncim ce dorim şi liberi să trăim cum vrem. În momentul în care accesul nostru este condiţionat, limitat în vreun fel, libertatea noastră este condiţionată. Şi acolo unde se termină libertatea şi începe servitutea, acolo se termină confortul şi începe disconfortul.

Istoria nu înregistrează aproape nici o ipostază în care locuitorii lipsiţi de pământ ai oraşelor să-şi fi abandonat viaţa citadină, cu excepţia situaţiilor în care cad pradă foametei, bolilor sau războiului. Nici măcar pauperizarea nu ar face masele citadine să ia în calcul vreun tip de viaţă la ţară. Mizeria pe care o cunosc în oraş nu este nimic faţă de teroarea abjectă pe care o resimt în faţa perspectivei de a eşua, şi pe bună dreptate, în încercarea de a-şi asigura traiul cu ajutorul pământului. Odată ce masele unei naţiuni încep să se concentreze în oraşe, calităţile esenţiale traiului la ţară încep să se atrofieze. Individul crescut la oraş este din copilărie lipsit de antrenamentul, cunoaşterea şi obiceiurile mentale ale vieţii la ţară. Nu are niciuna dintre abilităţile de a trăi confortabil la ţară, nu posedă niciuna dintre valorile care-l fac pe ţăran să se bucure de lumea lui.

Pentru orăşean, ruralitatea este un loc unde poţi trăi doar vara. Viaţa de la ţară este inferioară, pentru că lipsesc aglomeraţiile. Oamenii de la ţară trebuie să facă o mulţime de lucruri ei înşişi, lucruri pe care la oraş le fac femeile de servici şi gunoierii. Bineînţeles, familiile de la ţară trebuie să anticipeze, uneori pentru un an întreg. Prin comparaţie, familia de la oraş gândeşte doar de la o factură la alta, de la o rată la alta.

Copilul de la ţară ştie mai multe despre cereale, despre producerea untului şi despre drumul de la in la cămasă decât poate afla din cărţi, poze şi enciclopedii copilul de la oraş. Şi totuşi ne amăgim mândrindu-ne cu sistemul nostru şcolar ultra-modern, şi cu accesul la informaţie de care are parte copilul de la oraş.

Capitolul XVI. Factorii căutării confortului: II. Timpul

Geniul timpului nostru se gândeşte cum să abolească muncă, în loc să se gândească cum s-o înnobileze. Încercăm în mod constant să scăpăm de ea, aşa cum căutăm în mod firesc să scăpăm de tot ceea ce ne este neplăcut.

Dacă vrem să ne petrecem timpul în mod înţelept, trebuie să distrugem prezenta dihotomie dintre muncă şi joc.

Legea confortului: Omul trebuie să-şi folosească toate facultăţile mentale şi toţi muşchii cu care este dotat.

Poate unul dintre cele mai grave defecte ale economiei câştigă-şi-cumpără este aceea că fabrica a promovat ideea că banii sunt măsura tuturor lucrurilor. Măsurăm lucrurile pe care le consumăm prin preţul lor. Măsurăm oamenii pe care-i cunoaştem prin cât câştigă. Măsurăm viaţa pe care o trăim prin bani, spunând că "timpul înseamnă bani". Timpul nu înseamnă câtuşi de puţin bani. Timpul este chiar viaţa.

Adevărata economie nu este cea monetară, ci cea a timpului, la fel cum adevărata risipă nu este cea monetară, ci cea a resurselor materiale neregenerabile.

În societatea industrială nu este nevoie de bătrâni. Acest tip de societate este făcut pentru tineri, pentru adulţii viguroşi. Omul tânăr este preluat de fabrică şi utilizat până devine incapabil să mai supravegheze maşinile. După 35 de ani, femeia muncitoare îşi găseşte totmai greu de lucru. După 45 de ani, bărbatul muncitor are aceeaşi soartă. În civilizaţia industrială bătrânii nu sunt utili, pentru că nu funcţionează.

Timpul liber pentru care nu suntem pregătiţi este mai rău decât absenţa timpului liber.

În cele din urmă, pentru a ne acomoda noi înşine cu circumstanţele în care civilizaţia industrială ne-a plasat, a trebuit să transferăm toate tehnicile care constituie eficienţa fabricii spre profesii. Specializare, instituţionalizare şi oportunitate au trebuit să ia locul înţelepciunii care ar trebui să fie interesul major al omului învăţat. Pentru că civilizaţia noastră are mai degrabă oportunităţi pentru experţii tehnicieni decât pentru cărturari.

Nu putem cheltui decât un singur lucru: timpul. Modul în care ne petrecem timpul, activităţile cărora ne dedicăm zilele, orele şi minutele vieţii noastre, acestea constituie singurul lucru din care poate proveni confortul nostru. Nici o cantitate de bogăţie şi putere, nimic din ceea ce civilizaţia noastră ne oferă din abundenţă : sport, distracţie, artă, literatură, muzică pe bani, oricât de perfect ar fi executate, nu este o compensaţie suficientă pentru timpul preţios dedicat muncii care ne distruge însăşi capacitatea noastră de a ne bucura de viaţă.