John Seymour, Grădina dumneavoastră de legume (note de lectură)

Subtitlu: Cum să cultivi fructe şi legume în toate anotimpurile

Introducere

Până la al doilea război mondial, generaţiile precedente grădinăreau pentru subzistenţă. Grădinile de atunci erau de o fertilitate uimitoare.

Astăzi, asistăm la o întoarcere în forţă a grădinii de legume. Prin intermediul lor se fac economii importante, alimentele au un gust mai bun, efectul pentru sănătate este benefic.

Oamenii vor să producă organic. Ei redescoperă valoarea îngrăşămintelor de origine animală şi vegetală. Nici un grădinar n-ar trebui să uite că toate cuvintele terminate în "cid" (vezi: pesticid, ierbicid, insecticid, fungicid etc.) denumesc în fapt otrăvuri.

Tratarea solului cu nitraţi chimici duce la terenuri incapabile să reţină azotul.

Cele şase principii ale agriculturii organice sunt :
a) grădina trebuie să fie în acord cu natura, nu să i se opună;
b) natura este variată, grădinarul trebuie să practice şi el diversitatea;
c) grădinarul trebuie să cultive sau să întreţină alte forme de viaţă – animală sau vegetală - cât mai aproape de locul unde cultivă legumele;
d) grădinarul trebuie să înapoieze solului atât (sau aproape atât) cât îi ia;
e) grădinarul trebuie să hrănească solul, nu plantele;
f) el trebuie să studieze natura în ansamblu, şi nu diferitele sale aspecte izolate.

Chiar şi pe o bucată mică de pământ, grădinarul care nu e vegetarian îşi ca da seama că poate creşte iepuri, sau găini, sau ambele.

Principiul fundamental al culturii pe răzoare constă în amenajarea unui strat foarte profund care nu va fi niciodată călcat în picioare. Plantele se vor dezvolta într-un teren mai bogat, în profunzime, rădăcinile dezvoltându-se în jos mai degrabă decât lateral. Legumele obţinute astfel sunt mai mari, iar plantele vor fi mai dese.

Un răzor ar trebui să producă o recoltă de patru ori mai mare decât un strat obişnuit.

Ciclurile naturale

Plantele şi animalele sunt în interdependenţă. Animalele elimină dioxid de carbon şi consumă oxigen, plantele elimină oxigen şi consumă dioxid de carbon. Animalele manâncă plante şi elimină tot ceea ce nu pot digera. Iar bălegarul animalelor este util solului, de unde cresc plantele.

Ciclul apei

Apa râurilor, mării, lacurilor şi a solului, precum şi cea provenită din transpiraţia animalelor şi a plantelor se evaporă sub acţiunea soarelui. Este apoi transportată în atmosferă de vânturi, după care revine la nivelul solului sub forma ploii şi a zăpezii.

Ciclul azotului

Este o substanţă necesară tuturor plantelor şi animalelor. Anumite bacterii şi alge pot fixa azotul pur într-un element compus utilizabil de formele de viaţă mai elaborate.

Nici un chimist n-a putut explica faptul că animalele pot în câteva ore să transforme materii vegetale lipsite de azot într-un bălegar extrem de bogat în azot.

Orice ţesut vegetal sau animal mort, îngropat în sol, va elibera conţinutul său de azot care va putea fi utilizat de alte plante. Însă, dacă nu există suficient azot care să echilibreze carbonul care formează cea mai mare parte a oricărui organism viu, bacteriile care permit procesul de putrefacţie, adică care permit materiilor organice să se descompună şi să elibereze azotul, vor recurge la azotul care este deja conţinut în sol. Într-o primă etapă, solul va fi privat de azotul conţinut. Însă, în momentul în care procesul este terminat, este eliberat în sol nu doar azotul împrumutat, ci şi azotul obţinut din materiile organice descompuse.

Lucerna se descompune în câteva săptămâni. Paiele au nevoie de 1-2 ani pentru a se descompune. Materiile vegetale care se încorporează în pământ trebuie să fie foarte tinere. Dacă apucă a da seminţe, trebuie să treacă printr-o grămadă de compost.

Ciclul azotului ne spune că grădinarul trebuie să cultive atâtea specii aparţinând familiei leguminoaselor (fasole, mazăre etc.) câte poate.

Solul

Dacă pământul este bun, este plin de viaţă. Într-un hectar de teren bun se află de la 10 la 20 de tone de materie vie.

Originile solului

Fundamental, solul este constituit din roci pulverizate de agenţi precum: căldura, frigul, apa, vântul şi creaturile vii.

Diferitele tipuri de sol

Pentru grădinar este important să cunoască dacă solul său este uşor, adică format din particule de nisip. Sau dacă solul este greu, compus din particule minuscule, precum argila. Sau dacă este între aceste două extreme. Mai este important dacă solul este alcalin sau acid. Din fericire, orice sol poate fi ameliorat.

Humusul

Este compus din materii vegetale şi animale moarte, transformate de micro-organismele din sol într-o substanţă organică complexă care se integrează în acesta.

Humusul are numeroase efecte benefice:
a) protejează solul de eroziunea provocată de ploaie şi permite apei să se infiltreze încetişor şi în profunzime;
b) reduce eroziunea provocată de vânt;
c) permite particulelor de pământ să se aglomereze, transformând solurile fine şi prăfoase în soluri mai consistente;
d) hrăneşte organismele utile din sol;
e) scade temperatura solului vara şi o creşte iarna;
f) furnizează elemente nutritive plantelor pentru că conţin tot ceea ce acestea au nevoie;
g) reţine apa ca un burete şi minimizează transpiraţia;
h) împiedică transformările chimice să se producă prea rapid atunci când se incorporează în sol îngrăşăminte non-organice sau var;
i) degajează acizi organici care ajută la neutralizarea solurilor prea alcaline şi permite solului să degajeze minerale utile pentru plante;
j) reţine în sol amoniacul, precum şi alţi compuşi azotaţi sub o formă disponibilă.

Orice materie organică incorporată în sol poate produce humus:
a) compostul;
b) materiile vegetale uscate;
c) bălegarul din fermă;
d) excrementele omeneşti;
e) turba;
f) frunzele descompuse;
g) algele şi ierburile marine;
h) deşeurile rezultate din culturi.


Capitolul I. Indexul ilustrat al legumelor, al fructelor şi al plantelor aromatice

Părţile comestibile ale plantelor

Părţile componente ale plantelor pot fi clasificate în:
a) rădăcini;
b) tulpinile;
c) frunzele;
d) fructele;
e) florile;
f) grăunţele.

Rădăcinile

Numeroase legume au rădăcini pivotante comestibile: morcovii, păstârnacul, ridichile, napii şi sfecla.

Tulpinile

Cartofii nu sunt rădăcini, ci tulpini modificate.

Anumite tulpini nu au gust agreabil decât atunci când au fost albite, adică au fost sustrase luminii, împiedicându-se formarea clorofilei. De ex: cartofii, ţelina, andivele şi cardonul.

Frunzele

Multe legume au frunze comestibile : ceapa, prazul, usturoiul, haşma.

Florile

Nu constituie în general hrană importantă pentru om. Cele mai multe sunt fertilizate de albine, unele doar de vânt (ex: porumbul).

Sunt comestibile: conopida şi broccoli, anghinarea.

Fructele

Puful de păpădie este un fruct. Asemenea şi nuca. Tomatele, pătlăgelele vinete, ardeii iuţi, păstăile de fasole şi de mazăre sunt fructe şi ele. Căpşuna şi mura nu sunt fructe, ci grupuri de fructe (bace). Strugurii şi coacăzele sunt şi ele bace.

Fructele care conţin un singur sâmbure sunt drupe (ex: prunele).

Seminţele

Anumite seminţe pot fi consumate (cele ale cerealelor). În general seminţele sunt mai nutritive decât toate părţile componente ale unei plante.

Plantele aromatice

Seminţele lor parfumează alimentele.

Capitolul II. Cum să grădinăreşti tot anul

Grădinarul filosof spune : « Nu există timp rău. »

Iarna

Este momentul odihnei, al curăţeniei, al trasării căilor de acces, al unei noi sere, a reparării instrumentelor şi a pregătirii anului următor.

Atunci când solul este suficient de dur pentru a rezista greutăţii, cu ajutorul unei roabe, se transportă compostul şi se împrăştie pe teren.

Se caută aracii pentru fasole şi mazăre, şi se taie la 1,2 m.

În ianuarie se pun cartofii la germinat, într-un coş, în seră. Cartofii pentru sămânţă au nevoie de lumină, dar nu trebuie să sufere de frig.

Arborii fructiferi pot fi plantaţi toată iarna, cu condiţia să nu fie prea mare umezeala sau să nu fie îngheţat.

Este preferabil ca arborii să primească un strat generos de mulci la rădăcină, decât să fie prăşiţi cu sapa.

Primăvara

Dacă semănaţi prea devreme, gerul şi umezeala riscă să ducă la putrezirea seminţelor. Natura nu este prea grăbită primăvara. Nici grădinarul n-ar trebui să fie.

Anumite legume trebuie cultivate pe strat cald (ex: toată familia verzei).

Seminţele trebuie semănate într-un pământ la fel de uscat ca praful (pământul uscat este cald), apoi udate bine.

Aprilie este luna cea mai încărcată din an. Cele mai multe dintre semănăturile din grădina de legume au loc acum.

Vara

Continuaţi să semănaţi salată, ridichi, morcovi şi sfeclă în mici cantităţi, dar adesea. Veţi avea în acest fel legume proaspete toată vara şi toamna. Acesta este principalul privilegiu al celui care posedă o grădină de legume.

Iunie este o lună redutabilă în ceea ce priveşte insectele dăunătoare.

Sera trebuie deschisă în timpul zilei : tomatele au nevoie de mult aer. Castraveţii au nevoie de umezeală, însă nu le place să se sufoce.

În ceea ce priveşte retenţia de apă, cultura pe răzoare este excelentă. Este nevoie de jumătate de apă pentru un răzor în raport cu un strat obişnuit.

Imediat ce se recoltează nişte plante, altceva trebuie pus în loc. Nici un strat nu trebuie să rămână gol. Dacă nu aveţi nimic de pus, atunci semănaţi îngrăşăminte verzi. Dacă n-aveţi timp, atunci lăsaţi buruienile să crească, însă smulgeţi-le înainte să dea seminţe, şi lăsaţi-le pe loc. Vor îngrăşa pământul.

Un prăşit bun valorează mai mult decât o irigare.

Toamna

Recoltele se succed fără încetare, iar ceea ce nu se poate consuma trebuie conservat.

Toate fructele se culeg înainte de sfârşitul unii octombrie. Frunzele arborilor se strâng şi se incorporează grămezii de compost. În felul acesta, nici un dăunător al arborilor nu poate supravieţui.


Capitolul III. Organizarii grădinii de zarzavat

Cel care porneşte organizarea grădinii de la zero are mare noroc. Însă cel mai adesea se lucrează cu grădini deja utilizate, deci preconcepute.

Nevoile dumneavoastră specifice

Întâi de toate ar trebui făcută o listă cu ceea ce doriţi să aveţi în grădină.

Este greu de estimat producţia, doar experienţa vă poate spune cât puteţi obţine de pe o suprafaţă dată. Regula generală ar trebui să fie aceea de a cultiva cât de mult se poate. Răzoarele pot uimi cu cantitatea de legume obţinută de pe ele.

Topologia grădinii

Preocuparea pentru expoziţia sudică a grădinii nu trebuie să devină excesivă. Chiar şi terenurile cu expoziţie nordică sunt capabile să dea legume bune, cu o întârziere rezonabilă faţă de terenurile cu expoziţie sudică.

Umbra este mai importantă decât expoziţia. Unele plante nu merg la umbră, altele nu merg la soare.

Este prea puţin important dacă rândurile sunt orientate de la sud la nord, sau de la est la vest.

Dacă terenul este în pantă, e obligatoriu să faceţi terase. Construirea teraselor este epuizantă, dar efortul va fi răsplătit prin producţiile de legume şi absenţa eroziunii solurilor.

Clima

Este bine să ştiţi direcţia vântului dominant. Dacă aveţi necazuri cu acest factor, este bine să ridicaţi un gard cu interstiţii, mult mai eficace decât un gard compact (în ultima situaţia se pot crea vârtejuri în grădină, la ceva distanţă de gard). Este şi mai bine să plantaţi un gard viu, să puneţi arbuşti, arbori, însă vântul trebuie să fie încetinit, nu stopat.

Este bine să aveţi în apropiere o sursă de apă.

Dispunerea diverselor elemente

Grădina de legume ideală trebuie să aibă:
a) un strat pentru seminţe şi repicări;
b) un colţ pentru plante aromatice ;
c) un strat rezervat legumelor perene (sparanghel şi anghinare) ;
d) un strat pentru arbuşti fructiferi ;
e) patru straturi pentru legume anuale;
f) un loc rezervat pomilor fructiferi.

Construcţiile trebuie să cuprindă :
a) instalaţiile pentru compost;
b) un loc pentru creşterea animalelor ;
c) o căsuţă pentru unelte;
d) o seră.

Mai trebuie rezervat un spaţiu şi pentru un strat de flori.

Stupii se instalează la distanţă, eventual la înălţime. Nu e bine să fie nici aproape de alte animale, nici sub copaci.

Chiar şi în situaţia în care aveţi mai mult teren la dispoziţie, trebuie început cu suprafeţe mai mici. An de an se pot adăuga noi straturi. Terenul necultivat cu legume poate fi ameliorat.

Organizarea straturilor

Este necesar să dispuneţi de cel puţin patru straturi, în vederea unei minime rotaţii a culturilor pe patru ani. Dacă dispuneţi de mai multe straturi, este şi mai bine.

Aleile ar fi bine să fie pietruite.

Cartofii au nevoie de un sol foarte bine îngrăşat, în vreme ce rădăcinoasele plasate în acest tip de sol tind să-şi bifurce rădăcinile. De aceea este bine de distanţat cât se poate aceste două tipuri de culturi.

Mazărea, fasolea şi leguminoasele în general preferă solul plin de calcar, ceea ce nu este cazul pentru cartofi. Deci nu se pot succeda. În schimb, este foarte bine de cultivat varză după leguminoase.

Legumele « diverse » (tomatele, pepenii, bostanii, salatele, ridichile) se simt foarte bine pe un sol în care s-a incorporat un compost bine descompus.

Exemplu de ciclu pe acelaşi strat :
a) Anul I - Stratul se îngraşă abundent, şi se plantează cartofi. După recoltare se plantează secară de iarnă ca îngrăşământ verde. Secara se incorporează în sol la începutul celui de-al doilea an.
b) Anul II - Se incorporează var şi se plantează : mazăre, fasole şi alte leguminoase. După recoltare se seamănă varză.
c) Anul III - Se cultivă legume « diverse ».
d) Anul IV – Se seamănă legume cu rădăcini comestibile.

Dacă terenul este suficient de mare, în anul V se seamănă lucernă.

Organizarea unei livezi

Dimensiunea grădinii are o implicaţie majoră în privinţa arborilor plantaţi. Cu cât o grădină este mai mare, cu atât se pot planta arbori fructiferi cu tulpină mai înaltă şi mai groasă (nuci, pruni).

Arborii fructiferi nu trebuie să fie încurajaţi cu prea multe îngrăşăminte, pentru că rezultatul este în general o creştere a arborilor în detrimentul fructelor.

Pentru a se evita orice problemă legată de umbră, livada trebuie organizată ca o scară: arborii mai mari trebuie plasaţi spre nord, iar cei mai mici spre sud.

Popularea unei livezi trebuie să ţină cont de polenizarea arborilor.

Anumiţi dăunători ai arborilor sunt chiar cei din proximitatea omului: găinile mănâncă căpşuni, caprele rod coaja arborilor.


Capitolul IV. Ce este indispensabil pentru a grădinări bine

Cum să tratezi solul

Modul cel mai obişnuit de a pregăti un teren abandonat pentru grădinărit este săpatul cu hârleţul. Ulterior, se împrăştie un strat de compost pe noua suprafaţă. Viermii îl vor îngloba în sol.

Cel mai bun moment pentru a instala răzoare este al doilea an de grădinărit. În primul an, săpatul cu hârleţul este obligatoriu.

Metoda culturii fără lucrări

Principiul de bază al acestei metode este de a avea întotdeauna la suprafaţa solului un strat de cel puţin 5 cm de compost bine descompus care se reînnoieşte în fiecare an. În felul acesta se consumă cantităţi uriaşe de compost.

Plantele cultivate pe un sol bogat în compost sunt mai robuste şi rezistă mai bine la cele mai multe dintre boi şi paraziţi.

Cum să faci compost

Compostul poate fi făcut într-o cutie din lemn fără fund astfel încât primul strat de materie vegetală să fie în contact cu pământul. Straturile vegetale, şi de bălegar trebuie să alterneze. Grămada se acoperă cu un plastic negru. Amestecul se udă şi se întoarce periodic.

Nu contează din ce se fac cutiile pentru compost. Pot fi făcute din lemn, din cărămidă, din piatră. La rigoare, chiar şi un butoi din metal găurit poate servi pentru o grădină mică.

Îngrăşămintele verzi trebuie incorporate în sol înainte de a înflori.

Îngrăşăminte

Dezavantajele folosirii azotului de sinteză (din îngrăşămintele chimice):
a) producerea de nitraţi o operaţiune foarte costisitoare, care presupune o mare cheltuială de energie, iar preţul ei creşte odată cu preţul petrolului ;
b) azotul de sinteză stimulează creşterea plantelor, dar diminuează rezistenţa la maladii, insecte şi îngheţuri de primăvară;
c) creşte randamentul culturilor, dar scade calitatea plantelor;
d) în mod normal, azotul conţinut în aer este fixat cu ajutorul microorganismelor; dacă se adaugă azot de sinteză, microorganismele se văd private de funcţia lor şi mor; se distruge astfel capacitatea solului de a fixa el însuşi azot, iar obligaţia de a administra îngrăşăminte chimice se amplifică.

Îngrăşămintele de origine animală şi umană aduc toate elementele de care pământul are nevoie. Numai că trebuie obligatoriu să fie bine compostate înainte de a fi răspândite pe teren.

Înmulţirea plantelor

Se selectează doar cele mai bune şi mai tipice plante.

Plantele bianuale pot fi recoltate, păstrate la rece, apoi repicate în al doilea an. Prazul poate rămâne în pământ timp de 2 ani fără probleme. Ceapa e mai prudent să fie repicată.

Înmulţirea vegetativă

Principiul butăşirii este foarte simplu : prelevaţi o ramură de la o plantă adultă şi puneţi-o în pământ. Ceva mai târziu se vor forma rădăcini. Puteţi preleva un butaş din orice parte a plantei, dacă este plantat în condiţii ideale va forma o nouă plantă.

Cum să plantezi un arbore

Operaţiune dificil de realizat de către o singură persoană. E mai bine să fie doi oameni.

Se face o groapă cu dimensiuni duble faţă de cele ale rădăcinilor. Este greşit să se facă groapa cu câteva zile înainte de plantare (poate deveni la fel de dură ca betonul). Se pune o furcă bună de bălegar la fundul gropii. Se acoperă bălegarul cu pământ de la deasupra gropii. Se pune o proptea, care să sprijine copacul. Copacul se află la adâncimea potrivită atunci când punctul de grefă este la 15 cm deasupra nivelului solului. Rădăcinile se acoperă şi se tasează foarte bine. Se udă din abundenţă. Se mulceşte din abundenţă. Copacul se leagă de proptea cu un ciorap vechi (pentru a nu se răni coaja).

Altoirea

Constă în implantarea unei porţiuni vegetale numită grefă (altoi) pe un alt vegetal numit port-altoi, care devine suport şi-i conferă seva necesară dezvoltării.

Tăierea (curăţarea) arborilor

Arborii sunt curăţaţi de crengi pentru trei motive principale:
a) pentru a fi eliminate ramurile bolnave sau rău plasate;
b) pentru a da o formă precisă unui copac, după nevoile exploataţiei;
c) pentru a creşte randamentul arborilor şi a ameliora calitatea fructelor.

Bolile şi paraziţii

Insectele

Trebuie evitate insecticidele chimice, pentru că efectul lor depăşeşte uciderea insectelor vizate, distrugându-se întotdeauna şi alte forme de viaţă.

Puricii plantelor sunt uşor de eliminat cu o simplă stropire cu apă şi săpun.

Cultura pe răzoare

Metoda a fost adoptată în sec. XIX de grădinarii francezi din preajma marilor oraşe, care deţineau suprafeţe foarte mici de teren, dar aveau acces nelimitat la bălegarul de cal (mijlocul principal de transport). Independent, grădinarii chinezi aflaţi în situaţie similară au făcut acelaşi lucru.

Cum să faci un răzor

Suprafaţa se delimitează iniţial cu picheţi şi sfoară. Instrumentele de lucru sunt: hârleţul, furca, grebla şi roaba. Lăţimea răzorului trebuie să fie de 1,5 m. Lungimea de 6 m pare a fi potrivită (dar se poate şi mai scurt, dacă dimensiunile nu permit). Răzorul, odată pus în practică, nu va mai fi niciodată călcat. Ceea ce va deveni răzor se acoperă cu un strat de gunoi de grajd bine fermentat. Apoi răzorul se sapă bine cu hârleţul.

Unii partizani ai culturii pe răzoare consideră că răzoarele trebuie săpate anual. Însă, dacă cantitatea de bălegar este suficientă, sau compost, săpatul anual nu mai este o opţiune.

Pentru alei, cincizeci de cm sunt suficienţi.

Pe răzoare se pot semăna de patru ori mai multe plante decât pe un teren obişnuit.


Capitolul V. Cultura legumelor

Leguminoasele

Mazăre, bob, fasole, soia şi arahide – toate fac parte din familia Leguminoase. Conţinut mare de proteine. Fixează azotul.

Puse pe o grămadă de compost, leguminoasele eliberează azot.

Un sfert din grădină ar trebui anual cultivate cu leguminoase. Aceste plante nu apreciază aciditatea.

Boabele de mazăre recoltate proaspăt au un gust dulce foarte plăcut. Însă gustul se menţine doar câteva ore, timp în care zaharurile se transformă în amidon.

Lintea are o producţie foarte mică. Dacă nu dispuneţi de suprafeţe mari în grădină, nu se merită. Bobul, pe de altă parte, are o producţie foarte bună, şi este foarte hrănitor.

Crucifere

Varză, varză de Bruxelles, conopidă, brocoli, rutabaga (varză cu rădăcină-tubercul), nap, odolean, creson, ridiche de lună. Toate aceste plante seamănă cu plantele deşertului prin aceea că reţin apa ce li se oferă. Toate sunt bianuale, adică produc seminţe în al doilea an de viaţă.

Varza produce 100 tone la hectar. Dacă dorim să avem varză tot anul, trebuie s-o împărţim pe trei grupe: de primăvară, de vară, de toamnă.

Cruciferele sunt plante vorace, care apreciază un teren fertil, de pe care extrag multe substanţe nutritive.

Varza poate fi păstrată pe timpul iernii în beci, pe un pat de paie, acoperită cu paie.

Solanacee

Cartofi, tomate, ardei gras şi pătlăgele vinete. În aceeaşi clasă mai intră: tutunul, beladona şi ardeiul iute. Toate au nevoie de un sol foarte bogat, cât mai aproape de cel al junglei tropicale.

Cartofii au nevoie de un sol lejer acid. Azotul este mai puţin important, totuşi nu sunt de dorit carenţe puternice.

Ombelifere

Morcovi, păstârnac, ţelină, pătrunjel, mărar. Toate ombeliferele au ceva în comun : încolţesc foarte greu.

Morcovul este plantă bianuală. Se seamănă alternativ cu ceapa, pentru că se protejează reciproc de dăunător.

Liliacee

Ceapă, praz şi sparanghel.

Sparanghelul este o legumă formidabilă, care apare atunci când aproape niciuna nu este disponibilă, însă are nevoie de trei ani din momentul semănării până la acela al degustării.

Chenopodiacee

Sfeclă furajeră, sfeclă roşie, spanac.

Curcubitacee

Castraveţi, dovlecel, dovleac, pepene verde.

Dovleacul se conservă la o temperatură mai înaltă decât orice altă legumă: 10-16 grade Celsius.


Capitolul VI. Cultura fructelor

Rosacee

Mere, pere, gutui, cireşe, piersici, caise, prune, zmeură, căpşuni, nectarine. Din aceeaşi familie face parte: trandafirul, păducelul. Toate au florile polenizate de insecte.

Cei mai mulţi dintre arborii fructiferi nu se reproduc fidel prin seminţe, ci prin reproducere vegetativă (altoire, marcotaj, butăşire, drajonare). Port-altoiul este cel care determină dezvoltarea şi proporţiile arborelui. La momentul actual, cei mai mulţi dintre port-altoi provin de la varietăţi care dau forme mici, pitice.

Multe varietăţi de păr au nevoie de două grefe.

Caişii şi piersicii se pot cultiva în seră.

Rutacee

Portocale, mandarine, lămâi, grapefruit.

Saxifragacee

Coacăz negru, coacăz roşu, coacăz alb. Arbuşti excepţional de rustici. Coacăzele albe se pot consuma şi crude, celelalte mai cu seamă gătite.

Moracee

Smochini, duzi. Din aceeaşi familie mai fac parte : cânepa, hameiul, arborele de cauciuc.

Smochinul creşte şi în climat rece, dacă obţine foarte mult soare, iar solul este sărac. N-ar fi rău să fie cu spatele la un zid poziţionat spre sud. Rădăcinile smochinului trebuie ţinute aproape de copac, eventual într-o cutie de ciment. Dacă solul este bogat, rădăcinile se dezvoltă exploziv, iar arborele nu mai rodeşte înainte de 50 de ani.

Dudul cultivat lângă cireş face ca păsările iubitoare de fructe să cultive dude şi să lase cireşele.

Omul poate trăi mâncând în exclusivitate: pâine, vin şi măsline. Măslinul creşte în orice fel de sol, dar este foarte exigent la cădură.

Viţa-de-vie apreciază solul sărac, uscat, pietros.


Capitolul VIII. Cultura în seră

Există o multitudine de sere şi solarii. Dacă pereţii solariului sunt din folie de polietilenă, trebuie luat în calcul schimbarea lor odată la trei ani.

Cea mai mică seră este cea care se ataşează de geamul casei. Sera lipită de zidul sudic al casei este o soluţie foarte judicioasă, pentru că va permite inclusiv reglarea termică a locuinţei, încălzind-o în timpul iernii.

Pentru schelet trebuie ales între: aluminium, lemn şi plastic.

Pentru materialul transparent se alege între: sticlă şi trei tipuri de plastic (fibra de sticlă, PVC şi polietilenă).

Sticla lasă să treacă lumina, durează mult, se sparge rar din cauza vântului şi se înlocuieşte uşor. Însă este foarte scumpă şi foarte grea.

Plasticul din fibre este uşor de fixat şi nu are nevoie de un suport foarte important. Reţine ceva din căldura soarelui, ceea ce e bine vara, dar nu foarte bine iarna. Însă este inflamabil, şi nu durează decât vreo 20 de ani.

PVC-ul este mai ieftin decât cele două materiale anterioare, lasă bine să treacă lumina, dar nu durează mai mult de 5 ani.

Polietilena este foarte ieftină, lumina o traversează perfect, însă nu rezistă deloc la un vând violent.

Pentru cineva care cultivă în seră produse pentru familia lui, încălzirea serei este un lux nejustificat. Există numeroase plante care pot fi cultivate într-o seră neîncălzită de-a lungul anului, şi suficiente metode de conservare a plantelor care nu cresc pe timpul iernii.

Chiar şi în climatul cel mai rece, sera poate fi utilă pentru a cultiva plante mediteraneene : tomate, castraveţi, pepeni verzi, ardei, pătlăgele vinete ş.a. Iarna o seră neîncălzită poate fi utilizată pentru: salată, ridiche, spanac.

Cărările din seră pot fi din ciment, dar mai bine din pietriş sau piatră.

Ideal este ca solul serei să fie “artificial”, adică venit din afară şi preparat. Un amestec bun conţine: o parte turbă, o parte nisip grosier de rău, două părţi pământ bun de grădină. Oricum, dacă se cultivă ani la rând aceleaşi plante, pământul trebuie evacuat şi înlocuit cu altul proaspăt. Pământul introdus trebuie « pasteurizat », dar nu « sterilizat » !! Pentru pasteurizare, pământul se trece printr-un cuptor încălzit la 80-83 grade Celsius, dar nu mai mult.

Ventilarea este foarte importantă. Aerul nu trebuie să fie niciodată « mort », adică să stagneze.

Nu se udă niciodată frunzele într-o seră, doar rădăcinile. Nu se udă puţin şi des, ci rar şi mult, alternându-se perioadele de udat copios cu perioadele de secetă. Se udă dimineaţa, niciodată seara. Apa nu trebuie să aibă temperatura celei de la robinet, ci 21 de grade Celsius. Iarna apa trebuie să provină dintr-un butoi aflat în interiorul serei.


Capitolul IX. Conservarea de lungă durată a produselor grădinii

Metode de conservare pe termen lung :
a) sărare;
b) uscare;
c) scufundare în oţet;
d) conservarea propriu-zisă în borcan sau cutie de conserve;
e) prepararea de dulceţuri şi jeleuri;
f) congelare.

Arta sărării este utilizată în conservarea fasolei verde, care se păstrează atât de bine încât este imposibil s-o distingi de fasolea verde proaspătă. Se poate săra practic orice legumă crocantă şi dură, însă multe vor fi mai alterate decât fasolea verde, din cauza formării acidului lactic.

Uscarea este una din metodele cele mai simple de conservare a legumelor, fructelor şi a plantelor aromatice.

Aproape toate fructele se pretează uscării: merele, piersicile, caisele, strugurii, prunele, smochinele etc. Cele mai mari trebuie tăiate felii, cele mai mici trebuie pur şi simplu tăiate în două. Prunele şi altele mai mici pot rămâne intacte.

Numai câteva legume pot fi uscate: mazărea, fasolea, ardeii iuţi, sparanghelul şi porumbul.

Conservarea în oţet permite transformarea legumelor în condimente. E bine de ştiut că cel mai bun oţet este cel din vin, a cărui aromă este mai puternică decât cea a oţetului din cidru. Oţetul se aromatizează dacă se înmoaie condimentele în el timp de 2 luni. Toate legumele pot fi conservate în oţet. Durata de conservare n-ar trebui să depăşească 6 luni.


Capitolul X. Diverse

Găinaţul, prin conţinutul foarte mare de azot, activează minunat grămada de compost. Găinile trebuie să aibă acces la verdeaţă, fie printr-un parcurs liber, fie dacă li se oferă în cantităţi semnificative într-un ţarc pentru mişcare.

Raţele nu sunt mame bune. După ce scot boboci, raţele trebuie să rămână închise, altfel îşi duc bobocii prin iarbă umedă sau prin noroi.

Dacă aveţi o livadă mare, gâştele sunt păsările care pot paşte foarte bine, folosind verdeaţa din ea. Este bine de ştiut că gâştele, păsări monogame, se acceptă foarte greu, uneori ia săptămâni sau chiar luni până când se acuplează. Gâştele pot oua cam 10 ani, iar gâscanii pot fi folosiţi la reproducţie cam 5 ani. Gâsca rămasă cloşcă poate refuza să se hrănească, de aceea trebuie îndopată cu forţa.

Cinci perechi de porumbei sunt suficiente pentru a da o masă săptămânală unei familii formate din patru persoane. O pereche poate aduce zece pui anual.

Cu două iepuroaice-mame o familie poate avea o masă din carne de iepure săptămânal. Durata de viaţă a unei reproducătoare este de 2 ani. Excelenţi producători de compost, consumă practic toate resturile unei grădini.

Dacă plasăm stupul la înălţime, nimeni nu riscă să fie înţepat de albine. Mai există şi metoda plasării stupilor în spatele unui gard viu.

Gardurile vii sunt foarte frumoase, în plus sunt vii, deci întreţin viaţa multor făpturi, însă în contrapartidă consumă resursele care ar putea servi pentru alte plante. Pentru un grădinar “organic” insectele adăpostite de gardurile vii sunt inestimabile.

Gardurile clasice prezintă avantajul că oferă spalieri pentru numeroase legume : fasole, castraveţi, tomate, dovlecei şi pepene verde.

Pentru gardurile vii sunt preferabile plantele locale, simple, cum ar fi : păducel, fag, lemn câinesc, buxus.

Într-o căsuţă de grădină, tot ce poate fi pus pe pereţi trebuie pus pe pereţi. Locul fiecărui instrument de lucru poate fi marcat prin creionarea conturului. În felul acesta se vede imediat ce lipseşte.
Citeşte mai mult!

John Seymour, Ghidul complet al autosuficienţei (IV), note de lectură

Energii naturale

Cum să economiseşti energia

Domeniul nostru trebuie considerat ca având un anumit potenţial energetic, pe care este posibil să-l utilizăm pentru nevoile noastre, scopul fiind să ajungem la o anumită autonomie în materie de energie, aşa cum am făcut pentru hrană.

Există energie hidraulică în regiunile în pantă şi cu regim pluviometric constant. Există energie eoliană în regiunile plane. Acolo unde există energie hidraulică, este de preferat s-o utilizăm în locul celei eoliene, mai puţin constante. Acolo unde strălucesc razele soarelui, este ridicol să nu le utilizăm. Este în mod evident improductiv să cheltuim bani ca să încălzim apa atunci când acoperişul este atât de fierbinte încât nu putem pune mâna pe el.

Una dintre caracteristicile surselor de energie non-convenţională este că se adaptează mai bine unei exploatări mici decât unui mare proiect. Ele se potrivesc mai ales celor care trăiesc în autarhie.

Este preferabil să combinăm mai multe surse de energie decât să ne concetrăm pe una singură:
a) o sobă în bucătărie încălzeşte apa pentru: lăptărie, bucătărie, sala de baie, măcelărie, spălătorie; dacă apa vine gata încălzită de pe acoperiş, se consumă mai puţine lemne;
b) o instalaţie care produce gaz metan pornind de la excremente omeneşti şi bălegar de cal;
c) o pompă acţionată pe bază de energie eoliană pentru a aduce în casă apă din fântână.

Înainte de a pune la punct proiecte rafinate pentru încălzirea casei, trebuie să fim siguri că tocmai căldura nu ne va părăsi. Nimic nu se compară cu nişte ziduri solide şi bine izolate. Marile ferestre panoramice pe care le adoră arhitecţii sunt nişte "gropi energetice”. Ţăranii nu le iubesc, pentru că după ce lucrează toată ziua afară, făcând parte din panoramă, când intră în casă vor să simtă cu adevărat că sunt înăuntru.

Şemineele imense şi romantice aruncă cea mai mare parte a căldurii prin horn, direct spre cer. Casele prea alungite risipesc şi ele căldura. Structurile compacte sunt preferabile.

Rezervoarele mari umplute cu apă şi amplasate în casă joacă rolul de baterii energetice: înmagazinează căldura şi-i dau drumul încet ulterior. Pietrele joacă acelaşi rol.

Energia hidraulică

Este în întregime hidraulică, destul de constantă, debitul fiind mai ridicat în lunile cele mai reci ale anului, adică atunci când avem cel mai mult nevoie.

Partizanii „energiilor non-convenţionale” fac eroarea de a crede că orice energie trebuie convertită în energie electrică, apoi în alte tipuri de energie. Procedându-se astfel, pierderile sunt semnificative.

Energia solară

Aplicaţii (descrise succint în lucrarea lui John Seymour):
a) încălzirea apei sub acoperiş, sub acţiunea unei pompe;
b) utilizarea căldurii soarelui pentru purificarea apei;
c) uscător solar pentru fructe, legume şi cereale;
d) încălzirea solară a unei sere;
e) zid solar care înmagazinează căldura în timpul zilei şi-i dă drumul treptat în timpul nopţii.

Energia eoliană

Foarte capricioasă, trebuie să vă resemnaţi să n-o puteţi utiliza pe vreme calmă sau furtună, sau să investiţi enorm ca s-o conservaţi.

Pentru a fi rentabilă exploatarea sa, vântul trebuie să sufle cu o viteză medie de 15 km/h, fără lungi perioade de acalmie.

Deşeurile organice

După extragerea gazului metan din excrementele omeneşti şi animale, rămâne un îngrăşământ foarte valabil care poate fi împrăştiat pe terenul agricol. După fermentaţia anaerobă a excrementelor, resturile conţin azot care poate fi foarte bine utilizat de plante.
Citeşte mai mult!

John Seymour, Ghidul complet al autosuficienţei (III), note de lectură

Produsele grădinii

Grădina hrănitoare

Cândva, grădinile erau un amestec de legume, de flori, de fructe, şi adesea iepuri sălbatici, aproape întotdeauna un cocoş cu găinile lui, uneori porumbei şi câţiva dihori. Astăzi, avem suprafeţe inutile semănate cu gazon, straturi idioate şi buruieni ultra-rezistente.

Dacă terenul este acid, atunci trebuie stropit cu var. Mazărea şi fasolea adoră pământul care a fost stropit cu var.

Fără bălegar, recolta de cartofi va fi destul de mediocră.

Scopul grădinăritului bio este răspândirea unei cantităţi cât mai mari de humus pe teren:
a) bălegar;
b) compost;
c) alge;
d) frunze moarte;
e) excremente omeneşti;
f) fân vechi;
g) urzici;
h) iarbă cosită de pe marginea drumului.

Principiul compostului: materia vegetală trebuie să fie descompusă de către micro-organisme aerobice, adică de către bacterii şi ciuperci care au nevoie de oxigen pentru a trăi. Pentru un compost reuşit, aceste bacterii au nevoie de: aer, umiditate şi azot.

Materia tradiţională pentru obţinut compost este gunoiul de grajd, produs de animale şi amestecat cu paiele din aşternut, evacuat odată pe lună din adăpostul animalelor. După câteva luni de stat sub cerul liber, plouat şi amestecat periodic, se poate răspândi în grădină ca atare.

Numim îngrăşământ verde procedeul care constă în cultivarea unei culturi care ulterior este îngropată în lucrările agricole sau este pur şi simplu secerată şi lăsată la suprafaţă. Îngrăşămintele verzi ameliorează calitatea solului pentru că plantele se transformă în humus.

Scopul unui bun grădinar este să aibă cât mai mult timp solul acoperit de vegetaţie. Dacă e gol, trebuie să fie pentru cât mai puţin timp, şi pentru un motiv valabil.

Buruienile trebuie să fie smulse şi lăsate la suprafaţa terenului, pe cât posibil înainte de a avea seminţe. Singurele buruieni care ar trebui chiar cultivate într-un colţişor sunt urzicile şi ferigile, care aduc diverse servicii.

Există îngrăşăminte verzi de primăvară şi de toamnă, leguminoase şi non-leguminoase.

Există două metode pentru a planta legumele:
a) direct în amplasamentul rezervat creşterii plantei;
b) altundeva, urmând ca planta să fie transplantată mai târziu (uneori sunt chiar 2 astfel de transplantări).

Deşi pare fastidios şi ilogic, transplantările legumelor sunt justificate:
a) înainte de transplantarea unei legume care a crescut într-o răsadniţă, terenul serveşte unei culturi timpurii;
b) plantele se dezvoltă mai bine în medii protejate, înainte de a ajunge la amplasamentul final.

Răsadniţele reci (acoperite cu sticlă) sau calde (pe paturi de bălgar de cal cu paie, acoperite cu compost, şi protejate cu sticlă) sunt locuri bune pentru încolţirea seminţelor de legume.

Clopotele de sticlă au marele dezavantaj că se sparg când te aştepţi mai puţin. Solariile acoperite cu folie de polietilenă au nevoie periodic să li se schimbe foliile, sfâşiate de vânt.

Lupta împotriva paraziţilor

Deja rotaţia culturilor şi îngrăşămintele de natură animală asigură o bună protecţie împotriva dăunătorilor. Aceştia vor exista întotdeauna într-o grădină, dar nu vor lua proporţii neliniştitoare. Un mediu a cărui floră şi faună este foarte variată contribuie şi el enorm la protejarea împotriva dăunătorilor.

Totuşi, în ciuda tuturor măsurilor preventive, paraziţii sau bolile pot invada grădina. Pesticidele chimice sunt de evitat, pentru că odată cu invadatorii distrug şi formele de viaţă utile.

Arborii pot fi unşi cu grăsime, astfel încât predatorii să nu se mai poată căţăra. Însă mulţi zboară.

Musca morcovului nu mai apare dacă în stratul cu morcov sunt cepe. Sau invers, morcovi în stratul cu ceapă.

Decoctul cu rubarbă face minuni.

Limacşii pot fi capturaţi cu un castron plin cu bere îngropat parţial într-un strat. Sau un castron plin cu lapte îndoit cu apă (pentru economie).

Legumele

Anghinarea nu este chiar cultura ideală pentru a hrăni o societate înfometată. Însă cel care trăieşte în autarhie trebuie să caute o dietă bogată şi variată. Plantă perenă, dă roade din al doilea an.

Sparanghelul are nevoie de 3 ani până ajunge la maturitate, dar efortul merită din plin.

La castraveţi trebuie îndepărtată floarea mascul. În caz contrar, florile femele sunt fecundate, iar castraveţii vor fi amari.

Cultivarea tomatelor în aer liber este o adevărată loterie. Pentru a ajunge la maturitate au nevoie de un sezon uscat şi călduros, practic 100 de zile de soare.

Ierburi aromatice

Au atât valoare culinară cât şi medicinală. Se păstrează prin uscare. Ideal este să fie culese dimineaţa, după ce s-a uscat roua, apoi făcute bucheţele, şi amplasate într-o atmosferă extrem de uscată, între 21 şi 27 grade Celsius.

Se împart în:
a) anuale;
b) perene.

Sera

În regiunile reci, o seră chiar şi neîncălzită este indispensabilă pentru a demara culturile de legume. Vara, sera poate fi utilizată pentru tomate, vinete şi ardei. E adevărat că sera neîncălzită nu este de mare utilitate iarna.

Sera încălzită în timpul iernii permite accesul la toate fructele şi culturile mediteraneene: piersici, pere, caise, struguri, ananas, kiwi, lămâi, portocale etc. Peretele serei trebuie vopsit în negru pentru a atrage căldura soarelui în timpul zilei, dându-i drumul treptat în timpul nopţii.

Solul serei trebuie să fie de cea mai bună calitate: cantităţi egale de compost, pământ de suprafaţă şi nisip.

Arbuştii

De departe, cel mai rentabil arbust este coacăzul negru. Rezistent, prolific, cu fructe uşor de conservat. Coacăzele roşii nu dau nici pe departe recolte atât de abundente. Căpşunile produc mult, iar dulceaţa e bună. Afinele sunt cultivate de către gurmanzi, fiind dificil de recoltat.

Arborii fructiferi

Plantaţi specii cu talie mare, dar plantaţi şi varietăţi pitice, care dau producţii mari destul de repede după plantare. Arborii pitici îşi vor încheia ciclul de producţie în 20-25 de ani, în vreme ce arborii de talie mare vor produce până la sfârşitul zilelor voastre.

Locul lămâiului este în seră, iar un lămâi dă suficiente fructe pentru toată familia.

Măslinul şi roşcovul au rădăcini care pătrund foarte adânc în sol, ceea ce permite cultivarea de legume în preajma lor. Un măslin adult dă 40-70 kg de fructe şi 10 l ulei.

Merii şi perii se altoiesc relativ uşor. Prunii ceva mai greu, şi numai dacă este strict necesar.

Varietăţile precoce de mere şi de pere se conservă prost, sau deloc. Trebuie consumate pe măsură ce se coc, urmând ca soiurile tomnatece să fie lăsate pe iarnă.
Citeşte mai mult!

John Seymour, Ghidul complet al autosuficienţei (II), note de lectură

Produse de origine animală

Este preferabil să creşti mai multe specii de animale, nu să te "specializezi" într-una singură.

Vacile mănâncă iarba înaltă, în vreme ce oile, caii şi gâştele pasc iarba mică. Porcii mănâncă rădăcinile şi laptele bătut al vacilor şi al oilor, lucrând concomitent câmpul înainte de semănatul cerealelor.

Vaca

În urmă cu cincizeci de ani, în Europa şi SUA existau rase de vaci mixte (carne-lapte), care au dispărut din raţiuni economice, şi acest lucru este foarte trist, carnea trebuind să fie un subprodus al animalelor producătoare de lapte, şi nu un scop în sine.

Trei sferturi din viţei sunt sacrificaţi, şi doar un sfert este destinat înlocuirii vacilor de lapte bătrâne.

Câteva lucruri de observat atunci când cumpăraţi o vacă:
a) palpaţi pulpa cu grijă şi dacă simţiţi o minge dură nu cumpăraţi, pentru că asta înseamnă că a avut, are sau va avea în curând mamită, o boală destul de curentă la vaci, care îi va obstrua un uger; dacă însă vaca este ieftină pentru că unul din ugere este „orb”, atunci cumpăraţi-o, numai să fiţi în stare să faceţi diferenţa;
b) asiguraţi-vă că nu are tuberculoză, boală care se transmite la om;
c) dacă vaca este productivă, încercaţi s-o mulgeţi; asiguraţi-vă că nu loveşte cu piciorul; dacă o cumpăraţi din grajd, rugaţi-l pe vânzător să vă permită s-o mulgeţi complet, în felul acesta veţi şti cât lapte dă;
d) examinaţi-i dentiţia pentru a-i afla vârsta;
e) convingeţi-vă că este destul de calmă şi de îmblânzită punându-i mâna în jurul gâtului şi mângâind-o după ureche;
f) asiguraţi-vă că este înconjurată de o „aură de sănătate”, greu de definit dar uşor de constatat;
g) dacă sunteţi începător, mergeţi cu cineva care se pricepe cu adevărat şi ascultaţi ce vă spune.

O vacă alimentată corect poate da până la 18 litri de lapte pe zi. Mai mult de atât nu este realmente util, iar vacile recordiste au nevoie de îngrijiri veterinare ca şi cum ar fi bolnave. Producţiile imense de lapte nu constituie un scop semnificativ pentru cel care doreşte să-şi asigure autarhia.

Este bine ca ferma să aibă o lăptărie, adică o cameră specială, alta decât bucătăria, destinată producerii untului, brânzeturilor, iaurturilor etc.

Capra

În unele regiuni, sunt denumite „deşertificatoare”, pentru că distrug ultimele rămăşiţe de vegetaţie. Însă, dacă sunt supravegheate corespunzător, caprele pot face servicii considerabile. Împiedică înmulţirea arborilor, distrug arbuştii şi consumă multe dintre buruienile neinteresante pentru oi.

Spre deosebire de vaci, caprele nu pot rămâne afară pe timpul iernii, având oroare de frig şi de ploaie.

Caprele pot fi folosite cu succes ca doici. Viţeii, purceii, mieii şi mânjii cresc mai bine cu lapte de capră decât cu cel de vacă.

Porcul

Este perfect adaptat economiei celor care trăiesc în autarhie, părând să fi fost creat anume pentru asta.

Găleata pentru porci trebuie să conţină tot ceea ce o gospodărie aruncă, mai puţin fireşte ceea ce este pentru câini şi pisici. Prespălarea vaselor în care au mâncat membrii familiei merge automat în găleata pentru porci. Nimic nu se risipeşte, porcii recuperează lucrurile pe care orăşeanul le dispreţuieşte şi le aruncă la canal.

Dacă o scroafă îşi mănâncă puii sau se culcă pe ei, înseamnă că proprietarul i-a organizat viaţa împotriva naturii, nerespecându-i instinctele.

Oaia

Animal foarte avantajos pentru cei care trăiesc la ţară fără congelator.

Nu se merită să hrăniţi un berbec dacă nu aveţi cel puţin 6 oi.

Cinci oi mănâncă tot atâtea furaje cât o vacă. Vara, jumătate de hectar de iarbă este suficient pentru cinci oi.

Iepurele

Un iepure şi două iepuroaice rasa Neozeelandez pot produce peste 100 de kg de carne anual.

Iepurii pot fi amplasaţi în cuşti mobile, direct pe sol, care permit păscutul ierbii, fiind mutate din timp în timp.

Păsările de curte

Toate găinile trebuie să aibă acces la mişcarea în aer liber. În felul acesta pot să-şi procure cam un sfert din mâncare singure. Dacă primesc acest lucru, plus băi de nisip ca să scape de purici, nu se îmbolnăvesc aproape niciodată.

Soia coaptă este cea mai echilibrată sursă de proteine pentru păsările de curte.

Mai mult de 100 de găini nu pot paste jumătate de hectar de iarbă (cu excepţia situaţiei în care după o vreme se schimbă pe alt teren de dimensiuni similare).

Dacă au lumină electrică timp de 12 ore pe zi, găinile pot produce ouă şi în timpul iernii.

Curcile sunt mult mai fragile decât găinile.

Pentru cel care trăieşte în autarhie, gâsca este cea mai bună dintre păsările de curte. Foarte rezistente, se hrănesc aproape în exclusivitate cu iarbă, sunt mame foarte bune. Sunt păsări monogame.

Gâştele au doi duşmani: şobolanii şi vulpile. Cu ei trebuie să fim fără milă. Nu pot coexista cu fermierul.

Pentru raţe, apa este indispensabilă. Un răţoi se poate ocupa de 6 raţe, care sunt mame lamentabile. Găinile sunt de departe mult mai bune mame pentru bobocii de raţă.

Porumbeii trebuie lăsaţi să zboare liber, fiind capabili să-şi găsească singuri hrana.

Albinele şi mierea

Cantitatea ideală de zahăr rafinat din alimentaţie ar trebui să fie zero. Pentru cel care trăieşte în autarhie, mierea poate îndeplini aceleaşi funcţii ca şi zahărul. Fiind mai dulce decât zahărul, se consumă cu o treime mai puţină miere în scopuri identice.

Stupul medieval era făcut din paie împletite. Pentru recoltarea mierii albinele erau omorâte cu sulf ars, sau erau transbordate dintr-un stup într-altul. Metodele par neeconomice sau barbare, însă până al inventarea stupului modern albinele erau omniprezente, şi nu era nevoie să se facă economie la ceea ce era din abundenţă.

Langstroth, în 1851, a descoperit o metodă de creştere a albinelor bazată pe „spaţierea stupului”. Practic, constatase că albinele îşi construiesc fagurii pe verticală, lăsând un spaţiu între ei, şi a reprodus aceasta prin intermediul ramelor din stupul modern. Pentru apicultură, această schimbare a fost o adevărată revoluţie care a transformat apicultura dintr-o vânătoare într-o exploataţie.

Albinele au nevoie de 16 kg de miere per stup pentru a se hrăni în timpul iernii.

John Seymour recoltează mierea de la albine o singură dată pe an, la sfârşitul lunii august. Producţia fiecărui stup este de 9-18 kg de miere.
Citeşte mai mult!

John Seymour, Ghidul complet al autosuficienţei (I), note de lectură

Titlul original: The Complet Book of Self-Sufficiency

Titlul in limba franceza: Revivre à la campagne

Autarhia nu se referă la un trecut mitic în care oamenii îşi obţineau în mod chinuit subzistenţa de la sol cu nişte instrumente arhaice şi-i ardeau pe vecinii incomozi acuzându-i de vrăjitorie.

Dacă autarhia este posibilă, nimeni n-a pretins că e o chestiune de repaos. Dimpotrivă, mintea e pusă la contribuţie de dimineaţa până seara, corpul transpiră din plin, dar redescoperim sentimentul de satisfacţie oferit de munca bine făcută, savoarea unei hrane naturale şi durerea unei oboseli sănătoase.

În ziua în care vom fi extras tot, sau aproape tot petrolul, ne vom reevalua atitudinea faţă de singurul nostru bun adevărat şi durabil: pământul. Din ziua aceea va trebui să subzistăm din ceea ce pământul poate oferi fără produsele chimice derivate din petrol.

Distrugerea tuturor speciilor cu excepţia celor care ne sunt în mod direct utile contribuie la propria noastră distrugere.

Marile principii ale autarhiei

Singura manieră de a ne cultiva pământul corect şi intensiv constă în aplicarea unei variante a ceea ce strămoşii noştri aplicau în Europa secolului trecut (XIX). Aceştia izbutiseră să obţină un echilibru minuţios între animale, plante şi sol.

Natura are oroare de monocultură. Nu este posibil să menţii un sistem de cultură unică decât luând dintr-un sac de îngrăşăminte acelea de care cultura are nevoie şi distrugând cu ajutorul produselor chimice toţi rivalii şi inamicii acelei culturi.

Cel care vrea să trăiască la ţară va înlocui produsele chimice şi maşinile sofisticate cu munca mâinilor sale. Iar mintea lui va trebui să funcţioneze pentru a-şi economisi munca manuală.

Lanţul alimentar

Viaţa pe planeta noastră este comparabilă cu o piramidă, a cărei bază este incredibil de largă, şi al cărei vârf este foarte îngust.

La baza acestei piramide se află bacteriile fixatoare de azot.

Solul

În funcţie de dimensiunile particulelor componente, există soluri uşoare (compus din particule mari) şi soluri grele (din particule mici). Nisipul curat este cel mai uşor sol, argila este cel mai greu.

Ceea ce noi numim „sol” are o grosime de câţiva centimetri.

Argila grea – dacă este bine drenată şi lucrată corespunzător, poate deveni un sol foarte fertil pentru: grâu, stejar, bob, cartofi. Argila, sub efectul alcalinităţii, are tendinţa să-şi grupeze particulele microscopice în particule mai mari, caz în care drenează mai bine, face posibilă aerarea, permiţând rădăcinilor plantelor să penetreze mai adânc. Dacă, dimpotrivă, sub efectul acidităţii, se transformă într-o masă lipicioasă, devine dură precum cărămida, imposibil de lucrat.

Huma – este intermediară între argilă şi nisip. Huma medie este solul ideal pentru agricultură.

Nisip – bine drenat, adesea acid, duce lipsă de potasiu şi de fosfat. Sol precoce, uşor de lucrat, foarte bun pentru grădinărit. Foarte sensibil la secetă.

Turbă – cele mai rare soluri din lume. Acid şi umed, acest tip de sol nu este bun pentru cultură. Însă dacă este drenat corespunzător, devine solul perfect, care răspunde minunat la orice cultură.

Bălegarul

Plantele au nevoie în cantitate mare de:
a) azot;
b) fosfor;
c) potasiu;
d) calciu.

Lipsa de fosfor poate fi decelată prin colorarea violacee a plantelor tinere, urmată de o îngălbenire a acestora, o creştere timidă şi o întârziere în maturizare.

Lipsa de potasiu se manifestă prin îngălbenirea extremităţii frunzelor şi debilitatea tijei cerealelor.

Insuficienţa calciului provoacă aciditatea solului şi poate duce la anumite malformaţii ale plantelor. Calciul se poate aplica sub formă de var stins.

Un domeniu cu adevărat ecologic

În secolul XVIII se practica un sistem profund ecologic, numit asolamentul cvadrienal. Acesta funcţiona în modul următor:
a) sola primară – însămânţare provizorie de iarbă şi de trifoi; amestecul este păscut de animale, fixează azotul, este îngrăşat cu bălegar;
b) sola rădăcinoaselor – napi, cartofi, sfeclă furajeră şi varză (cultură curăţătoare, pentru că aceste specii sunt plantate în linie, şi sunt prăşite des); produsele acestei sole pot fi înmagazinate în vederea consumului de iarnă;
c) sola de cereale de toamnă - grâu, fasole, orz, ovăz şi secară semănate toamna (cultura pe care fermierul câştigă bani);
d) sola de cereale de primăvară – grâu, dar mai ales orz, concomitent cu iarbă şi trifoi (amestec furajer); atunci când orzul era secerat, iarba şi trifoiul erau păscute de animale, sau cosite pentru furaj în timpul iernii.

Principiile autarhiei:
I. trebuie renunţat la monocultură (an după an, aceeaşi specie vegetală pe acelaşi teren);
II. trebuie evitată creşterea unei singure specii animale pe acelaşi teren;
III. trebuie cultivate amestecuri furajere;
IV. trebuie cultivate „îngrăşăminte verzi”;
V. trebuie evitate lucrările pământului prea dese şi prea profunde;
VI. nu trebuie tolerat ca pământul să rămână gol şi expus intemperiilor;
VII. trebuie acordată atenţie drenajului;
VIII. toate reziduurile vegetale şi animale trebuie restituite pământului.

Domeniul de o jumătate de hectar

O vacă şi o capră, câţiva porci şi vreo zece găini. Cele mai multe furaje trebuie cumpărate din exterior. Trebuie cumpărate paiele, tot fânul, toată făina de orz, un pic de făină de grâu, făina de soia şi peştele. Se vor cultiva: sfecla furajeră, varza, cartofii furajeri, lucerna şi toate legumele.

Vaca este pivotul acestei gospodării, ea ţine familia, dar şi porcii şi păsările.

Domeniul de două hectare şi jumătate

Dacă pământul este de calitate, se poate cultiva toată hrana necesară unei familii numeroase: grâu pentru pâine, orz pentru bere, tot felul de legume; câteva tipuri de carne, ouă, miere.

Produsele câmpului

Defrişarea terenului

Defrişarea este o muncă dificilă, care se poate dovedi costisitoare şi poate lua mult timp. Cel mai bun instrument pentru defrişarea unui teren cu tufişuri este porcul. Nu îndepărtează arborii, dar mărăcinii şi tufişurile vor ceda.

Dacă trebuie îndepărtată o piatră foarte mare, cea mai simplă metodă de a o crăpa constă în aprinderea unui foc foarte mare deasupra, care s-o încingă cât se poate de mult. Apoi se aruncă apă rece pe ea.

Asanarea terenului

Terenurile cu un subsol impermeabil, terenurile foarte grele, sau cele care sunt prea plane încât apa nu se poate scurge, toate acestea au nevoie de drenaj. Un teren prost drenat este un teren tardiv, rece şi greu de lucrat.

Terenurile umede se trădează prin plantele care cresc pe ele: trestii, papură, stânjenei galbeni etc.

Irigarea terenurilor

Ţăranii cei mai fericiţi din lume sunt cei care trăiesc într-un climat cald şi uscat, dar dispun de multă apă pentru irigaţii.

În linii mari, există două tipuri de irigaţii:
a) prin stropire;
b) prin inundare.

În Europa se practică mai ales irigarea prin stropire, fapt care necesită energie pentru a împinge apa cu presiune. În ţările unde irigarea este cu adevărat indispensabilă, se practică inundarea.

Cum să utilizezi lemnul

Arborii cei mai utili sunt pentru dulgherie şi tâmplărie sunt: castanul, stejarul, frasinul şi zada. Se mai pot adăuga: nucul alb, arţarul şi cireşul sălbatic.

Copacii sunt caracterizaţi prin:
a) coeficientul de creştere;
b) duritate;
c) capacitatea de a se despica.

Este preferabil ca lemnul să fie despicat, în loc de a se utiliza un gater, lemnul rămâne mai solid şi durează mai mult. Gaterul taie o parte din fibrele lemnului, în timp ce despicare se face de-a lungul fibrelor, lăsându-le intacte.

Castanul se despică admirabil. Stejarul se despică şi el foarte bine. Frasinul creşte repede, dar nu rezistă la îngropare. Dintre toate coniferele, zada rezistă cel mai bine la îngropare. Cel mai bun lemn pentru sculptură este nucul, care însă nu trebuie tăiat înainte de 150-350 ani.

Jumătate de hectar, până la un hectar de pădure conferă suficient lemn pentru încălzirea unei familii. Frasinul e cel mai bun lemn de foc. Mesteacănul e bun doar pentru foc, cu condiţia să fie bine uscat.

Pentru a obţine o mai mare cantitate de lemn pe aceeaşi suprafaţă, arborii pot fi „tunşi”. Atunci când arborii au un diametru de peste 20 cm, se taie vârful, de unde vor ieşi câteva tije. Operaţiunea poate fi reluată din 12 în 12 ani, timp de câteva sute de ani.

Arborii pentru lemn trebuie plantaţi cât mai deşi, pentru a creşte drepţi şi înalţi. Când densitatea devine insuportabilă, se fac primele tăieri, obţinându-se prima recoltă.

Garduri vii şi împrejmuiri

Cea mai simplă barieră este gardul viu din arbuşti spinoşi (ex: păducel). În primii ani, gardul poate fi distrus de oi şi mai ales de capre. De aceea trebuie protejat. Un gard viu se face foarte greu, dar avantajele sunt enorme: barieră împotriva vântului, lemn de foc, fructe.

Dacă în zonă există pietre, acestea pot fi clădite, pentru a se obţine un zid din pietre fără ciment. E nevoie de enorm de multă muncă, şi din când în când trebuie întreţinut.

Leasa de nuiele ţese între stâlpişori ramuri de alun, răchită, iederă şi mure. Materialul ţesut se usucă şi putrezeşte foarte repede, de aceea soluţia este extravagantă acolo unde nu se găseşte din abundenţă.

Gardul din lemn este mult mai solid şi a fost foarte popular înainte gardurilor din fir metalic.

Firul metalic compune garduri sub următoarele trei forme:
a) fir simplu;
b) sârmă ghimpată;
c) plasă de sârmă.

Firul de fier corect întins creează o presiune foarte importantă asupra stâlpilor. Plasa de sârmă este foarte eficace dar foarte scumpă.

Gardurile electrice (6 volţi, cu acumulatori de 12 volţi) sunt foarte eficace pentru a îngrădi vaci şi porci, ceva mai puţin pentru oi (care de fapt au nevoie de plasă de sârmă electrică).

Cal sau cai putere

Există trei tipuri de tracţiune în agricultură:
a) tractoarele agricole;
b) motocultivatoarele;
c) animalele.

Tractoarele sunt foarte mari, extraordinar de scumpe, nepotrivite pentru terenurile mici şi grădini, pe care le tasează inutil.

Motocultorul e mai uşor ca un tractor, e uşor (deci nu tasează pământul), face foarte multe lucrări, dar în comparaţie cu un tractor sau un cal este excesiv de lent.

Pentru o simplă grădină, un motocultivator este preţios, mai ales dacă nu vreţi să faceţi muncile manual.

Pentru ceva mai mult de două hectare, un cal este în mod sigur foarte convenabil. Consumă producţia a 0,5 ha pe an, însă produce bălegar, lucru de pe urma căruia profită toată ferma. Ovăzul, orzul şi porumbul necesar se vor cumpăra.

Pentru 5-7 hectare, este necesar un tractor, dar doi cai pot face acelaşi lucru, însă de trei ori mai încet.

Alte animale de tracţiune sunt: boii, catârii şi măgarii.

Boii sunt teribil de lenţi, dar exercită o forţă de tracţiune formidabilă. Caii au tendinţa să smucească sarcina care trebuie trasă, boii cad în genunchi şi continuă să tragă o căruţă împotmolită.

Catârii sunt foarte rezistenţi şi adaptaţi climatelor calde şi uscate. Merg repede, trag dur, se mulţumesc cu o hrană mai puţin bună decât cea a cailor, însă au în general un caracter antipatic (muşcă, lovesc cu picioarele).

Măgarii duc sarcini mici şi este aproape imposibil să-i faci să meargă la trap.

Calul de tracţiune

Caii supergrei (Ardenez, Percheron) pot lucra câte jumătate de hectar pe zi, însă au nevoie de multe kg de ovăz şi de îngrijiri speciale. Puţin probabil să lucraţi atât de mult în mod constant.

Dacă volumul de lucru este mai mic, un Haflinger sau un poney s-ar putea să fie suficient, conferind toate plăcerile pe care le poate oferi un cal mare (tracţiune, călărie).

Calul paşte după vacă, pentru că în timp ce aceasta din urmă preferă ierburile lungi, calul va paşte foarte aproape de sol.

Iarba nu poate constitui în exclusivitate hrana cailor, pentru că îi face graşi şi moi. Pentru fiecare jumătate de zi de muncă, un cal are nevoie de 2,5 kg de ovăz.

Un cal care nu munceşte nu trebuie să mănânce decât fân, nicidecum cereale.

Cum să pregăteşti terenul şi să semeni

Pentru a semăna seminţe, trebuie făcute două lucruri:
a) de eliminat concurenţa;
b) de pregătit suprafaţa terenului astfel încât să poată grăunţele să penetreze.

Pentru a pregăti un teren în vegetaţie, există două metode: aratul sau hârleţul. Însă porcii se descurcă chiar mai bine decât orice plug. După care se poate trece cu grapa. Ulterior se poate semăna prin aruncare (dacă este vorba de păioase).

Cu cât seminţele sunt mai mici, cu atâta trebuie să fie mai aproape de suprafaţă. Practic, orice sămânţă trebuie să nu coboare în sol mai mult decât de trei ori diametrul ei.

Pentru a transforma o păşune înţelenită în teren de cultură, plugul sau porcii sunt indispensabili. Însă în al doilea an, o grapă sau orice aparat care lucrează superficial este suficient.

Vechea dogmă care spunea că trebuie arat cât mai adânc pentru a îngropa toate resturile vegetale, cade din ce în ce mai mult în desuetudine. Agricultura biologică preferă să lase compostul sau îngrăşămintele pe teren în loc să le îngroape.

Anumite culturi n-au nevoie de prăşit (cerealele).

Cum să recoltezi

Toate cerealele (mai puţin porumbul), sunt recoltate în acelaşi mod. Mânuită de un om cu experienţă, o coasă poate culca un hectar de grâu într-o zi.

Pentru uz personal, jumătate de hectar de grâu este suficient.

Cerealele

Constituie mijlocul de existenţă a aproape tuturor oamenilor din lume.

Mulţi dintre micii proprietari consideră că cerealele nu sunt făcute pentru ei: necesită maşini costisitoare şi nu sunt rentabilie pe suprafeţe mici. Nimic mai neadevărat. Se cultivă aruncând seminţele cu mâna. Pot fi recoltate cu coasa sau secera. Se separă cu mare uşurinţă de spice, se vântură cu ajutorul vântului. Pot fi măcinate cu o maşină de măcinat cafea şi pot fi coapte în orice cuptor.

Există câte o iarbă pentru fiecare tip de regiune:
a) orezul sub tropicele umede;
b) meiul sub tropicele uscate;
c) grâul pe un pământ greu şi temperat;
d) secara într-o regiune temperată dar uscată şi nisipoasă;
e) ovăzul într-o regiune rece şi ploioasă;
f) orzul într-un colţ temperat şi pe un teren uşor.

Grâul

Creşte cel mai bine în pământ lutos sau chiar argilos.

Există un grâu de toamnă, care este semănat toamna (cât mai devreme), încolţeşte şi creşte în pământul încălzit de vară, este acoperit de zăpadă, dar creşte rapid în primăvară şi constituie o recoltă precoce. Dacă toamna, grâul este prea mare, trebuie trecut cu oile peste el.

În zonele cu climă mai aspră, se cultivă grâul de primăvară, care este semănat primăvara, are nevoie de veri foarte calde, şi este recoltat mult mai târziu decât grâul de toamnă.

Modul industrial de a măcina grâul este extrem de complicat şi are ca scop extragerea tuturor elementelor, mai puţin amidonul pur, din făina destinată pâinii. Pe de altă parte, făina integrală se fabrică foarte simplu: tot ce trebuie este să măcinăm grăul, fără să adăugăm sau să îndepărtăm ceva. Iar pâinea integrală este mai bună pentru digestie decât pâinea albă.

Ovăzul

Creşte într-un climat mai umed decât grâul sau orzul şi pe un sol mai spongios şi mai acid.

Se recoltează când spicul mai este încă verde, se usucă şi mulţi fermieri tradiţionali îşi hrănesc caii fără să se chinuie să-l bată. Paiele de ovăz sunt furaje de bună calitate, preferabile fânului mediocru.

Secara

Este cereala regiunilor uscate şi reci, cu pământuri uşoare şi nisipoase. Tolerează bine aciditatea şi iernile reci. Se recoltează când este bine copt. Paiele sunt foarte bune pentru acoperişuri.

Orzul

Bun pentru hrănit animale şi pentru fabricat bere.

Dicton: „Grâul se seamănă în noroiu iar orzul în praf.” Orzul trebuie să fie foarte copt când se recoltează. Se spune că dacă vi se pare că-i foarte copt, mai trebuie să aşteptaţi încă 14 zile. Paiele de orz sunt un aliment mai bun pentru vite decât paiele de grâu, dar nu la fel de bun ca paiele de ovăz.

Se poate face bere cu oricare dintre cerealele care pot produce făină.

Mălţuirea presupune lăsarea boabelor de cereale să germineze, înainte ca amidonul să fermenteze sub acţiunea drojdiei de bere. Seminţele germinate poartă numele de malţ, iar cel mai bun malţ este cel de orz.

Porumbul

Alături de tutun şi de cartofi, porumbul este cea mai importantă contribuţie a Lumii Noi la prosperitatea Lumii Vechi. Excelentă sursă de hrană pentru oameni şi furaj pentru animale.

La semănat, este nevoie de 16 kg de boabe pentru jumătate de hectar. Porumbul dulce poate fi cultivat şi în grădină.

Orezul

Există două varietăţi majore de orez: orezul „umed” şi orezul „de munte”. Cu certitudine ar putea creşte în mai mare cantitate în Europa, dacă europenii nu ar fi mâncători înveteraţi de grâu. Este de preferat să se consume nedecorticat, altfel orezul e prea sărac, şi-i păcat ca cea mai bună parte din el să fie aruncată la porci.

Sorgul

Cel puţin patru varietăţi, foarte diferite una de cealaltă:
a) sorgul de zahăr, care serveşte la obţinerea zahărului, la fel ca şi trestia de zahăr;
b) sorgul comun, care e furaj;
c) sorgul cultivat pentru boabe, care e o cereală;
d) sorgul care serveşte la fabricarea măturilor.

Iarba şi fânul

Cea mai importantă şi cea mai răspândită cultură din lume. Însă prin iarbă trebuie înţeles un ameste de ierburi, dintre care poate cea mai importantă este trifoiul.

Dacă timp de ani de zile cosiţi o pajişte pentru a face fân şi aduceţi animale să pască otava, favorizaţi apariţia ierburilor grosolane, mari şi rezistente. Pe de altă parte, dacă o pajişte este păscută intens, sunt favorizate iarba şi trifoiul.

În general se obţin 2 tone de fân pe jumătate de hectar de iarbă. Dacă iarba este cosită de tânără, se obţine mai puţin, dar mai bun.

Rădăcinoase

Apariţia napilor a ameliorat lactaţia vacilor cu lapte pe timpul iernii. Odată cu cultivarea pe scară largă a rădăcinoaselor, animalele care trebuiau sacrificate odată cu venirea sezonului rece au putut fi hrănite şi în absenţa ierbii.

Sfecla furajeră poate produce 25 de tone pe jumătate de hectar.
Citeşte mai mult!