Edward H. Faulkner, Refacerea solului (note de lectură)

Capitolul 1. Raportul progresului înregistrat timp de şapte ani

Este nevoie de o tehnică a reabilitării solului care să fie concomitent clară şi economică. La fel cum omul este un scop în sine, şi solul este un scop în sine.

Autorul stabileşte teza conform căruia cineva poate să-şi amelioreze solul concomitent cu cultivarea plantelor.

Pe terenul cumpărat de Faulkner nu s-a adăugat var, nici compost, nici bălegar. Singura lucrare agricolă făcută înainte de fiecare cultivare a fost discuitul, şi singura ameliorare a fost incorporarea superficială în sol a resturilor fiecărei recolte.

Dezvoltarea solului înseamnă diferenţa dintre a alege cultura agricolă care se potriveşte pământului pe care-l ai şi a transforma solul de aşa manieră încât să poată susţine orice cultură agricolă.

Aratul se justifică doar în cazul desţelenitului unei suprafeţe necultivate. O simplă grapă cu disc este suficientă pentru a pregăti un teren care a fost cândva arat.

Refacerea solului presupune recreerea condiţiilor de viaţă ale micilor creaturi (insecte sau chiar mai mici) care îl îmbunătăţesc şi-l mobilizează. Doar dacă solul este într-o condiţie bună putem să stăvilim răul făcut de insecte şi boli. De fapt, solul este lucrul cel mai uşor de ameliorat de către om, iar Natura trebuie să se ocupe de lumină, căldură şi umiditate.

Capitolul 2. Agricultura cu teamă

Fermierii americani sunt conduşi şi dominaţi de frică. Acolo unde se face agricultură la scară mare, comercială, piaţa este cea care poate distruge mii şi mii de fermieri, chiar dacă aceştia şi-au făcut cu prisosinţă meseria. În acest tip de agricultură stresul este inevitabil.

Farmers of Forty Centuries, cartea profesorului King despre metodele agricole chinezeşti şi japoneze, primită cu multă răceală în SUA şi uitată atunci când s-a întocmit lista celor mai importante 250 de lucrări despre pedologie şi conservarea fertilităţii solului, este fundamentală.

Capitolul 3. Ce-a fost înainte

Ceva experienţe din copilăria autorului, agricultor la a doua generaţie.

Capitolul 4. Celule blindate

După toate observaţiile făcute de autor, dăunătorii atacă doar plantele slabe, nu şi pe cele puternice. S-ar părea că există o conexiune între calităţile solului şi vigoarea plantelor.

Chiar dacă ar vrea, cei mai mulţi dintre oameni n-ar putea mânca sănătos. Agricultura industrială produce doar acele mărfuri alimentare care pot fi obţinute mecanizat. De exemplu, fructele şi nuciferele nu pot fi produse mecanizat, şi sunt esenţiale pentru păstrarea sănătăţii oamenilor.

“Un sol viu este unul atât de plin de o multitudine de creaturi încât urmele lor pot fi văzute în fiecare lopată de pământ. Puţine soluri sunt aşa. De fapt, cele mai multe sunt atât de compactate (cu excepţia celor nisipoase) încât creaturile minuscule au fost demult alungate. Aratul nici nu conta atât de mult cât timp pământul a fost încă negru datorită materiei organice descompuse, dar atunci când ultima tuşă de culoare a dispărut – arătând că materia organică plecase – solul a devenit atât de compact încât furnicile, viespile, viermii, şi alţi locuitori ai solului au plecat să locuiască în altă parte.

Atunci când acest lucru s-a întâmplat, partea minerală a solului – din care recoltele obţinuseră o abundenţă de minerale – nu mai era saturată cu acizii eliberaţi de descompunerea organică. Anterior, aceşti acizi eliberaseră mineralele necesare din praful microscopic de rocă şi făcuseră ca acestea să ajungă, sub formă solubilă, în umezeala solului care găsise spaţiu printre particulele de rocă. Rădăcinile plantelor, atunci, în căutare de minerale, absorbeau această apă încărcată cu minerale care devenea parte componentă a plantelor. Creşterea plantelor era automată, la fel ca în Grădina Paradisului, şi aşa cum este în orice buruiană de azi. O astfel de hrană completă a unei plante înseamnă creştere sănătoasă. Mineralele oferite de sol atunci când o mulţime de acizi organici este prezentă pentru a le extrage din masa solului constituie o armură autentică a sănătăţii. Fiecare celulă a unei plante hrănite astfel devine în mod firesc rezistentă la insecte şi îmbolnăviri, tocmai pentru că are un scut în fiecare celulă.” (p. 35)

Capitolul 5. Nimic artificial!

Tatăl autorului a fost unul dintre promotorii utilizării îngrăşămintelor chimice în zona sa. Concomitent însă, tatăl autorului era unul din marii utilizatori de îngrăşăminte organice.

Autorul a refuzat orice tip de îngrăşământ (inclusiv cel de origine animală), reabilitând solul doar cu ajutorul îngrăşămintelor verzi.

Este adevărat că SUA deţine foarte multă cunoaştere ştiinţifică, totuşi nimic nu din ea nu este pus în practică dacă nu trece printr-un filtru comercial. De exemplu, descoperirea bacteriilor care fixează azotul atmosferic în sol nu a primit nici o aplicaţie comercială, şi a fost înlăturată în favoarea sintetizării azotului pe cale chimică.

Capitolul 6. Mineralele “absente”

Nu este deloc sigur faptul că dacă testele nu găsesc un anumit mineral într-un sol, plantele care vor creşte acolo nu-l vor găsi. Explicaţia ar fi faptul că plantele pot absorbi şi acumula elemente dintr-un sol în care concentraţia este atât de scăzută încât nici un test n-o poate sesiza.

O a doua explicaţie, poate mult mai realistă, este aceea că apa capilară aduce la suprafaţă elementele minerale ale subsolului, făcându-le accesibile plantelor.

Capitolul 7. Prea scoţian pentru a ara

Atunci când se ară, resturile organice ale culturii anterioare sunt îngropate în pământ. Ele se găsesc astfel mult sub posibilităţile iniţiale ale plantelor de a le exploata. Cât timp plantele cresc, apa spală resturile organice de multe substanţe minerale, de care însă noua cultură nu profită câtuşi de puţin.

Fermierii pierd mai multe minerale prin eroziunea de suprafaţă decât utilizează în culturi.

Pământul, dacă nu este arat, îşi poate vindeca singur lipsurile minerale. Arătura se justifică doar în cazul pământului înţelenit, o singură dată.

Preocupările legate de existenţa mineralelor necesare creşterii plantelor ignoră realitatea situaţiei: dacă trecem de stratul extrem de subţire de humus, planeta noastră este una fundamental minerală.

Apa care circulă prin sol este întotdeauna plină de mineralele pe care le poate culege. Nu există apă pură.

Capitolul 8. De ce să nu irigăm?

Excesul de apă este la fel de rău ca şi absenţa apei. Plantele îşi extind rădăcinile doar aproape de suprafaţa solului, adică exact stratul cel mai expus la secetă.

În mod cu totul ciudat, cei mai mari amatori de irigaţii sunt fermierii din zonele unde precipitaţiile sunt suficiente pentru dezvoltarea plantelor.

Motive pentru a refuza irigarea:
a) chiar şi cel mai ieftin sistem de irigare costă mai mult decât utilizarea apei pe care o furnizează gratuit natura;
b) odată ce un sistem de irigare este amplasat, tentaţia de a-l utiliza mai mult decât este necesar e aproape inevitabilă;
c) plantele irigate devin dependente de irigaţii, pentru că rădăcinile lor se învaţă să primească, nu să caute;
d) apa din sol este încărcată de minerale, în vreme ce apa din irigaţii ar putea fi lipsită de resurse.

Oamenii de ştiinţă sunt prea ocupaţi ca să analizeze tehnicile agricole din punct de vedere al sănătăţii consumatorului.

Capitolul 9. Fără foc sub cazan

Pentru foarte mulţi oameni, ideea de conservare a solului prezintă o inducere în eroare, pentru că a conserva înseamnă a păstra. Numai că solul nu poate fi păstrat, nefiind o realitate statică (precum cheresteaua sau cărbunele), ci una dinamică.

Solurile agriculturii moderne sunt nedinamice. Solul Grădinii Paradisului era spontan.

Gunoiul de grajd nu trebuie introdus cu plugul sub brazdă, ci lăsat la suprafaţă.

Puţini fermieri rezistă tentaţiei de a obţine un venit suplimentar din pământul lor, utilizând resurse care ar fi necesare pentru ameliorarea calităţii solului.

Solul plin de humus este ca un burete. Nu poţi avea eroziune prin scurgerea apei pe un astfel de sol sănătos. Trebuie nici mai mult nici mai puţin decât un miracol pentru ca apa, atrasă natural de forţa gravitaţiei, să nu intre în pământ ci să urmeze linia pantei şi să-l părăsească.

Prezenţa sau absenţa materiei organice abundente este strâns legată de numeroase probleme ale solului, şi atunci când furnizăm materie organică din abundenţă la intervale frecvente, automat vom corecta numeroase tulburări.

În urmă cu cincizeci de ani încă era foc sub cazan, astăzi focul s-a dus. Mai concret, cele mai multe dintre solurile americane conţineau suficientă materie organică încât erau capabile să absoarbă şi să reţină la suprafaţă suficient calciu pentru a-l furniza recoltelor. Astăzi, materia organică a dispărut din practic toate solurile agricole ale Statelor Unite.

Solurile au devenit din ce în ce mai puţin capabile să susţină vechile varietăţi. În fapt, hibridările repetate sunt adaptări ale plantelor la soluri din ce în ce mai vitrege.

Capitolul 10. Subzistenţă de pe urma solului

Sănătatea oamenilor ar putea fi un produs direct al solului.

Gustul este asociat conţinutului de minerale, iar legumele diferă enorm între ele din punctul acesta de vedere.

Cunoaşterea noastră despre vitamine porneşte de la deficienţele hranei noastre. Dacă hrana ar fi corectă, această cunoaştere ar fi deplin inutilă.

Oamenii de ştiinţă acordă o prea mare importanţă cantităţii recoltei, măsurabilului, şi pierd din vedere calitatea ei.

Materia organică este un absorbant. Orice material care a avut în el viaţă se comportă astfel.

Pământul reabilitat organic se simte din ce în ce mai bine producând recolte din ce în ce mai mari în fiecare an. Teoria convenţională spune că, pe măsură ce recoltele cresc, creşte şi furtul de fertilitate din sol, de aceea este nevoie de îngrăşăminte artificiale. Numai că hoţul nu este recolta, ci plugul.

Capitolul 11. Aventuri în cultivarea plantelor

Rotaţia culturii nu este necesară pe un sol sănătos. Altminteri, motivul pentru care se impune rotaţia culturilor ţine mai ales de evitarea îmbolnăvirilor, care sunt foarte rare şi neglijabile ca impact pe un sol revitalizat. Solurile foarte fertile conţin substanţe care omoară bacteriile ce produc îmbolnăvirile.

Un sol mai bun pare să ofere condiţii unor fructe/legume mai dulci.

O ciupercărie poate fi amenajată în aer liber, într-un loc umbros, pe un pat de frunze de pădure care putrezesc timp de 2 ani.

Capitolul 12. Soluri sărace

Solurile Americii sunt sărace. De aceea America este obligată să importe alimente din toate colţurile lumii, pentru a satisface o dietă săracă. Însă nu a fost întotdeauna aşa, când au venit pionierii din Europa au rămas uimiţi de calitatea solurilor găsite în Lumea Nouă.

Capitolul 13. Ceva pentru nimic

Materia organică în contact cu apa absoarbe de câteva ori masa proprie, pentru că materia organică primeşte apa în interiorul particulelor. Masa minerală reţine mult mai puţin, pentru că primeşte apa doar la suprafaţa particulelor.

Având în vedere că materia organică este aproximativ 50% carbon, cel mai important produs al descompunerii ei este dioxidul de carbon. Acesta se dizolvă rapid în apă, deci procesele de descompunere produc constant acid carbonic. Acesta din urmă dizolvă particulele minerale din sol şi pun produsul la dispoziţia plantelor.

Reconstrucţia solurilor face ca toate informaţiile legate de dăunători să fie inutile.

Capitolul 14. În acest răstimp, ce e de făcut?

Cel mai bine este să avem grădina noastră şi să fim capabili să ne cultivăm propria hrană.
Citeşte mai mult!

Eugen Teodorescu-Soare, Pedologie

Eugen Teodorescu-Soare, Pedologie. Material de studiu ID, USAMV Iaşi, 2006

[Deşi cred că acest curs de Pedologie are toate carenţele sistemului de predare academic din România (stil rigid de expunere, exces terminologic, lipsa unui glosar şi a altor materiale ajutătoare etc.), există în el destule informaţii care merită să fie parcurse.

Criteriul de alegere a fost mai degrabă unul personal - am ales informaţiile pe care le-am considerat suficient de importante şi de uşor de înţeles pentru a fi cu adevărat utile grădinarului amator. Fireşte, am exclus a priori recomandările autorului pentru aplicarea fertilizatorilor şi îngrăşămintelor chimice - în viziunea domniei sale, chiar şi cele mai fertile soluri din România trebuie tratate industrial.

Notele de mai jos nu rezumă întreg cursul, ci se rezumă la capitolele dedicate caracteristicilor şi proceselor fizice, chimice şi biologice din sol. Nu am acoperit lista claselor, tipurilor, subtipurilor şi variaţiilor de sol, prea stufoasă pentru a face obiectul unor note de lectură. - SM]


Compoziţia chimică a litosferei până la adâncimea de 18 km este, după A.F. Fersman, de 49,13% oxigen, 26,00 % siliciu, 7,45 % aluminiu, 4,20% fier, 3,25 % calciu etc.

Din studiile de analiză chimică a scoarţei terestre, se observă că un număr de 10 elemente (O, Si, Al, Fe, Ca, Na, K, Mg, N, P) formează circa 99% din scoarţă, iar celelalte 5 elemente chimice (S, Mn, Ti, C, Cl) doar 1%.

În structura litosferei, ponderea cea mai mare (75%) o deţin rocile sedimentare. În condiţiile României, rocile sedimentare deţin o pondere şi mai mare, de 85%. Rocile sedimentare depozite de materiale cristaline sau amorfe, rezultate în urma proceselor de dezagregare a rocilor preexistente (vulcanice, metamorfice sau sedimentare preexistente), sub acţiunea factorilor de pedogeneză.

Rădăcinile plantelor, în urma procesului de schimb de ioni, exudează în sol diferiţi compuşi organici şi minerali, sub formă de baze, săruri, acizi, hormoni, enzime, care au rol important în alterarea chimică şi biologică.

Vegetaţia ierboasă este mai bogată în cenuşă şi deci în elemente minerale (5-10%), faţă de cea lemnoasă de foioase (3 – 8%).

Vegetaţia ierboasă este mai bogată în proteine (10-20%) faţă de cea lemnoasă (0,5 – 10%) şi, de aceea, se descompune mai rapid şi mai uşor.

Vegetaţia ierboasă redă solului cantităţi mai mari de resturi organice, acestea fiind de calitate superioară în comparaţie cu componenta lemnoasă.

Prin descompunere, cam 2/3 din resturile organice se mineralizează. O mare parte din compuşii finali şi intermediari sunt utilizaţi în nutriţia plantelor. Circa 1/3 din produşii intermediari iau parte la procesul de humificare.

În primele stadii ale descompunerii, mineralizarea este foarte intensă (în condiţii aerobe, în intervalul 2 săptămâni – 3 luni de la declanşarea descompunerilor). Cele mai uşor descompuse sunt substanţele organice: glucide, protide şi lipide, iar cel mai greu sunt: ligninele, tananţii, cerurile.

În aceleaşi condiţii de climă, pe soluri argiloase se acumulează mai mult humus, iar pe cele nisipoase, mineralizarea este mai rapidă şi aproape completă (A. Dorneanu şi colab., 1984)

Humificarea reprezintă un proces biochimic de transformare şi descompunere treptată şi lentă a resturilor organice (vegetale şi animale) din sol şi de la suprafaţa solului, care se încheie cu formarea unor substanţe organice noi, de resinteză, denumite cu termenul generic de „humus”.

Duchanfour Ph. (1965), definea humusul, astfel: “o substanţă intermediară între lumea vie şi lumea minerală, care este un complex organic coloidal acid, poros, fin dispers (brun, brun negricios sau negru), amorf, gelatinos, care îşi măreşte volumul în prezenţa apei (reţine o cantitate de apă egală cu de 15 ori greutatea lui), care însă nu este plastică şi nici adeziv”.

Humusul, este rezultatul unui proces care se desfăşoară în 2 faze antagoniste: o primă fază de mineralizare şi o a 2-a fază, de humificare. Cele 2 faze se desfăşoară simultan, între ele, de obicei, existînd un echilibru.

Mineralizarea reprezintă descompunerea şi simplificarea, cu ajutorul microorganismelor, a constituenţilor resturilor organice proaspete.

Humificarea reprezintă un complex de procese de resinteză organică, în urma cărora rezultă
materia organică specifică solului, denumită humus şi care se caracterizează printr-un conţinut ridicat de azot (care a rezultat în urma descompunerii unor substanţe organice sărace în azot).

Procesul de humificare este puţin cunoscut. Majoritatea cercetătorilor consideră că humusul are o origine biogenă, fiind corelat cu procesul de lignoliză. Humificarea evoluează lent (substanţele humice au vîrste între 20 – 50 ani), timp în care substanţele humice sunt reciclate continuu (mineralizate) şi resintetizate.

Alcătuirea substanţelor humice
Totalitatea acizilor organici care sunt specifici solului şi care intră în alcătuirea humusului, poartă numele de acizi humici.

Acizii humici reprezintă substanţe organice specifice humusului. Ei sunt compuşi macromoleculari, care conţin un număr mare de nuclee aromatice îmbogăţite în carbon şi azot.

În alcătuirea lor complexă intră toate elementele chimice, prezente în substanţele organice vegetale şi animale, pe seama cărora se formează humusul:

C, H, O, N, Si, Al, Fe, Ca, Mg, K, Na, S, P etc. O pondere mare o au: C, H, O, N, care oscilează între limitele : C: 40 – 68%; H: 3 – 6%; O: 31 – 48 % şi N: 2– 8 %.

Merită subliniat faptul că azotul, important nutrient pentru plante, este prezent în structura substanţelor humice.

În general, resturile organice în totalitatea lor, sunt bogate în carbon şi mai sărace în azot. De aceea, în cazul materiei organice proaspete, raportul C/N are valori ridicate, cuprinse în medie între 60 – 90 (C/N = 90 la paie, 50 la litiera de foioase). Pe parcursul humificării, raportul C/N prezintă valori tot mai scăzute faţă de materialul organic proaspăt (valorile extreme ale raportului C/N sunt 7 respectiv 35 –40).

În condiţii normale, raportul dintre carbon şi azot din humus este relativ constant. Astfel, în condiţii de climă relativ caldă şi puţin umedă din zona de stepă şi silvostepă, raportul C/N are valori scăzute, cuprinse între 10– 15, deoarece vegetaţia ierboasă este bogată în azot şi substanţe proteice. În condiţii de pH alcalin, neutru – slab acid, humificarea cuprinde aproape întreaga cantitate de resturi organice, formîndu-se un humus mult cantitativ şi de bună calitate, în care domină acizii huminici. În zone cu climă mai umedă şi mai răcoroasă, unde predomină vegetaţia lemnoasă, săracă în proteine şi în azot şi în condiţii de reacţie acidă, humificarea este mai lentă, mai slabă şi mai puţin profundă (predomină resturi organice slab humificate sau în curs de humificare), rezultînd acizi fulvici şi un humus de calitate slabă şi
în cantitate mică.

Raportul Carbon-Azot ne dă informaţii asupra conţinutului de azot din humus şi din sol (cu cît raportul C/N este mai mic, cu atît bogăşia în azot a solului este mai mare). La un raport C/N mai mare de 25, mineralizarea este lentă, evidenţiindu-se o cantitate mică de azot
mineral.

Raportul C/N este mai mic şi mai puţin variabil în condiţiile climatului arid, care favorizează o descompunere rapidă a resturilor organice şi mai ridicat în condiţii climatice ce favorizează acumularea materiei organice din sol.

După Chiriţă, 1955, valorile C/N pentru diferite soluri din România sunt: în cazul cernoziomurilor 12,5 – 13,5, în cazul cernoziomurilor cambice 14 – 15, în cazul preluvosolului 12,5 – 14, în cazul luvosolurilor 10 – 15,5 şi în cazul spodosolurilor 13 – 15,5.

Valoarea raportului C/N pentru acelaşi sol, are valori diferite în funcşie de latitudine şi deci de condiţiile climatice. Astfel, cernoziomurile din zona agricolă din sud (Bărăgan), au un raport C/N cuprins între 9,5 – 11,0. Cernoziomurile din nordul ţării (din Cîmpia Moldovei), valoarea C/N este de 8,5 – 10,0. Luvosolurile din sudul ţării au valoarea C/N 9,0 – 10,5, iar pentru cele din nordul ţării, valorile raportului C/N, oscilează între 7,5 – 9,0.

În general, resturile organice vegetale au un raport C/N cuprins între 50 – 100. Pe parcursul humificării valorile acestui raport scad foarte mult (aproximativ cu 60 – 70 %). Atît plantele cît şi microorganismele au nevoie de surse de hrană cu azot. Se consideră că atunci cînd valoarea raportului C/N se apropie de 10, procesul de descompunere a resturilor organice s-a încheiat.

Raportul acizi huminici/acizi fulvici

Acizii huminici asigură solului o fertilitate potenţială mai ridicată faţă de
acizii fulvici. Cu cît solul este mai bogat în acizi huminici, cu atît acesta va avea
însuşiri fizice şi chimice mai bune.

Acizii huminici se formează din descompunerea resturilor vegetale ierboase sub acţiunea
bacteriilor aerobe. Au o culoare neagră, pînă la brun închis. Sunt bogaţi în azot şi
substanţe proteice şi s-au format şi se formează în climat temperat mai cald şi mai
uscat din stepa semiaridă şi semiumedă şi în silvostepă, în condiţii de rocă bogată
în calciu şi în prezenţa unei reacţii neutre – slab alcaline şi slab-acide.

Compoziţia elementelor diferă în diferite tipuri de sol, probabil din cauza conţinutului variabil de acizi fulvici şi anume:
- acizii huminici din cernoziom C – 58,4 %; H – 3,3 %; O – 34,7 %;
- acizii huminici din luvisol albic C – 52,4 %; H – 4,8 %; = - 39,1 %.

Acizii fulvici sunt specifici pentru materia organică de natură lemnoasă, care are un conţinut redus de azot şi substanţe proteice şi elemente bazice. Se formează predominant în zona forestieră cu umiditate mai mare (precipitaţii peste 600 mm anual), prin descompunerea resturilor vegetale rezultate în mare parte de la vegetaţia forestieră, sub acţiunea mai activă a ciupercilor şi mai slabă a actinomicetelor şi bacteriilor (comparativ cu zonele de stepă şi silvostepă). În 1919, Oden a denumit acizii fulvici, ca fiind substanţele extrase cu apă din turbă. Reprezintă masa principală în solurile acide: spodosoluri, luvosoluri.

Acizii fulvici sunt substanţe humice acide, de culoare gălbuie, cu masă moleculară mai mică (între 2000 – 9000) şi cu grad de polimerizare mai redus. Ei reprezintă un stadiu iniţial în procesul de humificare.

Predomină în solurile acide şi puternic acide, unde ajung pînă la un procent de 70 % din conţinutul total de humus. În solurile slab acide şi neutre, procentul acizilor fulvici coboară pînă la 10 – 20 %.

Cantitatea de azot din acizii fulvici este de 20 – 49 % din totalul azotului solului. Au o capacitate de schimb cationic (mai mică faţă de acizii huminici).

Se deosebesc 2 categorii mari de humus cu 5 tipuri principale: mull, moder şi mor (pentru condiţii predominant aerobe) anmor (pentru condiţii de anaerobioză temporară) şi turbă (pentru condiţii de anaerobioză permanentă).

Humus mull – este specific pentru medii bine aerate şi bine drenate. Este
rezultatul unor procese de humificare foarte înaintate, sau de humificare completă a resturilor organice. Humusul este intim amestecat cu partea minerală a solului. În geneza mullului, un rol important îl au microorganismele (bacteriile mai ales) şi forma edafică (viermii de pămînt foarte numeroşi care realizează fragmentarea, mărunţirea, ingerarea şi digerarea parţială a resturilor organice prehumificabile).

Materia organică iniţială ierboasă, a suferit modificări complexe care au favorizat acţiunea de degradare şi transformare finală de către bacterii (mai ales), actinomicete şi fungi.

Este slab acid şi de culoare brun închis sau negru, fără resturi de fragmente de ţesuturi organice vegetale vizibile la microscop. Se formează în condiţii de climă favorabilă pentru o activitate biologică intensă, în soluri bogate în substanţe nutritive, fiind caracteristic solurilor fertile, celor de sub păşuni şi păduri de foioase.

Sunt 2 tipuri de humus mull: mull calcic şi mull forestier.

Mullul calcic este saturat cu baze şi s-a format într-un mediu foarte activ
biologic (climat temperat, roci calcaroase, climat subarid sub o vegetaţie de stepă). Este specific pentru cernisoluri şi alte soluri de cîmpie (faeoziomuri, kastanoziomuri), soluri formate pe roci bogate în calciu, sub acţiunea bacteriilor şi actinomicetelor (mai ales). Este cel mai bun tip de humus, din cauza procentului ridicat de acizi huminici legaţi strîns de coloizii minerali. Are culoare brun închis, reacţie neutră spre slab alcalină şi raport C/N scăzut (în jur de 10) şi se formează în zonele de stepă.

Mull forestier este specific pentru soluri formate sub vegetaţia forestieră
de foioase, sub acţiunea ciupercilor. Apare şi în soluri agricole rezultate în urma defrişărilor. Rocile sunt sărace în calciu.

Din punct de vedere morfologic, se aseamănă cu mullul calcic, însă din punct de vedere genetic, s-a format sub acţiunea ciupercilor, avînd un pH acid în jur de 5 (5,5 – 6,5), un raport C/N între 10 – 20 şi V = 50 – 60 %. Au o culoare mai deschisă fiind alcătuit predominant din acizi fulvici (mai slab, spre moderat polimerizaţi).

Humus Moder este un tip de humus intermediar între mull forestier şi
mor. Este alcătuit din materia organică mai slab humificată şi parţial legată de partea minerală. Se formează în soluri de pădure din regiuni înalte, sub acţiunea ciupercilor acidofile, care nu permit humificarea completă a resturilor organice într-un an de zile. Are o activitatea biologică redusă, precum şi o microfloră săracă.

Humus mor (brut) este specific pentru soluri cu activitate biologică
slabă, rezultînd printr-o mineralizare lentă şi foarte lentă. Este specific pentru solurile pădurilor de conifere (sau pajişti alpine), cu o activitate biologică slabă sub acţiunea ciupercilor acidofile din zona montană. Se acumulează straturi groase de litieră. Este alcătuit din resturi organice slab humificate şi puţin mărunşite, fiind un humus slab polimerizat, dominat de acizi fulvici. Este specific solurilor puţin active şi sărace în nutrienţi, rezultat prin degradarea fermentativă a litierei. Gradul de saturaţie cu baze este scăzut, raportat C/N este cuprins între 25 – 40, cu reacţie puternic acidă (pe roci acide).

Principalele însuşiri ale substanţelor humice

Capacitatea ridicată de absorbţie şi schimb de cationi. Prin schimb
cationic şi complexarea unor metale, humusul are rol important în
dinamica şi asimilarea nutrienţilor;

- capacitate de dispersie în mediu acid sau alcalin şi coagulare sub influenţa cationilor bazici;

- sunt compuşi macromoleculari care au proprietăşi specifice coloizilor şi care influenţează principalele însuşiri fizico-chimice ale solului;

- au capacitate mare de reacţie cu substanţe minerale şi organice, rezultînd compuşi organici şi organo-minerali ce alcătuiesc complexul absorbtiv al solului;

- prin compoziţia lor, substanţele humice reprezintă rezerva principală de nutrienţi care sunt eliberaţi treptat prin descompunere (după Eliade şi colab., 1983, raportul C/N/P/S din humus, este circa 100/10/1/1);

- reprezentînd masa organică, substanţele humice sunt principalul izvor şi stimulent pentru activitatea biologică din sol;

- din cauza activităţii chimice complexe, unele substanţe humice, în măsura în care sunt absorbite de plante, influenţează, mai mult sau mai puţin, procesele metabolice: sunt stimulate reacţiile de oxido-reducere, sinteza glucidelor, este modificată permeabilitatea citoplasmei,
precum şi alte însuşiri fiziologice, precum şi stimularea creşterii;

- sub acţiunea luminii solare, în moleculele de substanţe humice, apar concentraţii ridicate de radicali liberi (Schnitzer, 1977) ce se comportă ca fotosintetizatori pentru substanţele adsorbite sau legate.

În zone calde, deşi este un raport abundent de resturi organice, din cauza vitezei ridicate de descompunere, rezultă puţin humus (în climat ecuatorial se acumulează adesea humus mai puţin faţă de subzona pădurilor din zona temperată).

Humusul nu se acumulează decît atunci cînd factorii puternic limitativi, împiedică acţiunea de descompunere a microorganismelor. Un astfel de factor este oxigenul. Tocmai de aceea, în locuri joase, inundabile, slab drenate, cu tot climatul ectuatorial, materia organică începe să se acumuleze, întrucît se descompune foarte lent, rezultînd soluri organice.

Rolul şi importanţa humusului în natură

Humusul are efecte benefice (substrat organic complex)asupra vieţii din sol şi asupra însuşirilor solului. Prin activitatea microorganismelor, se degajă CO2 cu rol activ în intensificarea proceselor de alterare a materiei organice şi minerale din sol.

- are un rol important în formarea structurii glomerulare şi grăunţoase, prin cimentarea particulelor de sol;

- indirect, joacă rol important în îmbunătăşirea porozităşii solului şi consistenţei, a permeabilităţii pentru aer şi apă. Humusul asigură reţinerea şi conservarea apei accesibile pentru plante;

- influenţează pozitiv creşterea capacităţii de reţinere a apei în forme
accesibile plantelor;

- alături de argilă, ajută la împiedicarea levigării nutrienţilor şi
acşionează drept rezervor de nutrienţi, pe care îi stochează şi îi
eliberează la nevoie;

- prin culoarea închisă, determină absorbşia radiaşiilor solare calorice,
mărind gradul de încălzire a solului;

- capacitatea de reţinere şi schimb de ioni;

- modificarea permeabilităşii membranei celulelor vegetale;

- participarea directă în metabolismul plantelor prin stimularea activităţii unor enzime, precum şi utilizarea directă de către plante, a compuşilor care rezultă din descompunerea substanţelor humice.

Comparativ cu resturile organice, substanţele humice sunt mai rezistente la atacul microorganismelor şi ca urmare, elementele nutritive din humus, se eliberează în mod treptat. Astfel, % de humus din sol nu numai că nu se micşorează, ci de cele mai multe ori creşte.

Acizii humici, care sunt componenţi principali ai humusului, au însuşiri coloidale de reţinere şi schimb cationic (humusul împreună cu argila formează complexul argilo-humic al solului). Prin reţinere şi schimb de cationi, se pun în libertate în soluţia solului, principalele elemente nutritive: Ca, Mg, P, K, pentru a fi la dispoziţia plantelor.

Profilul de sol

Profilul de sol, denumit şi profil pedogenetic, este constituit dintr-o succesiune de orizonturi pedogenetice desfăşurate pe adâncime, de la suprafaţa terenului şi până la roca de solificare sau materialul parental nealterat, sau până la adâncimea la care se găseşte apa freatică într-o secţiune verticală.

Profilul de sol reprezintă cel mai important criteriu în stabilirea originii si evoluţiei solului.

Procesele de formare a solului

Procesul de formare a solului prin bioacumulare

Procesul de bioacumulare constituie fundamentul solificării şi determină acumularea de substanţe organice (humus) în orizontul de la suprafaţa profilului de sol. Organismele vegetale şi animale, intervin în transformarea materialul organic vegetal rămas la suprafaţa şi/sau în orizontul de la suprafaţa profilului de sol, astfel încît materialul vegetal aflat în diferite stadii de transformare, este legat treptat de partea minerală a solului, determinînd humificarea, pe fondul diferenţierii unui orizont humifer de bioacumulare, de tip A.

Condiţiile de mediu şi cele de substrat litologic, influenţează major asupra procesului de bioacumulare, astfel încît în zona de stepă, pe materiale parentale bogate în elemente bazice, are loc o acumulare humico-calcică, cu formarea de substanţe humice stabile (de culoare închisă) şi saturate în special în ioni de calciu, în timp ce în zona de pădure, caracterizată prin precipitaţii abundente, prin lipsa elementelor bazice la nivelul materialului parental şi prezenţa unei vegetaţii mixte cu caracter acidofil, are loc o levigare a substanţelor minerale şi organice,
determinînd o bioacumulare acidă.

Procesul de argilizare
Argilizarea este un proces complex de alterare a silicaţilor primari din sol, care are ca efect apariţia materialelor argiloase. Prin argilizare se formează un orizont specific.

Procese de gleizare şi stagnogleizare
Cele două procese se desfăşoară în condiţiile unui exces accentuat şi prelungit de apă freatică sau de apă provenită din precipitaţii, stagnantă pe profil la nivelul unui orizont slab permeabil, sau practic impermeabil (Bt).

Condiţiile de anaerobioză sau alternanţa condiţiilor de anaerobioză cu cele
aerobe, favorizate de excesul permanent sau temporar de apă freatică sau pluvială,
determină manifestarea pe profil a proceselor de reducere şi a celor de oxidare, cu
reducerea compuşilor de fier şi mangan, pe fondul unei mobilizări şi concentrări
accentuate pe feăele sau în interiorul elementelor structurale, la nivelul porilor, în
lungul fisurilor şi a canalelor de rădăcini.

Procese de eluviere şi iluviere
Acţiunea acestor procese determină o diferenşiere pe verticală a profilului de sol.

Eluvierea şi iluvierea sunt procese generale, cu acţiune interdependentă, determinate în special de transportul în soluţie sau în suspensie a unor constituenţi ai solului, prin intermediul apei (curentulul descendent şi ascendent). Cele două procese se desfăşoară cu intensitate variabilă, determinată de condiţiille de solificare (în special de condiţiile climatice). Deplasarea pe profil a unor constituenţi, poate fi determinată şi de activitatea organismelor şi
microorganismelor, de alternanţa fenomenelor de îngheţ-dezgheţ şi contracţie-gonflare,
etc.

Procesul de criptopodzolire este determinat de translocarea slabă de materie organică şi sescvioxizi de aluminiu şi de acumularea materialului amorf humic şi aluminic şi mai puţin material amorf feric, cu formarea unui orizont Bcp, întîlnit la criptopodzoluri şi la subtipurile criptospodice ale altor tipuri de sol. Acest proces este evidenţiat numai prin analize chimice.

Procesul de andosolizare
Este determinat de acţiunea coraborată a proceselor de dezagregare şi alterare asupra rocilor vulcanice, cu acumularea materialului amorf în profilul solului.

Procesul de salinizare
Procesul de salinizare determină o acumulare la nivelul unor orizonturi din cadrul profilului de sol a sărurilor uşor solubile (NaCl ; Na2SO4; Na2CO3; MgCl2; MgSO4).

Procesul de sodizare (alcalizare)

Procesul de sodizare, sau alcalizare este cunoscut ca un proces tipic de formare a soloneţurilor, proces prin care sodiul este adsorbit în complexul argilohumic al solurilor, pe fondul unor valori pH mai mari de 8,4 şi al prezenţei Na2CO3, NaHCO3.

Procesele vermice sunt caracteristice solurilor din zona de stepă şi silvostepă. Aceste procese se desfăşoară pe fondul unei activităţi intense a faunei. Sub influenţa acţiunii diverselor organisme din sol ( insecte, rîme, cîrtiţe, şoareci, popîndăi, hîrciogi), o mare parte din masa solului este ingerată. O altă parte este deplasată dintr-un orizont în altul, determinând atenuarea coprogenă a limitelor dintre orizonturi. Astfel, pentru zona de stepă, pe suprafaţa de 1 ha, s-au numărat circa 3000 de vizuini de popîndăi şi circa 40000 de galerii de şoareci.

Procesele vertice
Sunt caracteristice solurilor cu un conţinut mai mare de 30% argilă, predominant gonflantă, cît şi solurilor din zone climatice, unde în decursul anului, perioadele umede alternează cu perioade secetoase. În perioadele secetoase, în lipsa apei, materialul de sol suferă contracţii puternice şi apar crăpături largi care fragmentează masa solului. În perioadele umede, cu exces de apă, materialul de sol desprins şi depus la baza crăpăturilor îşi măreşte volumul, elementele structurale sunt presate, răsturnate sau întoarse şi alunecă unele peste altele, schimbându-şi pozişia şi determinînd formarea la suprafaţa solului, a unui microrelief de coşcove sau de gilgăi, cu numeroase microdenivelări.

Reacţia solului

Reacţia solului este o însuşire chimică importantă şi este determinată de raportul dintre concentraţia ionilor de H+ (sub formă de hidroniu H3O+) şi ionii de OH- din soluţia solului.
Însuşirea solului de a disocia ioni de hidrogen (H+), sau hidroxil (OH-), la contactul cu apa, este numită reacţia solului. Această însuşire importantă pentru chimismul solului este hotărîtoare pentru geneza şi evoluţia solului.

Reacţia solului are un important rol în dinamismul proceselor de alterare a părţii minerale a solului, precum şi în mineralizarea materiei organice, în mobilitatea elementelor chimice din sol şi în dinamica absorbţiei elementelor nutritive de către plantă. Viaţa microorganismelor solului, precum şi procesele vitale din celula vegetală a plantelor, sunt condiţionate puternic de cantitatea de ioni H+ din soluţia solului.

Prezenţa în soluţia solului a bicarbonaţilor şi carbonaţilor, a CO2, a humusului acid, a microorganismelor, a secreţiilor rădăcinilor, determină îmbogăţirea acesteia, în diferite concentraţii a ionilor de H+ şi OH-.

Noţiunea de pH

Atunci cînd într-o soluţie, într-un anumit volum, se află acelaşi număr de ioni H+ şi ioni OH- , se spune că reacţia acelei soluşii este neutră. Cînd ionii H+ sunt într-un număr mai mare decît ionii OH-, reacţia este acidă. Cînd ionii OH sunt într-un mai mare faţă de ionii H+, reacţia este alcalină.

Apa pură, fără CO2 are în stare disociată un număr egal de ioni H+ şi ioni OH- şi de aceea are o reacţie neutră. Conşine la un litru, acelaşi număr de ioni de H+ şi OH- , adică acelaşi număr de ioni-gram de H+ şi OH-.

În cazul solurilor din România, valorile pH sunt cuprinse între 3,5 şi 9,5. Solurile cu reacţie acidă (cu pH-ul sub 6,0), precum şi cele cu reacţie alcalină (cu pH-ul peste 8), trebuie ameliorate cu ajutorul amendamentelor calcaroase pe soluri acide şi cu ghips şi fosfogips pe soluri alcaline.

Pe lîngă plantele de cultură care au reacţii deosebite faţă de reacţia solului, menţionăm că şi microorganismele din sol au de asemenea, diferite cerinţe faţă de pH. De exemplu, bacteriile preferă o reacţie în jur de neutru şi slab acid (pH – 6,8), pe cînd ciupercile preferă o reacţie acidă (pH 4-5).

Asimilarea nutrienţilor de către plante şi microorganisme este influenţată de reacţia solului. Oligoelementele sunt asimilate mai uşor în mediu acid şi mai greu şi mediu alcalin.

Elementele Ca şi Mg sunt mai uşor asimilate în cazul reacţiei neutru – slab alcaline (pH-ul 7– 8,5). Azotul este uşor asimilat în condiţii de reacţie slab acidă (pH-ul 6,0 – 6,8).

Solurile prea acide şi prea alcaline au însuşiri fizice nefavorabile: structură degradată, porozitate mică, regim aerohidric deficitar.

Prezintă însuşiri chimice şi biologice nefavorabile mai ales solurile alcaline, în care este prezentă soda Na2CO3, care arde rădăcinile plantelor şi duce la blocarea unor microelemente (Bo, Zn, Cu, Mo).

Textura solului defineşte mărimea particulelor de sol în timp ce structura acestuia face referiri la modul în care aceste fracţiuni sunt dispuse împreună, definind natura sistemului de pori şi canale în sol.

Materia organică acţionează ca un liant între particulele individuale de sol, determinînd formarea unor grupări sau agregate de sol.

Compoziţia aerului din sol

Cu toate că aerul din sol provine în principal din aerul atmosferic,
compozişia lui diferă de a acestuia. Aerul atmosferic are 2 constituenţi principali:
N 78,31% şi 20,87% O2, restul fiind reprezentat de 0,76% Ar (gaz inert), CO2
(0,03 %), H (0,01 %) şi NH3 (urme).

Compoziţia aerului din sol este influenţată atît de intensitatea activităţii biologice cît şi de schimbul de gaze dintre sol şi atmosferă. Aerul din sol prezintă o compoziţie ce diferă de la un sol la altul, iar în cadrul aceluiaşi tip de sol, fluctuaţiile sunt în funcşie de anotimp şi de activitatea biologică. În orizonturile de suprafaţă ale solului, conţinutul în O2 poate oscila între
10- 20%, N între 78,5- 80,0%, iar CO2 între 0,2- 3,5%, la care se adaugă amoniac,
hidrogen sulfurat, metan, vapori de apă.

Procentul de CO2 creşte odată cu adîncimea, în timp ce procentajul de O2 scade. Aerul din solurile cu textură argiloasă, lipsite de structură sau cu structura slab dezvoltată, compacte, prezintă un conţinut mai mare de CO2 decît solurile cu textura mijlocie şi grosieră (lutoasă, luto-nisipoasă, nisipoasă), structurate şi afînate.

Procentul de CO2 este mai ridicat pe un sol cultivat decît pe un sol necultivat. P.S. Kassovici a stabilit că pe un hectar de grîu se degajă în sol, în cursul perioadei de vegetaţie circa 6000 kg CO2.

Volumul de aer al solului

Aerul în sol se găseşte în porii necapilari şi în porii capilari neocupaţi cu apă, astfel încît practic aerul lipseşte dintr-un sol saturat în apă. În cazul unui sol uscat volumul de aer este reprezentat de porozitatea totală.

Sub aspectul diferenţierii texturale, volumul de aer creşte de la un sol argilos spre un sol nisipos. Diferenţierea structurală a solului face ca volumul de aer din sol să fie mai scăzut în cazul unor soluri nestructurate, slab structurate sau cu structură distrusă, decît în cazul unor soluri cu structură bună, bine dezvoltată (grăunăoasă, glomerulară).

Raportul optim aer-apă în sol se realizează cînd porozitatea totală este de peste 50 %, fiind reprezentat în proporţii aproximativ egale de porozitatea capilară (de reţinere a apei) şi de porozitatea necapilară (de aeraşie). Acest raport optim se întîlneşte în solurile cu structură glomerulară stabilă, medie şi bine dezvoltată, cu o textură mijlocie (lutoasă, luto-argiloasă), nediferenţiată pe profil, bine afînate. Extremele, respectiv textura argiloasă, lipsa de structură, compactarea sau textura nisipoasă, structura monogranulară, afînarea excesivă duc, în primul caz, la crearea unor condiţii de exces de apă şi aeraţie slabă, iar în cel de al doilea caz la un deficit de umiditate şi o aeraţie intensă.

Cerinţele plantelor sub aspectul necesităţii optime de aer în sol, sunt diferite: 10 % la varza, 12 % la trifoi roşu, 20 % la lucernă, 26 % la grîu de toamnă, 31 % la porumb.

Condiţii bune de creştere şi dezvoltare a plantelor de cultură, sub aspectul volumului de aer, se realizează atunci cînd acesta reprezintă 15 - 30 % din volumul total al solului.

Capacitatea de absorbţie a razelor solare

Această proprietate termică depinde, în principal, de culoarea solului. Culoarea albă reflectă un procent foarte mare din radiaţia calorică, în timp ce culoarea neagră absoarbe un procent ridicat din radiaţia calorică. Astfel, solurile închise la culoare absorb pînă la 80 % din radiaţia solară, încălzindu-se mult mai repede decît solurile deschise la culoare care absorb circa 30 % din radiaţia solară.

Umiditatea solului sau conţinutul în apă influenţează, de asemenea, capacitatea de absorbţie a radiaţiilor solare. Între cele două noţiuni există o relaţie inversă, respectiv, la o umiditate scăzută capacitatea de absorbţie este mai mare, comparativ cu o umiditate puternică la care capacitatea de absorbţie este mică. Vegetaţia solului, gradul de acoperire a solului cu vegetaţie, influenţează, de asemenea, capacitatea de absorbţie a radiaţiilor solare, aceasta fiind mai scăzută în cazul unui sol acoperit de vegetaţie şi mai mare în cazul solului neacoperit.

Solurile închise la culoare se răcesc mai încet decît cele deschise, solurile acoperite de vegetaţie prezintă o scădere a temperaturii mai mică decît cele neacoperite şi, de asemenea, solurile mai umede prezintă o scădere a temperaturii mai redusă decît solurile uscate.

Culoarea solului

Prezenţa humusului imprimă solului o culoare neagră pînă la roşu-brun; compuşii fierului, în funcţie de gradul de hidratare şi de condiţiile de aerobioză sau anaerobioză, imprimă o culoare roşie, brun-ruginie sau gălbenă-portocalie şi respectiv o culoare albastră, albastru – verde, vineţiu; carbonatul de calciu, sărurile uşor solubile, argila şi silicea coloidală imprimă solului culori deschise, de la alb la cenuşiu.

Prezenţa la suprafaţa profilului a coloidului de humus imprimă în general orizontului de bioacumulare o culoare neagră, evidenţiind astfel o fertilitate naturală ridicată. Fertilitatea solului se micşorează de la solurile negre către cele brune, brune ruginii, roşii, cenuşii, galbene şi albicioase.

Ciupercile

Importanţa ciupecilor pentru activitatea biologică din sol este de necontestat, deoarece numeroase fenomene biologice din sol nu pot fi realizate decît de ciupercile solului (celuloza nu poate să fie degradată de către bacterii decît dacă a fost degradată lignina din jurul acesteia, cu ajutorul ciupercilor).
Citeşte mai mult!

Laura van Schöll, Cum să gestionezi fertilitatea solului (note de lectură)

Introducere

Producţiile au diminuat, iar agricultorii doresc să ştie cum să regăsească nivelul recoltelor precedente. Lipsa de fertilitatea solului antrenează o scădere a producţiilor şi favorizează în egală măsură dezvoltarea numeroaselor boli ale plantelor. Dacă fertilitatea este mediocră, plantele sunt lipsite de forţă şi devin mai sensibile la boli şi la paraziţi.

Prezenţa materiei organice în sol este esenţială pentru a-i menţine fertilitatea. materia organică este compusă din reziduuri de plante şi cadavre de animale, la care se adaugă humusul. Microorganismele din sol transformă reziduurile în humus.

Pentru a reda fertilitatea solului, trebuie să începem prin a păstra materia organică ce se află în sol.

Partea I. Fertilitatea solului şi practici agricole

2. Introducere

Practicile agricole care trebuie utilizate pentru creşterea fertilităţii solului sunt:
a) mulcirea;
b) îngrăşămintele verzi;
c) culturile asociate;
d) perioadele de pârloagă verde;
e) agricultura forestieră.

Mulcirea, culturile asociate şi agricultura forestieră au ca scop păstrarea solului acoperit pentru ca să se evite astfel evaporarea şi deshidratarea.

Arborii, care constituie o parte din sistemele agroforestiere, permit utilizarea substanţelor situate în straturile cele mai profunde ale solului.

Materia organică are numeroase proprietăţi care permit ameliorarea fertilităţii solului şi a structurii acestuia:
a) reţine multe substanţe nutritive;
b) reţine multă apă;
c) ameliorează structura solului;
d) stimulează creşterea organismelor din sol.

Humusul este materie organică complet descompusă, care dă o culoare închisă solului. Humusl este la rândul său descompus de organismele din sol.

Viteza de descompunere a materiei organice depinde în mare măsură de climă. Dacă aceasta este caldă şi umedă, materia organică se descompune mai repede decât dacă este rece sau uscată.

Avantajele arderii vegetaţiei pentru a pregăti terenul în vederea următoarei culturi:
a) se economiseşte multă muncă;
b) nu mai este necesar de îndepărtat vegetaţia de pârloagă şi buruienile;
c) cenuşa conţine numeroase substanţe nutritive sub o formă imediat utilizabilă;
d) prima recoltă de după arderea pârloagei este în general bună.

Totuşi, după câteva sezoane se constată efectele negative ale arderii vegetaţiei la nivelul substanţelor nutritive şi al fertilităţii solului. În cursul arderii se degajă în atmosferă mari cantităţi de azot şi de sulf care sunt pierdute pentru sol. Fosfatul din cenuşă se fixează pe particule de sol şi deci nu mai este disponibil pentru plante. Arderea regulată duce la diminuarea materiei organice proaspete, ceea ce are efecte negative pe termen lung. Solul nu mai are protecţie, riscă să fie acoperit de o crustă sau să fie supus eroziunii hidrice şi eoliene. Cenuşa este foarte uşoară şi e rapid dusă de vânt şi de ape.

Absenţa stratului vegetal al solului creşte considerabil temperatura acestuia în timpul zilei, ceea ce este nefast pentru organismele solului şi germinaţia seminţelor. Solul devine cald, uscat şi lipsit de microorganisme, în vreme ce plantele necesită un sol răcoros, umed şi bogat în microorganisme.

Pentru a se alege care practică agricolă este mai eficace, e important să luăm în consideraţie clima şi pantele eventuale ale terenului. În zonele umede unde plouă de-a lungul anului, îngrăşămintele verzi sunt adesea preferabile mulciului. Pe de altă parte, mulcirea este foarte avantajoasă în zonele subumede, pentru că nu rivalizează cu sursele de apă ale culturii principale.

3. Mulcirea

Mulcirea constă în acoperirea solului cu materie organică, precum resturi de plante, paie sau frunze, sau alte materiale: plastic sau pietricele.

Obiectivele sunt:
a) ameliorarea infiltrării;
b) protecţia solului împotriva eroziunii hidrice şi eoliene şi a deshidratării;
c) prevenirea supraîncălzirii solului;
d) creşterea nivelului de umiditate în sol.

Şi, dacă este vorba despre mulcire cu materie organică:
e) creşterea sau conservarea nivelului de materie organică în sol;
f) o mai bună utilizare a substanţelor nutritive conţinute în îngrăşămintele chimice;
g) stimul pentru organismele solului.

Avantajele mulcirii:
a) acoperind solul cu un strat de mulci se împiedică formarea unei cruste la suprafaţă; în plus vânturile violente nu mai iau cu ele particule de sol;
b) stratul de paie previne deshidratarea solului, crescând concomitent infitrarea apei în sol;
c) un sol neacoperit poate atinge temperaturi foarte înalte în timpul zilei ; stratul de paie asigură protecţia împotriva caniculei ;
d) descompunerea paielor creşte nivelul de materie organică a solului.

Inconvenientele şi limitele mulcirii:
a) anumite organisme beneficiază într-o asemenea măsură de creşterea umidităţii solului şi de protecţia împotriva temperaturilor ridicate, încât proliferează sub stratul de paie;
b) utilizarea paielor poate duce la creşterea riscului de apariţie a paraziţilor.

Se poate semăna prin stratul de paie, depunând seminţele prin găuri făcute special în acest scop. Aceste găuri se acoperă apoi, pentru ca păsările să nu scotocească după seminţe. Dacă stratul de mulci este prea gros, tinerelor plante le va fi greu să-l străbată.

4. Aportul de îngrăşăminte verzi

Această metodă constă în introducerea în pământ a plantelor verzi, nelignificate. Poate fi vorba despre plante care au crescut concomitent cu cultura principală, buruieni dintr-o pârloagă, sau frunzele arborilor.

Avantajele îngrăşămintelor verzi:
a) în cursul creşterii, aduc aceleaşi avantaje ca şi mulciul;
b) spre deosebire de mulci, absorb substanţele nutritive şi împiedică să fie spălate într-un moment în care nu există nici o cultură principală; când sunt incorporate în sol, eliberează substanţele pe care le-au incorporat;
c) îngrăşămintele verzi au un efect pozitiv asupra structurii solului graţie penetrării cu sistemele lor radiculare, stimulând dezvoltarea organismelor solului.

Inconvenientele şi limitele îngrăşămintelor verzi:
a) este o investiţie în timp şi muncă ce nu oferă avantaje evidente, precum banii şi mâncarea;
b) există o alternativă mai uşor de introdus: cultura asociată cu un îngrăşământ verde; pentru a evita concurenţa după substanţe nutritive, se plantează îngrăşăminte verzi mai târziu decât cultura principală.

Îngrăşămintele verzi sunt în general înglobate în sol cât timp sunt încă tinere şi bogate în apă. După câteva luni, micro-organismele le descompun complet. Dacă îngrăşămintele sunt mai dure, descompunerea se face mult mai lent, dar va dura mai mult.

5. Culturi asociate

Această metodă constă în cultivarea a două sau mai multe culturi pe acelaşi câmp. Combinând culturi cu tipuri de creştere diferite, se obţine o mai bună utilizare a luminii, a apei şi a substanţelor nutritive.

Obiectivele culturilor asociate sunt:
a) o creştere imediată a producţiei, spre deosebire de o monocultură, graţie:
a1) unei mai bune acoperiri a solului;
a2) unei utilizări optime a luminii soarelui;
a3) unei creşteri mai eficiente a rădăcinilor;
a4) un supliment de azot (dacă se utilizează fixatori de azot) ;
b) o repartizare a riscurilor de recoltă proastă pe mai multe plante, graţie:
b1) multiplicarea culturilor, dacă una nu merge, cealaltă tot poate aduce ceva;
b2) un efect limitat al bolilor şi al paraziţilor, aceştia atacând o specie, dar nu şi pe cealaltă.

Avantajele culturilor asociate:
a) fiecare cultură, datorită tipurilor de rădăcină diferite, îşi extrage substanţele nutritive şi apa din straturi ale solului şi locuri diferite; utilizarea resurselor este deci mai eficace;
b) se limitează difuzarea bolilor şi a paraziţilor;
c) culturile diferite se seamănă şi se recoltă în perioade diferite, menajând forţa de muncă.

Inconvenientele culturilor asociate:
a) din cauza densităţii plantelor, lupta împotriva bolilor, a paraziţilor şi a buruienilor devine fizic mai dificilă;
b) este greu de mecanizat un sistem de culturi asociate.

Se asociază adesea cerealele şi fasolea.

6. Perioadele de pârloagă verde

În timpul rezervat pârlogii verzi se seamănă sau se stimulează speciile care au calităţi superioare celor care ar creşte spontan în aceeaşi perioadă.

O astfel de perioadă permite restabilirea mai rapidă a fertilităţii solului. Inconvenientul este că agricultorii trebuie să investească bani şi timp semănând specii care nu le vor aduce nici un avantaj financiar.

Metoda constă în semănarea sau stimularea speciilor care au caracteristicile următoare:
a) acoperirea rapidă a solului;
b) producţie ridicată de biomasă;
c) fixarea azotului;
d) dezvoltarea unui sistem radicular profund;
e) fără riscuri de împrăştiere pe câmpurile vecine, sub forma de seminţe purtate de vânt;
f) uşor de incorporat în sol;
g) de preferinţă cu produse utilizabile (fructe, ţăruşi, pari, remedii, hrană).

7. Agricultura forestieră

Cuprinde toate formele de utilizare a pământului care constă în a cultiva specii lemnificate (arbori şi arbuşti) în asociere cu o altă vegetaţie sau animale.

Obiectivele cele mai importante sunt:
a) împiedicarea pierderii de substanţe nutritive;
b) furnizarea unei protecţii împotriva eroziunii eoliene şi hidrice;
c) furnizarea de mulci organic;
d) obţinerea de produse de valoare;
e) un mediu mai adaptat pentru animale.

Avantajele agriculturii forestiere :
a) copacii şi arbuştii au rădăcini mai profunde, care ajung la adâncimi unde plantele cu sisteme radiculare superficiale nu au acces ; substanţele nutritive cad pe sol sub formă de frunze, formând mulci;
b) arborii şi arbuştii formează garduri vii;
c) plantarea de arbori facilitează obţinerea anumitor produse (fructe, furaje, combustibil, produse medicinale, material de tâmplărie şi dulgherie);
d) umbră pentru animale pe perioada caniculei.

Plantele perene cultivate în garduri vii trebuie să răspundă următoarelor cerinţe:
a) să fie uşor de plantat;
b) să aibă o creştere rapidă ;
c) să producă biomasă;
d) să reziste tunderilor frecvente;
e) să fie fixatoare de azot;
f) să aibă un sistem radicular profund (este mai bine să se utilizeze seminţe decât butaşi, căci plantele semănate direct dezvoltă sisteme radiculare mai profunde).

Partea a II-a. Fertilitatea solului şi fertilizarea

8. Introducere : balanţa substanţelor nutritive

Următoarele procese provoacă o pierdere de substanţe nutritive :
a) recolta (toate substanţele);
b) evaporarea (mai ales azot);
c) şiroirea (mai ales azot);
d) fixarea (mai ales fosfor) ;
e) eroziunea (toate substanţele).

Există aport de substanţe nutritive în următoarele procese :
a) descompunerea de materie organică (toate substanţele nutritive);
b) fixarea de azot;
c) expunerea la intemperii (mai ales potasiu şi magneziu);
d) aportul de îngrăşăminte chimice (mai ales azot, fosfor şi potasiu);
e) ploaia.

9. Compostul

Îngrăşământ ideal. În regiunile cu ploi violente, descompunerea se face foarte uşor pe câmp, şi este inutil să se facă o compostare separată.

Avantajele compostului în raport cu mulcirea şi îngrăşămintele verzi :
a) compostarea distruge bolile şi paraziţii, precum şi seminţele buruienilor;
b) şobolanii şi şoarecii îşi pot face cuiburi sub paie şi frunze, însă niciodată în compost;
c) dacă se incorporează în sol îngrăşăminte în zonele cu ploi violente, azotul poate fi spălat;
d) anumite materiale au un raport carbon-azot foarte ridicat, fapt care poate imobiliza azotul; după compostare acest risc dispare ;
e) substanţele nutritive şi materia organică sunt pierdute atunci când se ard reziduurile plantelor sau vegetaţia de pârloagă ; efectul pozitiv al cenuşii nu durează decât un sezon ; compostând materialul, efectul pozitiv durează mult mai mult.

Inconvenientele şi limitele compostării:
a) compostatul cere multă muncă ;
b) raritatea materiei organice şi utilizarea ei cu titlu de combustibil ;
c) atracţia faţă de animale dăunătoare;
d) mirosul poate fi dezagreabil.

Chiar dacă se poate face compost şi fără bălegar, efectul pozitiv al acestuia din urmă este inegalabil. Cea mai bună proporţie este de o parte bălegar la trei părţi deşeuri vegetale.

Grămada de compost trebuie să fie relativ umedă, să aibă consistenţa unui burete umezit. Dacă e prea umed, va putrezi mai degrabă decât să se descompună. Dacă e prea uscat, bacteriile şi mucegaiurile nu se vor putea dezvolta.

Bacteriile şi mucegaiurile au nevoie de ventilaţie. Aceasta se obţine amestecând materiale fine cu materiale brute.

Temperatura grămezii de compost trebuie să fie de 60-70 grade Celsius. Pentru a atinge această temperatură, dimensiunile grămezii trebuie să fie de minim 1 metru înălţime şi 1 metru lărgime. Totuşi, nu trebuie să depăşească 1,5 m înălţime şi 2,5 m lăţime.

10. Gunoiul de grajd

În general este vorba despre excremente animale amestecate cu paie şi frunze.

Gunoiul proaspăt care iese din grajd nu este utilizabil imediat. În primele etape ale descompunerii sunt eliberate anumite substanţe care riscă să frâneze creşterea plantei şi să ardă frunzele.

Avantajele conservării gunoiului de grajd înainte de răspândirea pe câmp:
a) raportul carbon - azot diminunează;
b) substanţele nocive eliberate în primele etape ale îmbătrânirii sunt eliminate;
c) seminţele de buruieni sunt descompuse lent şi-şi pierd puterea germinativă;
d) puţine substanţe nutritive sunt pierdute din cauza şiroirii şi a evaporării ;
e) bălegarul vechi este mai uşor de transportat.

Partea a III-a. Cadrul teoretic

12. Substanţele nutritive ale plantelor

Substanţele nutritive de care o plantă are nevoie pentru a-şi duce la capăt un ciclu integral de creştere se numesc substanţe nutritive esenţiale. Un deficit al uneia dintre acestea din urmă va avea consecinţe pentru plantă (ex: absenţa florilor, a seminţelor sau a bulbilor). Plantele absorb şi substanţe de care nu au nevoie (sodium) sau care riscă să fie nocive (aluminiu sau manganeziu).

Substanţele nutritive esenţiale sunt divizate în două grupe :
a) macroelemente, de care plantele au nevoie în cantităţi mari (C, H, O, N, P, K, Ca, S, Mg) ;
b) oligoelemente, de care plantele au nevoie în cantităţi mici (Fe, Mn, B, Z, Cu, Mo).

Oligoelementele sunt şi ele importante, dar cantităţile necesare sunt atât de slabe încât o carenţă a unuia sau a altuia dintre ele nu se întâmplă decât în situaţii deosebite.

Azotul este important pentru formarea proteinelor plantei, stimulând creşterea tulpinii şi a frunzelor. Dacă lipseşte, frunzele au o culoare verde deschis, sau chiar galbene. O carenţă gravă împiedică înflorirea plantelor.

Fosforul stimulează dezvoltarea rădăcinilor plantelor. Carenţa în fosfor limitează creşterea, planta rămânând închircită. Frunzele sunt verzi-albastre închis. Anumit plante iau o tentă violacee.

Potasiumul este necesar fermităţii plantei. Îi dă forţă şi o dotează cu un sistem radicular dezvoltat. Plantele lipsite de potasium rămân mici şi slabe iar frunzele lor cad. Pe frunze apar pete deschise la culoare, apoi întreaga frunză se colorează în maro. Plantele sunt mai puţin rezistente la secetă şi se usucă mai repede.

Sulful este necesar formării de compuşi organici, de vitamine şi de alţi compuşi ai plantelor. Simptomele sunt aceleaşi ca şi la carenţa de azot. Creşterea plantei este frânată şi tijele sunt rigide, lemnificate şi subţiri.

Carenţa în calciu se manifestă prin frunze galbene, deformate şi mici. Rădăcinile sunt mici şi riscă să putrezească. Tulpina este moale.

Carenţa în magneziu se manifestă prin pete colorate pe frunze, şi riscă să întârzie coacerea seminţelor.

13. Caracteristici importante ale solului

Jumătate din sol este constituită din particule solide şi materie organică. Cealaltă jumătate este formată din pori.

Particulele solide se clasifică în :
a) pietricele şi pietre (mai mari de 2 mm) ;
b) nisip (mai mici de 2 mm) ;
c) nămol (între 0,002 mm şi 0,050 mm) ;
d) argilă (sub 0,002 mm).

Particulele de argilă sunt cele mai mici din sol. Sunt în măsură să absoarbă substanţele nutritive şi să le reţină. Porii dintre particulele de argilă sunt foarte mici. Argila se dilată când este umezită. Rămâne compactă. Este foarte solidă şi foarte dură.

Lutul este la jumătatea distanţei dintre argilă şi nisip. Absoarbe greu substanţele nutritive. Nu aderă, semănând cu talcul când este uscat şi cu săpunul când este înmuiat.

Particulele de nisip pot fi distinse cu ochiul liber. Absorb foarte puţin substanţele nutritive. Porii care le separă sunt mari, de aceea nu au aderenţă.

Insectele şi micro-organismele care trăiesc în sol au un efect pozitiv asupra structurii solului.

În general, materialul organic vechi şi grosier are un raport carbon – azot ridicat, altfel spus conţinutul său în azot este scăzut. Pe de altă parte, materialul proaspăt şi suculent are un conţinut ridicat de azot.

Atunci când se evaluează disponibilitatea unui sol pentru agricultură, se iau în calcul următorii factori:
a) textura şi structura solului;
b) prezenţa straturilor impermeabile ;
c) nivelul de materie organică şi de viaţă în sol;
d) rezervele în substanţe nutritive;
e) nivelul pH-ului.

Un sol care conţine pori de dimensiune diferită este bun. Dacă porii sunt toţi fie mici, fie mari, structura solului este mediocră.

Se poate determina categoria de structură a solului efectuând câteva teste simple :
a) se formează o biluţă de 2,5 cm diametru pornind de la conţinutul unei linguriţe de pământ fin;
b) se toarnă apă, picătură cu picătură, până pământul începe să se lipească de mână ;
c) cum este solul la pipăit : granulos sau lipicios?
d) încercaţi să formaţi un cubuleţ cu pământul;
e) încercaţi să rulaţi cubuleţul; dacă izbutiţi, cum este suprafaţa noii forme, strălucitoare sau ternă?
f) încercaţi să faceţi un ineluş din rulou;
g) pornind de la ineluş, vedeţi dacă solul este lipicios, friabil sau se dezagregă, când este umed şi când este uscat.

Dacă solul este nisipos: este foarte granulos, nu murdăreşte degetele, nu se poate alcătui nici o formă geometrică, nu aderă nici când este umed, nici când este uscat.

Dacă solul este nisipos-lutos: este foarte granulos, formează cubuleţe lipsite de soliditate, dar nu rulou sau ineluş, are puţină coeziune la umezeală dar deloc dacă este uscat.

Dacă solul este lutos: se prezintă ca o pudră fină, poate forma cubuleţ, formează un rulou neregulat cu suprafaţă mată, nu formează ineluş, când este umed prezintă proprietaţi de săpun, iar când este uscat este prăfos.

Dacă solul este argilos-nămolos: este lipicios, se formează cubuleţ şi rulou cu suprafaţă strălucitoare, dar nu şi inel, când este umezit este foarte dur, iar când se usucă are duritate mică spre normală.

Dacă solul este argilă uşoară: nu este deloc granulos, doar lipicios, face cubuleţ solid, face rulou cu formă bună şi suprafaţă strălucitoare, face inel pe suprafaţa căruia apar fisuri, dacă este umed e foarte dur, uscat devine şi mai dur, fără praf.

Dacă solul este argilă grea: este foarte lipicios, face cub solid, face rulou cu formă bună şi suprafaţă strălucitoare, face inel fără fisuri, dacă este umed e foarte dur, uscat devine şi mai dur, fără praf.

Solurile nisipoase sunt afânate şi friabile. Au ventilaţie şi drenaj bun, sunt uşor de lucrat indiferent de gradul de umezeală. Dezavantajul este că reţin greu apa şi substanţele nutritive pentru plante.

Un sol care are aceeaşi cantitate de argilă, de nămol şi de nisip se numeşte sol lutos. Acest sol ideal reţine bine apa şi substanţele nutritive, are un drenaj bun şi o ventilaţie adecvată, şi este uşor de lucrat.

Argilele negre şi brune au pori mici, drenajul şi ventilaţia lor sunt proaste.
Citeşte mai mult!

Laura van Schöll, Cum să gestionezi fertilitatea solului (note de lectură)

Prezenţa materiei organice în sol este esenţială pentru a-i menţine fertilitatea. Organismele din sol transformă materia proaspătă organică în humus. Acesta din urmă dă culoarea închisă a solului, permiţând reţinerea apei şi a substanţelor nutritive.

Spre deosebire de îngrăşămintele organice, îngrăşămintele chimice acţionează imediat asupra plantelor. Îngrăşămintele organice trebuie mai întâi să se descompună în substanţe nutritive înainte de a putea fi utilizate de către plante. Asta înseamnă că materia organică nu are efect decât pe termen lung, în timp ce îngrăşămintele chimice acţionează imediat, uneori şi în termen de câteva zile, asupra fertilităţii solului. Totuşi, îngrăşămintele chimice sunt epuizate după un sezon, în vreme ce materia organică continuă să amelioreze fertilitatea şi structura solului.


Partea I. Fertilitatea solului şi practicile agricole

Metodele pe care agricultorul le poate utiliza pentru îmbunătăţirea calităţii pedologice, fără să cheltuiască prea mult şi cu efect ecologic asigurat, sunt:
a) mulcirea;
b) aportul de îngrăşăminte verzi;
c) culturile asociate;
d) repausul verde;
e) agricultura forestieră.

Viteza de descompunere a materiei organice depinde de climat: dacă este cald şi umed, materia organică de descompune mai rapid decât dacă este rece sau uscat.

Arderea vegetaţiei pentru a pregăti terenul în vederea culturilor aduce un mare avantaj, pentru că terenul nu ma trebuie curăţat, iar cenuşa conţine numeroase substanţe nutritive ce pot fi folosite imediat. Totuşi, după câteva sezoane se constată efecte negative la nivelul substanţelor nutritive şi a fertilităţii solului. Mari cantităţi de azot şi de sulf sunt degajate în atmosferă, pierzându-se pentru totdeauna. Solul este lipsit de protecţie, şi riscă să fie acoperit cu o crustă, sau să sufere o eroziune hidrică şi eoliană.

În zonele umede şi subumede, unde plouă tot timpul anului, acoperirea vie a solului cu îngrăşăminte verzi este preferabilă mulcirii. În zonele cu regim pluviometric moderat, îngrăşămintele verzi intră în concurenţă pentru apă cu cultura principală.

În zonele subumede şi aride, sau chiar uscate, unde sezonul ploilor este scurt, eroziunea eoliană şi hidrică reprezintă un pericol serios. Mulcirea este soluţia cea mai eficace pentru aceste locuri.

Mulcirea reprezintă acoperirea solului cu materii organice: resturi vegetale, paie sau frunze, plastic sau chiar pietre mici.

Obiectivele mulcirii sunt:
a) ameliorarea infiltrării;
b) protecţia solului împotriva eroziunii hidrice şi eoliene şi a dezhidratării;
c) prevenirea temperaturilor prea ridicate ale solului;
d) creşterea nivelului de umiditate din sol.

Descompunerea paielor din mulci duce la creşterea de materie organică din sol.

Inconvenientele mulcirii:
a) anumite organisme beneficiază în aşa măsură de creşterea umidităţii solului încât proliferează sub stratul de paie;
b) utilizarea reziduurilor de plante duce la creşterea numărului de paraziţi.

Aportul de îngrăşăminte verzi constă în introducerea în sol de plante verzi nelemnificate. Dacă este vorba de leguminoase, unul din scopuri este fixare azotului atmosferic în sol.

Avantajele îngrăşămintelor verzi:
a) în cursul creşterii, se comportă ca un mulci viu;
b) absorb substanţe nutritive, împiedicând spălarea lor; odată incorporate în sol, eliberează aceste substanţe nutritive;
c) rădăcinile plantelor verzi au un efect pozitiv asupra solului.

Inconveniente:
a) investiţie de timp şi muncă care nu aduce un efect pozitiv imediat;
b) există o alternativă mult mai uşor de efectuat: cultura asociată.

Îngrăşămintele verzi sunt introduse în sol atunci când sunt verzi şi suculente.

Culturile asociate constituie o metodă care constă în cultivarea concomitentă a două culturi pe acelaşi teren. Combinându-se culturi cu tip de creştere diferită, se obţine o mai bună utilizare a luminii, apei şi a substanţelor nutritive.

Obiective:
a) creşterea imediată a producţiei, în comparaţie cu monocultura;
b) o mai bună acoperire a solului;
c) utilizarea optimă a luminii solare;
d) creştere mai eficace a rădăcinilor;
e) un supliment de azot;
f) repartizarea riscurilor recoltelor mediocre pe mai multe plante;
g) limitarea bolilor şi a paraziţilor.

Se asociază cerealele cu fasolea. Cerealele caută lumina şi se ridică, în timp ce fasolea acoperă solul, crescând bine şi la umbră.

Se întâmplă că o plantă produce substanţe care alungă insecte sau paraziţi care atacă altă plantă, sau atrage insectele care mănâncă organisme din sol sau insecte dăunătoare altei plante. Ex: se plantează cepe şi morcovi unul lângă celălalt.

Inconveniente:
a) culturile asociate nu se pot mecaniza;
b) densitatea plantelor crescând, este foarte greu de intervenit în caz de boli.

În timpul perioadei de repaus verde, se seamănă şi se stimulează specii care au calitate superioară celor care ar creşte spontan în această perioadă. Obiectivul este restabilirea rapidă a fertilităţii solului. Inconvenientul este că agricultorul investeşte bani şi timp în ceva ce nu-i aduce niciun venit financiar.

Metoda constă în a stimula sau a semăna specii care au caracteristicile următoare:
a) acoperire rapidă a solului;
b) producţie ridicată de biomasă;
c) fixare a azotului;
d) dezvoltarea unui sistem radicular întins şi profund;
e) fără riscul de a se răspândi în câmpurile vecine, sub formă de seminţe purtate de vânt;
f) uşor de introdus în sol.

Agricultura forestieră cuprinde toate formele de utilizare a pământului care constau în cultivarea de specii lemnoase (arbori sau arbuşti) în asociere cu alte plante sau animale.

Obiectivele cele mai importante sunt:
a) împiedicarea pierderii de substanţe nutritive;
b) furnizarea unei protecţii împotriva eroziunii eoliene şi hidrice;
c) furnizarea de mulci organic;
d) obţinerea de produse de valoare;
e) transformarea mediului într-unul mai potrivit pentru animale.

Arborii şi arbuştii au sisteme radiculare care au acces la substanţe nutritive şi apă fără să fie în concurenţă cu plantele care dispun doar de rădăcini superficiale.

Arborii şi arbuştii pot forma garduri vii.


Partea a II-a. Fertilitatea solului şi fertilizarea

Următoarele procese provoacă o pierdere de substanţe nutritive:
a) recolta;
b) evaporarea (mai ales azot);
c) scurgerea (mai ales azot);
d) fixarea (mai ales fosfor);
e) eroziunea (toate substanţele).

Există un aport de substanţe nutritive în procesele următoare:
a) descompunerea de materie organică;
b) fixarea azotului;
c) expunerea la intemperii;
d) aportul de îngrăşăminte chimice;
e) ploaia şi depunerile de material.

Ca şi bălegarul, compostul este un îngrăşământ ideal. Pentru a-l obţine, se acumulează materii organice (reziduuri de plante, paie, bălegar, deşeuri de bucătărie etc.), apoi microorganismele descompun materialul.

Compostajul este potrivit mai ales în regiunile mai uscate, în care reziduurile îngrăşămintelor verzi se descompun prea lent pe câmp.

Avantajele compostului:
a) distruge bolile şi paraziţii, precum şi seminţele buruienilor, care nu pot supravieţui din cauza temperaturii ridicate a grămezii de compost;
b) şoarecii şi şobolanii îşi pot face cuib sub mulci, însă nu şi sub compost;
c) anumite materiale au un raport C:N foarte ridicat, care riscă să imobilizeze azotul; după compostaj acest inconvenient este eliminat;
d) prin compostare, substanţele nutritive şi materia organică acţionează asupra terenului timp de mai multe sezoane.

Inconveniente:
a) cere multă muncă;
b) în anumite locuri, bălegarul s-ar putea să nu fie prea uşor de obţinut;
c) mirosul s-ar putea să fie dezagreabil.

Compostul trebuie să fie umed. Dacă e prea umed, va putrezi, în loc să se descompună. Dacă e prea uscat, bacteriile nu se vor putea dezvolta suficient. Un bun nivel de umiditate se obţine dacă se stropeşte suficient materialul înainte de compostare. Grămada de compost trebuie să fie la umbră, pentru a se împiedica uscarea.

Pentru a se ventila grămada de compost, materialele fine trebuie amestecate cu cele brute. Se practică găuri de ventilare şi se întoarce grămada în acelaşi scop.

Temperatura în grămada de compost trebuie să fie de 60-70 grade Celsius.

Bălegarul este compus din excremente de animale, în general amestecate cu paie şi frunze. Nu poate fi utilizat în stare proaspătă. În prima etapă de descompunere, anumite substanţe sunt eliberate şi riscă să frâneze dezvoltarea plantelor sau să ardă frunzele.

Solurile acide trebuie să primească un supliment de var, care va duce la creşterea pH-ului.


Partea a III-a. Cadru teoretic

Elementele necesare supravieţuirii plantelor se numesc plante nutritive. Substanţele nutritive de care planta are nevoie pentru a îndeplini un ciclu integral de creştere se numesc substanţe nutritive esenţiale. Acestea din urmă se împart în două grupe:
a) macroelemente;
b) oligoelemente.

Macroelementele sunt necesare în cantitate mare:
a) carbon;
b) hidrogen;
c) oxigen;
d) azot;
e) fosfor;
f) potasiu;
g) calciu;
h) sulf;
i) magneziu.

Oligoelementele sunt necesare în cantităţi mici:
a) fier;
b) magneziu;
c) bor;
d) zinc;
e) cupru;
f) molibden.

Azotul este foarte important în formarea proteinelor în plantă. Stimulează creşterea tulpinii şi a frunzelor.

Fosforul joacă un rol foarte important în respiraţie şi aport de energie.

Potasiul dă fermitate plantei, precum şi un important sistem radicular.

Sulful este necesar formării de compuşi organici, de vitamine şi ai altor compuşi ai plantei.

Calciul influenţează creşterea şi forţa plantelor.

Magneziumul este necesar pentru fotosinteză.

Particulele solide din sol se împart în patru grupe:
a) pietre;
b) nisip;
c) mâl;
d) argilă.

Particulele de argilă sunt cele mai mici din sol. Sunt în măsură să absoarbă substanţe nutritive şi să le reţină. Porii dintre particulele de argilă sunt foarte mici. Argila se dilată în contact cu umezeala. Este compactă, solidă şi foarte dură.

Talia şi caracteristicile mâlului sunt la jumătatea drumului dintre nisip şi argilă. Porii sunt mai mici decât cei ai nisipului, dar mai mari decât cei ai argilei. Absorb foarte puţine substanţe nutritive. Nu prezintă aderenţă.

Nisipul absoarbe extrem de puţine substanţe nutritive. Porii care separă firele de nisip sunt mari. Nu prezintă aderenţă.

Solul este constituit din diferite texturi, ale căror particole tind să formeze agregate. Este vorba de grupări în diferite proporţii de: nisip, mâl, argilă şi materie organică. Humusul serveşte drept liant în formarea agregatelor. Organismele solului joacă un rol important în formarea şi stabilitatea agregatelor, transformând concomitent materialul proaspăt în humus.

Două caracteristici permit determinarea disponibilităţii de azot în sol:
a) aciditatea (pH);
b) capacitatea de schimb cationic (CSC).

Solul extrem de acid poate fi comparat cu oţetul, în timp ce solul extrem de alcalin cu săpunul. Nivelul de aciditate este indicat de simbolul pH. Un sol acid are un pH mai mic de 6. Un sol alcalin are un pH mai mare de 7. Solul cu un pH cuprins între 6 şi 7 este neutru. Un pH de 4 sau 10 este extrem, cele mai multe soluri au pH 5-9.

Atunci când se face diagnosticarea solului, se iau în calcul câţiva factori:
a) textura şi structura solului;
b) prezenţa straturilor impermeabile;
c) nivelul materiei organice şi a vieţii în sol;
d) rezervele în substanţe nutritive;
e) nivelul de pH.
Citeşte mai mult!