David R. Montgomery, Solul. Eroziunea civilizaţiilor (note de lectură)

Capitolul I. Bătrânul lut

“Ce facem pământului, nouă ne facem” (Wendell Berry)

Ştim cu certitudine că solul bun este mai mult decât doar lut. În humus se simte palpitând viaţa.

În zorii civilizaţiei 98% dintre oameni lucrau pământul, asigurând concomitent traiul unei subţiri pături superioare. Astăzi, mai puţin de 1% din populaţia SUA lucrează pământurile, asigurând mâncarea celorlalţi.

Abuzurile asupra solului constituie o ameninţare la adresa societăţii moderne, soarta refugiaţilor din sudul SUA în urma Furtunilor de Praf din anii 1930, refugiaţii din Sahelul African din anii 1970, sau cei din bazinul amazonian din zilele noastre.

Societăţile moderne riscă să repete greşelile care au condus la decesul civilizaţiilor trecute. Consumând solul mai rapid decât se produce s-ar putea să ajungem în situaţia dilematică conform căreia schimbările lente sunt cel mai greu de oprit.

Ni se pare că petrolul este o materie primă strategică. Solul însă este cu mult mai important pe termen lung.

Istoria blamează multe cauze atunci când este vorba despre moartea unei culturi cândva înfloritoare: epidemii, despăduriri, schimbări climatice ş.a. Însă relaţia oricări culturi cu pământul pe care se află este literalmente fundamentală. Întotdeauna conflictele au apărut atunci când societăţile au conţinut mai mulţi oameni decât puteau hrăni. Istoria sugerează că modul în care poporul îşi tratează pământul fertil poate impune durata de viaţă a societăţii lor.

Până acum, puţine civilizaţii au produs culturi bazate pe conservarea solului, deşi cele mai multe au descoperit metode de a creşte fertilitatea solului. Foarte multe şi-au epuizat solul pe măsură ce şi-au sporit sofisticarea tehnologică.

Tehnic vorbind, prin epuizarea solului se înţelege starea finală care apare după reducerea progresivă a recoltelor atunci când pământurile cultivate nu mai pot susţine o recoltare adecvată.

Cultivarea unui teren an după an fără măsuri efective de conservare a solului este ca şi utilizarea unei fabrici la capacitate maximă fără întreţinere sau reparaţii.

Deşi există diferenţe de la civilizaţie la civilizaţie, toate par să urmeze un model comun: iniţial, agricultura din văile fertile permite populaţiei să crească până într-acolo încât începe să se bazeze pe fermele aflate pe pante. În noile locaţii începe eroziunea solului, iar secolele următoare avansează spălarea solurilor şi alunecările de teren. În cele din urmă, degradarea solurilor devine atât de mare încât populaţia nu mai poate fi hrănită.

Din nefericire, societăţile care se apropie de limitele lor ecologice sunt adesea sub presiune să-şi maximizeze recoltele pentru a-şi hrăni populaţia, şi de aceea îşi neglijează conservarea solului.

Capitolul II. Pielea Pământului

“Ştim mai multe despre mişcarea corpurilor cereşti decât despre solul de sub picioarele noastre.” (Leonardo da Vinci)

Ultima lucrare a lui Charles Darwin, despre viermii pământului, este foarte puţin cunoscută şi controversată. În ea avansează ideea că lucrarea viermilor ar fi foarte utilă, asemănătoare dar mult mai bună decât arătura oamenilor. Contemporanii au considerat că ideea este o nebunie.

Conform observaţiilor făcute de Darwin, viermii ar fi responsabili pentru acoperirea cu sol a ruinelor din Marea Britanie. Viermii fac sol după ce digeră încetişor materia organică, dar şi pietricelele.

Darwin a considerat solul ca pe o trăsătură persistentă menţinută de un echilibru între eroziunea solului şi dezintegrarea pietrelor din straturile inferioare.

Solul este o interfaţă între pietrele din care este constituită planeta noastră şi plantele şi animalele care trăiesc din soare şi elementele nutritive ce provin din pietre.

Pe lângă viermi, mai există o mulţime de procese fizice şi chimice care creează sol. Animalele care trăiesc în subteran (termite, furnici şi cârtiţe) amestecă fragmentele de rocă cu solul. Rădăciile penetrează rocile.

Geologia spune ce fel de sol se va forma din descompunerea rocilor. Granitul va face sol nisipos. Bazaltul face sol argilos.

Organismele care trăiesc în sol sunt influenţate masiv de practicile agricole. Aratul solului poate omorâ organismele de mari dimensiuni care locuiesc în el şi reduce numărul viermilor. Pesticidele elimină microbii şi microfauna. Monoculturile reduc diversitatea, abundenţa şi activitatea faunii benefice a solului, încurajând indirect proliferarea viruşilor, patogenilor şi a insectelor dăunătoare.

În general, pantele mai mari, căderile de apă mai violente şi vegetaţia mai rară conduc spre o eroziune mai pronunţată.

Solul este pielea pământului, frontiera dintre biologie şi geologie.

O civilizaţie poate persista doar atât timp cât reţine suficient sol productiv pentru a-şi hrăni poporul. Bugetul solului este ca şi bugetul unei familii, cu venituri, cheltuieli şi economii. Poţi trăi din economii doar până când rămâi fără bani. O societate mai rămâne solvabilă atât timp consumă strict dobânda pe care o produce solul – pierzând doar atât cât se formează. Însă dacă eroziunea depăşeşte producţia de sol, în cele din urmă pierderea va depăşi depozitul iniţial. În funcţie de rata eroziunii, solul gros poate fi exploatat timp de secole înainte de a dispărea; solurile subţiri pot fi epuizate mult mai rapid.

Agricultura convenţională creşte eroziunea solului dincolo de nivelul natural, pentru că materia organică se epuizează prin oxidarea în contact cu aerul. Obiceiul aratului face ca terenurile să fie şi mai erodabile.

Capitolul III. Râurile vieţii

“Egiptul este darul Nilului.” (Herodot)

Numele evreiesc al primului om, Adama, înseamnă pământ sau sol. Cuvântul latinesc pentru om, homo, derivă din humus, pământ viu.

Probabil că primul animal domesticit a fost câinele, în urmă cu 20.000 de ani, pentru abilităţile lui de vânător. Pisica a fost domesticită printre ultimele, în urmă cu 4.000 de ani, atunci când omul i-a putut aprecia capacitatea de a vâna micile mamifere care rodeau recolta de cereale.

Marea revoluţie a reprezentat-o domesticirea vacilor şi a bivolilor, capabili să fertilizeze pământul şi să-l lucreze. Cu o pereche de boi şi un plug omul a fost în stare să producă mult mai multă mâncare decât avea nevoie ca să-şi hrănească familia.

Primele societăţi agricole care au practicat irigarea solului s-au confruntat cu transformarea terenurilor în sărături. Imperiul Babilonian din Mesopotamia s-a destrămat atunci când terenurile sale agricole n-au mai putut produce din cauza irigării îndelungate. Declinul civilizaţiei sumeriene este indisolubil legat de declinul agriculturii.

Barajele hidrologice au efecte devastatoare asupra mediului. Barajul de la Assuan, de pe Nil, a însemnat mutarea cursului Nilului şi umplerea unui imens lac artificial. Apa din acest lac se pierde în bună măsură prin evaporare sub soarele deşertului. Delta Nilului, lipsită de aportul de mâl pe care îl duce acesta anual, se erodează sub apele Mediteranei. Din cauza irigaţiilor şi a salinizării, cele mai multe dintre terenurile agricole egiptene sunt compromise. Pentru prima dată în şapte mii de ani, Egiptul, grădina umanităţii, importă cea mai mare parte a hranei sale.

Deşi mulţi dintre noi nu suntem dependenţi în mod direct de vremea bună pentru agricultură, încă suntem vulnerabili în faţa acumulării lente a efectelor degradării solului care conduc la declinul societăţilor din momentul în care populaţia depăşeşte capacitatea de producţie a terenurilor agricole.

Capitolul IV. Mormântul imperiilor

“Ca să-ţi protejezi râurile, protejează-ţi munţii.” (Împăratul Yu, China)

Se poate spune că degradarea solului a distrus civilizaţiile dinaintea noastră? Poate nu în mod direct, însă întotdeauna a lăsat societăţile vulnerabile în faţa vecinilor, iernilor grele şi secetelor, conflictelor interne.

Studii efectuate în toată Grecia au arătat faptul că schimbările climatice dramatice de la sfârşitul glaciaţiunii nu au dus la creşterea eroziunii. Dimpotrivă, soluri groase de pădure s-au dezvoltat în climatul încălzit pe măsură ce pădurile de stejar au înlocuit păşunile de-a lungul Greciei. Timp de câteva sute de ani solul a crescut de la 15 centrimetri la câteva zeci de centimetri în funcţie de condiţiile locale. Eroziunea solului a început să depăşească producţia de sol odată cu introducerea plugului.

Deşi ar fi simplist să blamăm eroziunea solului pentru căderea Romei, stresul hrănirii unei populaţii în creştere pornind de la un sol epuizat a condus fără îndoială la destrămarea imperiului. În mod evident suprafaţa necesară pentru a hrăni un cetăţean roman a crescut de zece ori din momentul fondării Romei şi până la Iulius Cezar.

Se pune întrebarea: cum s-a putut deteriora calitatea solului în timp ce romanii stiau despre rotaţia culturilor, buna gospodărire şi utilizarea compostului? Toate aceste practici cer ca fermierul să le dedice o parte din venit, în vreme ce maximizarea câştigurilor pe termen scurt solicită chiar ruinarea solurilor.

Realitatea demonstrează că nu e deloc obligatoriu ca pământul să revină la vegetaţia iniţială după ce a fost abuzat îndelung de către om.

Capitolul V. Lasă-i să mănânce colonii

“Nimic nu-i nou, cu excepţia celor ce-au fost deja uitate.” (Maria Antoineta)

Mai puţin cunoscut decât istoria imperiului global al Europei este în ce mod felul în care europenii şi-au tratat solul i-a ajutat să se lanseze în explorarea şi istoria Lumii Noi.

Pe scurt, preistoria europeană a însemnat o migraţie graduală a popoarelor agricole, urmată de eroziunea accelerată a solului, şi o perioadă consecutivă de densitate scăzută a populaţiei înainte de perioada romană şi timpurile moderne. La fel ca şi în Grecia şi Roma antică, istoria Europei vestice şi centrale este una a defrişărilor şi a fermajului care au cauzat eroziuni profunde înainte ca populaţia să intre în declin, şi în cele din urmă să se înmulţească din nou.

Mai puţin de 10 procente din Germania, Olanda şi Belgia au fost arate anual în Evul Mediu.

Epoca medievală a fost una a climatului cald, urmată în perioada 1430-1850 de o mică epocă de gheaţă.

Creşterea producţiei agricole şi creşterea populaţiei merg în tandem.

Revoluţia franceză din 1789 a fost comisă pe un fond de foamete, în urma unei decade în care agricultura nu a putut hrăni populaţia. În aceeaşi perioadă s-a despădurit masiv pe coaste, în dorinţa de a cultiva noi terenuri. Rezultatele au fost alunecări de teren care au înghiţit sate şi au lăsat coaste dezgolite. Acolo unde nu s-a despădurit, nu s-a produs nici o alunecare de teren.

În Essay on the Principle of Population, Thomas Malthus a enunţat celebra sa teză: populaţia creşte exponenţial, în vreme ce producţia de hrană creşte doar linear; la scurtă vreme foametea şi epidemiile corectează dezechilibrul. Malthus a ignorat în eseul său provocator modul în care inovaţiile por duce la creşterea producţiei, în vreme ce producţii din ce în ce mai mari conduc spre mai multe guri de hrănit.

În cele mai multe dintre foametele europene, instituţiile sociale şi inechităţile sistemelor de distribuire a hranei au provocat la fel de multe victime ca şi lipsa hranei însăşi. În timpul “crizei cartofului” din 1845 în Irlanda au murit un milion de oameni, un alt milion a imigrat în America, iar în anii următori încă trei milioane au luat acelaşi drum. În 1900 Irlanda avea jumătate din populaţia din 1840. În tot acest timp, marii proprietari de pământuri au crescut exporturile de carne de porc spre Anglia, iar 4 din 5 taurine irlandeze erau sacrificate tot în puternica ţară vecină.

Europa şi-a rezolvat foamea perenă prin importul de alimente şi exportul de populaţie. În perioada 1820-1930 au părăsit bătrânul continent aproximativ cincizeci de milioane de oameni.

Foametea a precedat marile epidemii şi a fost cauza multor războaie.

În Guatemala s-a constatat că micii fermieri care practică agricultură alternativă (policultură, fără chimizare, utilizarea pe scară largă a compostului) au mult mai puţine eroziuni ale solului decât fermierii care practică agricultură convenţională la scară mică.

În noua economie globală, fostele colonii politice continuă să servească interesele naţiunilor bogate – numai că acum îşi vând solurile pentru bani lichizi.

Capitolul VI. Plivind spre Vest

“De la dobândirea independenţei noastre, acela este mai mare patriot, cel care vindecă cele mai multe rigole.” (Patrick Henry)

Agricultura americană a fost încă de la începuturile sale un dezastru ecologic, pentru că mâna de lucru era mai scumpă decât pământurile, şi un acru de pământ era mai ieftin decât împrăştierea de compost pe un acru de pământ. Dacă adăugăm la aceste anomalii faptul că produsul principal de export al Sudului era tutunul, cultură foarte solicitantă şi care epuizează rapid pământul, avem explicaţia de ce agricultorul american se comporta ca un păstor: cultiva o vreme o suprafaţă, apoi se muta spre Vest, lăsând terenuri dezolante în urmă. Bumbacul a fost şi el o plagă similară pentru agricultură.

Fie că se petrece cu viteză catastrofală sau lent de-a lungul secolelor, eroziunea accelerată a solului devastează populaţiile omeneşti care se bazează pe sol pentru a putea trăi. Orice altceva – cultură, artă şi ştiinţă – depinde de producţia agricolă adecvată. Greu de decelat în timpuri de prosperitate, aceste conexiuni devin izbitoare atunci când agricultura dă greş. Recent, problema refugiaţilor din cauze de mediu care-şi părăsesc vetrele din cauza eroziunii solului a început să rivalizeze cu emigraţia politică pentru titlul de cea mai mare problemă umanitară a lumii viitoare.

Capitolul VII. Furtunile de pământ

“Un singur om nu poate opri furtuna dar un singur om o poate porni.” (Farm Security Administration)

Câmpiile americane sunt formate din loess, un amestec de nămol cu argilă şi nisip, ideal pentru agricultură dar foarte uşor de erodat din momentul în care nu mai este protejat de vegetaţie. Acoperite de ierburi şi îngrăşate de bizoni, câmpiile au rezistat timpului şi au devenit din ce în ce mai fertile. Plugurile tradiţionale ale fermierilor nu puteau face nimic împotriva acestora. Numai că în 1838 John Deere a inventat un plug de oţel capabil să rupă turful preeriei. Acesta a fost începutul unei catastrofe ecologice de proporţii.

Treizeci de ani mai târziu, în Oklahoma au început furtunile de pământ. Loess-ul prea uşor era luat de vânt şi eroziunea avea loc pe întreaga suprafaţă a câmpiilor odată păscute de bizoni. În 1902, U.S. Geologica Survey considera că terenurile afectate de acest fenomen erau improprii agriculturii, fiind bune doar de păşunat.

Pierderea solului s-a produs suficient de lent încât fermierii s-o vadă ca fiind problema altcuiva. Pe deasupra, mecanizarea a făcut cu putinţă să se lucreze mai mult teren decât să fie cineva îngrijorat de eroziunea solului. Maşinile sunt scumpe şi trebuiesc plătite – humusul este suficient de ieftin încât să fie ignorată pierderea lui pe ici pe colo, dacă nu peste tot.

Prima mare furtună de pământ a avut loc în 11 noiembrie 1933, în Dakota de Sud. Unele ferme şi-ai piedut în întregime solul productiv într-o singură zi. În dimineaţa celei de-a doua zile cerul era negru, şi a rămas aşa până la amiază – o parte aer şi trei părţi praf. Nimeni nu ştia că acesta este numai începutul. În 9 mai 1934, câmpuri întregi din Montana şi Wyoming au fost luate de vânturi puternice. Suflând deasupra celor două Dakota, vântul a ridicat trei sute de milioane de tone de pământ productiv, îndreptându-le spre est cu peste o sută optzeci de kilometri la oră. În Chicago au căzut din nori două kilograme de praf pentru fiecare persoană din oraş. În ziua următoare Buffalo, în partea de est a statului New York, s-a întunecat în plină zi. La asfinţitul zilei de 11 mai praful se aşeza peste New York City, Boston şi Washington. Norul maroniu putea fi văzut de departe, din Oceanul Atlantic. Compactă sub vegetaţia permanentă, păscută (şi îngrăşată) de milioane de bizoni, preeria sucomba sub arătură şi uscăciunea secetei prelungite. Fără ierburi şi rădăcinile lor care stabilizau solul, vânturi care decenii înainte suflaseră în lung şi-n lat fără să aducă necazuri, se transformaseră acum în uragane şi bântuiau zonele rurale încărcate de solul productiv.

Mecanizarea agriculturii, ca şi economia bazată pe sclavi a Sudului, a impus uniformizarea generală în locul adaptării metodelor agricole la cerinţele pământului. Apariţia corporaţiilor în agricultură, interesate doar de profituri contabile, n-a făcut decât să agraveze lucrurile. Sistemul de creditare i-a pus pe fermieri să aleagă între plata creditelor şi susţinerea fertilităţii solului. Creditele au fost întotdeauna mai importante pentru cei care voiau să continue să facă agricultură.

Unul dintre cele mai persistente mituri agriculturale este acela că fermele mari mecanizate sunt mai eficiente şi mai profitabile decât fermele mici tradiţionale. Dar fermele mari cheltuiesc mai mult per unitate de producţie, pentru că utilizează echipamente scumpe, fertilizatori şi pesticide. Spre deosebire de întreprinderile industriale, în care economiile de scară caracterizează manufacturile, fermele mai mici pot fi mai eficiente – ca să nu vorbim despre sănătate, mediu şi costuri sociale. În 1989, un studiu al National Research Council a contrazis mitul agriculturi americane conform căreia mai mare este mai eficient. „Sistemele de fermaj alternativ bine gestionate aproape întotdeauna utilizează mai puţine pesticide chimice, îngrăşăminte de sinteză şi antibiotice per unitate de producţie decât fermele convenţionale. Utilizarea redusă a acestor intrări scade costurile de producţie şi diminuează potenţialul agriculturii de a produce efecte adverse de mediu şi asupra sănătăţii, fără a scădea – şi în unele cazuri crescând – producţia la hectar.”

În 1992, raportul SUA asupra recensământului agricol a evidenţiat faptul că fermele mici obţin producţii de două ori până la de zece ori mai mari la hectar faţă de fermele mari. Atunci când sunt comparate cu fermele mai mari decât trei mii de hectare, fermele mai mici de cincisprezece hectare se dovedesc de zece ori mai productive. Anumite ferme foarte mici – mai mici de două hectare – sunt cam de o sută de ori mai productive. Banca Mondială încurajează acum fermele mici pentru a creşte productivitatea agricolă a ţărilor în curs de dezvoltare, unde proprietarii deţin mai puţin de cinci hectare de teren.

Costurile cu mecanizarea, îngrăşămintele şi pesticidele au crescut între 1950 şi 1990 de la jumătate din producţie la trei sferturi din producţia unei ferme. Două tipuri de ferme au supravieţuit: cele care au optat pentru industrializare şi cele care au crescut suficient de mult încât lucrează suprafeţe imense pentru o producţie din ce în ce mai mică la hectar.

Agricultura sovietică a înregistrat aceleaşi catastrofe ecologice ca şi cea americană, făcând aceleaşi erori. Cel mai cunoscut dezastru este dispariţia Mării Aral, la care nu au mai ajuns râurile deturnate pentru irigaţii.

Pe termen lung, securitatea solului este o problemă de securitate naţională.

Înainte de al doilea război mondial, Europa Occidentală era singurul importator de cereale din lume. Exporturile de grâne ale Americii Latine erau aproape dublul celor din America de Nord la sfârşitul anilor 1930. Exporturile provenite din terenurile virgine ale Uniunii Sovietice erau comparabile cu cele din Marile Câmpii ale Americii de Nord. Autosuficiente înainte de al doilea război mondial, Asia, America Latină, Europa de Est şi Africa importă acum grâne. Astăzi America de Nord, Australia şi Noua Zeelandă sunt cei mai mari exportatori de cereale ai lumii.

Eroziunea solului poate distruge vitalitatea pământului – dar pământul poate fi de asemenea vindecat.

Deşi utilizăm doar o zecime din suprafaţa uscatului pentru agricultură, şi încă un sfert pentru păşunat, au mai rămas doar foarte puţine teritorii neutilizate. Singurele locuri rămase sunt pădurile tropicale, care n-ar putea susţine fermajul decât pentru puţină vreme. Din cauză că utilizăm deja atât cât planeta ne poate da, potenţialul încălzirii globale de a afecta sistemul agricol este alarmant.

Se estimează ca terenurile agricole abandonate în ultimii 50 de ani ar fi echivalente ca suprafaţă terenurilor lucrate în acest moment.

Pe termen scurt este mai ieftin pentru fermieri să ignore conservarea solului. Costul reducerii eroziunii solului poate fi mai mare de câteva ori decât beneficiul economic imediat al acestei acţiuni. Fermierii cu datorii mari şi/sau profit minuscul pot fi forţaţi să aleagă între conservarea solului şi faliment sau inutilitate economică. Stimulentele politice şi economice încurajează practici care distrug productivitatea solului pe termen lung, cu toate acestea păstrarea fundamentului agricol al civilizaţiei solicită protejarea pământului împotriva eroziunii accelerate a solului.

Capitolul VIII. Chestii murdare

“O naţiune care îşi distruge solul, se autodistruge.” (Franklin D. Roosevelt)

Aratul ajută în cultivarea plantelor dorite, însă lasă solul gol şi neprotejat de vegetaţia care în mod firesc absoarbe impactul ploii şi rezistă eroziunii.

În general o producţie mai mare de hrană nu înseamnă că săracii vor avea mai mult de mâncat. De regulă înseamnă mai mulţi oameni de hrănit.

Agrochimia a adus ideea conform căreia tot ceea ce trebuie să facă fermierul este să amestece chimicalele corecte în sol, să pună seminţele şi apoi să aştepte recolta. Credinţa în puterea chimicalelor de a cataliza creşterea plantelor a înlocuit grija pentru sol şi a făcut atât rotaţia culturilor cât şi ideea de a adapta metodele agricole la pământ să pară ridicole.

Industria chimică a promovat imaginea solului-fabrică, a solului-maşină.

Fabricile de nitraţi produc îngrăşăminte chimice pe timp de pace şi explozibili pe timp de război. Ţinerea operaţională a acestor obiective economice are importanţă strategică în caz de conflict militar.

Revoluţia verde a creat simultan o piaţă globală lucrativă pentru chimicalele de care depinde agricultura modernă şi a conferit asigurări că o ţară îmbarcată pe calea servituţii nu ar putea în mod realist să mai schimbe direcţia. Atunci când este vorba despre simpli indivizi, psihologii numesc acest comportament dependenţă.  

Estimările legate de vârful de producţie petrolieră variază de la 2020 la 2040. Cum asemenea evaluări nu includ constrângeri politice sau de mediu, unii experţi consideră că vârful de producţie petrolieră mondială este deja aici. Într-adevăr, cererea mondială tocmai s-a ridicat peste producţie pentru prima dată. Exact când anume vom rămâne fără va depinde de evoluţia politică din Orientul Apropiat, însă indiferent de detalii se estimează că vom rămâne cu mai puţin din 10 procente din producţia actuală la sfârşitul acestui secol. În prezent, agricultura utilizează 30 procente din totalul consumului. Pe măsură ce furnizarea se clatină, petrolul şi gazele naturale vor deveni prea preţioase pentru a fi utilizate pentru producţia de hrană. Agricultura de tip industrial consumatoare de petrol va lua sfârşit cândva târziu în acest secol.

Ideea agriculturii fără lucrări constă în a avea beneficiile aratului fără a lăsa solul neacoperit şi vulnerabil la eroziune. În loc să utilizeze un plug pentru a întoarce pământul şi a deschide solul, agricultorii care sunt partizanii acestei metode utilizează grapa cu discuri pentru a amesteca resturile organice la suprafaţa solului şi pluguri de tip daltă pentru a împinge seminţele în sol prin materia organică rămasă de la recolta anterioară, minimizând tulburarea directă a solului.

O treime din totalul dioxidului de carbon eliberat în atmosferă începând cu revoluţia industrială nu provine din arderea combustibilor fosili ci din degradarea materiei organice din sol.

Modul în care ne tratăm solurile agricole, fie ca ecosisteme adaptate local, fie ca depozite chimice, sau gropi toxice, va contura opţiunile umanităţii în secolul următor. Europa a ieşit învingătoare din vechea luptă pentru furnizarea hranei suficientă pentru a ţine pasul cu populaţia aflată în creştere, ajungând să controleze o parte disproporţionată din resursele lumii. Statele Unite au scăpat din acelaşi ciclu prin expansiunea către vest. Acum, cu o bază de terenuri agricole în curs de îngustare, şi confruntându-ne cu sfârşitul petrolului ieftin, lumea are nevoie de noi modele pentru a-i hrăni pe toţi. Societăţile insulare furnizează un astfel de model: unele şi-au consumat viitorul şi au decăzut în competiţia brutală pentru pământ arabil, altele au creeat comunităţi paşnice. Diferenţa fundamentală pare să fie în modul în care sistemele sociale se adaptează la realitate productivităţii agricole sustenabile fără acces la noi terenuri – cu alte cuvinte, în modul în care oamenii îşi tratează solul.

Capitolul IX. Insule în timp

Thomas C. Chamberlain: “Atunci când solurile noastre pleacă, şi noi trebuie să plecăm, afară doar dacă nu găsim o metodă să ne hrănim cu stâncă goală.”

Una din explicaţiile pentru care oamenii nu sunt conştienţi de eroziunea solului este faptul că ideea lor despre normalitate evoluează odată cu peisajul, dacă schimbările se petrec suficient de lent.

Studii de caz: Insula Paştelui, Haiti, Cuba.

Cuba reprezintă un experiment agricol important, primul test de agricultură alternativă la scară naţională. […] Cuba a adoptat metode care presupun mai multă muncă umană pentru a înlocui maşinile grele şi administrarea de chimicale, dar revoluţia agricolă cubaneză nu a fost o simplă întoarcere la fermajul tradiţională. Fermajul organic nu este atât de simplu. Nu ajunge să dai cuiva o sapă şi să-i ordoni să hrănească proletariatul. Transformarea agricolă a Cubei a fost bazată pe tot atât de multă ştiinţă pe cât era fermajul intens mecanizat din perioada sovietică. Diferenţa este aceea că demersul convenţional era bazat pe chimie aplicată, în timp ce noua abordare este bazată pe biologie aplicată – sau agroecologie.

Aplicând un plan aproape complet diferit de revoluţia verde care a transformat agricultura globală într-un bazată pe utilizarea crescută a irigaţiei, petrolului, îngrăşămintelor chimice şi pesticidelor, guvernul cubanez a adaptat agricultura la condiţiile locale şi a dezvoltat metode biologice de îngrăşare a solului şi control a dăunătorilor. A creeat o reţea de peste două sute de birouri agricole locale în întreaga ţară, pentru a-i sfătui pe fermieri în privinţa metodelor necostisitoare şi care presupun efort minim, precum şi asupra controlului biologic a dăunătorilor.

Experienţa cubaneză arată că agroecologia poate constitui o bază viabilă pentru agricultură fără metode industriale şi biotehnologie. În mod neintenţionat, embargoul comercial american a transformat Cuba într-un experiment la scară naţională în agricultură alternativă.

Capitolul 10. Durata de viaţă a civilizaţiilor

“Vorbeşte cu pământul, şi el te va învăţa.” (Iov 12, 8)

Nu ne permitem să vedem agricultura ca o afacere printre altele pentru că beneficiile economice ale conservării solului pot fi obţinute doar după câteva decenii de aplicare consecventă, iar costul abuzării solului sunt suportate de către toţi.

Modul în care societăţile îşi tratează solul le influenţează longevitatea. În cel mai larg sens, durata de viaţă a unei civilizaţii este limitată de timpul necesar pentru producţia agricolă de a ocupa terenul arabil disponibil şi de a eroda apoi disponibilul de humus.

Societăţile care-şi epuizează stocul natural de resurse critice – precum solul – seamănă seminţele propriei distrugeri separând economia de fundamentul aprovizionării cu resurse naturale.

O parte din dificultatea conservării solului stă în discrepanţa cu care indivizii şi societăţile răspund la stimuli. Acţiunile care sunt optime pentru fermieri nu sunt în mod necesar în acord cu interesele societăţii.

Luând în considerare posibilele scenarii pentru viitor:

a)      trebuie să analizăm cât teren cultivabil este la dispoziţie, şi când vom rămâne fără teren neutilizat (actualmente se cultivă un miliard şi jumătate de hectare);

b)      trebuie să ştim de cât sol este nevoie pentru a hrăni un om, şi cât de mult poate fi redusă această suprafaţă (s-ar părea că în regim de agricultură intensivă ar fi nevoie de 0,2 ha pentru a susţine o persoană);

Înainte de 1950, cea mai mare parte din creşterea producţiei globale de hrană provenea din creşterea suprafeţei cultivate şi ameliorarea îngrijirii solului. După 1950, cea mai mare parte din creşterea provenea din mecanizare şi utilizarea intensificată a îngrăşămintelor chimice. Se consideră că intensificarea dramatică a metodelor agricole în timpul revoluţiei verzi a evitat o criză alimentară în timpul ultimelor trei decenii. Recolte generoase au provenit din dezvoltarea unor soiuri ultraproductive de grâu şi orez, capabile să producă două sau trei recolte pe an, utilizarea accelerată a îngrăşămintelor chimice şi investiţii masive în infrastructura de irigaţii din naţiunile dezvoltate. Introducerea orezului şi a grâului sensibile la îngrăşămintele chimice au crescut recoltele între anii 1950 şi 1970 cu mai mult de 2 procente annual.

De atunci, totuşi, creşterea recoltelor s-a încetinit până la o virtuală staţionare. Marele spor al producţiei agricole de după război pare să se fi terminat. Recoltele de grâu din Statele Unite şi Mexic nu mai cresc. Producţia de orez din Asia încep să scadă. Recoltele de cereale par să fi atins un platou tehnologic. Treizeci de ani de experimente legate de răspunsul la fertilizarea cu azot la International Rice Research Institute din Filipine au descoperit că este nevoie de din ce în ce mai mult azot doar pentru a menţine nivelul unei recolte. “În cel mai bun caz, am fost capabili să împiedicăm scăderea producţiei de orez în ciuda unei investiţii considerabile în hibridare şi a unor cercetări agronomice pentru a ameliora managementul producţiei.” Încă mai aşteptăm următoarea inovaţie cu care să urnim producţia de hrană în ciuda faptului că în următoarele decenii este nevoie de creşteri anuale de mai bine de un procent pentru a răspunde cererilor pe care le anticipăm la grâu, orez şi porumb. Pentru a ajunge la asemenea creşteri şi pentru a izbuti să le păstrăm prin intermediul mijloacelor convenţionale am avea nevoie de invenţii majore în condiţiile în care productivitatea agricolă se apropie de limitele biologice. Însă este din ce în ce mai greu să păstrăm ceea ce avem, darămite să mai creştem producţia.

În a doua jumătate a secolului douăzeci, producţia de hrană s-a dublat graţie în mare parte creşterii de şapte ori a administrării de îngrăşăminte pe bază de azot şi de trei ori şi jumătate de îngrăşăminte pe bază de fosfor. Este imposibili să repetăm această reţetă pentru că putem aplica doar atâtea îngrăşăminte cât plantele pot utiliza. Chiar dacă triplăm doza de îngrăşăminte nu vom obţine mare lucru pentru că solurile sunt deja saturate cu azot şi fosfor. Câtă vreme recoltele nu iau mai mult de jumătate din îngrăşămintele pe care fermierii le administrează în zilele noastre, nu ajută la mare lucru să punem mai mult – chiar dacă am putea.

Rezervele globale de hrană ale omenirii au scăzut de la mai mult de un an în 2000 la un sfert de an în 2002. În acest moment omenirea are rezerve doar dintr-o recoltă într-alta.

În sistemele societare capabile să ofere multă muncă, oamenii tind să se adapteze la teren. În sistemele bazate pe multă tehnologie, oamenii tind să adapteze terenul la tehnologie. Culturile bazate pe implicare umană care au investit în sol crescând nivelul de materie organică, terasând pantele şi reciclând nutrienţii critici au supravieţuit mult timp în China, Tikopia, Anzi şi Amazon. Societăţile cu tehnologii intensive care au tratat solul ca pe un material consumabil au dezvoltat sisteme în care fermierii arendaşi şi proprietarii absenţi au extras cât de mult au putut din sol, cât de repede s-a putut, schimbând fertilitatea solului pentru profituri pe termen scurt.

Pe măsură ce petrolul va deveni mai scump, va avea din ce în ce mai puţin sens să transporţi hrana jumătate de glob în jurul lumii. Deglobalizarea agriculturii va deveni din ce în ce mai atractivă şi mai rentabilă. Într-o lume post-petrolieră pieţe locale vor vinde hrană produsă local.

Pe măsură ce clima se schimbă, cererea pentru mâncare va fi un impuls major al schimbărilor de mediu globale de-a lungul următoarelor decenii. În timpul ultimului secol, efectele eroziunii de lungă durată a solului au fost mascate de cultivarea a noi pământuri şi dezvoltarea de îngrăşăminte, pesticide şi noi soiuride plante care au compensat declinul în productivitatea solului. Totuşi, cele mai mari beneficii ale unor asemenea progrese tehnologice au crescut atunci când au fost experimentate pe sol profund, bogat în materie organică. Descoperirile agrotehnologice devin din ce în ce mai ineficace pe măsură ce solul se subţiază iar producţiile de cereale scad exponenţial pe măsură ce solul se pierde. Dacă adaugăm inevitabilul sfârşit al îngrăşămintelor bazate pe combustibili fosili, scăderile inevitabile de producţie şi eroziunea solului pun problema cum va fi hrănită o populaţie aflată în creştere pornind de la o bază redusă de terenuri arabile. Dacă efectele eroziunii solului pot fi ascunse temporar cu îngrăşăminte şi în anumite cazuri irigaţie, productivitatea pământului pe termen lung nu poate fi menţinută în condiţiile unei materii organice reduse, a unei vieţi biologice sărăcăcioase şi a unui sol subţire care caracterizează până în acest moment agricultura industrială.

Mulţi factori pot contribui la sfârşitul unei civilizaţii, dar furnizarea adecvată de sol fertil este necesară pentru a o susţine. Epuizarea solului şi mutarea pe un pământ nou nu va fi o opţiune viabilă pentru generaţiile viitoare. Oare eforturile moderne de conservare a solului se vor dovedi prea nesemnificative şi prea tardive, aşa precum cele ale societăţilor din vechime? Sau vom reînvăţa cum să conservăm solurile agricole în vreme ce le vom utiliza din ce în ce mai intens? Creşterea duratei de viaţă a civilizaţiei noastre va cere regândirea agriculturii în respectul solului nu ca element dintr-un proces industrial, ci ca fundamentul viu al bunăstării materiale. Oricât de ciudat ar părea, supravieţuirea civilizaţiei depinde de abordarea solului ca o investiţie, ca o moştenire preţioasă mai degrabă decât ca o marfă.