Căsuţa de Cob de la Diribao (episodul despre cum să-ţi organizezi viaţa după o obositoare şi benefică dezorganizare)

Zilele trecute un prieten îmi zice următoarele: “Şi eu vreau să mă mut la ţară şi să trăiesc mai independent. Totuşi, indiferent unde te muţi şi chiar dacă îţi produci mâncarea şi toate cele, ai totuşi responsabilităţi faţă de copii. Adică trebuie să-i ţrimiţi la o şcoală sau o facultate chiar. Haine, tratamente medicale, piese de schimb, materiale de construcţii, etc, sunt doar câteva lucruri la care mă gândesc acum. Cum o să faci bani pentru toate acestea, sau cum plănuieşti să rezolvi probleme de genul acesta?” Omul a sintetizat în câteva rânduri dilema orăşeanului sătul de oraş, dar care se învârte în jurul satului precum vulpea lângă poiata de găini. Să-i răspundem lui, şi celor care gândesc în aceşti termeni, pe îndelete.

Întâi de toate, să ne înţelegem, a te muta la ţară şi a trăi independent sunt totuşi două lucruri diferite. E adevărat că autosuficienţa se organizează mai bine la ţară decât într-o cuşcă de iepuri de la etajul patru din oraş, dar dacă nu eşti atent poţi fi zdrobit de roţile economice şi cu o fermă îndelung zemuită cu fonduri europene şi împrumuturi bancare. De fapt, există suficiente reţete pentru o viaţă marginală şi în Bucureşti, ştiu pe cineva care e freelancer specializat în grafică pe calculator, locuieşte într-o rulotă şi se deplasează cu o bicicletă. Este mult mai independent decât mulţi fermieri cu pământuri, grajduri de vite şi utilaje perfecţionate, care când trag linia constată că muncesc aproape degeaba.

Deci, a fi indepedent este în bună măsură o chestiune de organizare. Autosuficienţa se premeditează, şi ca toate parcursurile presărate cu noutăţi, nu e un marş triumfal, pe covorul roşu. Victoriile sunt superbe, dar anumite lucruri nu merg, şi trebuie să ştii să-ţi gestionezi eşecurile (mă opresc  aici cu banalităţile, ca nu cumva textul ăsta să ia aerul unui material de revistă de succes proastă). Revenim la punctul de pornire şi sintentizăm problematica: a) autosuficienţa; b) şcoala copiilor; c) hainele; d) tratamentele medicale; e) mecanizarea; f) materialele de construcţii.

Despre autosuficienţă am vorbit şi despre asta vom vorbi până la capăt, pentru că toate punctele după a) tot la asta fac trimitere. Intuitiv, orăşeanul simte că a deveni ţăran presupune o infuzie de responsabilitate. Şi e la fel de greu şi fascinant cu întoarcerea leului în libertate. Una e să stai la oraş, să-ţi “produci” legumele cu coşul în supermarket, şi alta e să gestionezi o grădină de câteva sute/mii de metri pătraţi. Una e să “mulgi” laptele de pe raft (1,5% grăsime, un fel de zoaie cu urme de lactoză), şi alta e să ai grijă de o vacă, adică un animal care trebuie să mănânce, să fie muls corect, să bea apă curată, să facă o vizită regulamentară la taur, să fete viţei, etc. Toate lucrurile care pot fi făcute semi-tâmpeşte în Ferentari capătă greutate atunci când trebuie să decizi, şi apoi să te bucuri sau să suporţi consecinţele propriilor decizii.

Şi aici ajungem la o constatare pe care am făcut-o în lunile ce s-au scurs: prostia se vede mai bine la ţară. Oricât ai fi de sufocat mintal, nu-i foarte greu să pui produsele într-un coş la supermarket. Acelaşi gest îl face şi academicianul, şi portarul de la bancă. Dar un animal neglijat, sau o grădină greşit croită, o curte netocmită şi-un om nechitit la treabă, toate acestea sar în ochi la ţară. Fără nici o urmă de exagerare, ţăranul este şi manager, îşi face şi marketingul, este şi agricultor, şi zootehnist, ca să nu enumeră decât competenţele lui cele mai vizibile (lăsându-le pe cele înalte, prin excelenţă invizible, pentru alte abordări). Iar dacă face lucrurile acestea prost,  nu înseamnă că nu le poate face şi bine, de asta avem la ţară oameni care abia îşi duc zilele, dar şi oameni cu stare, gospodari.

Despre şcoală, acuma. N-am nici răgazul şi nici răbdarea să-mi vărs aici năduful pe şcoala românească. Principala ei funcţie şi singurul motiv pentru care încă mai rămâne în picioare este aceea de a-i ţine pe copii departe de stradă şi de infracţiunile adolescenţilor cu prea mult timp liber. Restul, adică funcţia intelectuală şi cea educativă, au dispărut demult, admiţând c-au existat vreodată. Să nu uităm că primele şcoli pentru toti au apărut pentru a-i educa pe ţăranii refugiaţi la oraş în tehnicile mânuirii maşinilor. Concomitent, n-a exista un mecanism mai sigur pentru a distruge cultura tradiţională decât şcoala modernă. Nu, funcţia intelectuală n-a exista decât cel mult în nişte discursuri festiviste de sfârşit de an, sub umbra coroniţelor pentru premianţi. Cât despre funcţia educativă, principalul ei motor ar trebui să fie chiar profesorul, nu doar salariatul în a cărui fişă a postului există reproducerea unor lecţii de manual. Calitatea umană a profesorilor s-a prăbuşit, la fel cum s-au prăbuşit economia românească, populaţia românească, familia românească. Cine să facă educaţie? Nişte inşi famelici, biată oaste de strânsură, vai de capul lor?

Dar avem şcoli şi la ţară, ca să parafrazez o reclamă la ceva. Sigur, mai sunt, cele pe care nu le-au închis ăi de la putere pentru nerentabilitate. Există şi microbuze care duc copiii în săli de clasă cu bănci, catedre, cretă, burete  şi chiar profesori. Dacă vrei ca micuţul să înveţe să gândească, sau să aibă cultură generală, sau să iasă om din el, aceste şcoli sunt foarte proaste, dar cu nimic mai proaste decât cele de la oraş. Analfabeţi au fost, analfabeţi sunt încă, şi cea mai mare victorie a alfabetizării, pe care niciodată nu mi-a trecut prin cap s-o neg, este asasinarea culturii orale, dublată de distrugerea memoriei individului. Oricum, dacă vrei să-ţi tâmpeşti ineluctabil copilul dă-i zilnic doze de desene animate, jocuri video şi în general anesteziază-l cu imagini. În câţiva ani va fi la fel de inteligent ca un bou, plus toate defectele la care niciun bou n-ar îndrăzni să acceadă: trufie, lene, lipsa compasiunii, violenţă.

Am uitat să spun de facultăţi. Un fel de liceu reloaded, ce ne-am face fără ele? Preferata mea, de departe, este facultatea de resurse umane. Un fel de studii de chizda mă-si, eu când aud de resurse umane simt că cineva mă înjură şi pe loc îmi dovedesc şi eu erudiţia. Întâi de toate că omul nu este o resursă (pe care s-o exploatezi) decât în capitalismul cancerigen din în vremurile noastre, şi să pui un astfel de nume la o facultate e sinonim cu a vorbi despre şcoala superioară de centuriste. Apoi, a fi student la o astfel de eroare presupune că aspiri să te închidă cineva într-o celulă, cu un birou încărcat de hârtii în faţă, din spatele căruia să evaluezi resursa umana. Adică oamenii de exploatat şi aruncat când nu mai ai nimic de scos de la ei, sau poţi scoate mai ieftin de la alţii.

Da, televizorul e un mod cât se poate de eficace de a priponi un om în decubit, ca o vită în grajd. Dar nimeni nu zice că şi biroul are aceeaşi funcţie. Îţi poţi rata copios utilizarea mâinilor în timp ce butonezi o telecomandă, dar la fel de uşor te transformi într-o ruină stând la birou. Niciun om normal constituit n-ar aspira să intre într-un univers de tip carceral, şi nu s-ar lăsa orbit de poleiala business oferită de corporaţii. Dacă marele vis pe care şcoala îl sădeşte în mintea copiilor mei este acela de a-l parca într-o zi într-un cubiculum, cu un calculator tronând pe o masă, la care să se aşeze pe un scaun “ergonomic”, atunci nu voi rata nicio ocazie să-i arată că cel mai ergonomic lucru pentru el este să se afle într-un spaţiu deschis, cu soarele sau cerul înstelat deasupra, printre copaci şi cu linia orizontului în câmpul vizual. Copiii mei vor decide singuri dacă vor să fie nişte resurse umane. Fără multă vorbăraie, datoria mea este să le arat cum trăieşte un om liber. Nu discursurile ci forţa exemplului personal constituie adevărata educaţie.

Hainele, adică meşteşugurile. În ziua în care nu vom mai avea haine din petrol (mase plastice), o să fie bai mare.  Dar nu despre asta vorbea prietenul meu, pentru că până la urmă hainele sunt penibil de ieftine şi, evident, îngrozitor de urâte (deşi nu cred că de urâţenie era preocupat prietenul meu). Pentru lucru downloadezi nişte chestii dintr-un second-hand, nicio vacă nu se supără dacă salopeta e din Germania. Ţolul festiv poate fi mai scump, asta e clar, dar aici vestea bună e că la ţară nu prea ai ocazii pentru pantalon la dungă, deci hainele se uzează mai puţin. Dacă eşti scump la vedere, s-ar putea să investeşti odată într-un costum şi cu el pleci şi-n mormânt, afară doar dacă n-ai gusturi mai fistichii şi vrei să fii îngropat într-un cearceaf alb, caz în care te cărăbăneşti direct în pielea goală (sub cearceaf). Oricum o dai, la ţară hainele nu sunt o problemă.

Sistemul medical, cu nelipsita asigurare de sănătate, acest RCA al maşinilor umane. Medicina alopată, cu tot cortegiul de “binefaceri” (chimioterapie, vaccinuri, boli autoimune, tehnici intruzive ş.a.) este o eroare pentru care vom plăti, în crespusculul acestei civilizaţii trecătoare, enorm de scump. De fapt, acum sunt setate multe condiţii pentru catastrofă, şi oricât am conjura noi zeii confortului, al asigurărilor şi al controlului, finalul va fi cât se poate de urât. Am distrus cu agricultura modernă solurile, pregătind condiţiile pentru foamete (mă rog, îi zicem “criză alimentară”). Prin traiul citadin am atentat la inteligenţa celui care-şi pot purta singuri de grijă, iar medicina modernă a debilizat omul. Mă lipsesc. Cataplasma de tărâţe de grâu cu seu de oaie, siropul de pătlagină, cătina în miere, un întreg arsenal de preparate stau la dispoziţie celor care vor să le utilizeze. Bolile copilăriei imunizează mai bine decât vaccinurile, şi în plus nu costă nimic. În general, a fi bolnav nu e o tragedie, nu se dărâmă universul dacă tuşim sau avem un pic de febră. Nu, cancerul nu “iese” cu vaccinuri. A fi corect hrănit, adică cu legume şi produse animale obţinute de pe un pământ sănătos, nechimizat, reprezintă o mai mare garanţie a sănătăţii decât farmacia inimii, Catena.

Ar mai fi de vorbit despre piesele de schimb, adică despre mecanizare. Aici e o mare capcană, pe care am s-o evit uşor, nu pentru c-aş fi inteligent (nu sunt), ci pentru că am o aversiune dintotdeauna pentru tot ce funcţionează cu biele-manivele, obele şi proptele. De când mă ştiu, decât să merg 1 km cu maşina am preferat să fac 10 pe jos. Ştiu, nu e logic, ba chiar am şi maşină, şi o folosesc, dar aştept ziua în care o să trag pe dreapta pentru totdeauna. Eu şi toată lumea. Nu vreau tractor, dacă am să am nevoie o să cresc o pereche de boi. Nu vreau motocoasă, motosapă, motopompă şi nimic care să conţină, fie şi aluziv, cuvântul “moto”. Am coasă, am sapă şi fântână cu cumpănă. Am şi două braţe formidabile, unul pe dreapta şi unul pe stânga. Când mă plictisesc de unul, îl folosesc pe celălalt, iar când vreau să fiu pervers le utilizez pe amândouă. Coasa ma relaxează, sapa mă mobilizează iar fântâna îmi pune la lucru centura scapulară, care nu vă spun unde o ţin când o folosesc, pentru că e producţie unicat, fără piese de schimb, lifetime garantee.

Am în sat 2 fermieri în toată puterea cuvântului. Fiecare are peste 30 de vaci, au tractoare, combină, zeci de hectare în proprietate, alte zeci în arendă, subvenţii, etc. Când trag linia, la sfârşitul anului, rămân cu aproape nimic. Facturile la energie pe care le primesc sunt năucitoare, muncesc pe rupte şi sunt veşnic obosiţi, deşi angajează oameni. În plus, sunt grăsuţi şi când te aştepţi mai puţin n-au putere. Reuşesc să supravieţuiască datorită elementelor de sustenabilitate tipic ţărăneşti pe care le-au păstrat în gospodărie. Altfel spus, micii fiermieri încă există datorită faptului că au rămas concomitent şi un pic ţărani. Bilanţurile lor contabile spun un singur lucru: PASIUNE. Trebuie să fii teribil de pasionat ca să câştigi mult, să cheltuieşti aproape la fel de mult, rămânând în cele din urmă cam cu cât rămâne vecinul tău, care are 2 vaci, dar nu vinde cu 1 leu la intermediar, ci cu 3 lei în piaţă, 4-5 hectare de teren, dar nu ierbicidează ci prăşeşte manual ş.a.m.d. Numai pasiunea explică de ce oamenii continuă să facă o agricultură vădit nerentabilă, cu investiţii energetice foarte mari, la preţuri în privinţa cărora nu au nici un control.

Cât despre materiale de construcţie, acestea sunt ca şi mecanizarea. Poţi să-ţi faci o casă cu fundaţie de beton, ziduri de BCA, izolaţie cu vată de sticlă, acoperită cu ţiglă care în 3-4 ani începe să se mănânce de la ploaie, conectată la sistemele energetice precum comatosul la aparate, sau poţi să alegi soluţiile mai ieftine ale celor dinainte, cu multă manoperă este adevărat. Depinde de tine, adică de cum ţi-e mobilată mintea. De fapt, acolo se joacă cele mai multe mize, acolo se petrec marile victorii şi acolo ne luăm cele mai multe şuturi : în sediul numit mintiuca noastră. E fundamental înainte de a pleca la ţară să ştim bine cât de deştepţi suntem, dar şi cât de proşti. Suntem, fiecare din noi, un amestec rafinat de inteligenţă şi prostie. Eu zic că numai cei care au învăţat să trăiască cu amândouă vor izbuti în aventura neobişnuită a întoarcerii la sat. Mă opresc la timp, înainte de scrie ca în revistele mondene, ieslea damelor care jură pe punctul G şi al domnilor care se închină la pătrăţelele de pe abdomen. Adică de pe burtă.

Era să uit: făcutul banilor. Dacă îţi diminuezi necesarul, deja ai făcut enorm de mulţi bani. A produci mâncare, asta înseamnă deja bani. Dacă îţi produci energie (eoliană + biogaz), rămânând să plăteşti factură doar pentru comunicaţii (internet şi telefonie), asta înseamnă tot bani. Oricât de autarhic ai fi, trebuie să vinzi ceva ca să poţi cumpăra altceva. Este bine să te orientezi după pământul pe care-l ai şi după locul unde te afli, pentru a putea ieşi cu 1-2 produse pilot, suficient de bune încât să tenteze pe alţii. În cazul meu, pământul a decis să mă ocup de pomicultură şi viticultură, şi este foarte probabil ca în anii care urmează să dezvolt o mică producţie de fructe uscate, gemuri, dulceţuri şi compoturi. Aflându-mă la marginea unui sat, am unde să dau drumul la 100 de gâşte la păscut, deci probabil că voi vinde şi gâşte, rasa chinezească, păsări uşoare, fără grăsime. Cu ceva efort se poate face şi o fazanerie, altă pasăre de păşune.

Şi uite aşa se poate creiona un portret de ţăran care îşi produce în bună măsură mâncarea, vinde ceva fructe şi păsări mici, cumpără grâu, porumb, şi ovăz pentru cal. N-am să fiu cel mai bogat om din cimitir (bănuiesc că nici măcar n-am să ajung în cimitir, mi-am pregătit un loc frumos într-un crâng unde să mă hodin sub o piatră, când va fi să fie). Nu, m-am să ajung niciodată în Caraibe. La Monaco n-am călcat şi nici nu voi călca. Sunt, oricum, mai interesat să învăţ arabă decât să joc la bursă, şi sper din tot sufletul meu de om deştept care s-a învăţat să convieţuiască cu prostia lui să nu mor înainte de a şti binişor sanscrită.

P.S. Acest articol suferă îngrozitor din lipsa unei poze. Mărturisesc c-am încercat să fotografiez unul dintre aceste gânduri, dar zbura prea tare. Cu ocazia asta am văzut că nu orice se poate.