Cei 12 care au tăbăcit cobul

Cronică neserioasă la workshopul foarte serios de construit case din cob - Sasca Montană - 25-30 iunie 2012

***[În atenția cititorului: ca epigoni ai lui Ilf și Petrov (sau Petrov și Ilf, merge și invers) textul de mai jos trebuia să fie scris la patru mâini, adică mâinile lui Radu și ale lui Silviu (sau Silviu și Radu, merge și invers). Pentru a ușura lectura, am pus în paranteze drepte ce spune unul și în afara parantezelor ce spune celălalt (sau invers).]***

N-am idee dacă Silviu mi-a zis mie despre workshopul de cob de la Sasca, sau eu lui. [Posibil să fie prima variantă. Sau chiar a doua. Urmează o descriere succintă a relației dintre autorii acestui text, pentru a crea o atmosferă intimă și prietenoasă. Amatorii de Balzac pot să continue lectura. Amatorii de senzații tari pot să facă ce vor.]

Silviu e siamezul meu cu care funcţionez în reţea, iar eu sunt siamezul lui. Mă rog, nu şeruim aceiaşi părinţi, ba chiar dacă stau şi mă gândesc bine ne-am născut în maternităţi care nu s-au văzut niciodată, dar asta nu ne împiedică să fim gemeni rău. Să tot fie vreo 10 ani diferenţă între noi (cine stă să-i numere), iar singura asemănare fizică e că el are părul creţ iar eu nu, şi parcă nici estetic nu suntem la aceeaşi categorie – eu când nu arăt ca un nebun sigur dau impresia unui sălbatic, în vreme ce el genul de cal pursânge pe care îl vezi cu mare plăcere de la distanţă, dar n-ai vrea să pui mâna. [Citind acestea, Silviu se ridică, se duse la oglindă, se privi un pic și conchise: mhă.]

Bref, Silviu mi-a zis de workshopul de la Casa Verde. Sau eu. Celălalt a zis da. Trebuşoara asta s-a petrecut în martie. Silviu a contactat-o pe doamna Ileana Mavrodin, să ne spună despre parale şi cazare. Am plătit ceva avans şi-am aşteptat. N-a fost greu, sunt maestru în așteptări, am câştigat toate turnirurile de până acum, dacă am vreo expertiză în ceva cam aici sunt stăpân. Am remarcat că oamenii se enervează repede când aşteaptă, eu nu, m-am prins la o vreme că atunci când aştepţi totul e să nu faci nimic, deci nu fac nimic şi-mi iese. Cei care se oftică îşi imaginează că trebuie să facă ceva, şi nu ştiu ce, de aceea se trântesc cu capul de tavan, ceea ce nu uşurează lucrurile, veţi fi de acord.

Când am plecat de acasă, asta a fost duminică, 24 iunie, nu ştiam nici măcar pentru câte zile merg. Am zis nefastei că durează patru zile, de fapt era vorba despre o săptămână, nu mai izbuteam să găsesc nici anunţul workshopului de lângă Nera, nici nimic. I-am mulţumit familiei că avem un break, nu ceva supersport, adică un portbagaj în care încap la rigoare şi cortul, şi păturile, şi o pălărie de paie, şi cizmele de cauciuc... I-am mai mulţumit pentru că m-a pus să fac şcoala de şoferi, deşi m-am legănat o vreme în iluzia că scap. Şi m-am cărat.

În cob ne-am băgat picioarele din prima zi. Paragraful acesta începe cu un salt, aţi remarcat? Dacă n-aţi făcut-o, e prea târziu, deja v-am zis. N-am de gând să vă fac cronica workshopului minut cu minut, nici nu vă arăt poze cu păianjeni, fluturaşi şi pârşi aciuaţi prin căsuţe de lut (au făcut colegele ştiutoare în arta fotografică). Nu. Eu vă arăt arta prozatorului român, setez planuri, apoi vă plimb între ele, vă ameţesc, vă seduc, vă vând ieftin şi vă răscumpăr scump. Cu cizme de cauciuc. Nu vă răscumpăr cu cizme, ne-am băgat picioarele cu cizme cu tot, remarcaţi absenţa liniei de demarcaţie dintre digresiune şi planul principal? Umberto Eco m-a rugat o după-amiază întreagă să-l învăţ şi pe el schema asta, iar după ce i-am explicat cum se face n-a onorat baxul de bere pe care-l pusesem preţ. Şobolanul! [O precizare importantă: Nu era Eco, era Cărtărescu, și nu era bere, era Nescafé 3 în 1. În fine, irelevant. Ideea e că nu e bine să te bazezi pe scriitori. Cu excepția celor care au scris acest articol. Care de fapt nu sunt scriitori.]

Cred că cel mai deştept a fost Dan, care a intrat primul cu piciorul gol. Eu mi-am zis că dacă Dan poate, atunci şi eu pot (what a man can do, another man can do) – [“What a man can do, another man can do” - replică profundă, cu slab potențial de agățat dudui, dar cu puternică încărcătură filosofică. Aparține lui Anthony Hopkins, în filmul The Edge – 1997], aşa că am trecut şi eu la mixat argilă, nisip grosier şi paie perfect uscate ca pe vremea când pădurea tropicală nu era chilărită pentru a face din ea cizme de cauciuc. Chestia a devenit ulterior virală. Nu-mi amintesc să fir rămas cineva atât de civilizat încât să mai fi făcut cob altfel decât unplugged. 15 măsuri de nisip, 7 măsuri de argilă umectată dinainte, apoi paie şi apă după gust. Asta e reţeta. Se face un aluat cu picioarele, până devine omogen, pe o prelată. Rezultatul trebuie să fie un fel de purcel compact, numai bun de transformat în pâinici şi tuflit pe zid.

[Pentru cei care îndură acest articol, doar-doar o să afle o descriere tehnică detaliată și, eventual, secretă, despre fabricarea cobului, e frumos din partea noastră să le spunem că nu o să găsească nimic în plus. Nu că am fi noi secretoși, ci pentru că-virgulă-cobul este atât de grozav încât nu poate fi supus unei rețete standard de amestec. Sau, cum a decretat constituțional Herr Bobby (sau Ion al lu’ Cob, cum i se mai spune) între două pălinci estivale: “bre, cobul nu e farmacie”.

În continuare, urmează o scurtă descriere a personajelor implicate în și întru cob, cu rolul de a demonstra că-virgulă-cobul e cea mai democratică treabă cu putință, de la Grecia antică încoace.]

Iluminaţii spun că dacă e bine făcut, purcelul de cob se aruncă singur la locul lui, prinde aripi, guiţă orgasmic şi se pleosc pe temelie. Posibil, nu zic, dar noi nu eram cu din astea, noi eram programatori, graficieni, psihologi, un actor, o copilă arhitect, un neo-ţăran to be, un nene contabil, o fată frumoasă care s-a căutat de sine prin India şi eu. Eu care, după ce am făcut toate meseriile din lume, m-am convins că simplul fapt de a fi eu nu mai implică nevoia niciunei calificări.

Ah, era să uit, horribile dictu, era să uit de Dan, care caută intens să devină copil, deşi fundamental din punctul meu de vedere a făcut tot ce se poate face la levelul ăsta, mission accomplished. Faza cu horribile dictu vine din latină, şi face parte din arsenalul meu greu de captatio benevolentiae, alături de idem, ibidem, aquila non capit muscam, quod erat demonstrandum şi ad labam. Cam tot ce ştiam în latină am zis deja, dacă vă mai vine dor faceţi un back la paragraful cult, şi în rest încercaţi să vă abţineţi, vorbele erau într-un singur exemplar şi nu mă autoplagiez nici să mă pici cu ceară. [Dixit.]

Ileana Mavrodin. Gazda noastră bună, zâna locurilor. Remarcaţi absenţa predicatului verbal, a predicatului nominal şi a numelui predicativ suplimentar. Mândră foc, dar mândră cum zice folclorul nostru, adică frumoasă şi înţeleaptă, nu sub imperiul păcatului trufiei. Frumoasă ca-n comanda aceea de la spălătoriile auto: interior şi exterior, vă rog! M-a cucerit. M-am dus să cer sfaturi despre construcţiile cu earthbags, şi m-a convins fără efort să construiesc o căsuţă rotundă din cob. Argumentele doamnei arhitect Ileana Mavrodin? Unul singur: cobul însuşi. Zic cărţile că materialul e magic, că interacţionăm fantastic cu lutul de sub picioarele noastre, că nu e o coliziune, precum cu materialele moderne, ci o întâlnire şi o regăsire. Ştiţi ce? Chiar asta e. Nu, nu e publicitate ce fac eu aici. Nu ştiu cum aş putea vinde ceva ce există aproape peste tot în lume, în cantităţi inepuizabile.

Cob-it, decorat, discutat, băut, apoi din nou băut, discutat, decorat, cob-it. Remarcaţi ce viteză a prins textul? Participiile, dom’le, ăsta e tot secretul. Mesteci substantive şi le scuipi ordonat, textul e static, David de Michelangelo, unghiuri drepte pentru spart capul. Concoctezi verbe şi le pui pe aţă, ai depăşit viteza legală, te-au prins - arde la buzunar. Noi la Sasca Montană cred c-am rupt statisticile României la băut bere şi răchie pe cap pătrat de locuitor. (Noroc că n-a fost niciun economist acolo, am fi auzit poveşti pufoase despre ieşirea din criză prin foc de tabără şi bancuri. Doamne, ce-ar mai fi putut-o flafări un mare specialist de-alde ăştia, dacă s-ar fi aflat la momentul potrivit, în locul potrivit – [A flafări – verb dur, imposibil de definit înainte de ora 12 noaptea. Ne rezumăm doar să menționăm că termenii de “flafăr” și “hramăr” au fost marile descoperiri filo-ilogice ale acestei tabere. Deci mare atenție cu ce zăpăciți picați în grupa din workshop-ul de cob, aveți șanse să vă revină iremediabil buna dispoziție, păcat capital în societatea contemporană].

Dar nu. Daniel-Toctomerius n-a băut, dar l-am iertat pentru că ne-a vrăjit cu cireşe deshidratate. Şi l-am iubit ca pe un frate pentru casa lui săsească din Gherdeal, pentru că s-a desprins de sistem dându-şi demisia şi trăind ca un om mare, fără să aştepte salariu, fără să aştepte pensie, doar el, pământul, cerul şi Dumnezeu.

De ce Casa Verde? Adică, de ce să mergi juma de ţară ca să-ţi bagi picioarele în cob şi mâinile în lut cu bălegar de vacă? Bogdan (căruia unii aveau privilegiul de a-i spune Costel), a venit ca să ştie ce să construiască atunci când civilizaţia asta energofagă va face poc. Aşişderea şi Andrei (căruia unii aveau privilegiul de a-i spune Costel). Laura a priceput că tot ceea ce-şi doreşte este pământ şi apă, nu traiul dintr-o multinaţională. Când ai revelaţii din astea, scoţi maşina din parcare şi mergi la Sasca Montană. Preacreţul meu siamez. Mare, mare. Atât de mare încât ocupă toată propoziţia, n-are rost să ne mai lungim. [Nu înțeleg propoziția de mai sus. Oricum, nu cred că se referă la bicepșii mei.] Bobby-pur-şi-simplu şi Roberta, fericiţii posesori ai unei case din chirpici, veniţi pragmatic să studieze posibilităţile renovării ei folosind materiale tradiţionale. Oameni serioşi şi frumoşi, cărora nu le-a trecut prin cap să şteargă de pe fața pământului casa aceea rușinoasă din lut, şi s-o înlocuiască cu o chestie demnă, din cărămidă, ciment şi tablă care imită ţigla, pentru care să facă un credit pentru 25-30 de ani, să intre şi ei în rând cu lumea.

Apoi Julia-Julie, răţuşca fermecată, Dan, Daniel, preacreţul şi eu. “Eu”, fiind porecla mea, aşa-mi zic în clipele de intimitate: “eu”, am încercat şi pe alţii să-mi zică “eu” dar din motive care-mi scapă n-am izbutit încă, fiecare se referă la altceva când zice “eu” (ucigătoare polisemie, recunosc). Deci gaşca doi. Pentru că am fost două găşti: bucureştenii şi bucureştenii. Zic asta pentru că în prima dominau bucureştenii, spre deosebire de a doua, dominată de bucureşteni. În prima erau Bogdan (căruia unii aveau privilegiul de a-i spune Costel) şi Oana-care-într-o-dimineaţă-a-făcut-cob-în-pijama, Bobby-pur-şi-simplu şi preaRobertina lui, Andrei (căruia unii...). Ăştia fuseseră colegi de şcoală, se căsătoriseră, se încumetriseră, îşi dăduseră share la visuri, mâncau aceeaşi fasole formidabilă făcută de aceleaşi mâini formidabile, ciocneau nebuneşte sticlele de bere de-ţi venea ameţeala ca-n montagne russe, ce mai, erau sudaţi. [Doamne, Doamne, ce mâncare a ieșit din mânuțele lor. Îmi cer scuze pentru această paranteză salivantă, dar nu m-am putut abține. Oameni suntem toți, da’ cui nu-i place mâncarea la cuptor de cob nu e om].

Noi, adică bucureştenii, eram în plină descoperire, pivotând în jurul siamezului meu. El a adus-o pe răţuşca fermecată pe motocicletă, pe Dan pe o altă motocicletă, pe Julia-Julie a convins-o să-şi schimbe data workshopului, pe Daniel să vină să ne cunoaştem, iar pe mine m-a convins să-l las să semneze rândurile astea, doar-doar intră în istoria literaturii române de G. Călinescu, nota de subsol pentru mlădiţe mugulite. Ah, şi Laura, evident, care venise singurică-singurică (bre, care fluieră acolo?), fără gaşcă, pentru că nu avea nevoie, ea era o întreagă gaşcă fără să se mai chinuie să-şi aducă companie. Are rost să spun că şi Laura era din Bucureşti? Nu. Aşa m-am gândit şi eu. [Paragraful de mai sus e perfect adevărat, cu menținea că bucureștenii din a doua grupă sunt, în ordinea numerelor de pe tricou, din județele Bacău, Bacău, Hunedoara, Sibiu, Călărași, Botoșani și Argeș. „Dăcât” din județele ăstea, am vrut să zic.]

Terminându-se prezentarea personajelor, hopa-sus direct la punctul culminant, ca să vedeţi ce mijto se aranjează deznodământul. Aici trebuie să intuiţi în ce chestie nasoală m-am băgat atunci când m-am apucat să scriu textul ăsta, pentru că n-a fost niciun punct, ci o săptămână culminantă, nu există niciun deznodământ, povestea merge mai departe (fraza asta am de gând s-o brevetez şi s-o vând la un producător de film, n-am de gând să ratez ca atunci când am inventat chestia aceea rotundă care se dă de-a dura şi se fixează cu prezoane la maşini), şi oricum n-am terminat cu personajele.

Julie-Julia a trecut printr-o facultate cu calculatoare, mai dat gata un master, apoi s-a dus în India să vadă dacă nu cumva Sinele ei era într-un ashram. Acum caută un băiat frumos dar totuşi viril, răbdător dar totuşi impetuos, deştept dar totuşi modest, cu care să rescrie basmul cu Ileana Cosânzeana şi Făt-Frumos, nu neapărat în ordinea aceasta. În visul ei accesul calculatoarelor a fost riguros restricţionat. Eu zic că se poate. Nu, nu mă refer la calculatoare. Evident, Julia-Julie n-a zis nimic de genul ăsta, dar nici nu trebuia, pentru că genele vorbesc, sprâncenele şoptesc, iar degetele mele neîndurătoare tastează (dacă nu v-am rupt cu amfibrahicul din ultima propoziţie, ori dormiţi, ori sunteţi beţi morţi, ori mami voastră nu s-a obosit încă să vă nască).

Răţuşca fermecată e arhitect. E din poveste, e rățușca ce ascunde o lebădă. Clasic, adică frumos şi duios ca un Chopin la lumina lunii pline, şi pe alocuri furtunos ca o simfonie beethoveniană (m-a obosit adjectivul ăsta, merg să mă culc şi continui când îmi revin!) într-o baie faianţată până în tavan. Inel de argint la mână cu care modela magnific altorelieful din cob, inel de argint la un deget de la picior cu care plastela cobul pur şi simplu (alo, nenea cu dicţionarul, ia verbul “a plastela” pentru ediţia viitoare, nu costă nimic, e cadou!). Deci v-aţi prins: inel de argint la fiecare mână, inel de argint la picior, dar neapărat mâini de aur – astea sunt cerinţele minime pentru a deveni într-o zi cobar desăvârşit. Eu cu mâinile stau mai prost, că-s amândouă pe stânga, dar am un inel de argint straşnic. Evident, răţuşca fermecată va deveni într-o zi o lebădusăăă, sau poate două lebăduseee (de ce? ne mai ziucăm, ne mai ziuziulim), sau poate chiar trei (de ce? asea!), pentru că nu ştiu cum se face, toţi ne întâlnim cu peştişorul de aur la un moment dat, şi dacă nu formulăm greşit dorinţele sigur ni se îndeplinesc. [Paragraful anterior conține numeroase referințe “de uz interior” la câteva dintre sutele de bancuri care s-au spus la foc, de-a lungul acestei săptămâni absolut epuizante.]

Aceasta este cronica celor şapte zile petrecute la Casa Verde, în preajma Ilenei Mavrodin şi a lui Bobby de la Casa Verde, supranumit Bobby de la Casa Verde [Personaj de poveste, singurul om în viață pe care îl cunosc, capabil să spună un banc cu un porc “mare, alb, fain, care nu pute”, vreme de jumătate de oră, fără ca nimeni să adoarmă sau să se retragă, discret, la spălatul vaselor]. Atunci când am început să scriu, nu mi-am propus niciun rezultat. Nu e de mirare că n-a ieşit nimic. Pentru voi, cei care vă uitaţi la cuvintele spălate şi tocate de mine aici, cu greu aţi putea pricepe că finalul va fi o ciorbă straşnică, făcută la cazan pe foc de lemne aduse de Râul Nera [râu în care am suportat, toți, zilnic, „băi umilitoare” și, ah, dezgustător de-a dreptul, plimbări cu barca] şi clădite pe ostrovul din dreptul căsuţei de cob. Noi, cei care am mâncat din ciorba asta, ştim însă bine.

Au fost şapte zile cum trebuie să fie, în care am uitat de lume şi lumea ne-a uitat. Şapte zile cu lut, nisip şi paie, cu “dimineți frumoase, cu miros plăcut și oameni minunați”, lângă Dan, cel despre care nu se poate spune nimic, pentru că Dan nu se poate povesti, Dan trebuie trăit. Lângă siamezul meu cu care n-am discutat nimic, nimic, nimic, că eram vorbiţi dinainte despre tot, dar pe care m-am bucurat să-l văd, cum te bucuri de-un cal ireal de frumos cu care n-ai vrea să împărtăşeşti nici o idee, ci să-l îmbraci, ca pe-o haină care ţine şi de cald, şi de frig, şi de sete, şi de dor de codrul verde. [Nene Radule, e a doua oară când mă faci cal în numai trei pagini. Ori ești tu nițel scriitor, ori trebuie să învăț urgent cum e cu buiestrul.]

E bine să încheiem spunând că rândurile acestea nu vor să promoveze nimic. La urma urmei, noi, cei doisprezece, nu am fost niciodată la Sasca Montană, la workshopul doamnei arhitect Ileana Mavrodin. Niciodată nimeni dintre noi nu a frământat lut, nisip, paie de grâu şi apă pentru a realiza vreun material de construcţie miraculos. Și nici unul dintre cei menționați mai sus n-a pus în tabără gura pe vreo dudă, fie ea albă, neagră sau de nuanță intermediară. Eu personal nu am discutat cu niciun arhitect mic, dar voinic, pentru a face o căsuţă din cob, cu suprafaţa de 78 mp şi cu acoperiş verde, şi nici nu intenţionez să pun în practică anul acesta aşa ceva. Niciunul dintre prietenii mei trecuţi, prezenţi, viitori sau zburători nu intenţionează să-mi dea vreo mână de ajutor, vreun picior sau altă parte scumpă a anatomiei sale prin act notarial de donaţie pură şi simplă sau condiţionată. Voi nu aţi citit aceste rânduri. Şi, dintr-un motiv care în mod misterios îmi scapă, nici măcar nu v-a plăcut ceea ce n-aţi citit.

În final, nu ne rămâne decât să vă urăm tradiționalul: să vă deie Dumnezeu casă de cob!

Au cronicat,

Radu Iliescu și Silviu Man, de la cortul verde-albăstrui, penultimul pe dreapta.

Pentru mai multe detalii, vezi www.casa-verde.ro și http://www.facebook.com/naturalhomes

Pentru cireșe și alte bucurii deshidratate complet natural: www.gherdeal.blogspot.com sau mitranseby@gmail.com

Fotografii: Ioana Pădure, Laura Aldică, Oana Ștefănescu, Iuliana Nalatan.

Pentru referințe bibliografice serioase în domeniu, vezi:

Ianto Evans, Michael G. Smith, Linda Smiley – The Hand-Sculpted House. A Practical and Philosophical Guide to Building a Cob Cottage;

Clarke Snell, Tim Callahan - Building Green, New Edition: A Complete How-To Guide to Alternative Building Methods Earth Plaster * Straw Bale * Cordwood * Cob * Living Roofs (Building Green: A Complete How-To Guide to Alternative);

Kiko Denzer – Build your Own Earth Oven;

Gernot Minke – Construind cu pământ. Proiectare și tehnologii pentru o arhitectură durabilă;

Adam Weismann, Katy Bryce – Using Natural Finishes. Lime and Earth-based Plasters, Renders and Paints.
Citeşte mai mult!

Jurnal de fermă permaculturală (episodul II)

Toamnă secetoasă, pământul e uscat şi ratatinat ca faţa unei babe care n-a folosit niciodată l'Oréal (deşi merita din plin). Pe alocuri sunt crăpături atât de late şi atât de profunde încât mă gândesc c-aş putea să-mi scap tălpile, ceea ce n-ar fi bai, că le-aş recupera apoi cu uşurinţă, fiind legate de trunchi printr-o prelungire numită picior. Nu se poate planta nimic, nu mai mult ca-n Sahara. Ţăranii se plâng că nu pot ara. Da, nu prea pot.

Câteva evenimente neprevăzute mi-au spulberat capitalul pe care voiam să-l investesc în toamna asta. A fost întâi faza cu salcia care a aterizat pe maşina mea nevinovată, pentru care am plătit reparaţii copioase. Apoi mi-am închis o activitate economică, fapt pentru care va trebui să plătesc tot impozitul pe venitul net la iarnă, în loc să-l eşalonez de-a lungul anului viitor. În cele din urmă, intru în concediu de paternitate cu al treilea piticuţ, deci va trebui să aştept minim 2 luni până când statul îşi va onora obligaţiile privind indemnizaţia. Am tras linia şi-am constatat că nu mai dispun de aproximativ nimic. Doar praful de pe tobă, nedisputat încă.

Mă aşteaptă deci o toamnă interesantă. Nu-i nimic, se pot face încă destul de multe lucruri şi aşa, fără capital. Nu mă opresc deci spunând ca un fals înţelept: “Multe-aş face dar n-am cu ce". Cred, dimpotrivă, că la ţară multe dintre lucruri au nevoie de ingeniozitate şi de efort, de tenacitate şi de viziune. Asta nu înseamnă că n-ar trebui bani, cum să nu?, mai cu seamă la început, când pământul trebuie tocmit şi umplut, iar proiectele abia materializate încă n-au rodit... Însă absenţa banilor mă va obliga să gândesc, să improvizez, să inventez, să mă adaptez.

Aşa că prima preocupare, în lipsă de ceva mai spectaculos, a fost una cum nu se poate mai bună: solul. Nu costă aproape nimic să refaci fertilitatea solului. Iar singurul lucru cu adevărat decisiv, adică timpul, nu poate fi cumpărat cu nimic. După cum ziceam, pământul pe care l-am cumpărat a fost ocupat în linii mari cu doua culturi: păioase spre sud şi lucernă spre nord. Acolo unde s-au cultivat păioase, solul este epuizat, e galben palid. Sub lucernă e negru, semn că humusul a avut totuşi de profitat de pe urma ei. A fost interesant să văd că pe păşunea vacilor solul este şi mai negru, de aceea am colectat bălegar fără nici o remuşcare. Am izbutit să fac şi a cincea grămadă de material compostabil, când mi-am dat seama că efortul de a organiza cele vreo 2500-3000 kg de bălegar, plus masa verde aferentă, nu-mi va servi mai devreme de toamna lui 2012 - primăvara lui 2013.

Oricât de mult mi-ar plăcea să am în vedere perspectivele, şi oricât de mult aş detesta stilul de lucru "de azi pe mâine", înţeleg că dacă nu mă prezint în primăvară cu ceva morcovi, cu ceva salată, nişte cartofi noi, alea-alea, autoritatea mea de fermier se erodează mai ceva ca cea a unui prim-ministru pe timpuri de criză. Aşadar, am făcut nişte grămezi de compost, minunat, poate mai fac vreo 5 până dă frigul, dar situaţia mea imediată nu este schimbată de acest efort. Aşa că am luat-o prin sat la picior uşurel ca să văd cine e dispus, şi pe ce preţ, să renunţe la câteva tone de compost. Negru, frumos mirositor şi numai bun să fie împrăştiat pe pământul meu leşinat. Am găsit. Gratis. Nu costă nimic, chiar nimic. Doar transportul. Deci mă scot cu vreo 70-100 de euro. Câteva remorci de camion, numai să fiu bun să-l iau de acolo, că la iarnă se adună din nou, şi n-au unde-l pune. Sunt uluit, cel mai important lucru din agricultură nu costă aproape nimic.

În acelaşi registru, m-am apucat să caut tulpini de floarea-soarelui. Bote de floare, cum li se spune aici. La o bătrână am găsit cam trei căruţe cu vârf, iar căruţaşul mi-a cerut doar să le strâng la marginea ogorului. Mi-a luat cam 9-10 ceasuri, în 2 etape. Cu 20 de lei am dus deja 2 căruţe, pe care le-am turna undeva în locul care va deveni grădina mea de zarzavat. Am mai găsit la un moş un ogor mai măricel, e dispus să mi le transporte el, pe nimic, numai să pun mâna să i le culc la pământ.

Normal, ar fi fost vorba de încă o zi de muncă. Numai că la mine e vorba de 2 jumătăţi, nu-s capabil fizic să lucrez o zi întreaga, botele se taie cu toporişca şi după 4 ceasuri mă simt ca şi cum aş fi defrişat toată Sahara: încheietura mâinii îmi arde, iar spatele o să mă doară mâine îngrozitor. Am totuşi satisfacţia de a fi făcut jumătate din ceea ce am promis. Mă gândesc însă că va trebui să clădesc şi tulpinile la marginea ogorului, altfel munceşte moşul de-i sar capacele ca să strângă ce-am culcat eu acolo. Deci o să-mi mai dau o zi bonus. Sau două jumătăţi, văd mai încolo.

De ce bote de floare? Pentru răzoare (raised beds). Ideea acestor straturi fantastic de productive este aceea de a ridica legumele mai sus, punându-le la bază o biomasă care să elibereze carbonul timp de câţiva ani, creând concomitent şi microclimat la nivelul solului. Nu-i rea ideea de a folosi lemn putred, dar de unde atâta? M-am gândit să fac răzoare cam pe 250-300 metri pătraţi. Cu câteva căruţe bune de tulpini de floarea-soarelui sper să izbutesc. Desigur, mai trebuie şi să-mi cumpăr un hârleţ şi lopată, pe care să le ascut după cum descrie Steve Solomon în Gardening When It Counts. Growing Food In Hard Times. Undeva ca la 70 euro (material bun, nu ma zgârcesc).

O altă aplicaţie interesanta a botelor de floare este aceea de protecţie împotriva vântului. Probabil că voi face câţiva zeci de metri ca să protejez legumele la sud şi la nord, acolo unde vântul deocamdată n-are oprelişti. Până voi face clădiri, până la conturarea perdelei împotriva vântului de la nord, absolut inevitabilă, ne descurcăm cum putem. Şi asta înseamnă ceva abordări provizorii, oricât de mult mi-ar plăcea lucrurile de durată.

Pe linia provizoratului, a mai trebuit să constat că fără garduri nu se poate. Acolo unde pământul meu se învecinează cu imaşul vacilor, am văzut că ugeroasele intră liber dimineaţa şi seara. Ideea de a face gard viu din Glaeditsia tricantos este desigur minunată, şi deja mă bucur că pot recolta primele seminţe din păstăile care cad prin oraş. Numai că puietul acestui copac cu spini de temut e o buruiană tare fragedă în primele luni de viaţă. N-ar avea ce face cornutele satului cu un gard viu debil. Îmi trebuie, deci, un gard (convenţional) care să protejeze gardul (viu). Unul care să reziste măcar 2-3 ani, când glădiţele sunt mari, lemnificate, cu ţepi fabuloşi, şi nu se mai tem nici de mistreţ. Vreau, nu vreau, în primăvară trebuie să fac vreo 200 de metri de gard. Cel mai probabil din nişte lemne ieftine, deşeuri de la vreun gater, scândurile acelea cu o faţă semi-rotundă din care nu se poate construi nimic de soi, dar care au darul de a fi super-ieftine (de regulă transportul costă mai mult decât marfa). Nu au viaţă prea lungă, în 4-5 ani sunt numai bune să fie aruncate pe foc. Mult mai mult decât am eu nevoie.

Asta în privinţa gardului sudic. Însă nici grădina de zarzavat nu-i scutită de pericole, constând tot în animale. Într-o zi, pe când munceam la una din grămezile mele de compost, m-am trezit cu trei porci rătăcitori, care-şi căutau norocul prin lucerna mea. Noroc că plasa cu mâncare era agăţată undeva de creanga unui copac, altfel haleau ceva şniţele, mere şi pâine cu garnitură de plastic şi hârtie. După incidentul cu porcii vagabonzi am stat şi-am reevaluat ce spusesem despre garduri. E adevărat că multe gospodării din zonă n-au gard, şi asta e semn bun, că oamenii nu fură. Însă câinii dezlegaţi, oile şi porcii intră free dacă n-au nişte puncte pentru check-in la care să stea rezemat un câine cu simţ limitat al umorului. Iar oamenilor li se pare ok să-şi trimită porcii şi păsăretul în cercetare, dacă nu-ţi convine n-ai decât să-ţi faci gard.

Deci cap la cap, grădina de zarzavat trebuie şi ea împrejmuită, probabil cu ceva lemn mai de soi, plasa de sârmă mă disperă grupa mare, n-aş pune-o decât la ţarcurile câinilor şi ale păsărilor, şi la cuştile iepurilor, dar nu ca să împrejmuiesc niscai teren. Din discuţiile cu un alt pomicultor din partea locului aflu că iepurii şi căprioarele sunt musafiri nepoftiţi în livadă. Iar de departe cei mai periculoşi sunt căpriorii, care-şi freacă coarnele de pomişorii încă cruzi, distrugându-le ireversibil coaja. Bietul om a trebuit să-şi abandoneze ideile minimaliste în favoarea unui gard de lemn, ieftin, e drept, dar util. Sper să-l corup şi pe el spre ideea de gard viu.

Deci, cap la cap, toamna asta în care n-am capital totuşi:
a) am făcut grămezi de compost pentru 2012-2013;
b) am găsit compost de vânzare ;
c) am găsit biomasă pentru raised beds ;
d) voi planta butaşi şi drajoni de cătină albă recoltaţi din natură;
e) relochez puiet de salcâm din locurile unde e prea des acolo unde nu este deloc;
f) iniţiez perdeaua de la nord împotriva vântului cu puiet apărut spontan în natură (castan, tei, stejar, fag);
g) fac primele răzoare din grădina de zarzavat.

După care aştept liniştit ninsoarea. Gratis.
Citeşte mai mult!

Jurnal de fermă permaculturală (I)

Trei zile la rând

Săptămâna asta am avut un noroc formidabil: trei zile una după alta în care m-am dus la moşie să lucrez. În linii mari, mi-am propus să pregătesc terenul viitoarei grădini de legume. L-am marcat cu ţăruşi pe care i-am unit cu o sfoară de cânepă, ca să-mi fac o idee în privinţa amplasamentului. Bine am făcut. Cât m-am învârtit în jurul viitoarei grădinuţe, am constatat că tentaţia unghiurilor de 90 de grade e păguboasă, şi am modificat una din laturi în funcţie de panta la baza căreia se afla. Grădinuţa va avea o formă uşor neregulată, dar va respecta relieful, ceea ce e mai bine.

Am pornit prima grămadă de compost: un strat de paie, un strat de bălegar, un strat de buruieni cu rădăcini profunde, de la care aştept aport mineral. Şi iar bălegar, şi iar paie, iar peste ele râme cumpărate dintr-un magazin pentru pescari. Bălegarul l-am adus de pe imaşul învecinat, în saci. Primii vreo şase saci au fost cum au fost, mai ales că era bălegar preponderent uscat. Ceea ce n-a fost prea deştept, pentru că ce-i uscat nu mai lucrează. În fine, cam asta era ce puteam strânge cu mâna goală. Apă cât am putut duce, la vreo 10 găleţi. A doua zi am venit cu o săpăligă, şi am început să recoltez în primul rând bălegar proaspăt, activ, cu viermişori.

Însă doi saci cu bălegar umed pe care trebuie să-i duci un kilometru până la grămada de compost devin două pietre de moară. Aşa că am discutat cu văcarul satului să-mi ducă preţioasa materie cu căruţa. Un pachet de ţigări şi o bere, ca să-şi mai mângâie singurătatea. Am umplut şase saci, fiecare la vreo patruzeci de kilograme. A treia zi am procedat la fel. Sabina află cu uimire că există o conexiune între legume şi caca de vacă. Între greaţa urbană şi plăcerea de a încărca un sac cu “lopăţica”, plăcerea învinge. Ok, fie şi aşa, numai să n-aibă roşiile şi ardeii gust de caca. Îi promit că nu va fi cazul. Prima grămadă a fost finalizată, am început-o pe a doua. Mă gândesc că mi-ar trebui cam cinci grămezi serioase, care să lucreze până prin aprilie, când voi avea nevoie de compost pentru straturi.

Din vorbă în vorbă, nea Gavrilă, văcarul, mi-a zis că pot lua de la el gunoi ars cât vreau eu. Aşa, ca la vreo trei remorci. Omul nu se joacă, ideea de a căra bălegar cu sacul i se pare tembelă. Gunoi ars? Nu, ce să fac cu ăla ars? Adica, stai aşa, nea Gavrilă, ce înţelegi mata prin gunoi ars? Putrezit. Aaa, atunci vreau. Nu-i departe de compost, iar pământul meu are nevoie de asta. Rămâne să văd cum fac să tocmesc un om cu tractorul şi încă vreo doi flăcăi la încărcat. Panta mea sudică e îngrozitor de exploatată, pământul e galben şi crăpat de la secetă, puţinul pir care a crescut pe el, chiar şi cosit, nu va face mare brânză ca aport organic. Trebuie să arunc vreo cinci remorci de gunoi ars pe el, înainte de a-l semăna cu un trifoi, ca îngrăşământ verde.

Auzi, nea Gavrilă, cum îi zice pe aici la tulpina de porumb? Tulei. În Moldova îi zice strujan. Râdem de ne prăpădim amândoi. Ils sont fous, ces Moldaves! Da’ tulei de vânzare sunt pe aici? De care? Tulei roşi? Înţeleg că e vorba de tulpinile de pe care vacile au ros frunzele. Da, zic, chiar tulei roşi. Păi, ce să faci cu ei? Trebuie pentru legume. Nu intru în detalii, nu-i spun că vreau să-i îngrop sub răzoare. Irina si Gab au pus acolo lemne putrede, Heinz Erven a îngropat baloţi de fân. Eu cred că se pot folosi tulei de porumb şi tulpini de floarea-soarelui cu acelasi efect. Tuleii roşi nu costă nimic, li se dă foc pur şi simplu. Omul nu vede conexiunea între tulei şi tomate. Am aproape şaptezeci de ani, zice nea Gavrilă, şi aşa ceva încă n-am auzit. Ehe, zic, auzitul nu-i nimic, văzutul e totul.

Mi-am cumpărat coasă. Rusească, nu poloneză, că-i mai scumpă. Am dat 40 de lei pe ea în iarmaroc. La Dedeman am văzut coasă nemţească, cu 150 de lei. Am să-mi iau şi din aia, pentru că prin sat cosaşii care au mai ramas au măcar două scule. M-am dus la un moş s-o bată cu ciocănelul, ca odinioară. De bătut a bătut-o, dar bani nu mi-a luat. Ne înţelegem noi, suntem megieşi aicea. Aşa e, suntem vecini, ne vedem cu binoclul, dar tot vecini se cheamă că suntem. Privilegiul satelor răsfirate: nu suntem aproape dar ne auzim şi ne vedem foarte-foarte bine. Însă nu mi-a prins coada de coasă, m-a trimis la alt vecin, undeva pe lângă şcoală, adică la vreo 5 km. Mi-a dat coasa lui să lucru în ziua aceea, că dacă nu-l găsesc pe moş Nicoară de lângă şcoală?

L-am găsit, dar nu mai lucra, că-i bolnav. M-a trimis peste drum, la un cioban, care mi-a făcut treabă ce nu făceam eu într-o sută de ani. Cât mă costă? Lasă, că ne înţelegem noi, doar suntem în sat. Iată-mă deci dator. Sunt prins într-un angrenaj al schimburilor pe termen lung. Nici o carte de economie nu pare să ţină cont de faptul că trocul se poate şi aşa: tu îmi faci azi un serviciu, eu ţi-l întorc peste un an. Sau tu îmi faci acum o favoare, eu îţi rămân prieten veşnic îndatorat. Logica banului nu poate pricepe subtila logica a trocului. Seara, duc şi eu un om din sat acasă în oraş cu maşina. Îl întreb unde stă, apoi îl depun aproape de scara blocului. Dă să-mi plătească. Îl întreb ce l-a apucat. Aproape că mă bucur să mi-l ştiu dator, doar că niciodată nu iau bani când duc oamenii cu maşina. Sper că el nu ştie.

Trag în coasa omului, culc buruienile care au crescut pe hotar, apoi pe cele de lângă drum. Coasa merge ca lama de bărbierit, ierburile cad aproape fără să-şi dea seama. La drum semăn data viitoare salcâmi, am doi pumni buni de seminţe. Le dau un clocot, apoi le las o zi în apă călduţă, să li se înmoaie coaja. Asta se cheamă scarificare. După care le arunc pur şi simplu, rugându-mă la Dumnezeu să încolţească. Numai că trebuiau culcate buruienile, ca să ajungă seminţele la pământ. Când am dus coasa, vad o fisură în oţel, undeva la punctul de prindere. Oare aşa era sau am pleznit-o eu prin trunchiurile lemnificate? Stai liniştit, zice moş Iurean, pleznitura se sudează. Iar cât mai cosesc eu, mai am o coasa. Am aproape certitudinea c-am stricat scula omului. Dar nu mă lasă să mă simt prost, şi nici nu-mi cere să repar paguba. Nici bine n-am venit în sat, şi sunt tratat ca un om de-al locului. Îndatorarea ca semn al ospitalităţii.

Amarul acela de buruieni am să-l strâng şi-am să-l bag la compostat. Căldura degajată va steriliza seminţele, iar tulpinile vor aduce aporturi minerale semnificative. Îmi pare rău de venerabila coasă, dar concomitent mă bucur că n-am dat foc buruienilor. Ar fi fost, desigur, foarte simplu, dar m-aş fi privat de un material capabil să facă mari servicii. Însă sus, în colţul sălbatic, aş da foc la rugii care împânzesc locul. Îi extrag unul câte unul, e foarte fastidios şi-mi intră ţepii în mâini şi-n tălpi. Zgârieturile de pe picioare nici nu le mai simt. Îi scot la margine şi-i aprind foarte greu, au tulpinile contorsionate, flacăra nu ajunge bine la ele. Până la urmă am să renunţ, e prea fastidios, mă mulţumesc să le scot şi să fac un gogoloi de tulpini ţepoase, care va putrezi în timp. Oricum, trebuie eliberat locul, tulpinile vii le ţin în picioare pe cele moarte, iar ierburile înalte fac accesul foarte greoi.

Seară de seară ajung acasă, fac un duş şi încep să-mi extrag spinii. Numai că nu-mi dau seama de ei decât undeva pe la o bucată de noapte, când mă trezesc să citesc. Dacă ceva mă doare, sigur am un spin sub piele. În prima noapte găsesc ceva pe la un deget la mâna stângă. Iese rapid, cu un ac. A doua noapte mă înţeapă la picior, în două locuri. Mă operez, extrag, calc din nou bine. Mă doare apoi bizar degetul mare de la piciorul drept. E de la coasă, am forţat puţin, n-am mai cosit de mulţi ani şi se cunoaşte. Mă dor şalele, mă dor picioarele, merg aplecat prin casă ca un elefant braconat de râd toţi de mine. În prima seară e cumplit, mă ţin de mobile şi de pereţi. Dimineaţa pe la trei e şi mai rău, încep să mă gândesc dacă va exista a doua zi sau nu.

Însă pe la şapte îmi trece totul ca prin minune, urc în maşină şi ajung în sat fresh. Mă dezbrac la bustul gol, soarele toamnei e numai bun. Nu mănânc aproape nimic toată ziua, într-o frenezie a lucrului care exclude foamea. Beau însă vreo 6-7 litri de apă, aproape stau cu bidonul de apă lângă mine. Abia în a treia zi mi-e foame, sunt cu Sabina şi mănânc tot ce-am luat. Soarele şi apa ţin de foame, ştiam demult. După trei zile, nu mă mai doare aproape nimic, dar ca prin miracol îmi simt braţele, fiecare muşchi e la locul lui. Mă rebronzez, însă cum soarele m-a bătut din înalt, fruntea mi-e arsă, iar obrajii sunt mai deschişi la culoare. Arăt ca şi cum aş fi frecventat un solar defect.
Citeşte mai mult!