Ralph Borsodi, Această civilizaţie urâtă, partea I (note de lectură)

Cartea I. Căutarea confortului

Partea I. Această civilizaţie urâtă

Capitolul I. Această civilizaţie urâtă

Aceasta este o civilizaţie a zgomotului, a fumului, a mirosurilor, a aglomeraţiei – a oamenilor mulţumiţi să trăiască cu trepidaţiile maşinilor, a fumului şi a mirosurilor fabricilor, a mulţumilor şi a disconfortului oraşelor cu care se mândreşte.

Oamenii s-au obişnuit cu zgomotul invadator pentru că asociază zgomotul cu avansul civilizaţiei. Asemenea, fumul, mirosurile dezgustătoare şi aglomeraţia insuportabilă sunt asociate progresului.

Mai presus de toate, această civilizaţie este urâtă din cauza subtilei ipocrizii cu care îi convinge pe oameni să se angajeze în producţia industrială a confortului impunându-le concomitent condiţii care distrug capacitatea lor de a se bucura de aceasta. Cu o mână le dă confort – cu alta le răpeşte confortul însuşi.

Peste tot unde fabrica domină, vom găsi risipa industrială a vieţii omeneşti şi a resurselor naturale, zgomotul, funinginea, mirosul şi aglomeraţiile Americii industrializate.

În lumea modernă, principala metodă de coerciţie îndreptată împotriva celor care nu sunt de acord cu ethosul industrial este înfometarea. Afacerile sunt o virtute sfântă şi patriotică.

Deşi încă mai există discursuri despre drepturile individului, legile, şcolile şi celelalte instituţii populare sunt contaminate de “spiritul practic”. Omul condamnat să fie “practic” este omul care răspunde nevoilor industrializării.

Capitolul II. Maşinile

Maşinile sunt foarte vechi, şi au fost utilizate pentru a face munci din cele mai vechi timpuri. Revoluţia industrială nu a adus maşinile, ci aplicarea puterii la operarea maşinilor.

Ceea ce este numit revoluţia industrială a fost în realitate totalul schimbărilor economice, sociale şi politice cauzate de transferul maşinilor din casă şi atelier în uzină şi fabrică. Dezvoltarea tehnicii pentru producţia domestică a fost ruinată pentru aproape 200 de ani.

Este uşor de uitat că trăsătura distinctivă a civilizaţiei noastre industriale nu este atât de mult maşina cât tehnica industrială. Utilizarea impresionantă a maşinilor din fabrici ne face să uităm că există o distincţie între maşina domestică şi maşina din fabrică.

Între maşinile domestice şi maşinile industrială există un război.

Fabrica, şi nu maşina, reduce toţi oamenii şi toate bunurile la nivelul zero al uniformităţii pentru că fabrica face ca oamenii individuali şi comunităţile individuale să nu fie suficient de independente încât să-şi dezvolte capacităţile proprii.

Fabrica, şi nu maşina, distruge atât frumuseţea naturală cât şi bogăţia naturală a mediului în care trăieşte omul. Ea umple peisajul rural şi urban cu fabrici hidoase şi mahalale sordide, şi tot ea devorează păduri, cărbune, oţel şi petrol cu un simţ al risipei care-i va face pe urmaşi să se uite la noi ca la nişte barbari.

Fabrica, şi nu maşina, este responsabilă pentru faptul că producem lucruri mai degrabă pentru vânzare decât pentru utilizare, că facem lucruri cât mai ieftine în loc de cât mai substanţiale.

Ideea conform căreia confortul umanităţii este dependent de creşterea nesfârşită a producţiei este o aberaţie. Este mai adevărat contrariul: fericirea este dependentă de faptul de a produce cât mai puţin posibil. Confortul şi înţelegerea sunt dependente de producţia compatibilă cu trăirea unei vieţi superioare. A produce mai mult decât atât implică risipa celor mai preţioase resurse ale umanităţii. Presupune risipa singurelor două lucruri pe care omul ar trebui realmente să le păstreze: resursele naturale ale pământului şi timpul pe care trebuie să-l cheltuiască pentru a se bucura de ele.

Capitolul III. Eficienţa

În America industrializată toată lumea a început să creadă că un standard înalt al vieţii este imposibil fără producţie în masă, distribuţie în masă şi consum în masă.

Concurenţa face adesea ca profitul să devină atât de mic încât anumite activităţi socialmente utile să nu mai fie interesante pentru antreprenori.

Maşinile grele şi scumpe au apărut în a doua parte a secolului al XVIII-lea, din dorinţa de profituri individuale fantastice. Şi chiar s-au făcut profituri enorme la început, pentru că produsele manufacturate s-au vândut la preţuri similare cu cele artizanale, cu costuri de produse reduse la fracţiuni. Aceste profituri au existat până când artizanii au fost eliminaţi de pe piaţă, iar piaţa a fost acaparată în exclusivitate de fabrici.

Apariţia fabricii a însemnat apariţia capitalului mobil.

Peste tot unde se stabileşte fabrica, o formă specială de urâţenie apare.

Acolo unde fabricile se stabilesc, apar eforturi de socializare a lor, pornindu-se de la ideea că proprietatea privată necontrolată a mijloacelor de producţie este responsabilă de toate bolile sociale ale lumii. Însă eliminarea exploatării prin abolirea proprietăţii private asupra producţiei şi a distribuţiei nu ajunge la rădăcina problemei. Socializarea eşuează pentru că nu tratează boala adevărată pe care sistemul industrial a adus-o omenirii. Această boală este numită eficienţă.

Fabrica trebuie să fie eficientă. Ea poate supravieţui doar dacă este din ce în ce mai eficientă. Iar eficienţa răpeşte omenirii confortul, indiferent de forma de management şi de proprietate a fabricii. Sistemul industrial încetează să mai fie economic dacă nu este suficient de eficient pentru a absorbi povara instituţională cu care vine la pachet.

Povara instituţională este constituită din: transport, depozitare, distribuire en gros, vânzare en détail. Dacă fabrica nu poate absorbi aceste costuri, totul cade. Costul distribuirii produselor este atât de mare, încât consumatorul plăteşte cam două treimi din preţ pe distribuire, şi doar o treime pe fabricarea produsului.

Se poate stabili o lege: Pe măsură ce fabrica devine mai mare (adică scade contribuţia muncii omeneşti la producţie, crescând contribuţia maşinilor), povara instituţională devine din ce în ce mai considerabilă. Altfel spus, creşterea cheltuielilor cu distribuţia este proporţională cu scăderea cheltuielor cu materia primă.