Cu sau fără tehnologie în gospodăria ţărănească

Un fin observator, francez trăitor pe meleagurile noastre pe care am fost onorat să-l cunosc şi cu care am avut ocazia în câteva rânduri să vorbesc, comentează adesea la articolele pe care le postează pe Facebook: tic-tac, tic-tac, tic-tac... Ar trebui să ni se graveze ticăitul ăsta în minte de fiecare dată când ne gândim la sistemul de pensii, la sistemul de sănătate, la sistem în general, ba chiar la tot ce ţine de civilizaţia energetică/tehnologică. Totul trebuie proiectat pe spirala descendentă a timpului, care o ia la fugă în vârsta de fier, erodând şi sfărâmând tot ce cutează să-i reziste. Suntem educaţi (prost) să gândim în termeni statici, ca şi cum universul ar sta în loc de fiecare dată când noi privim tâmp la el, până când ne prindem şi ouăm o definiţie. Ei bine, lucrurile se mişcă, şi numai mintea noastră înceată numeşte cu acelaşi nume realităţi schimbătoare. Tic-tac, tic-tac, tic-tac, vorba franţuzului.

Deci mergem la ţară. Ne-am săturat de oraş, ne-am învins greaţa îndelung cultivată pentru noroi, suntem pregătiţi să îndurăm cu stoicism tăcerea iernii şi jurăm pe roşu să nu înnebunim de la greierii ăştia odioşi care nu mai tac dracului odată. Sau o data? Am calculat cât lapte dă pe zi o vacă deşi niciodată, nici la beţia cea mai cruntă un ţăran n-ar face asta, ştiut fiind că o vacă nu este egal altă vacă, adică Dumnezeu nu se repetă. Dar noi nu suntem ţărani, noi înjurăm de “băi, ţărane”, noi suntem orăşeni, adică gândim în termeni de vaca aritmetică, vaca redusă la unitate, pe care o poţi aduna, scădea, înmulţi şi împărţi pe pătrăţelele unui caiet de mate. Ar trebui să se spună: băi, orăşeanule!

Ajunşi în punctul cu înjurătura, uităm să ne întrebăm: ţăran sau fermier? Şi uite aşa punem sub semnul întrebării civilizaţia tehnologică, sau civilizaţia energetică. Iar anii de dresaj îşi spun cuvântul, că de educaţie nu se pune problema, şcoala publică te dresează ca pe javra nefericită a lui Pavlov, salivezi şi tu când te gândeşti la motopompă, la curen trifazic, la moara cu ciocănele pentru tocat porumbul, la alimentarea cu apă potabilă, clorinată, direct din ţeava de la Cluuuj. Deci ai putea pune sub semnul întrebării, sigur c-ai putea, dar dresajul nu te lasă, n-ai fost învăţat să gândeşti, ar presupune norme şi constrângeri (ad augusta per angusta!), ai fost învăţat să ai păreri personale, care-s un fel de fiţe şi nimic mai mult. Ştii că javra lui Pavlov era perfect liberă să ridice piciorul drept sau stâng ca să se pişe? Cam atata libertate ai şi tu în cap, adică acolo taman acolo unde începe libertatea.

Te-ai întrebat de ce oamenii construiesc cu BCA, izolează cu polistiren şi apoi bagă fire şi conducte în casă, deşi ar putea să construiască cu materiale naturale, să-şi poziţioneze casele după soare şi nu după drum, să producă curent atât cât au nevoie şi chiar mai mult? Pentru că au aflat că “aşa se face”. Iar “aşa se face” e o chestie de îndelungă condiţionare. Adică dresaj. În momentul în care întrebi: chiar aşa? - salutare supunere, salutare căţeluşul cuminte care şi-a epuizat mintiuca pentru a-i face plăcere savantului nebun, nefericit distribuit în rolul de şef de laborator. Educaţia începe acolo unde ne chestionăm pre-judecăţile, şi alegem dintre cele false şi cele autentice pe cele salvatoare. Pentru că, nu-i aşa?, de pre-judecăţi nu se poate scăpa.

Deci, tehnologizăm casa bunicii de la ţară sau nu? Păi, ia să vedem cât valorează ceea ce ştii despre tehnologie. Despre înalta tehnologie, pentru că există totuşi o tehnologie admisibilă şi benefică, nu pledez pentru cosit cu piciorul şi tăiat copaci cu muchea palmei, americanii îi spun “low technology”, şi în apanajul ei intră toate instrumentele cu acţionare manuală sau animală, tot ceea ce poate fi întreţinut cu investiţii energetice neglijabile, şi care poate fi acţionat fără petrol, fără curent electric, fără gaze naturale. O coasă sau o moară de vânt au în comun faptul că pot funcţiona cu forţa braţelor sau a vântului, pot fi întreţinute cu instrumente foarte simple, iar în caz de distrugere sunt recuperabile într-o covârşitoare proporţie (de exemplu, o coasă care se frânge – sunt cazuri – poate fi transformată în 2-3 cuţite).

Păi, tehnologizăm cum să nu, pentru că tehnologia ne uşurează eforturile. Adică, de ce să cosească un om 2 hectare de pământ timp de 8 zile, când poate să cosească în 2 zile, cu o motocoasă. Pe curent sau pe benzină, nu contează, moto să fie. Şi uite aşa câştigă 6 (şase!) zile. De ce să toci furajele manual, cu un tocător simplu, când poţi să le toci cu un tocător acţionat de motor, mult mai repede, şi mai ales fără să depui efort (e-f-o-r-t!). În şirul banalităţilor înregistrăm: arătura făcută cu tractorul, recoltarea păioaselor cu combina, mulsul mecanizat ş.a.m.d. Toate, invariabil, te ajută să câştigi timp şi bani. Mai mult timp şi mai mulţi bani. Sau mai mulţi timpi şi mai mult ban?

Hai să repetăm ceva ce-ar fi trebuit să-ţi fie clar din copilărie: totul costă. E o lege universală: întotdeauna ceva se pierde atunci când ceva se câştigă. E dacă, vrei, formularea mai realistă a faimoasei legi: totul se transformă pentru că atunci când ceva se câştigă, ceva musai se pierde. Uneori, brutal, se spune că nimic nu-i gratis. Şocant, nu? Primul aspect tehnologia, cu cât e mai complexă, costă mai mulţi bani, asta ştii şi tu. Cea mai scumpă coasă costă 160 de lei, şi încă vreo 15 lei este coada. Eu folosesc una rusească, de 40 de lei, şi încă n-am găsit pe cineva care să spună că e proastă. Mă refer la cineva care se pricepe de la foarte bine în sus să cosească. Prin comparaţie, o motocoasă costă cam 1000 de lei. Am de cosit cam 24 de zile pe an în regim de low technology. În regim de high technology aş consuma doar 6 zile. Mi-ar rămâne, deci, 18 zile de lucru, o adevărată pleaşcă. Trebuie doar să mă întreb dacă timpul câştigat astfel îşi merită banii. Am uitat să spun că lama coasei ţărăneşti poate servi 20 de ani şi mai bine, răstimp în care “mănâncă” cute, piatra de ascuţit, şi probabil cam 2 ciocănele de bătut coasa. Icul, dacă e făcut cum se cuvine, poate ţine preţ de câteva generaţii. Am văzut unul făcut dintr-un cap vidia de la o maşinărie care sfredelea cărbunele în mină, avea vreo 30 de ani şi nu prezenta niciun semn de oboseală. Prin comparaţie, motocoasa consumă benzină sau curent cu o lăcomie considerabilă, şi pot paria cu oricine că nu va funcţiona după 7-8 ani. Iar dacă a fost făcută să ţină cât garanţia, în 3 ani luăm alta (muuult mai performanta, fără discuţie!).

Cam acestea sunt reflecţiile legate de bani. Însă mai e ceva, un detaliu important care ţine de modul de a face, şi care nicio gândire contabilă nu-l poate cuprinde. Coasa, în mâna unui expert, este un instrument personalizat. Alegerea mânerului nu e o problemă de preţ (deşi trebuie să fii măiestru ca să cobori preţul de la 15 lei la 10), ci de cunoaştere a reperelor exacte, a proporţiilor dintre anvergura cosaşului şi locul unde e amplasat mânerul. Unghiul de înclinare a lamei faţă de coadă face diferenţa între poziţia corectă a spinării sau o durere grozavă de şale după doar un ceas de lucru. Coasa bună este un ansamblu magnific, cu nimic inferior unei katana japoneze. Am ţinut în mână o coasă cu care se putea lucra folosind forţa a 2 degete, unul de la stânga şi unul de la dreapta. Era atât de uşoară, de ascuţită şi de echilibrată încât îţi dădea senzaţia că merge singură, nu-ţi putea fi frică decât că nu te poţi ţine după ea.

Apoi, cositul în sine. Cu o motocoasă mergi cu căştile pe urechi, într-un zgomot obositor de motor în doi timpi. Coasa ţăranului cântă. De motocoasă fugi cât poţi mai departe. Dacă ai norocul să te afli undeva, lângă cosaşi, te aşezi pe pământ şi adormi legănat de muzică. Doi tipi cu motocoasa sunt, fiecare în parte, singuri. Între ei nu există comunicare decât cel mult prin semne. Doi cosaşi pot vorbi, se pot lua la întrecere, se pot şicana.  Bine, o să-mi ziceţi, dar coasa are nevoie de forţă. Şi aici se vede cât de pufani sunteţi. Experţii spun că de obosit, doar cel care nu ştie să cosească oboseşte. Afară de efortul de a sta în picioare, un om antrenat cu un instrument bun nu mai depune niciun efort. Alternarea timpilor de efort (tăiatul ierbii) cu cei de odihnă (revenitul la poziţia dinaintea tăierii), legănatul acela de la dreapta la stânga şi apoi de la stânga la dreapta, pauza inevitabilă pentru ascuţit instrumentul, toate acestea fac ca, după o zi de coasă, cosaşul bun să vină odihnit acasă.

Dacă vi se pare paradoxal ceea ce am spus, gândiţi-vă la maeştrii zen care pot despica un măr aflat pe capul cuiva cu o sabie, fără să secţioneze niciun fir de păr. Magnific? Sigur, dar magnificenţa asta încă mai există în satele româneşti, avem maeştri care pot lucra 12 ceasuri fără să obosească, fără nici cea mai lejeră febră musculară a doua zi în zori, acolo unde un orăşean cade în genunchi după jumătate de oră. Procesul este acelaşi: oricine poate pune mâna pe o sabie şi tăia cu ea, la rigoare, ceva. Însă nu oricine poate fi capabil de o performanţă în faţa căreia să-ţi stea inima în loc. Instrumentul manual educă. Şi motocoasa educă, sigur, în 2 zile înveţi cam totul. Coasa însă are nevoie de mult mai multe zile, poate de ani (oricum, mai mult de 30-40 de zile pe an nu o vei folosi, n-am cunoscut pe nimeni care să dea jos troienele de pe casă cosind).

Deci, da, să nu uităm asta: high technology este până la urmă o chestie extrem de simplă. O motocoasă nu cere spirit de observaţie, nici cine ştie ce dotare intelectuală. Devii “bun” în câteva zile. Coasa, în contrapartidă, cere un anume esprit de finesse. Motocoasa, după ce înveţi s-o plimbi ca limba-n gură, nu mai are ce să-ţi arate. Coasa va fi întotdeauna un obiect surprinzător, care-ţi va oferi capacităţi ce le vei putea converti în alte domenii. Era o anecdotă cu un copilaş pe care părinţii îl trimiseseră să înveţe karate la călugării Shaolin, şi care timp de un an întreg fusese pus să facă o singură operaţiune, de dimineaţa până seara: să golească o găleată de apă lovind cu palma. După un an, mititelul povesteşte furios acasă că n-a învăţat nimic karate, şi ca supremă mânie loveşte masa încărcată cu mâncare. Masa se face zob (sper totuşi că orezul s-a putut recupera, fie şi ales bob cu bob în 2 beţişoare made in China). Toate instrumentele artelor marţiale s-au dezvoltat din instrumente agricole sau forestiere manuale. Mecanizarea agriculturii n-a dat nimic pe linia asta.

Suntem ispitiţi să credem că mecanizând vom putea lucra mai mult, vom câştiga mai mulţi bani şi nivelul nostru de trai ar creşte. Ah, era să uit, şi în final am fi mai fericiţi. Păi, este fals. Nu ajungem să lucră mai mult, trebuie să lucrăm destul de mult ca să acoperim costul tehnologiei şi al energiei. Practic, un ţăran care foloseşte pentru transport o pereche de boi se poate mulţumi cu cinci hectare de pământ, din care unul va fi alocat producerii de furaje pentru iarnă (lucernă + sfeclă furajeră). Dacă mai are şi un hectar de porumb, inevitabil va folosi strujanii (dacă e moldovean) sau jupii (dacă e ardelean) tot pentru hrana boilor. Aparent, tractorul nu are nevoie de aşa ceva, însă realitatea simplă ne demonstrează că scula cu motor este mult mai lacomă. Întâi de toate, cu doar cinci hectare nu ai suficient volum de lucru pentru a folosi un astfel de utilaj, aşa că va trebui musai să ai cam 30-40 de hectare.

Fiecare litru de motorină este echivalentul financiar al unui balot de lucernă de 30 de kg, deci va trebui să cultivi cel puţin 8 hectare de ceva numai ca să întreţii tractorul: combustibil, cauciucuri, piese de schimb. De fapt, tot ce se câştigă la eficienţă se pierde la costuri de întreţinere. În anii 50-60, când uzinele producătoare de tancuri s-au convertit în producţia de tractoare iar uzinele producătoare de gaze de luptă au trecut la producţia de biocide (începea războiul împotriva pământului), energia încă era ieftină, şi singurele efecte vizibile au fost dispariţia perdelelor forestiere (tractorul avea nevoie de spaţii mari) şi falimentarea micilor fermieri (de care era nevoie la oraş, în uzine). Astăzi, tic-tac, tic-tac, tic-tac, vorba franţuzului, totul e la fel, doar că energia s-a scumpit, deci menţinerea standardelor de producţie din urmă cu 50-60 de ani este imposibila. Soluţia nu stă în “mai mult”, pentru că nu este capăt aici, poţi cumpăra şi mai mult pământ, şi mai multe tractoare, cu şi mai multe credite, moment în care te trezeşti într-o cursă dementă spre linia orizontului (target, s-o atingi cu mâna). Soluţia este limita bună sau, cum zicea cineva: tot o cafea bei, tot o friptură mănânci. Una, şi nu două.

Şi aici mai intervine un element necuantificabil: pierderea scării umane prin mecanizare. Se spune că există două ritmuri fundamentale pentru om: bătaia inimii mamei şi galopul calului. Acestea sunt ritmurile viului. Modernitatea ne-a adus un ritm nou, cel al motorului. Acesta este ritmul non-viului. Motorul nu are vocaţie ontologică, de aceea poţi să-l admiri, dar nu să-l iubeşti. Mama, calul şi motorul creează dependenţă în egală măsură, şi asta este partea tristă a lucrurilor. Interesant este că nu le putem avea pe toate. A trebuit să constat, de exemplu, că şoferii bun nu pot avea cai, pentru că tind să se comporte cu animalele la fel ca şi cu motoarele. Am văzut trăpaş bun şi harnic băgat în grajd toamna şi scos cu condiţia fizică complet ruinată în primăvară, pentru că proprietarul îl abandonase la iesle câteva luni, fără să se gândească la vorba simplă a ţăranului: calul trebuie purtat, adică pus la sanie şi mers măcar la două zile câţiva kilometri, ai sau n-ai treabă.

Omul se mişcă asimptotic între finit şi infinit. Modernitatea vine cu o ofertă nouă: indefinitul.  Se spune că putem aveam maxim 300 de contacte umane, adică populaţia unui sat normal. Dacă e adevărat, atunci oriunde ne-am afla, la Puţureni sau în New York, tot 300 de suflete ne umplu existenţa. Satul acesta care reprezintă scara umană îl avem cadou, prin naştere, dacă am fost suficient de norocoşi, sau îl reconstituim ca pe-un castel de nisip într-un oraş dement. Satul ca dat este finitudinea bună şi cuminte. Infinitul îl avem în rugăciune, în textul sacru, în hermeneutica lui bună, în invocaţia inimii. Indefinitul nu-i nici una, nici alta, e ruperea scării umane fără saltul spre sacru, e pulverizarea cantitativă fără răscumpărare calitativă. E motorul diesel al tractorului, e cei 5000 de prieteni de pe Facebook, e oferta de 3000 de minute de la vodafone. Peste tot unde eşti strivit, toată libertatea fără repere redusă la statutul de fiţă năroadă, poţi fi sigur că ai faţa urâciunii pustiirii, indefinitul plictisitor şi greţos al lumii care l-a uitat pe Dumnezeu.

De ce să am eu o gospodărie croită după necesităţile non-viului, când pot lucra pentru viu? De ce să am 20 de vaci, pentru că aşa vrea instalaţia de muls automat? De ce să am soiurile de pomi şi viţă-de-vie care îşi păstrează cel mai mult timp aspectul de proaspăt in supermarket, sau care se pretează cel mai mult recoltării automate? De ce să cultiv hectarele de păioase dincolo de care să devină rentabilă recoltarea cu combina? La urma urmei, jumătate de hectar de grâu pentru o familie se poate secera, iar bobul complet, cu tot cu germene şi tegument, din care se obţine făina neagră, se poate separa şi cu îmblăciu. Nu conştientizăm în ce măsură tragică tehnologia a început să decidă pentru noi, aşa cum tractorul a devenit în urmă cu o generaţie stăpânul agriculturii. Finitul te reconfortează, infinitul te eliberează, în vreme ce indefinitul este opresiune pură.

De aceea spun că este necesar să scăpăm de ispita tehnologică şi să ne întoarcem la o agricultură pe suprafeţe mici, cu participare umană semnificativă şi bazată pe forţa animalelor. Niciuna dintre promisiunile tehnologiei nu a fost respectată, nici măcar aceea că oamenii vor fi “eliberaţi” de truda producerii de alimente şi se vor putea îndrepta fericiţi spre alte domenii, mai înalte. În realitate, avem tot atâţia oameni în acest domeniu, doar că lanţul s-a lungit, s-a complicat, nu mai vindem grâu, vindem făină albă, din care am scos germenii şi tegumentul (pentru că făina neagră se strică foarte repede), vindem biscuiţi, roşii produse în Spania, semipreparate. Adevărul este că l-am scos de pe ţăran din mediul lui, l-am transformat într-un auxiliar al maşinii, oferindu-i în loc de relaţia cu cerul, câmpul  şi turma de oi cu o relaţie cu biscuiţii în vrac.

Nu că mi-ar păsa, dar ştiu că unii vor zice: şi ce vrei, dom’le, să ne întoarcem în Evul Mediu? Nu îndrăznesc să visez. De fapt, ştiu că simplul fapt de a arunca motocoasa şi de a pune mâna pe coasă nu ne transformă automat în medievali, la fel cum nu devenim cai dacă învăţăm să nechezăm convingător. Omul medieval nu era doar a-tehnologic, iar trăsătura pregnantă a vieţii medievale nu era faptul că se consuma foarte puţină energie. De fapt, şi asta e uşor de aflat pentru cel care se informează din cărţile de istorie a mentalităţii şi nu din filmele americane, omul medieval a fost un tip uman foarte complex, cu bucurii şi temeri la care noi nu avem acces, cu trăsături de caracter foarte greu de găsit în modernitatea târzie. Cu păcate şi virtuţi pe care poate ne este greu şi să le imaginăm, darămite să le întrupăm.

Nu, sfârşitul civilizaţiei tehnologice nu va însemna întoarcerea în Evul Mediu, pentru simplul motiv că modernitatea nu este Evul Mediu + tehnologie. De fapt, facem eforturi serioase ca să restaurăm pierderile pe care lumea noastră le-a înregistrat începând cu Renaşterea şi Secolul Luminilor: încercăm să reconstituim proprietatea comună asupra bunurilor, care îi făcea pe săraci să nu moară de foame, sub forma cooperativelor şi a breslelor; puterea cedează franjuri din prerogativele ei sub forma autonomiei locale, în condiţiile în care Evul Mediu a fost cel al vieţii şi autorităţii strict locale; inventăm diete uitând că postul religios aducea toate avantajele la nivelul sănătăţii, şi ceva infinit mai preţios pe deasupra. Cu toate acestea, în ansamblu, cheia vremurilor ce-au fost n-o vom mai descoperi, nu la nivel de societate, nu avem un Ev Mediu la pachet, bun de pus în practică atunci când lucrurile se vor strica. Tic-tac, tic-tac, tic-tac, spune franţuzul. Timpul trece, Dumnezeu nu se repetă niciodată, ceea ce va urma este ceva strict nou.

Iar noul acesta nu poate fi întâmpinat decât cu cele vechi. O gospodărie bine tocmită, în mâna unui om chitit la treabă. Dimensionare atehnologică, la scară umană. Tot ceea ce faci trebuie gândit din perspectiva şocului energetic pe care îl trăim, şi care nu face decât să se amplifice. Un regim alimentar cât mai frugal din produse dăruite de un pământ a cărui fertilitate a fost restaurată. Carne o dată pe săptămână, muncă după sezon. Revenirea la concediul cel mai lung din lume, cel al iobagului. Eliberarea de muncă şi întoarcerea la lucru. Refuzul net al slujbelor “intelectuale”, probabil cea mai sigură formă de opresiune, pentru că ne parazitează de două ori, întâi ne fură timpul, apoi posibilitatea de a ne folosi mintea în mod cu adevărat eliberator. Dacă încă mai rătăceşti în lume, e preferabil să fii tâmplar în loc de contabil, pentru că tâmplarul se poate ruga în timp ce lucrează, contabilul n-are luxul ăsta. O comunitate capabilă să se organizeze, să-şi specializeze puţin sarcinile, dar nu în felul în care modernii sunt condamnaţi să facă etern acelaşi lucru. O comunitate mică, nu mai mare de 300 de suflete, care să se poată apăra în zorii neo-barbariei. Tic-tac, tic-tac, tic-tac. Încă mai este vreme, cât timp nu-i deja prea târziu.