Ralph Borsodi, Această civilizaţie urâtă, partea a II-a (note de lectură)

Partea a II-a. Fabrica

Capitolul IV. Fabrica însăşi

Fabricile tind să concentreze populaţia, fiind agenţi de congestie.

Fabrica dă naştere mahalalelor.

Fabrica este un loc echipat cu instrumente şi cu maşini cu care se produc bunuri printr-un sistem care implică producţie de masă, diviziunea muncii şi uniformitatea produselor.

La începutul revoluţiei industriale, producţia europeană era de trei feluri:
a) producţie domestică;
b) producţie la comandă;
c) producţia de breaslă.

Producţia domestică este o funcţie familială. Mai supravieţuiesc astăzi doar: cusutul, conservele, spălarea rufelor.

Din producţia la comandă avem exemplul notabil al croitoriei la comandă. Fierarul satului este un alt exemplu de activitate la comandă.

Producţia de breaslă a necesitat specializare.

Calitatea produselor manuale era atât de mare încât cu greu ar putea fi reprodusă astăzi. Trebuia să fie calitate, pentru că lucrurile produse astfel trebuiau să fie utilizate atât de mult încât să justifice efortul depus pentru crearea lor.

Calitatea înaltă şi deprecierea lentă au fost corolarul inevitabil al producţiei individuale, la fel cum calitatea modestă şi deprecierea rapidă este corolarul producţiei industriale. În sistemul vechi, producţia era un mijloc. În sistemul modern, producţia a devenit un scop.

Coborând preţurile, fabrica face posibil pentru mase să consume mai mult. Coborând calitatea şi reducând durabilitatea, face necesar ca oamenii să consume mai mult. În cele din urmă, eliminând amprenta personală din procesul de producţie, subţiază şi ataşamentul lor pentru lucrurile pe care le cumpără şi le posedă. Toate aceste efecte ale producţiei de serie îi fac pe oamenii obişnuiţi să consume mai mult, să risipească mai mult, şi să distrugă mai mult decât în trecut. La nivel superficial, totul e minunat: acum mâncăm mai mult, ne îmbrăcăm cu mai multe haine, locuim în case mai bune, utilizăm mai multe mobile şi ustensile, ne transportăm mai rapid şi cu mai multă libertate ca înainte. Umanitatea totuşi nu a atins acest nivel de bunăstare materială fără să plătească un preţ îngrozitor în termeni de confort real pentru rolul jucat de fabrică în atingerea lui.

Printre efectele producţiei industriale se numără dezvoltarea noii baze economice a imperialismului.

Înainte de apariţia producţiei de fabrică, exista comerţ strict pentru a procura ceea ce dorea publicul să cumpere, mai degrabă decât să impună prin tehnici de marketing ceea ce fabricau producătorii. Comerţul internaţional nu depăşea nivelul schimbului de produse de lux. Negustorii erau în primul rând importatori. Ei exportau numai pentru a face importul cu putinţă.

Patru aspecte ale influenţei fabricii asupra umanităţii:
a) influenţa în privinţa calităţii bunurilor produse;
b) influenţa asupra celor angajaţi în producerea acestor bunuri;
c) influenţa fabricii în direcţia publicului consumator;
d) influenţa exercitată asupra acelora care conduc lumea.

Fabrica a pus la dispoziţia oamenilor bunuri care altădată erau rezervate doar celor mai bogaţi. Este, desigur, greu de estimat în ce măsură acest lucru se datorează fabricii în sine, şi în ce măsură ţine de oamenii de ştiinţă şi inventatorii care s-au pus în sprijinul progresului industriei, în detrimentul progresului manufacturilor domestice.

Se mai consideră că fabrica a contribuit la libertatea politică a oamenilor. Muncitorii au o voce în guvern, fac parte din suveranitatea statului.

Iarăşi, fabrica este creditată cu creşterea salariilor şi reducerea timpului de muncă al angajatului. Ba chiar, fabrica promite ca în viitor să fim şi mai bogaţi decât astăzi.

Capitolul V. Produsele fabricii

Produsele fabricii sunt de trei feluri:
a) produse dezirabile, necesare menţinerii standardului nostru de viaţă, care pot fi cel mai bine produse de fabrică (ex: sârma de cupru);
b) produse dezirabile, dar care pot fi realizate la fel de bine, şi adesea mai economic, în afara fabricii (ex: conserva de bulion);
c) produse nedorite, care nu sunt esenţiale şi pot interfera cu menţinerea standardului de viaţă (ex: medicamentele).

Aşadar, există două tipuri de fabrici:
a) esenţiale (care oferă produse necesare şi care pot fi executate doar de fabrici);
b) neesenţiale (care fabrică fie produse esenţiale ce pot fi puse la punct şi în afara fabricii, precum şi produse care ar fi mai înţelept să nu fie niciodată realizate).

Cea mai mare parte a produselor industriei alimentare sunt neesenţiale şi ar fi mai bine să nu fie fabricate defel. Cu toate acestea, industria alimentară este cea mai mare ramură (ca număr de populaţie antrenată) din SUA.

Făina albă este un produs industrial tipic. Ea înlocuieşte făina integrală produsă în fermele mici. Este dincolo de orice îndoială că făina alba e un aliment inferior făinei integrale (din s-au eliminat coaja şi germenii), atât din punct de vedere gustativ cât şi ca valoarea nutritivă. Părţi esenţiale ale cerealei (vitaminele, sărurile minerale, elementele laxative naturale) au fost eliminate.

Nu există nici un motiv d.p.d.v. dietetic pentru a separa făina albă de restul componenţilor din cereale. Însă d.p.d.v. industrial există suficiente motive. În primul rând, făina alba se strică mult mai greu, deci poate fi transportată pe distanţe mari şi păstrată cu uşurinţă. Făina integrală, ca şi ouăle proaspete şi laptele proaspăt, sunt produse potrivite distribuţiei la scară mică, pentru că trebuie să fie întotdeauna proaspete pentru a fi vândute.

Apoi, ar mai fi profitul. Este mult mai rentabil să produci 3 lucruri în loc de unul. Suntem persuadaţi prin reclame că pâinea albă este mult mai sănătoasă şi mai gustoasă decât pâinea neagră ţărănească. Deci ni se vinde o făină albă de calitate inferioară, la un preţ mai mare. Apoi ni se spune că din uruială înmuiată în lapte se produce un mic-dejun superior cerealelor integrale. Alt subprodus care ni se vinde deci mai scump. În cele din urmă, tărâţea ne este vândută ca un medicament (pentru a ameliora constipaţiile cauzate de faptul că mâncăm pâine albă în loc de pâine integrală). Al treilea produs este mai scump ca primele. Şi uite aşa, industrializarea ne-a adus trei forme de nedorit ale celui mai dorit aliment.

Aşa cum banii fără acoperire tind să scoată banii cu acoperire din economie, produsele de proastă calitate tind să elimine produsele de calitate superioară.

Prelucrarea familială a textilelor a fost cel mai dur atinsă de concurenţa industrială, şi probabil va fi ultima formă de economie familială care va renaşte.

Fabrica a înlocuit variabilitatea cu uniformitatea în cazul obiectelor pe care le utilizăm, le îmbrăcăm, le consumăm. Nu a produs numai o cantitate foarte mare de obiecte, ci le-a produs cu calitate uniformă. Or, uniformitatea, cu excepţia pieselor de schimb pentru maşini, este o virtute îndoielnică. Fabrica ne-a obişnuit atât de mult cu uniformitatea absolută încât cei mai mulţi dintre oameni îi ataşează o importanţă ridicolă.

Produsul fabricii ţine de trei factori :
a) plus-depreciere ;
b) plus-uzură morală ;
c) plus-consum.

Fabrica ne furnizează produse uniforme, sacrificând avantajele varietăţii. Ne furnizează produse care sunt ieftine, privându-ne de avantajul calităţii. Ne oferă produse abundente, facându-ne să abandonăm avantajele economisirii muncii şi resurselor naturale. Omenirea poate trece la producţia domestică fără să piardă cât ar crede la prima vedere.

Capitolul VI. Lucrătorii fabricii

Fabrica i-a găsit pe oameni muncind pe câmp. I-a mânat pe cei mai mulţi în oraşe, lăsând un număr anemic la ţară. I-a transformat din ţărani, servitori şi artizani în salariaţi. Pe artizani i-a găsit ca oameni liberi. Le-a distrus breslele, le-a înjosit arta şi i-a făcut pe urmaşii lor să lucreze în fabrici, depozite şi birouri. Pe intelectuali i-a găsit trăind din generozitatea celor puternici şi bogaţi. I-a preschimbat într-o clasă de oameni trăind din abilitatea de a-şi capitaliza mintea, din dorinţa de a-şi comercializa talentul, sau din dedicarea faţă de o muncă ale cărei limite erau setate de afacerile moderne.

Patru lucruri pe care fabrica le-a făcut pentru muncitor trec drept un câştig în ochii apologeţilor industrializării:
a) reducerea numărului de ore de lucru;
b) creşterea venitului;
c) ieftinirea produselor;
d) îmbunătăţirea statutului social şi politic.

Reducerea numărului de ore de lucru pe zi/săptămână nu trebuie să fie confundată cu reducerea timpului anual de lucru. Sunt motive serioase să considerăm că astăzi se munceşte mai mult decât înainte de apariţia fabricii. În timpul Evului Mediu, şi în timpul perioadelor încă şi mai puţin complicate dinainte, perioada dedicată petrecerii era încă şi mai mare decât acum. În timpul Evului Mediu mai mult de o treime din an era dedicată celebrării diferitelor festivaluri şi sărbători religioase. Oamenii munceau în vremurile acelea întunecoase pentru a trăi. În această epocă luminată, părem să trăim doar ca să putem munci.

Casa este doar locul în care bărbaţii, femeile şi copii perioadei industriale “dorm şi mănâncă”, deşi devine din ce în ce mai puţin locul în care mănâncă. Este un dormitor – locul de unde muncitorii pleacă la muncă şi copiii prea tineri pentru a munci, pleacă la şcoală, şi de unde fiecare în parte pleacă să se distreze. Nu este locul unde trăiesc cu adevărat. Nu mai este nici locul în care au rădăcini, şi care hrăneşte cu respect de sine pe fiecare membru al familiei pentru că exprimă concepţia lor despre viaţă. Fabrica i-a transformat în nişte indivizi izolaţi care se exprimă prin ceea ce slujbele le permit să cumpere, indivizi devotaţi mai degrabă cheltuirii decât fondării de cămine.

În lumea dominată de fabrică, familia a dispărut ca unitate economică a societăţii. În locul ei se află individul. Individualismul economic introdus de fabrică a redus căsătoria la nivelul de aventură sexuală. Copiii pun în pericol aventura.

Ce face acum fabrica pentru muncitor ?

1. Îl mecanizează neîncetat şi-i reduce pe toţi muncitorii, cu excepţia puţinilor “binecuvântaţi" cu geniu administrativ, la statutul de simple rotiţe într-o maşină industrială gignatică.

2. Scade numărul celor angajaţi în muncă productivă şi creativă reducând numărul muncitorilor necesari pentru a produce bunuri şi condamnându-i pe ceilalţi la vânătoarea de noi slujbe.

3. Îl ridică pe muncitor împotriva angajatorului, separând capitalul şi munca în două interese independente şi antagonice, şi administrează societăţii o succesiune nesfârşită de confruntări nebuneşti şi adesea sângeroase.

4. Îl face pe muncitorul individual să-i fie aproape imposibil să fie autonom şi să-şi dezvolte propria personalitate.

5. Îl distruge pe artizanul priceput pentru care munca este o metodă de expresie în egală măsură cu un mijloc de existenţă, oferind de lucru doar celor ce slujesc maşina, făcând aşadar din ce în ce mai dificil pentru muncitorul priceput să-şi găsească de lucru.

6. Creează lucrători fără iniţiativă şi încredere în sine, şi umple statul cu cetăţeni lipsiţi de interes în chestiunile publice şi cele legate de buna guvernare.

7. Transferă satisfacerea necesităţilor economice ale lucrătorului din cămin la fabrică, furându-i acestuia, soţiei şi copiilor săi, contactul cu solul, privându-i de intimitatea cu lucrurile ce cresc – animale, păsări, legume, copaci, flori - şi distrugându-le capacitatea de a fabrica ei înşişi obiecte pentru ei şi de a se distra şi educa ei înşişi.

8. Condamnă nu doar robotul viu, dar pe toţi cei capabili de efort creativ într-o meserie manuală, într-o artă şi în profesie, la lucru repetitiv, pentru că nu lasă deschisă nici o oportunitate pentru cei care-şi pot exercita talentul şi trăi de pe urma lui.

Înainte de industrializare, fermajul era considerat o ocupaţie de tip part-time. Abia specializarea modernă a dat naştere monstruoasei superstiţii conform căreia niciun om nu poate să de dedice în mod profitabil decât unei singure ocupaţii. Astăzi suntem atât de obişnuiţi cu separarea strictă dintre ocupaţiile reprezentate de agricultură şi prelucrare încât ne vine greu să realizăm cât de anormală este această separaţie.

Ceea ce trebuie remarcat în ocupaţiile dinaintea industrializării este prezenţa elementului ludic, a jocului, în cele mai multe dintre ele. Prin comparaţie, lucrătorul modern este legat de rutină. El ignoră schimbarea anotimpurilor din marele ciclu al anului.

Şomajul a apărut odată cu fabrica. Societatea preindustrială n-a cunoscut noţiunea de om fără loc de muncă. Artizanii şi familiile lor au devenit şomeri sub presiunea bunurilor ieftine create de fabrică. Ţăranii au devenit muncitori prin închiderea accesului la terenurile comune ale satelor.

Ajungând în fabrică, lucrătorul a putut vedea că abilităţile pe care le dobândise nu avea nici un preţ. Maşinile puteau fi operate de lucrători neinstruiţi – adesea copiii şi femeile erau suficient de buni.

Aparent, progresul nu poate avea loc fără ca cineva să sufere.

Înalta productivitate pe care o face posibilă industrializarea – salariile mai mari şi preţurile mai mici care decurg din ea – nu poate compensa pentru lucrător lipsa de satisfacţie pe care o implică munca sa degradată. Acestea sunt forme de compensaţie care într-adevăr înseamnă că în schimbul acceptării faptului că munca sa a fost mecanizată, el trebuie să obţină fericirea doar în timpul pe care-l rezervă consumului.

Reducând practic toţi lucrătorii la statutul de anexe ale maşinilor industriale, răpindu-le toată iniţiativa şi responsabilitatea, divizând şi subdivizând munca în acţiuni din ce în ce mai simple, toate tipurile de material uman pot fi utilizate la fel de bine. Handicapaţii şi nerozii pot face aceeaşi muncă precum oamenii întregi şi inteligenţi.

Există o tendinţă de amplasare a fabricii din ce în ce mai departe de locuinţa lucrătorului. În perioada preindustrială, când munca se făcea la domiciliu, această problema nu exista. De aceea la timpul de lucru de 8 ore mai trebuie adăugată durata transportului, iar la disconfort trebuie adăugat faptul că prânzul, masa principală a zilei, trebuie luat departe de casă.

Cea mai rea influenţă a fabricii asupra lucrătorului este insecuritatea vieţii sale economice. Nimic asemănător n-a existat în perioada preindustrială. Astăzi, muncitorul se poate trezi şomer ca rezultat al unor factori pe care nici el, nici corporaţia pentru care lucrează, nu-i poate controla.

“Posibilitatea de a rămâne fără lucru sau fără venit este suspendată precum sabia lui Damocles asupra celei mai mari majorităţi a salariaţilor. Muncitorul de azi are foarte puţine surse alternative de venit. El trebuie să trăiască din slujba lui, sau deloc. Pentru a obţine un loc de muncă trebuie să locuiască în oraşe congestionate, unde posibilităţile de câştig subsidiar îi sunt negate. De obicei nu deţine casa în care locuieşte. Nici nu cultivă, nici nu recoltează legumele şi fructele pe care le consumă familia lui. Dacă poate mânca ouă, sau să bea lapte, obţine aceste articole de la intermediarii care sunt şi ei departe de scena acestei producţii. Hainele sale sunt cumpărate, nu fabricate la domiciliu. Muncitorul modern trebuie să-şi păstreze slujba dacă doreşte să mai trăiască, şi cu toate acestea ştie că la intervale regulate, oricât de multă strădanie ar avea, mulţi bărbaţi şi femei vor fi şomeri." (W.L. Chenery, via Ralph Borsodi, This Ugly Civilization)

Capitolul VII. Clienţii fabricii

Pentru fabrică, crearea cumpărătorilor pentru produsele sale este vitală dacă vrea să-şi păstreze volumul de vânzări.

Din fericire pentru departamentul de vânzări al fabricii, apariţia producţiei industriale şi declinul corespunzător al producţiei domestice a distrus autarhia oamenilor şi i-a forţat să răspundă nevoilor şi dorinţelor lor cumpărând ceea ce înainte produceau şi prelucrau pentru ei înşişi. Oamenii au încetat să-şi mai dedice timpul şi gândirea pentru producerea şi fabricarea lucrurilor pentru ei înşişi, investindu-se în câştigarea banilor esenţiali pentru cumpărarea celor necesare şi dorite. Economia financiară l-a forţat pe om să plece după salariu, să intre în afaceri pentru a obţine profit, să adopte profesii bănoase.

Astăzi există patru tipuri de femeie :
a) cumpărătoarea;
b) salariata;
c) carierista;
d) casnica.

În timp ce fabrica se ocupa din plin cu convingerea femeilor că nu este necesar să se devoteze vieţii casnice, ele însele erau angajate în a demonstra că pot face la fel de bine tot ceea ce până atunci era considerat lucrul exclusiv al bărbaţilor sau privit în mod exclusiv ca o prerogativă masculină. S-au dedicat înainte de toate câştigării diferitelor egalităţi cu bărbaţii care sunt cunoscute sub numele de drepturi ale femeilor: dreptul la educaţie superioară, dreptul de a practica aceleaşi profesii şi ocupaţii, dreptul de a vota, şi în cele din urmă dreptul la libertate sexuală.

Carieristele îşi trăiesc intens munca, se apropie numai de oameni de felul lor, nu ştiu nimic despre posibilităţile pe care le oferă viaţa în parteneriat cu celălalt sex. Multe dintre ele au o viaţă sexuală anormală, una mergând de la privaţiunea sexuală completă până la vieţi sexuale parţiale în uniuni fără cămin şi copil. Puţine dintre ele se căsătoresc, iar şi mai puţine au copii.

Însă cele mai multe dintre femei nu-şi caută slujbe în afara casei din pasiune, ci pentru că nu au de ales.

În realitate nu există, fiziologic vorbind, ceva care să poată fi numit "timp liber" (leisure). Ceea ce sociologii numesc timp liber nu este decât încetarea activităţii remunerate din fabrică. Pentru cele mai multe dintre femei, timpul liber înseamnă activităţi de cheltuire a banilor pe care-i câştigă la slujbă.

Utilizarea timpului pentru consumism frenetic şi spectacolul pasiv, cu greu reprezintă o îmbunătăţire a ceea ce făcea femeia cu timpul ei în trecut. Dimpotrivă, o perioadă suficient de lungă dedicată acestui tip de timp liber va transforma cu certitudine femeile în barbari mofturoşi.

Este dificil de descâlcit influenţa pe care o are asupra familiei schimbarea preocupării căminului pentru activităţi productive în actuala preocupare cu activităţile de consum, de celelalte influenţe care au venit în acelaşi timp cu fabrica. Influenţa formelor mai democratice de guvernare, influenţa formelor rapide şi ieftine de transport şi comunicare, influenţa literaturii în foileton şi a culturii generale - toate acestea acţionează şi reacţionează asupra familiei în acelaşi timp în care producţia industrială alterează profund contribuţia căminului la viaţa economică a individului şi a societăţii. Ca rezultat al tuturor acestor influenţe, familia este mai mică, e lipsită de continuitate de-a lungul generaţiilor, este în mod vădit instabilă, aşa cum indică valul crescând de divorţuri şi de noi forme de cuplu. Asupra unui singur lucru nu există îndoială : risipirea căminului creativ şi productiv a dus la distrugerea unui element esenţial din liantul care unea familia.

Ni se spune că acum familia este pentru prima dată dependentă în întregime doar de afecţiunea reciprocă pentru a sta împreună - prezumându-se că s-a făcut un mare progres în raport cu constrângerile religiei, legii şi tradiţiei. Dar este uşor de trecut cu vederea că afecţiunile de durată nu supravieţuiesc în vid. Afecţiunea este cel mai adesea produsă ca rezultat al experienţelor petrecute în comun. Bărbaţii care au trecut prin pericole împreună sunt adesea prieteni buni în urma experienţelor comune. De fapt, orice activitate petrecută împreună tinde să stabilească o legătură emoţională. Cu cât mai mare este volumul activităţilor comune, cu atât mai solide sunt legăturile emoţionale. Familia autarhică din trecut, în ciuda constrângerilor care o limitau, producea probabil tot atâtea vieţi fericite cât şi familia modernă.

Oscar Wilde: “Acum oamenii cunosc preţul tuturor lucrurilor şi valoarea niciunuia.”

Capitolul VIII. Sistemul industrial victorios

Sistemul industrial este un grup de metode utilizate pentru a fabrica, printre care cele mai evidente sunt:
a) producţia sistematică;
b) standardizarea pentru asigurarea uniformităţii produselor;
c) diviziunea şi subdiviziunea muncii.

Eficienţa, văzută ca eliminare a risipei, îşi are locul în fabrică. Însă viaţa oamenilor, pentru a merita să fie trăită, trebuie să fie artistică. Nu criteriile cantitative, ci cele calitative se aplică acasă, în educaţie, în activităţile sociale, în literatură, pictură, sculptură. Cu toate acestea apostolii eficienţei nu s-au mulţumit să se limiteze la aplicarea ei în fabrică. Au făcut din eficienţă o filosofie de viaţă şi acum s-au angajat din plin în aplicarea sistemului industrial în reglementările fiecărei activităţi a omului.

Într-o civilizaţie ce reflectă în orice detaliu sistemul industrial, este normal să constaţi că am aplicat această paradigmă în domeniul naşterilor, al bolilor, al morţii şi al îngropărilor. Acum avem maternităţi, creşe, grădiniţe, sanatorii şi chiar camere mortuare, toate organizate după criteriile eficienţei.

În acest fel, sistemul industrial îl introduce pe cetăţean într-un spital sistematizat, îi furnizează o educaţei standardizată, îl încadrează într-o fabrică gestionată ştiinţific, şi-l termină dându-i o înmormântare eficientă şi o intrare perfect ştiinţifică în regiunile fericirii eterne.