Ciprian Palaghianu, Împăduriri - curs universitar, (III), (note de lectură)

Partea a III-a. Împăduriri

Situaţia terenurilor care şi-au pierdut "vocaţia" agricolă este de asemenea îngrijorătoare. Între anii 1973 şi 1988 în Europa au fost abandonate de către agricultură circa 9 milioane de ha iar de atunci s-au mai adăugat încă minim 6 milioane de ha până în anul 2000, după aprecierea specialiştilor EUROFOR.

Principii privind alegerea şi asocierea speciilor forestiere:
a) principiul polifuncţionalităţii (pădurea nu este doar un loc unde se produce masă lemnoasă, ci are şi funcţii de adăpost şi hrană pentru animale sălbatice, păsări, protejează împotriva precipitaţiilor catastrofale, inundaţiilor, alunecărilor de teren, asigură şi menţine un mediu nepoluat, favorabil petrecerii timpului liber etc.);
b) principiul conservării biodiversităţii (există o corelaţie între diversitate şi stabilitatea şi funcţionalitatea ecosistemelor);
c) principiul compatibilităţii;
d) principiul flexibilităţii;
e) principiul economic.

Pentru ca polifuncţionalitatea arboretelor să se manifeste in mod real, se vor prefera
arboretele amestecate, acordand importanţa cuvenită principiului biodiversităţii. Folosirea uneia sau mai multor specii la instalarea unei culturii este evidenţiată prin compoziţia/ formula de impădurire.

Compoziţia (formula) de împădurire redă proporţia de participare a speciilor la instalarea artificială a culturilor pe intreaga suprafaţă şi se exprimă in procente. De exemplu: 40% gorun + 15% cireş, frasin, ulm + 20% păr, măr + 25% lemn câinesc, păducel, salbă.

Arboretele amestecate prezintă mai multe avantaje in comparaţie cu cele pure:
a) sunt mai stabile;
b) diferitele specii indeplinesc prioritar anumite funcţii, realizandu-se polifuncţionalitatea intregului arboret;
c) indeplinesc intr-o măsură sporită funcţiile de protecţie;
d) utilizează mai bine spaţiul aerian prin inălţimile diferite ale speciilor;
e) contribuie la menţinerea şi chiar imbunătăţirea fertilităţii şi structurii solului, ca urmare a particularităţilor sistemului radicelar şi a modului de răspandire in sol a rădăcinilor diferitelor specii;
f) sunt mai rezistente la atacurile factorilor biotici, specializaţi, de regulă, pentru anumite specii;
g) suportă mai bine unele calamităţi generate, in special, de factori climatici: doboraturi şi rupturi de vant şi zăpadă, dezrădăcinări ş.a.

Speciile ce alcătuiesc compoziţia (formula) de impădurire se incadrează, după funcţia
principală atribuită, in trei categorii:
a) specii principale,
b) specii secundare,
c) specii pentru protecţia şi ameliorarea solului.

Speciile principale sunt speciile care participă în măsura cea mai mare la realizarea
obiectivelor urmărite prin instalarea culturii.

Speciile secundare (de stimulare, de impingere, de ajutor, de elagare) sunt reprezentate, de regulă, de speciile de mărimea a doua (chiar a treia) formand, cel mai adesea, un al doilea etaj de vegetaţie. Aşa cum sugestiv au fost denumite, ele stimulează creşterea speciilor principale. In plus, contribuie la protecţia solului şi la producţia de biomasă.

Speciile pentru protecţia şi ameliorarea solului, reprezentate in general prin arbuşti,
indeplinesc, in principal funcţiile definite. Pornind de la polifuncţionalitatea speciilor lemnoase, rolul lor nu se limitează numai la protejarea impotriva acoperirii solului cu specii erbacee, la reducerea scurgerilor de suprafaţă pe terenurile inclinate expuse eroziunii apelor, la imbogăţirea solului in substanţe organice ca urmare a descompunerii frunzelor, lujerilor şi ramurilor mai subţiri comparativ cu ale speciilor arborescente şi la structurarea solului, ca urmare a bogatului sistem radicelar, răspandit in stratul superior al solului. Multe din speciile arbustive, folosite ca specii pentru protecţia solului, prezintă importanţă datorită rădăcinilor, lujerilor, florilor, fructelor cu multiple intrebuinţări in industria farmaceutică, alimentară, a coloranţilor.

Nu întotdeauna asocierea între cele trei categorii de specii este necesară, iar uneori
asocierea nu este posibilă. De exemplu, pentru speciile principale cu aparatul foliar bogat, care nu lasă lumina să pătrundă la sol, iar sistemul lor radicelar bogat protejează şi ameliorează solul, cum sunt fagul, bradul, nu mai apare necesară introducerea arbuştilor sau a speciilor de ajutor.

In trecut, adeseori, s-au realizat culturi pure de molid, in special in subetajul inferior de molidişuri (FM3 I) sau al amestecurilor de fag cu răşinoase (FM2), ori in afara arealului său natural (FM1 – făgete montane şi FD4 – făgete premontane). Datorită faptului că in
asemenea teritorii, molidul este foarte expus doboraturilor de vant, rupturilor de zăpadă, incendiilor, atacurilor de insecte etc, in viitor se recomandă evitarea culturilor pure de molid.

Intre speciile principale amestecul se realizează cel mai frecvent grupat, pentru a se evita
efectul negativ al concurenţei intre speciile componente, eliminarea unei specii de către alta, determinată adesea de ritmurile de creştere in inălţime diferite in anumite perioade de la o specie la alta, precum şi de particularităţile bio-ecologice ale speciilor.

Laricele, care este o specie de lumină şi transpiră intens, se va amplasa în benzi pe culmi. Alteori, pentru sporirea rezistenţei la vânt a molidului, laricele se va amplasa în benzi de maximum 20 (25) m lăţime, perpendiculare pe direcţia vântului dominant, benzi ce pot fi situate paralel cu curbele de nivel ori pe linia de cea mai mare pantă (funcţie de orientarea versanţilor faţă de direcţia vânturilor cu viteze mari). De asemenea, zâmbrul se va amplasa în benzi înspre golurile de munte.

Se recomandă evitarea amestecului intim între cvercinee şi speciile principale de amestec cu creştere mai rapidă în tinereţe (frasin, paltin, tei, cireş, arţar), care pot copleşi uşor specia de bază (stejarul, gorunul).

Desimea culturilor reprezintă numărul optim de exemplare (puieţi plantaţi sau proveniţi din semănături directe) la unitatea de suprafaţă (hectar). Desimea este influenţată de insuşirile biologice ale speciei, de rapiditatea de creştere in primii ani, de metoda de impădurire (semănături, plantaţii), de dimensiunile puieţilor la plantare (puieţi de talie mică, semimijlocie, mijlocie), dacă rădăcinile sunt nude sau protejate, de bonitatea staţiunii etc.

Un număr mare de puieţi/ha prezintă avantajul că starea de masiv se realizează mai curand, reducandu-se astfel numărul anilor in care se execută lucrările de intreţinere a solului. In schimb costul puieţilor şi plantarea acestora ridică foarte multe cheltuieli de instalare. Deoarece desimea are un rol deosebit in reuşita culturii, ea trebuie analizată atent sub raport silvobiologic şi al costului lucrării (principiul economic).

Numărul de puieţi la hectar, pe specii:
a) Plopi euramericani: 200(7x7 m) – 280 (6x6 m) in staţiuni de bonitate superioară şi
mijlocie pentru producerea de lemn gros şi mijlociu; 625 (4x4 m) – 830 (4x3 m) in staţiuni de bonitate mijlocie şi inferioară;1250 (4x2 m) in perdele pentru protecţia digurilor;
b) Plop alb: 1250 (4x2 m), 1665 (4x1,5 m sau 3x2 m), in funcţie de bonitatea staţiunii şi
grosimea trunchiului la exploatare; 1665 (4x1,5 m) in perdele de protecţie a digurilor;
c) Salcie: 1110 (3x3 m); 1250 (4x2 m); 1665 (4x1,5 m sau 3x2 m), in funcţie de bonitatea
staţiunii şi grosimea trunchiului la exploatare; 1250 (4x2 m) pentru protecţia digurilor
şi in staţiunii cu exces de apă;
d) Salcam: 4000 (2x1,25 m) – 5000 (2x1 m);
e) Frasin, anin: 5000 (2x1 m) in culturi pure;
f) Cvercinee: 5000 (2x1 m ) la dealuri; 6700 (2x0,75 m) la campie;
g) Fag: 5000 (2x1 m sau 1,4x 1,4 m);
h) Molid, zambru: 5000 (2x1 m ), 4500 (1,5x 1,5 m), 4000 (2x1,25 m), 3300 (2x1,5 m) in
funcţie de bonitatea staţiunii şi pericolul doboraturilor de vant;
i) Brad: 5000 (2x1 m);
j) Pin silvestru, pin negru, duglas: 4000 (2x1,25 m);
k) Larice: 2000 (2,5x2 m) – 2500 (2x2 m).

Instalarea artificială a culturilor forestiere se poate realiza prin trei metode:
a) metoda plantaţiilor,
b) metoda semănăturilor directe,
c) metoda butăşirilor directe.

Datorită numeroaselor avantaje pe care le are, metoda plantaţiilor este cea mai folosită in vederea instalării speciilor forestiere. Plantarea presupune folosirea puieţilor ca şi material de regenerare, rădăcina acestora fiind fixată in solul terenului in care se urmăreşte instalarea vegetaţiei lemnoase. In ceea ce priveşte materialul de regenerare ce poate fi folosit sunt mai multe tipuri de puieţi, clasificarea fiind realizată in funcţie de talia acestora sau de modul de prezentare al sistemului radicelar.

Avantaje:
a) Rata mare de supravieţuire a puieţilor după instalare garantează o mai bună reuşită a
culturilor. Acest lucru e explicabil prin faptul că puieţii reuşesc să concureze mai eficient vegetaţia erbacee prin dimensiunile mai mari faţă de plantulele provenite din semănăturile directe, puieţii valorificând la un nivel superior atât spaţiul suprateran
cât şi cel subteran. De asemenea puieţii plantaţi sunt foarte rar expuşi deşosării în primul an de instalare.
b) Plantaţiile oferă un foarte bun control asupra spaţierii indivizilor, numărului de exemplare şi desigur asupra modului de asociere a speciilor din compoziţia de împădurire. O spaţiere regulată şi uniformă facilitează controlul culturilor iar mai apoi
uşurează realizarea operaţiilor de îngrijire şi conducere. Asigurarea unui număr optim de exemplare per suprafaţă poate să reducă din volumul lucrărilor de îngrijire şi conducere a viitorului arboret.
c) Se poate vorbi de o economie privind cantitatea de seminţe folosită, comparativ cu
semănăturile directe. Cu aceeaşi cantitate de seminţe se poate obţine în pepiniere o cantitate de puieţi ce poate asigura împădurirea unei suprafeţe mult mai mari decât dacă s-ar fi semănat direct seminţele. Această economie este foarte importantă îndeosebi în cazul speciilor ale căror seminţe sunt scumpe sau se obţin greu şi în cantităţi reduse.
d) Se reduce timpul necesar atingerii stării de masiv ceea ce presupune economii importante în realizarea lucrărilor de îngrijire. Putem vorbi şi despre o reducere a perioadei parcurse până la momentul exploatării.
e) În multe cazuri plantaţiile rămân unica metodă de instalare a culturilor datorită criteriilor impuse de starea terenului, de criteriile ecologice şi biologice ale speciilor sau de diverse aspecte silviculturale. Astfel sunt foarte multe terenuri în care nu se poate interveni cu semănături directe, plantaţiile fiind alegerea firească în cazul terenurilor degradate, afectate de secetă, înmlăştinate, cu pantă mare sau puternic înierbate. În ceea ce priveşte particularităţile speciilor forestiere, sunt unele la care instalarea se face mai uşor prin puieţi (salcâm, cireş, păr pădureţ etc.) sau la care se face exclusiv prin puieţi (plopi euroamericani, salcie selecţionată etc.) Plantaţiile reprezintă în mod evident singura metodă de intervenţie cu completări în regenerările al căror procent de reuşită este nesatisfăcător şi singura formă de creare a aliniamentelor, perdelelor forestiere sau a
spaţiilor verzi.

Dezavantaje:
a) Unul din principalele dezavantaje se referă la faptul că plantaţiile sunt mai costisitoare decât semănăturile directe. Costul ridicat are mai multe cauze. Preţul puieţilor este mare, înglobând costurile producţiei din pepiniere. De altfel necesitatea existenţei pepinierelor pentru realizarea plantaţiilor constituie un neajuns major. În afară de acest lucru procesul tehnologic în sine, de plantare, este complex şi mai complicat, necesită un personal numeros şi bine instruit şi permite foarte greu mecanizarea. Drept urmare manopera implică şi ea costuri importante.
b) Terenul pe care se va realiza plantarea trebuie să aibă o accesibilitate ridicată pentru
a putea asigura transportul puieţilor, al muncitorilor şi al echipamentului de lucru.
c) Transplantarea reprezintă o operaţie cu caracter de şoc în viaţa puieţilor. Acest moment critic este caracterizat prin dezechilibrul fiziologic ce se poate să apară între capacitatea de absorbţie a apei din sol şi transpiraţie. Sistemul radicelar redus, cu o parte din perii absorbanţi distruşi nu poate să susţină partea aeriană care e mai voluminoasă, disproporţionată ca mărime. Pentru a reduce acest şoc al transplantării trebuie să se acorde o atenţie deosebită fazelor premergătoare plantării, respectând anumite indicaţii: solul să fie reavăn, mobilizat în momentul scoaterii puieţilor din pepinieră, după scoatere să se execute o corectă toaletare a rădăcinii; să se manipuleze atent puieţii atât la ambalare cât şi pe parcursul transportului şi apoi până în momentul plantării. De foarte multe ori reuşita unei plantaţii depinde tocmai de această perioadă parcursă între scoatere şi plantare.
d) Dezavantajele metodei pot fi accentuate de o execuţie neglijentă a lucrărilor aferente. Apare deseori riscul rănirii puieţilor. Vătămările mecanice suferite de puieţi pot avea consecinţe ulterioare grave, acestea reprezentând adevărate “porţi de intrare” pentru diverşi agenţi patogeni. Execuţia neglijentă a plantării poate determina aşezări defectuoase ale rădăcinii (în formă de ”L” sau ”J”) ce vor afecta creşterea şi dezvoltarea ulterioară a puietului. Neexecutarea operaţiei de mocirlire a rădăcinilor puieţilor înainte de plantare sau trecerea unei perioade de timp prea lungi de la mocirlire până la plantare poate să reducă rata de prindere a puieţilor.

Avantajele plantării în gropi:
a) Dimensiunea variabilă a gropilor permite folosirea mai multor tipuri de categorii de
puieţi.
b) Procedeul este aplicabil in condiţii foarte variate- in soluri nepregătite anterior,
compacte, inierbate, degradate, cu exces de apă sau uscate, cu schelet etc.
c) Dimensiunile gropilor permit o aşezare cat mai corectă a sistemului radicelar iar ”inversarea” orizonturilor solului la acoperirea rădăcinilor oferă puietului condiţii superioare de nutriţie.

Gropile vor avea dimensiuni ce variază in funcţie de condiţiile pedologice şi talia puieţilor.
Astfel avem gropi:
a) normale - cu o adancime de 30 cm in cazul solurilor uşoare, respectiv de 40 cm in cazul solurilor grele şi mijlocii; puieţii plantaţi vor fi de talie mică;
b) mijlocii - adancime de 40-90 cm; pentru puieţi de talie mică cu sistem radicelar bogat, puieţi de talie semimijlocie la răşinoase sau de talie mijlocie de răşinoase şi foioase (chiar şi talie mare);
c) mari - adancime de peste 90 cm in cazul folosirii sadelor sau a puieţilor de talie mare.

Forma lor va fi prismatică (in cazul execuţiei manuale) sau cilindrică (dacă se utilizează pentru săparea lor motoburghie sau maşini de forat). Productivitatea executării gropilor creşte substanţial in cazul folosirii unor sisteme mecanice de forare (50-150 gropi/oră). In cazul săpării manuale se poate folosi cazmaua, sapa forestieră sau tarnăcopul; insă productivitatea muncii e scăzută. Norma de producţie este in medie de 150 de puieţi/zi pentru un muncitor. Totuşi se lucrează in grup, formaţia de lucru fiind alcătuită in general din doi muncitori săpători şi un plantator.

Plantarea în despicătură presupune introducerea rădăcinilor puietului într-o fantă realizată în sol cu ajutorul unui plantator sau a unei sape forestiere. Operaţia este caracterizată de un randament deosebit de ridicat, un muncitor putând planta 800-1000 puieţi/zi. Reuşita este foarte bună în condiţiile plantării puieţilor de talie mică, cu un sistem radicelar nu foarte dezvoltat, în soluri neînierbate, afânate şi reavene. Cu toate că procedeul este expeditiv şi avantajos din punct de vedere economic, are numeroase dezavantaje şi neajunsuri ce pot fi amplificate în cazul unei execuţii defectuoase: rădăcinile fiind înghesuite într-un singur plan, este afectată desfăşurarea normală a procesului de nutriţie; neglijenţa execuţiei poate cauza răsucirea sau îndoirea rădăcinilor, astfel că prinderea, creşterea şi dezvoltarea puieţilor va fi serios afectată.

Legat de modul de execuţie al plantării în despicătură, un muncitor deschide cu ajutorul plantatorului sau a sapei forestiere o fantă în sol, cel de-al doilea muncitor va introduce rădăcinile puietului în respectiva fantă iar apoi se va închide/astupa deschiderea executată. Procedeul are mai multe variante, în funcţie de unealta folosită la executarea fantei în sol, dar se apreciază că cea care asigură cea mai mare productivitate este varianta care utilizează sapa forestieră – productivitatea e în general cu 30% mai mare decât în cazul folosirii plantatorului.

In categoria puieţilor cu rădăcini protejate se includ atat puieţii crescuţi in recipiente cat şi cei cu bal de pămant la rădăcină. Cu toate că obţinerea acestei categorii de puieţi este mai anevoioasă şi desigur mai costisitoare, plantaţiile cu astfel de puieţi beneficiază de şanse de reuşită foarte mari, chiar in condiţii de vegetaţie mai puţin favorabile. Explicaţia constă in faptul că se reduce şocul transplantării prin nederanjarea şi implicit nevătămarea sistemului radicelar, concomitent cu asigurarea pentru o mai bună dezvoltare a unei cantităţi din acelaşi sol care a susţinut şi pană atunci creşterea puietului. Desigur, costul mare al puieţilor cu rădăcini protejate nu justifică folosirea acestora in toate cazurile ci doar in terenurile in care instalarea prin procedeele obişnuite nu dă roade. Astfel in zonele aride, pe nisipuri sau in terenuri degradate utilizarea acestei categorii de puieţi este cea care dictează reuşita lucrărilor.

Instalarea vegetaţiei forestiere prin metoda plantaţiilor este posibilă doar in timpul repausului vegetativ - toamna după căderea frunzelor sau primăvara inainte de desfacerea
mugurilor, evitand insă perioada in care solul este ingheţat sau acoperit de zăpadă.

Plantarea de toamnă prezintă anumite avantaje (rădăcinile la foioase cresc chiar peste iarnă, puieţii beneficiază de precipitaţiile abundente ale acestui sezon) dar şi o serie de dezavantaje: riscul secetei fiziologice, probleme cauzate de posibile perioade cu un exces de apă in sol, frecventa deşosare in primul an de la plantare etc. Mai agreată este drept urmare plantarea de primăvară, cu condiţia ca această să se execute la timp. Cu cat instalarea se face mai devreme, cu atat se reduce riscul dezechilibrului dintre absorbţie şi transpiraţie. In plus, topirea lentă a zăpezii asigură valori relativ constante ale umidităţii din sol, favorabile consolidării relaţiei dintre sistemul radicelar şi substratul fizic ce susţine creşterea şi dezvoltarea puietului.

In cazul folosirii puieţilor cu rădăcini protejate, perioada de instalare poate fi extinsă pană
spre sfarşitul respectiv inceputul repausului vegetativ. Trebuie totuşi evitată pe cat posibil, chiar şi in acest caz, perioada de vară.

Avantajele semănăturilor directe:
a) Puieţii rezultaţi cresc incă de la răsărire pe locul definitiv, fără să mai fie expuşi pericolului deteriorării de la scoaterea lor pană la plantare. Este un important avantaj, pentru că rădăcinile nu mai sunt vătămate mecanic, deformate sau infestate.
b) Cheltuielile de instalare sunt mai mici comparativ cu cele ocazionate de producerea puieţilor.
c) Tehnologia semănăturilor este mai simplă comparativ cu tehnologia plantării.
d) Se poate recurge mai uşor la semănatul mecanic comparativ cu plantarea mecanizată.
e) Productivitatea operaţiei de semănare este superioară plantării manuale, indiferent de
procedeul folosit, astfel că numărul muncitorilor este mai mic.
f) Semănăturile pot fi executate pe grohotişuri, soluri cu mult schelet, superficiale, unde
plantarea puieţilor nu este posibilă decat folosind pămant de „imprumut” sau puieţi cu rădăcini protejate, ceea ce ridică mult costul lucrărilor.

Dezavantaje:
a) Seminţele încorporate în sol şi mai ales plantulele sunt mai sensibile la acţiunea unor factori climatici (temperaturi minime şi maxime, îngheţuri timpurii şi târzii, precipitaţii cu caracter torenţial, start gros de zăpadă, arşiţe, vânturi puternice), la prezenţa buruienilor, la sărăcia solurilor în substanţe nutritive, la soluri uscate sau cu exces de umiditate şi alţi factori negativi, faţă de care este greu să se adopte măsuri speciale de protecţie.
b) Puieţii rezultaţi necesită lucrări de îngrijire un număr mai mare de ani, cu o frecvenţă sporită anual (cel puţin în primii ani) comparativ cu puieţii plantaţi, ceea ce ridică mult costul lucrărilor de instalare până la realizarea stării de masiv.
c) Folosirea unor cantităţi mult mai mari de seminţe pentru obţinerea ulterioară a desimii
optime a puieţilor.
d) Semănăturile nu se practică în cazul completărilor, deoarece concurenţa ar fi evidentă şi nefavorabilă între plantulele sau puieţii rezultaţi în urma completărilor comparativ cu puieţii din cultura realizată anterior.

De aceea, metoda semănăturilor directe se practică mai puţin la noi datorită caracteristicilor staţionale din ţara noastră; rezultate bune se obţin numai la anumite specii şi în anumite condiţii, aşa cum se menţionează în continuare.
a) Semănături directe cu brad executate pe suprafeţe reduse, în teren neînierbat, fără seminţiş natural sau cu seminţiş slab reprezentat, sub un masiv cu consistenţă în jur de 0,5 pe expoziţii umbrite şi 0,6 pe cele însorite, terenuri cu înclinare mai mică de 30°, situate în treimea superioară şi mijlocie a versanţilor.
b) Semănături directe cu molid în arealul natural, pe suprafeţe reduse, în teren neacoperit de arboret matur, lipsit de buruieni, cu înclinare sub 20°, în treimea superioară şi mijlocie a versanţilor.
c) Semănături directe cu ghindă executate sub masiv sau în teren descoperit, pe întreaga
suprafaţă sau parţial în fâşii (benzi), rânduri, tăblii, cuiburi.
d) Semănături directe cu pin negru pe terenuri cu substrat reprezentat de dolomite şi calcare.
e) Semănături directe cu mesteacăn în zona montană şi premontană, pe terenuri foarte
înclinate, pe soluri cu mult schelet.

Procedeele de semănare sunt:
a) semănatul în cuiburi;
b) semănatul în rânduri;
c) semănatul prin “împrăştiere”.

Semănarea în cuiburi este procedeul mai des aplicat, prezentand avantajul important că
se foloseşte o cantitate mai mică de seminţe comparativ cu celelalte procedee şi că schemele de impădurire sunt uşor de materializat pe teren.

Cuibul este o cavitate, de regulă cu formă circulară de mici dimensiuni (diametre de la 10-12 cm pană la 40 cm, in funcţie de mărimea seminţelor) şi cu adancimi echivalente adancimii de semănare a seminţelor speciei respective. Se recomandă ca seminţele să se distribuie manual „in cruce” (pe două direcţii perpendiculare). Cuiburile se execută cu sapa forestieră in mijlocul unei vetre. Uneori, pe tăblii de dimensiuni de 1,0 x1,0 m se amplasează cinci cuiburi: patru spre colţurile tăbliei şi unul in centrul acesteia.

Tubul de semănat este un tub de 1,0-1,20 m lungime, confecţionat dintr-un material
rezistent, uşor, avand la capătul inferior un manşon de formă conică, prevăzut cu unul sau mai multe orificii. Seminţele, in cantitatea corespunzătoare normei/cuib, introduse prin capătul superior al tubului, il traversează şi ajung prin orificiu (orificii) in cavitatea executată in sol de varful tubului.

Bastonul de semănat are partea superioară a tubului curbat (asemenea unui baston), iar
orificiul din parte inferioară a tubului (care are tot formă conică) este prevăzut cu o clapetă care se deschide automat, cand varful se adanceşte in sol, lăsand să cadă cantitatea necesară de seminţe la cuib. După scoaterea bastonului din cuib, se acoperă cuibul cu pămant, care se tasează uşor pentru ca seminţele să adere de particulele solului.

Semănatul în rânduri presupune distribuirea seminţelor de-a lungul rândului, respectându-se rectitudinea, paralelismul, forma şi adâncimea rigolei. Lucrarea se execută manual
sau cu semănătoarea. Procedeul se aplică pe terenurile în care solul a fost pregătit în prealabil total ori parţial în benzi (fâşii). Rândurile sunt continui sau întrerupte (de-a lungul lor se lasă 1-2 m pe care nu se împrăştie seminţe, tehnică folosită când urmează instalarea prin plantaţii a unor specii din compoziţia de împădurire). Rândurile pot fi echidistante ( cu distanţe între ele de 1,0 - 2,0 m) sau grupate câte două cu distanţa de 0,7-1,0 m între ele, în funcţie de schema adoptată.

Rândurile se dispun în lungul curbelor de nivel, pe terenurile înclinate; la câmpie, se
orientează pe direcţia nord-sud, când se urmăreşte protejarea puieţilor de insolaţie sau pe direcţia vântului dominant dacă acesta reprezintă un pericol.

Semănatul prin ”împrăştiere” presupune distribuirea cat mai uniformă a seminţelor pe
teren, uneori chiar la suprafaţa acestuia. Procedeul conduce la rezultate satisfăcătoare in zone cu precipitaţii suficiente, pe terenuri lipsite de vegetaţie erbacee, pe soluri afanate, revene, cu un strat bine reprezentat de humus şi pentru specii la care seminţele au o perioadă scurtă de germinare (mesteacăn, plop, salcie, mai rar molid).

Pentru speciile cu seminţe mari, cu conţinut ridicat in apă, a căror păstrare este dificilă peste iarnă (fag, cvercinee, castan porcesc, brad ş.a.) ca şi pentru seminţele a căror fructe au fost recoltate „in pargă” (acerinee, frasin) sunt indicate semănăturile executate toamna, cu condiţia ca in zona respectivă să nu existe riscul consumării lor de către mistreţi, iepuri, cartiţe.

Dat fiind pericolul răsăririi plantulelor in toamnele lungi, care ar suferi de gerurile din timpul iernii sau a răsăririi primăvara timpuriu, fiind periclitate de ingheţurile tarzii (acerineele de exemplu), semănăturile se execută primăvara „in mustul zăpezii”, cu avantajele şi dezavantajele menţionate la culturile in pepinieră.

La mesteacăn, semănăturile se pot face şi spre sfarşitul iernii, pe suprafaţa zăpezii.

De la instalarea culturilor de specii lemnoase din puieţi, seminţe, butaşi pană la realizarea
stării de masiv, acestea parcurg fazele de adaptare şi de creştere individuală.

Faza de adaptare este eşalonată pe o perioadă diferită, determinată de metoda folosită la
instalare. Astfel, pentru semănături directe, faza de adaptare reprezintă perioada de la declanşarea procesului de germinare, apariţia plantulelor la suprafaţa solului (răsărirea), creşterea până la lignificarea acestora.

Pentru plantaţii, faza de adaptare reprezintă perioada în care rădăcinile se refac şi se
consolidează în sol, devenind capabile să asigure nutriţia puieţilor, iar mugurii vegetativi intră în vegetaţie şi se declanşează procesul de creştere a exemplarelor. Lungimea perioadei este diferită în funcţie de anotimpul de plantare şi mersul vremii în primăvara executării plantaţiilor sau care urmează după toamna în care s-au plantat puieţii.

În cazul butăşirilor directe, faza de adaptare începe de la introducerea butaşilor în sol, continuă cu formarea rădăcinilor, pornirea mugurelui vegetativ, finalizându-se prin lignificarea lujerului noului puiet.

Faza de creştere individuală a puieţilor se desfăşoară în continuarea primei faze (de
adaptare) şi durează până la realizarea stării de masiv. În această perioadă, fiecare puiet creşte izolat, fără a beneficia de influenţa reciprocă a exemplarelor învecinate. Pe măsura apariţiei de noi lujeri anuali şi a creşterii în înălţime şi grosime a exemplarelor, izolarea se atenuează.

În faza de adaptare şi în primii ani ai fazei de creştere individuală sunt necesare lucrări de
combatere a buruienilor şi a speciilor lemnoase dăunătoare speciilor instalate, de afânare a solului, administrare a îngrăşămintelor, chiar a udatului artificial şi altele. Numărul anilor în care sunt necesare lucrări de îngrijire diferă fiind influenţate de: zona fitogeografică, specie, bonitatea staţiunii, metoda de instalare a speciilor, desimea culturilor. De regulă, aceste lucrări se întrerup la realizarea stării de masiv a întregii culturi.

Constituirea stării de masiv este procesul bioecologic de apropiere a coroanelor puieţilor şi de realizare a coronamentului noului arboret. Starea de masiv se realizează la nivelul întregii populaţii de puieţi, când aceasta ajunge la independenţa biologică, trecând de la existenţa izolată la cea în comun. Şi constituirea stării de masiv este influenţată de zona fitogeografică, specie (rapiditatea de creştere), bonitatea staţiunii, metoda de instalare, desimea culturilor.

Starea de masiv se realizează după:
a) 3-4 ani: salcam;
b) 5 ani: plopi euramericani cultivaţi in culturi intensive pentru producerea de lemn
preponderent gros, plop alb, salcie;
c) 5-6 ani: cvercinee, cand s-au folosit puieţi de talie mijlocie (metoda O. Rusu), anin,
frasin;
d) 6-7 ani: larice (in completarea regenerării naturale la foioase) duglas, pin strob, pin
silvestru, pin negru, nuc negru;
e) 7-8 ani: molid in regiunea de dealuri (FD4-FD3), cvercinee, inclusiv speciile principale
de amestec: paltin, frasin, tei ,cireş;
f) 7-9 ani: molid, zambru, larice, pin silvestru, pin negru in regiunea montană şi
premontană (Fsa, FM3-FD4)
g) 9-10 ani: brad in completarea regenerării naturale (FM2-FD4) nuc comun, cand se folosesc puieţi de talie mică;
h) 6-9 ani: semănături directe de cvercinee sub masiv sau in teren descoperit.

Receparea este lucrarea prin care tulpinile puieţilor se retează la 1-2 cm deasupra solului, in scopul atenuării dezechilibrului fiziologic dintre absorbţia apei de către sistemul radicelar mai redus, ca urmare a toaletării rădăcinilor sau vătămărilor provocate de la extragerea lor pană la plantarea şi pierderea apei prin transpiraţia părţilor aeriene, in special a frunzelor. Puieţii se recepează primăvara timpuriu (inainte de pornirea in vegetaţie), cand s-au plantat toamna şi imediat după plantare, cand aceasta se realizează primăvara.

Inlăturand tulpina, dispare dezechilibrul intre absorbţie şi transpiraţie, rădăcinile se inmulţesc şi pot aproviziona satisfăcător cu nutrienţi şi apă noul lăstar ce porneşte dintr-un mugur proventiv (dormind), situat in regiunea coletului.

Dacă puieţii nu se recepează apare pericolul ca, in perioadele secetoase de primăvară,
tulpina să se usuce după pornirea in vegetaţie, proces cunoscut sub denumirea de autorecepare. Din mugurii proventivi se formează noi lăstari, dar mai tarziu şi datorită acestei decalări, uneori puieţii nu se pot lignifica pană in toamnă.

Receparea nu se aplică la răşinoase, la care creşterea in inălţime este monopodială şi nici la speciile foioase care au doi muguri terminali (frasin) sau la puieţii de talie mijlocie. La răşinoase, pentru evitarea dezechilibrului fiziologic, se pot indepărta unele ramuri situate spre baza tulpinii sau acele acestora.

Completarea culturilor reprezintă un procedeu de reglare a desimii şi presupune instalarea de noi exemplare in locul puieţilor dispăruţi. Completările se prevăd obligatoriu in cazul pierderilor grupate, indiferent de reuşita regenerării. Completările se fac numai cu puieţi bine dezvoltaţi care să poată realiza starea de masiv odată cu puieţii instalaţi iniţial.

Rărirea puieţilor proveniţi din semănături directe sau depresajul este altă modalitate de
reglare a desimii. Uneori, datorită condiţiilor climatice şi insuşirile solului deosebit de favorabile, calităţii foarte bune a seminţelor ori folosirii unor cantităţi mai mari de seminţe faţă de norma optimă se obţin prea mulţi puieţi in cuib, la metru sau m2 , care se stanjenesc intre ei , avand drept consecinţă creşteri mai mici. Ca şi in pepinieră, rărirea, practicată după primul sezon de vegetaţie, cand solul este reavăn, la foioase se realizează prin smulgerea puieţilor mai slab dezvoltaţi, rău conformaţi şi prin „forfecarea tulpinii” la cei de răşinoase.

Descopleşirea puieţilor constă in tăierea buruienilor de la suprafaţa solului, buruieni care au adeseori inălţimi superioare puieţilor proveniţi din semănături directe sau a celor plantaţi. Lucrarea se execută manual folosind unelte tăietoare (sapă, sapă forestieră). Suprafaţa de pe care se indepărtează buruienile se suprapune peste suprafaţa pregătită in prealabil (vetre, faşii, tăblii) şi materialul vegetal rezultat se aşează ca strat protector (mulci) in jurul puieţilor. Durata şi frecvenţa descopleşirilor sunt diferite in funcţie de zona fitogeografică, de rapiditatea de creştere a speciilor instalate, metoda de impădurire folosită, dimensiunile puieţilor la plantare, gradul iniţial de imburuienire, pregătirea solului.

Degajarea este o lucrare de ingrijire a puieţilor ce constă din indepărtarea vegetaţiei
lemnoase instalate natural prin seminţe sau lăstari, drajoni, vegetaţie reprezentată de specii nedorite şi care pot copleşi puieţii instalaţi.

Astfel, salcamul se va introduce din stepă pană in formaţia gorunetelor pe soluri uşoare şi mijlocii, afanate, pregătite prin arătură şi/sau terasare, lipsite sau foarte sărace in carbonat de calciu.

Pinul silvestru se va utiliza din silvostepă pană in formaţia molidişurilor inclusiv. In silvostepă, va ocupa pană la 25% in formulele de impădurire şi se va folosi pe versanţi umbriţi şi semiumbriţi, pe soluri cu textură uşoară şi mijlocie.

Pinul negru se va introduce din stepă pană in partea inferioară a subzonei molidului pe
stancării, pe soluri grele, luto-argiloase, argiloase, pe substraturi litologice calcaroase. In stepă, in formulele de impădurire pinul negru nu va depăşi proporţia de 25%, iar in silvostepă – 50%.

Stejarul brumăriu se va utiliza in stepă şi silvostepă.

Stejarul şi gorunul se vor folosi pe solurile profunde, fertile din arealul lor natural.

Aninul negru este indicat din silvostepă pană in subzona gorunului; aninul alb – din subzona gorunului pană in partea inferioară a subzonei molidului inclusiv; aninul verde – din treimea mijlocie a subzonei molidului pană in etajul subalpin.

Cătina albă se recomandă pentru acoperirea terenurilor din zona forestieră pană in treimea mijlocie a subzonei molidului cu roca la suprafaţă, in special pe substrat marnos. In silvostepă, va fi instalată numai in treimea inferioară a versanţilor, pe substraturi marno-argiloase, in condiţii de umiditate corespunzătoare acestei specii.

Pe terenurile cu fenomene de deplasare, in special pe cele alunecătoare se vor prefera specii care drajonează şi/sau specii care nu suferă de vătămarea (deranjarea rădăcinilor), precum: salcamul, frasinul, cireşul, aninii, mojdreanul, cătina albă, sălcioara, amorfa). Pe terenurile degradate unde există pericolul rupturilor şi doboraturilor de zăpadă, pinul negru şi silvestru vor reprezenta in formulele de impădurire ponderi de pană la 50%. Amestecul intre specii va fi intim, iar dispozitivul de cultură in chincons, pentru o spaţiere cat mai avantajoasă pătrunderii zăpezii prin coronament şi pentru crearea premizei realizării la exemplarele de pini a unor trunchiuri cu rezistenţă superioară la
incovoiere şi rupere.

Perdelele forestiere de protecţie sunt faşii de specii lemnoase arborescente sau arborescente şi arbustive, de lăţimi diferite, instalate pentru a proteja anumite obiective impotriva unor factori dăunători. Realizarea acestora diferă in funcţie de obiectivul urmărit.

Perdelele de protecţie pot fi clasificate în funcţie de penetrabilitate:
a) impenetrabile, constituite din culturi compacte, care nu pot fi străbătute de curenţii de aer şi care realizează in partea de „sub vant” o zonă de calm;
b) semipenetrabile (dantelate) – culturi mai rare al căror profil prezintă numeroase goluri in plan vertical; in partea superioară ori in cea inferioară a perdelei sau intre statul arbustiv şi coroanele arborilor apar porţiuni dantelate (ciuruite) prin care trece uşor mare parte a aerului;
c) penetrabile – culturi rare, lipsite de arbuşti, străbătute pe intreaga lor inălţime de curenţii de aer.

Compoziţia de impădurire, orientarea optimă, lăţimea, distanţele dintre perdele diferă in
funcţie de zona geografică, in raport cu factorii naturali (geomorfologia, clima - in special cu direcţia şi viteza vanturilor dăunătoare, regimul de precipitaţii, solul), iar pe terenurile irigate diferă cu reţeaua de canale şi conducte, inclusiv cu procedeele de udare. Se alcătuiesc din specii repede crescătoare autohtone, de valoare economică ridicată (specii arborescente şi forestiere, pomi, arbuşti fructiferi sau forestieri, specii melifere care atrag păsările care distrug insectele vătămătoare şi albinele ce asigură polenizarea plantelor agricole. Sunt de evitat speciile lemnoase care sunt gazde intermediare pentru dăunătorii culturilor agricole (dracila, sangerul, salba, vişinul turcesc, mălinul).

Funcţiile perdelelor forestiere de protecţie sunt multiple, menţionand:
a) reducerea vitezei vantului, care influenţează benefic asupra altor factori ecologici,
precum: reducerea sau impiedicarea spulberării zăpezii şi a solului; evitarea furtunilor de praf; dezrădăcinarea sau colmatarea culturilor tinere; reducerea evapotranspiraţiei excesive; eliminarea deformării jetului de apă in irigare;
b) micşorarea amplitudinilor diurne şi anuale ale temperaturii aerului şi solului;
c) reducerea scurgerilor de suprafaţă şi a eroziunii solului de către apă, pe terenurile cu
inclinare moderată, puternică şi foarte puternică;
d) impiedicarea alunecărilor de teren;
e) producerea unor cantităţi uneori insemnate de lemn, fructe, seminţe, flori pentru apicultură, frunze pentru sericicultură
f) realizarea unor condiţii favorabile pentru adăpostirea şi hrănirea faunei de interes cinegetic.
Citeşte mai mult!

Ciprian Palaghianu, Împăduriri - curs universitar, (II), (note de lectură)

Pepiniera reprezintă un teritoriu cu anumite caracteristici, destinat culturii intensive de plante tinere, transplantate ulterior pe diferite terenuri. In pepinierele silvice se produc puieţi destinaţi impăduririlor, reimpăduririlor, instalării in spaţii verzi urbane si periurbane, folosiţi ca port altoi pentru specii lemnoase decorative (trandafirii, spre exemplu), pomicole (cireş, măr, păr ş.a.). In pepinierele silvice se fac, de asemenea, culturi de plante “mamă” pentru obţinerea butaşilor de tulpină lignificaţi, semilignificaţi, verzi, a butaşilor de rădăcină, a puieţilor din marcote etc.

In secţiile de cultură se aplică un plan de asolament, care presupune ca pe aceeaşi suprafaţă, culturile forestiere să alterneze cu culturi de plante ierbacee (graminee, care prin sistemul radicelar bogat fasciculat refac structura solului, asociate cu plante leguminoase, capabile să asimileze cu ajutorul bacteriilor de nodozităţi azotul atmosferic, asociere cunoscută sub numele de borceag).

Pentru stabilirea desimii optime se porneşte de la spaţiul minim de nutriţie necesar fiecărui puiet, aparţinând unei anumite specii, în diferite perioade de creştere. În practică, spaţiul de nutriţie se asimilează convenţional cu suprafaţa de nutriţie necesară unui puiet, având valori diferite, ca de exemplu:
a) la stejar pedunculat – 225 cm2 în stepă şi 110-150 cm2 în zona forestieră, ceea ce conduce la o desime optimă de 15-20, respectiv 22-30 puieţi/m rigolă;
b) la salcâm, suprafaţa de nutriţie este de 145-225 cm2, desimea optimă fiind de 15-23 puieţi/m rând;
c) Răşinoasele fiind mai puţin pretenţioase se cultivă la o desime mai mare –70-80 puieţi/m rând, molidul şi pinul mulţumindu-se cu o suprafaţă de nutriţie de numai 20 cm2 (molid) şi 11 cm2 (pin).

În climatul ţării noastre, par mai indicate semănăturile de primăvară, deoarece prezintă
următoarele avantaje:
a) semănate în perioada optimă, socotită atunci când temperatura solului la adâncimea de aproximativ 5 cm are valoarea, la ora 8 dimineaţa, de 8-10°C pentru molid, pin negru, pin silvestru şi peste 10°C pentru brad, larice, salcâm; seminţele acestor specii germinează într-o perioadă scurtă, iar plantulele răsar uniform;
b) seminţele pot beneficia de un sol reavăn, ca urmare a topirii zăpezii şi a perioadei de
precipitaţii de la începutul primăverii;
c) se evită răsărirea plantulelor înaintea ultimelor îngheţuri târzii (în jur de 20 mai), dacă semănarea se face cu 10-15 zile înainte de data medie a acestora;
d) sezonul de vegetaţie de la răsărirea plantulelor este suficient de lung pentru ca acestea să se lignifice până la apariţia temperaturilor negative în toamnă;
e) se elimină pericolul consumării seminţelor de către şoareci sau a plantulelor cu
germinaţie epigee;
d) se poate aplica stratificarea ori prerefrigerarea – ca mijloace de stimulare a
germinaţiei.

Ca dezavantaj se menţionează dificultăţile de conservare a seminţelor care pretind condiţii speciale în timpul păstrării (cele cu conţinut mare de apă de exemplu).

Semănăturile executate toamna prezintă şi ele unele avantaje:
a) seminţele care ajung la maturaţie în faza de “pârgă” a fructelor, semănate imediat
după recoltarea şi prelucrarea fructelor germinează fără a mai fi necesară stratificarea pentru eliminarea stării de dormanţă;
b) conservarea peste iarnă a seminţelor încorporate în sol are loc în condiţii naturale;
c) se elimină păstrarea relativ dificilă peste iarnă a seminţelor unor specii;
d) se conservă mai bine apa acumulată în sol în timpul iernii, care, în cazul semănăturilor de primăvară se poate pierde parţial, ca urmare a lucrărilor de pregătire a solului.

Semănăturile de toamnă prezintă însă şi o serie de dezavantaje:
a) poate fi depăşit momentul recoltării fructelor în stare de “pârgă” – seminţele semănate intră în repaus profund astfel că în anul următor terenul va fi ocupat de culturi “moarte”;
b) seminţele încorporate în lungul rigolelor pot fi depistate uşor şi consumate de rozătoare;
c) seminţele pot degera, ca urmare a gerurilor din timpul iernii dacă lipseşte stratul de
zăpadă, solul fiind îngheţat până la o adâncime superioară celei de semănare;
d) în toamnele lungi şi calde, plantulele pot răsări şi, în consecinţă, sunt compromise de
temperaturile negative foarte scăzute din timpul iernii;
e) apare riscul ca plantulele răsărite primăvara devreme (când temperaturile uneori
ridicate în această perioadă favorizează procesul de germinaţie), să fie vătămate de
îngheţurile târzii.

Semănături în timpul verii se fac mai rar şi pentru puţine specii. Astfel, se seamănă la
începutul verii seminţele de: plop, salcie, ulm.

Vara tarziu, se incorporează in sol seminţele cu tegumentul lemnos (“samburoase”) ale căror fructe se coc la inceputul verii – cireş, vişin, corcoduş, cais – după o prealabilă stratificare de 50-60 zile la şanţ de vară. Tot spre sfarşitul verii se seamănă achenele de tei recoltate in “pargă”.

Adâncimea de semănare este determinată de mărimea seminţelor, perioada de semănare,
textura solului. In general, seminţele se incorporează la o adancime de 2-3 ori mai mare decat grosimea lor. Adancimea este mai mare cu 1-2 cm la semănăturile făcute toamna comparativ cu cele de primăvară şi in cazul solurilor cu textură uşoară.

Seminţele foarte mici (plop, anin, mesteacăn, ulm, tuia) se seamănă la 0,2 – 0,6 cm; practic, in rigolele marcate, uşor tasate, se imprăştie seminţele, acoperindu-se cu un strat de mraniţă cu grosimea menţionată mai sus.

Pentru seminţele mici (molid, larice, pin, duglas, măceş ş.a.), adancimea rigolelor este de 1,0 – 1,5 cm pentru semănăturile de primăvară şi in soluri cu textura mijlocie – grea şi poate ajunge pană la 2,0 cm in soluri cu textură uşoară sau dacă semănăturile se fac toamna. Seminţele de mărime mijlocie (acerinee, tei, frasin, fag, salcam, corn, cireş şi altele asemănătoare) se incorporează primăvara şi in soluri cu textura grea la 2-3 cm şi la 3-4 cm – toamna şi pe soluri cu textura uşoară. Seminţele mari (ghinda, castanele) se imprăştie de-a lungul rigolelor adanci de 6-8 cm.

Excepţii fac seminţele de chiparos de baltă care, deşi au 5-7 mm (mărime mijlocie), sunt
semănate la 5 cm adancime, ca urmare a preferinţei lor in perioada de germinaţie faţă de soluri revene – umede, ca şi seminţele de dud, care deşi sunt foarte mici (in jur de 2 mm), semănate la adancimea de 2 cm, germinează intr-o perioadă scurtă.

Plantele lemnoase se pot inmulţi pe cale vegetativă din butaşi, marcote, drajoni, inclusiv multiplicarea clonală “in vitro”. Reproducerea asexuată se realizează prin diviziunea celulelor somatice, fără să aibă loc contopirea in procesul de fecundare a două celule sexuale diferenţiate (gameţi) intr-o celulă ou (zigot) capabilă să dezvolte un nou organism care trece prin toate fazele de dezvoltare parcurse de părinţi ca in cazul inmulţirii generative (sexuate). Deci înmulţirea asexuată (vegetativă, restituţia) constă in reproducerea unor părţi vegetative de plantă şi este posibilă datorită capacităţii de regenerare ale organelor vegetative.

Avantajele sunt multiple:
a) exemplarele obţinute asexuat, in majoritatea cazurilor infloresc şi fructifică mai
devreme comparativ cu cele provenite din sămanţă;
b) inmulţirea nu este legată de formarea unor organe speciale de reproducere şi, ca
atare, se poate recurge la aceasta din primele etape de dezvoltare (faza juvenilă);
c) inmulţirea vegetativă are capacitatea de transmitere a insuşirilor morfologice şi a
caracterelor stadiale pe care le are planta donor;
d) noile exemplare moştenesc mai fidel insuşirile individuale ale exemplarelor donor;
e) ontogenetic, noile exemplare preiau şi continuă dezvoltarea organelor vegetative din
care s-au regenerat, deci nu se obţine o nouă generaţie de plante;
f) pentru unele specii dioice (plopi euramericani) sau care fructifică rar, inmulţirea
vegetativă este singura sau cea mai indicată metodă de obţinere a noilor exemplare;
g) de regulă, puieţii obţinuţi prin restituţie cresc mai repede şi la varste egale sunt mai
viguroşi comparativ cu puieţii aceleiaşi specii, proveniţi din seminţe.

Inmulţirea vegetativă prezintă şi unele dezavantaje:
a) clonele regenerate repetat din butaşi pierd vigoarea de creştere;
b) datorită uniformităţii excesive (provenind de la aceeaşi clonă) noile exemplare sunt
mai expuse atacurilor diverşilor dăunători;
c) la multe specii, inrădăcinarea butaşilor este posibilă numai in spaţii adăpostite, ceea
ce conduce la un cost mai mare al producerii puieţilor.

Înmulţirea vegetativă (asexuată) se poate face din :
a) butaşi ;
b) marcote ;
c) drajoni ;
d) multiplicare clonală (in vitro).

Butaşii reprezintă fragmente de organe vegetative detaşate de plantele mamă, care, in prezenţa unor factori exogeni (căldură, umiditate, oxigen), formează rădăcini şi tulpini, generand noi exemplare. Tehnologia adoptată in pregătirea butaşilor trebuie să valorifice optim capacitatea plantelor de a se inrădăcina şi de a produce noi indivizi. Fenofaza in care se recoltează este corelată cu disponibilitatea genetică şi starea fiziologică optimă.

Executarea secţiunii butaşului in preajma mugurilor, puncte de maximă activitate biologică, asigură menţinerea circulaţiei interne a apei, concentrarea auxinelor in zona rănită, stimularea meristemelor şi a altor ţesuturi capabile să producă meristeme rizogene.

Butaşii de ramură (sau tulpină) sunt categoria cea mai folosită in pepiniere. După modul de recoltare şi confecţionare se disting: butaşi simpli, cu călcai, cu inel, cu carlig, cu un mugure.

Butaşii simpli se confecţionează din lujeri drepţi, neramificaţi, in varstă de un an, care se secţionează in fragmente de 15-18 cm in cazul arbuştilor şi 20-25 cm la plop, salcie, eliminandu-se varfurile prea subţiri (sub 0,5 cm la butăşirile in spaţiile adăpostite şi sub 1,0 cm la cele in camp). La butaşii lignificaţi tăietura inferioară se face perpendicular pe ax cu 2-3 cm sub un mugure sau chiar prin nod dacă lujerul este fistulos (Forsythia, Deutzia ş.a.), iar la butaşii nelignificaţi se face oblic la baza internodului. Tăietura superioară se face la circa 1 cm deasupra unui mugure, tot perpendicular sau oblic pentru ca apa să nu stagneze pe tăietură şi să pătrundă in exces in butaş.

Butaşii cu călcâi se obţin prin desprinderea bruscă a lujerului de pe ramura de inserţie, de 2-3 ani. La baza butaşului rezultă o mică porţiune de scoarţă şi cambiu de pe ramura mamă, care, la unele specii, asigură o inrădăcinare mai bună faţă de butaşii simpli. Butaşii cu inel reprezintă o variantă a butaşilor cu călcai. Ei se detaşează de ramura mamă cu ajutorul unui briceag; in momentul detaşării lujerului de ramura purtătoare se ia şi un mic scut din scoarţa şi cambiul acesteia. Butaşii cu cârlig se confecţionează numai din partea bazală a lujerului anual, tăiat cu un mic fragment din ramura mamă, in varstă de doi ani. Asemenea butaşi se utilizează la inmulţirea dudului, platanului, plopului alb ş.a.

Butaşii cu un mugure, mai rar folosiţi la unele specii la care materialul maternal este limitat, sunt porţiuni de lujer lignificat (pregătit de regulă in repausul vegetativ) cu un singur mugure.

După gradul de maturare, butaşii sunt:
a) lignificaţi ;
b) semilignificaţi ;
c) verzi.

Butaşii lignificaţi, folosiţi cel ma frecvent, aparţin speciilor foioase. Ei provin din lujeri anuali intraţi in repaus vegetativ, de vigoare cel puţin medie şi sănătoşi.

Butaşii semilignificaţi se recoltează in cea de a treia fenofază de creştere (iulie-august). In funcţie de lungimea lujerului anual, ei pot fi fragmente de lujer sau lujerul in totalitate (inclusiv varful), cu sau fără călcai, avand o lungime de 10-15 cm.

Butaşii verzi provin de la exemplare care vegetează activ, din lujeri incă nelignificaţi. In condiţiile naturale din ţara noastră, perioada optimă de recoltare este luna iunie, spre mijlocul fenofazei a treia de creştere vegetativă (incetinirea şi incetarea alungirii lujerului).

Butaşii de rădăcină sunt fragmente de rădăcini secundare, situate cât mai aproape de
suprafaţa solului, aparţinând plantelor mamă tinere calendaristic şi stadial. Ei au lungimi de 5-10 cm şi grosimi de 1-2 cm. Se practică la speciile care drajonează uşor. Dezgroparea rădăcinilor începe cât mai aproape de colet, unde se manifestă juvenilitatea maximă.

La detaşarea rădăcinilor de planta mamă se vopsesc capetele dinspre tulpină, pentru a şti
care este partea morfologic superioară, deoarece şi la butaşii de rădăcină se manifestă polaritatea, de care trebuie să se ţină seama când butaşii se introduc în mediu în poziţie verticală sau oblică. Perioada de confecţionare a butaşilor de rădăcină este toamna târziu, după încetarea creşterii, care, la rădăcină durează mai mult decât la tulpină sau primăvara devreme. Dacă este necesară păstrarea, aceasta se realizează prin stratificarea în nisip reavăn la temperaturi de 3…5°C.

Marcotele sunt lujeri, lăstari sau ramuri care, spre deosebire de butaşi, nu se detaşează de planta mamă în perioada de înrădăcinare. Pentru unele specii de arbuşti (călin, lemn câinesc, scumpie ş.a.), această metodă conduce la formarea unui sistem radicelar bogat, puieţii devenind apţi de plantat după un sezon de vegetaţie. Marcotarea presupune îngroparea într-un sol uşor, bine aerisit, reavăn, la adâncimea de 15-18 cm a marcotelor în vârstă de 1-2 ani, aparţinând unui exemplar tânăr, sănătos, cu numeroşi lujeri (lăstari) porniţi prin receparea repetată a plantei mamă. Stimularea formării calusului şi a mugurilor adventivi se poate realiza prin rănirea şi inelarea unei porţiuni din lujer în zona care se introduce în sol. Ca metode de marcotare frecvent folosite sunt: muşuroirea şi aplecarea simplă şi mai rar se foloseşte marcotajul prin aplecare şerpuitor şi chinezesc.

Marcotajul prin muşuroire se execută in campul pepinierei in secţia de marcotiere (plante
mamă) sau in afara acesteia, acolo unde există exemplare din specia ce interesează. Planta-mamă se recepează primăvara in apropiere de colet şi se acoperă cu pămant pentru a favoriza formarea rădăcinilor. In timpul verii, pe măsură ce lujerii cresc, se muşuroiesc treptat pană la inălţimea de 20-30 cm. Pană toamna, in porţiunea bazală a lujerilor acoperită cu pămant se formează rădăcini. La sfarşitul sezonului de vegetaţie, muşuroiul se indepărtează şi marcotele se taie cat mai aproape de planta mamă, fiind apte de plantat.

Marcotajul prin aplecare se foloseşte la speciile cu ramuri flexibile şi lungi. Lujerii de un an se aşează in poziţie orizontală şi se acoperă cu pămant, pentru a inlesni procesele de rizogeneză. In funcţie de lungimea lujerilor, marcotajul prin aplecare poate fi: simplu, şerpuitor şi chinezesc.

Marcotajul prin aplecare simplă presupune ingroparea lujerului pe o treime din lungime.
Varful rămas neingropat se palisează cu ajutorul unui tutore in poziţie verticală. Stimularea rizogenezei se face prin inelare sau indepărtarea unei faşii din scoarţa porţiunii acoperite cu pămant.

Marcotajul şerpuitor se aplică la plantele cu ramuri foarte lungi. Acesta se realizează prin îndoirea repetată a ramurii, obţinându-se o succesiune de porţiuni îngropate şi neîngropate ale lujerului. La sfârşitul sezonului de vegetaţie, prin secţionarea dublă a ramurii (în zona de formare a rădăcinilor şi în partea superioară) se obţin mai mulţi puieţi de la o singură marcotă.

Marcotajul chinezesc presupune îngroparea lujerilor pe toată lungimea lor. În apropierea
mugurilor se declanşează procesul de rizogeneză şi apoi cel de caulogeneză – de formare a tulpinilor din mugurii viabili, astfel că de pe o ramură se obţine, de asemenea, un număr mare de puieţi.

Cele mai utilizate metode de altoire la speciile forestiere pot fi grupate in trei categorii:
a) altoirea prin apropiere (alipire),
b) altoirea cu lujeri detaşaţi,
c) altoirea cu mugur detaşat.

Altoirea prin apropiere (alipire) presupune alipirea a două ramuri sau tulpini de puieţi după ce la ambii parteneri s-a înlăturat scoarţa şi un strat de lemn pe porţiunea de sudură. Altoiul trebuie să aibă un mugur axilar pe partea opusă tăieturii. După prindere, altoiul se detaşează de planta mamă sub locul de sudură. Această metodă de altoire poate fi aplicată primăvara, înainte sau după pornirea vegetaţiei.

Altoirea cu ramură detaşată are numeroase procedee şi variante de aplicare (în copulaţie, în despicătură, în triangulaţie, în placaj lateral etc.).

Altoirea în copulaţie presupune secţionarea portaltoiului printr-o tăietură oblică la nivelul unui mugur, în partea opusă acestuia. Secţionarea bazei altoiului se face în mod similar după care cele două secţiuni se suprapun pentru sudură. Se aplică la portaltoi tineri, cu diametrul de cel mult 8-15 mm, similar altoiului. Varianta perfecţionată a altoirii în copulaţie se caracterizează prin aceea că pe suprafaţa secţiunii oblice se execută în plus o limbă (la altoi) şi un lăcaş (la portaltoi), care permite atât o suprapunere cât şi o stabilitate mai bună a altoiului.

Altoirea în despicătură este un procedeu simplu însă cu rezultate mai slabe. Se recomandă
atunci când grosimea portaltoiului nu depăşeşte 7-8 cm. Portaltoiul se secţionează în plan orizontal după care se despică diametral pe ax până la o adâncime de 4-5 cm. În despicătură se introduc la extremităţile axului două altoaie-butaşi fasonate la bază sub formă de pană. Altoirea în despicătură se execută cu puţin înainte de pornirea vegetaţiei.

Altoirea sub coajă se aplică în cazul unor portaltoi mai vârstnici şi cu grosimea mult mai mare decât a altoiului. Portaltoiul se secţionează perpendicular pe ax la înălţimea dorită. Se face o incizie longitudinală, iar coaja portaltoiului de sub secţiune se desprinde cu o pană de lemn, formând un lăcaş în care să poată fi introdus altoiul. Acesta se confecţionează dintr-o ramură de un an, sub formă de butaş cu 2-3 muguri. La bază, sub un mugure şi în partea opusă a acestuia, altoiul se secţionează oblic, pe o lungime de 4-5 ori mai mare decât grosimea altoiului. Se introduce apoi pana altoiului în lăcaşul făcut sub coaja portaltoiului, se leagă şi se unge cu ceară de altoit. Acest procedeu de altoire se execută primăvara, când seva circulă şi permite îndepărtarea cojii.

Altoirea în triangulaţie este, de asemenea, un procedeu potrivit pentru portaltoii mai groşi. Portaltoiul se secţionează transversal şi de la secţiune în jos se face longitudinal o tăietură triedrică de 2-5 cm lungime. Baza lujerului-altoi se taie sub formă piramidal-triunghiulară asfel încât să se încadreze perfect în scobitura portaltoiului. După îmbinare, se leagă strâns cu rafie şi se unge cu mastic atât la locul altoirii cât şi secţiunile altoiului şi portaltoiului. Altoirea în triangulaţie se execută primăvara înainte de pornirea vegetaţiei.

Altoirea laterală în placaj este indicată pentru speciile de răşinoase. La locul de altoire (pe lujerul terminal al portaltoiului sau la circa 10 cm deasupra coletului acestuia) se practică o tăietură longitudinală de 4-5 cm prin care coaja se desprinde de liber (în partea inferioară şi cu un strat de lemn), formându-se un pinten pe care se va sprijini capătul inferior al altoiului. Din partea superioară a unui lujer se confecţionează altoiul, fasonat la bază în formă de pană care se suprapune peste tăietura de pe portaltoi. După îmbinare, se leagă cu bumbac parafinat sau rafie şi se unge cu mastic.

Altoirea în fantă laterală se aplică frecvent la răşinoasele cultivate în câmp. Pe tulpina portaltoiului, la circa 10 cm deasupra coletului se execută o incizie longitudinală, uşor curbată la partea superioară. Pe linia tăieturii, coaja împreună cu liberul se desprinde de lemn şi sub ea se introduce baza altoiului, fasonată în formă de pană.

Altoirea cu mugur detaşat (în ochi sau în oculaţie) presupune folosirea unui mugur (ochi) ca altoi. Acesta se detaşează de lujer cu o porţiune de coajă şi puţin lemn. Pe tulpina portaltoiului se fac două incizii sub forma literei T, cea longitudinală de 2-3 cm şi cea perpendiculară pe ax de 0,5-1 cm. Tăietura longitudinală trebuie să treacă puţin deasupra celei transversale pentru a uşura dezlipirea cojii şi introducerea ochiului. Atunci când altoaiele sunt muguri de dimensiuni mari se recomandă ca tăietura să se facă în cruce pentru a se putea aşeza bine ochiul la intersecţia inciziilor. După introducerea mugurului (ochiului), locul de altoire se leagă şi se unge cu ceară de altoit. După perioada în care se execută, oculaţia poate fi de primăvară sau în ochi crescând şi de vară sau în ochi dormind.

Altoirea în ochi crescând se execută după ce seva a început să circule, când coaja
portaltoiului se desprinde uşor. Altoaiele (mugurii) se recoltează de pe lujerii crescuţi în anul precedent. Deşi acest procedeu poate fi aplicat cu succes la specii forestiere repede crescătoare (plop, salcie, salcâm etc.), în cazul altor specii lăstarii porniţi din mugurii altoiţi nu ajung să se lignifice suficient până la venirea sezonului rece. Altoirea în ochi dormind se face frecvent în luna august, folosindu-se ca altoi mugurii formaţi în cursul aceluiaşi sezon de vegetaţie, din care lăstarii pornesc abia în primăvara anului următor. Ramurile de pe care se desprind mugurii se recoltează în ziua altoirii.

Împotriva vătămării de către temperaturi scăzute a seminţelor încorporate în sol toamna şi a plantulelor (puieţilor) se recomandă acoperirea solului cu un strat protector, operaţie numită mulcire, iar materialele folosite poartă numele de mulci. Materialele indicate sunt diferite: muşchi, turbă, litieră, paie de cereale sau păstăi de leguminoase, gunoi de fermă semifermentat, rumeguş – rezultat la prelucrarea lemnului (acesta însă prin udarea repetată se îndeasă, devenind greu permeabil pentru aerisirea solului şi constituind un bun adăpost pentru rozătoare).

Scopul mulcirii este multiplu. Administrat toamna, inainte de apariţia ingheţurilor, mulciul preintampină ingheţarea timpurie şi adancă a solului, preintampină degerarea seminţelor introduse in sol, intarzie topirea zăpezii, intarzie sau impiedică răsărirea timpurie a plantulelor, inlătură pericolul deşosării. Se recomandă in zonele unde zăpada se depune iarna intr-un strat subţire sau unde aceasta este spulberată frecvent. Aplicarea mulciului primăvara tarziu previne formarea crustei solului in perioada de răsărire a plantulelor şi reduce parţial evapotranspiraţia.

Plantele, inclusiv cele lemnoase manifestă exigenţă şi toleranţă diferită faţă de lumină.
a) Heliofitele (specii heliofile, fotofile) sunt plantele care cresc in plină lumină şi nu suportă umbrirea (salcamul).
b) Sciadofitele (specii sciadofile, heliofobe, fotofobe, plante de umbră) sunt speciile care suportă umbrirea şi nu cresc in plină lumină, fiind adaptate la o intensitate redusă a acesteia (fagul, bradul, tisa ş.a.).
c) Heliosciadofitele (plante de semiumbră) reprezintă o grupă de specii intermediară, intre primele două; ele cresc in plină lumină, dar suportă şi umbrirea (carpenul, jugastrul ş.a.).
d) Eurihele (eurofotofite) sunt grupa de plante cu exigenţe largi faţă de lumină, fiind tolerante atat faţă de lumina intensă, cat şi faţă de umbrire.

Pierderea apei sub o anumită limită din organele puieţilor conduce la fenomenul de ofilire, care poate fi temporară in timpul amiezii, limitată numai la aparatul foliar, frunzele refăcandu-şi turgescenţa spre seară sau permanentă, cand turgescenţa se reduce la celulele din toate organele puieţilor, ceea ce conduce la uscarea exemplarelor dacă nu se intervine cu udatul artificial.

Repicarea este deci lucrarea prin care puieţii se transplantează dintr-un teren (spaţii
adăpostite, secţii de semănături, de butăşit) pe un alt teren, in scopul asigurării unor spaţii de nutriţie mai mari, prin adoptarea unor distanţe mai mari intre randurile de puieţi şi puieţi pe rand, ceea ce conduce la valori mai mici ale indicilor de producţie cu consecinţe asupra costului puieţilor repicaţi.

Perioada de repicare poate fi toamna sau primăvara. Rădăcinile puieţilor repicaţi toamna
după căderea frunzelor işi continuă activitatea, aderă mai bine de particulele de sol, astfel că in primăvară pericolul “secetei fiziologice” este eliminat.

Livrarea ca pomi de iarnă a exemplarelor de mici dimensiuni 0,7-1,3 m (categoria I) nu este rentabilă, comparativ cu puieţii ce depăşesc 1,30 m, obţinuţi prin repicare repetată. Sunt mai apreciate exemplarele la care distanţele intre verticile sunt mici, deci au creşteri anuale mai reduse, in consecinţă, solul poate avea o fertilitate mijlocie sau chiar scăzută. Puieţii ce vor fi repicaţi in acest scop, vor fi de 2-4 ani, drepţi, simetric dezvoltaţi. Distanţele la repicare vor fi de 0,8-1,0 m intre randuri şi 0,7-0,8 m intre puieţii pe rand, ceea ce inseamnă 12-15 mii puieţi/ha. Din anul al 4-lea după repicare se pot extrage puieţii cu dimensiuni corespunzătoare. Puieţii necorespunzători ca inălţime, se pot valorifica după 5-6 ani sau chiar 7-8 ani, dacă terenul nu trebuie ocupat cu alte culturi.
Citeşte mai mult!

Ciprian Palaghianu, Împăduriri - curs universitar, (I), (note de lectură)

Partea I. Seminţe

În pădurea cultivată sunt două tipuri de regenerare :
a) pe cale naturală ;
b) artificială.

Exploatarea în parchete = tăieri rase urmate de regenerare pe cale artificială a arboretelor. Acest tip de « gospodărire » are efecte dezastruoase asupra productivităţii şi stabilităţii pădurii.

Etapele dezvoltării copacilor :
a) perioada embrionară;
b) perioada juvenilă;
c) perioada fructificaţiei;
d) perioada bătrâneţii.

Particularităţi de fructificare:
a) Astfel, fructifică la varste mai mici arbuştii, heliofilele, speciile mai puţin longevive şi cele care parcurg etapa tinereţii intr-o perioadă mai scurtă (salcamul, plopii, sălciile, aninii ş.a.). Dimpotrivă, sciadofitele, speciile longevive, cele care in etapa tinereţii au creşteri mai mici fructifică la varste mult mai mari (bradul, fagul, cvercineele, ş.a.).
b) Aceeaşi specie fructifică la varste mai mici cand exemplarele sunt izolate ca urmare a
spaţiului de nutriţie mai mare, a unei coroane mai bogate, mai bine luminate, comparativ
cu exemplarele din masiv.
c) Intr-un arboret, exemplarele aparţinand aceleiaşi specii fructifică la varste mai mici dacă sunt situate in etajele superioare (predominant, dominant, codominant) comparativ cu arborii dominaţi.
d) Provenienţa influenţează, de asemenea, varsta la care arborii fructifică. Arborii proveniţi pe cale vegetativă (butaşi, drajoni, marcote sau prin altoire) fructifică la varste mai mici comparativ cu arborii rezultaţi din sămanţă.
e) Arborii situaţi in optimul climatic fructifică la varste mai mici.
f) Arborii situaţi in staţiunile de bonitate superioară fructifică, de asemenea, la varste mai mici.

În anii cu fructificaţie abundentă, substanţele acumulate de plante sunt folosite cu preponderenţă pentru înflorire, creşterea şi coacerea fructelor. În asemenea ani procesele
biochimice de sinteză a substanţelor azotoase şi hidrocarbonate în organele vegetative nu duc într-o măsură suficientă la forme superioare de sinteză, ci se opresc la formele intermediare, corespunzătoare pentru formarea fructelor, dar insuficiente pentru diferenţierea mugurilor florali, care să asigure fructificaţia în anul următor. Acest fapt reprezintă una din cauzele principale ale periodicităţii fructificaţiei sau intensităţii diferite a acesteia. De exemplu, la stejar, fag etc., periodicitatea este mai mare, intensitatea fructificaţiei fiind diferită deoarece seminţele acestor specii sunt voluminoase, necesitând un consum ridicat de substanţe nutritive. Formarea lor durează până spre sfârşitul perioadei de vegetaţie, când nu mai rămâne timp pentru procesele biochimice de sinteză şi deci pentru realizarea condiţiilor necesare diferenţierii mugurilor florali din care să rezulte fructe în anul următor.

Pe de altă parte, speciile de salcie, plop, ulm, fructifică anual şi abundent deoarece produc seminţe mici, pentru formarea cărora sunt necesare cantităţi mai reduse de substanţe nutritive. Fenofazele de formare şi coacere a fructelor la aceste specii se desfăşoară şi se incheie intr-un timp relativ scurt (1 - 2 luni), in general pe seama substanţelor de rezervă acumulate de arbori in anul precedent. După coacerea şi diseminarea seminţelor, arborii acestor specii pot folosi substanţe nutritive ce se acumulează in continuare atat pentru creşterea curentă cat şi pentru diferenţierea mugurilor florali in urma proceselor biochimice de sinteză ce au loc, asigurand astfel fructificaţia pentru anul următor.

Periodicităţi de fructificare:
a) 1-2 ani – salcâm, anin;
b) 2-3 ani – brad, duglas, pin silvestru, frasin, paltin;
c) 3-5 ani - molid, larice;
d) 4-6 ani – fag, stejar, gorun.

Materialele forestiere de reproducere sunt:
a) seminţe;
b) puieţi;
c) părţi de plante (butaşi, muguri, frunze, rădăcini).

Coacerea fructelor se produce in următoarele perioade ale anului:
- mai-iunie (plopi, ulmi),
- iunie-iulie (cireş păsăresc, corcoduş, caragană),
- august-septembrie (pin strob, duglas, tei, arţar tătăresc, măceş, porumbar, alun, corn, sanger, soc, frasin),
- septembrie-octombrie (brad, mesteacăn, anini, carpen, fag, stejar, gorun, cer, stejar roşu, paltin, jugastru, salcam, castani, corn, cătină de rau),
- octombrie-noiembrie (molid, larice, pin silvestru, pin negru).

Timpul trecut de la inflorire şi pană la maturaţie diferă de la specie la specie:
a) de la cateva săptămani după inflorire (plop, salcie, ulm);
b) la 6 luni după inflorire (molid, brad, stejar, gorun, fag);
c) in al doilea an de la inflorire (stejar roşu, cer, pin strob, pin silvestru, pin negru)
d) sau chiar in al treilea an de la inflorire (ienupăr).

Maturaţia seminţelor se produce concomitent, precedand coacerea sau ulterior – in funcţie de specie. La alte specii (tei, paltin, păducel, măceş, frasini) maturaţia are loc inaintea coacerii şi pentru ca seminţele să nu treacă in repaus profund, fructele se recoltează in faza de „pârgă” (inainte de coacere). Sunt şi specii la care embrionul este imatur la coacerea fructelor (fag, stejar, gorun, călin, darmox) şi pentru a ajunge la dimensiuni normale, apt de germinaţie, are nevoie de o perioadă post maturaţie. Desigur sunt numeroase specii la care maturaţia seminţelor are loc aproximativ in aceeaşi perioadă cu coacerea fructelor (plop, sălcii, salcam, molid, pin silvestru). La aceste specii recoltarea se face la coacere, iar seminţele acestor specii germinează imediat ce au condiţii favorabile germinării, indiferent dacă se seamănă imediat sau după o perioadă de păstrare.

Metode de recoltare a fructelor:
a) de pe suprafaţa solului (fructe mari: ghinda, jirul, castanele, nucile, perele şi merele pădureţe; fructele uşoare, înaripate, care se îngrămădesc în micro-depresiuni);
b) din coroana arborilor (conurile la răşinoase, foioase care diseminează într-un interval îndelungat: frasini, salcâmi, anini, tei);
c) de pe suprafaţa apei (anin, chiparos de apă);
d) din arbori doborâţi.

Extragerea seminţelor din conuri - la speciile la care solzii conurilor se dezarticulează la temperaturi de 20-25 °C seminţele diseminează natural fără a fi necesară prelucrarea conurilor. Conurile speciilor la care solzii se depărtează de ax se supun de regulă la temperaturi mai mari: 45 °C la molid, larice; 50-55 °C la pin silvestru şi negru - valori ce se realizează in spaţii amenajate special numite uscătorii.

Procesarea fructelor cărnoase, suculente (baca, drupa, poama) se face imediat după recoltare pentru că ele fermentează şi influenţează negativ viabilitatea embrionului. Organele active de zdrobire a părţii cărnoase pentru eliberarea seminţelor sunt diferite, alegerea dispozitivului fiind influenţată de consistenţa pericarpului, cantitatea de fructe etc.

Procesarea fructelor uscate (păstaia cu una sau mai multe seminţe, drupa uscată
indehiscentă, folicula, capsula uscată). Fructele se supun in prealabil unei uscări suplimentare prin aşezarea lor in locuri aerisite, cu temperatura de 30-35 °C in straturi subţiri, răvăşite zilnic de cateva ori, ţinute pană cand prin indoire ele se rup. Extragerea seminţelor se face apoi prin aşezarea fructelor in straturi de 8-10 cm sau introducerea lor intr-un sac umplut cam 1/3 din volum, legat la gură şi baterea acestora cu mănunchiuri de nuiele pană se constată că seminţele s-au desprins de fruct. Cantitatea medie de seminţe obţinute din 100 kg de fructe este de 10 kg la caragană, 20 kg la salcam, 25 kg la glădiţă.

Dezariparea constă in indepărtarea parţială sau totală a aripioarelor şi este obligatorie la unele specii (brad, pini, larice, molid, duglas). La alte specii de răşinoase (tuia, chiparos ş.a.) seminţele se seamănă aripate. La foioase (mesteacăn, ulmi, carpen, frasini, acerinee) semănatul se execută manual cu fructe nedezaripate.

Atunci când este necesară dezariparea seminţelor, tehnologia utilizată se diferenţiază în
funcţie de specie, cantitatea de seminţe ş.a. Astfel, la seminţele de brad, tegumentul conţine pungi de răşină care, vătămate în procesul de dezaripare, conduc la pierderea viabilităţii seminţelor şi, de aceea, dezariparea se face manual prin frecarea uşoară între palme (cu sau fără mănuşi) a seminţelor, fără umezirea acestora. La molid, pini, larice, dacă seminţele sunt în cantităţi mici se recurge tot la dezaripare manuală, după ce în prealabil seminţele aripate au fost umezite (1 litru apă la 5 kg seminţe), acoperite cu saci şi păstrate 2-3 ore la temperaturi în jur de 40°C sau 8-10 ore la temperaturi de 20-25°C.

Sortarea presupune gruparea seminţelor aceleiaşi specii după unele caracteristici fizice
(lungime, grosime, masă etc.). Această operaţie urmăreşte indepărtarea seminţelor seci şi a celor care au dimensiuni foarte reduse.

Zvantarea este procesul tehnologic la care sunt supuse seminţele cu un conţinut mai mare de apă decat cel optim păstrării, ca urmare a extragerii din fructele cărnoase, a curăţirii şi sortării prin procedeul flotaţiei, a dezaripării manuale (brad, molid etc.), ori a recoltării fructelor (acerinee, ghindă, jir ş.a.) după o perioadă de precipitaţii indelungată, cu o umiditate atmosferică foarte ridicată. Zvantarea fructelor-seminţelor este obligatorie chiar in cazul unei păstrări de scurtă durată. Rapiditatea zvantării este influenţată de mărimea seminţelor, natura tegumentului, umiditatea iniţială şi cea optimă de realizat, temperatura şi umiditatea relativă a aerului ş.a.

Se deosebesc: seminţe a căror zvantare este rapidă - cele mici cu tegument subţire; seminţe cu durata de zvantare moderată (seminţele fructelor uscate, cele cu un conţinut de apă in jur de 15 – 20 %, apropiat de umiditatea optimă de păstrare; seminţe la care zvantarea este lentă (inceată) – seminţe mari cu tegument gros, uneori lemnos cu conţinut ridicat de apă – 70-80 % (ghinda, castanele, nucile, bradul, jirul, samburoasele, păducelul, cireşul ş.a.). Operaţia constă in aşezarea seminţelor intr-un strat cu grosimea egală cu 3-5 seminţe pe suprafeţe plane, situate in locuri aerisite, ferite de surse de căldură (inclusiv radiaţia solară), cu temperaturi de 20-25°C. Periodic, stratul se răvăşeşte cu ajutorul unor lopeţi de lemn cu marginile rotunjite pentru a nu fi vătămat tegumentul.

Longevitatea seminţelor:
a) seminţe cu longevitate foarte redusă, de la câteva zile până la o lună, sunt seminţele mici, sărace în substanţe de rezervă, cu tegument subţire (ulm, salcie, plop ş.a.);
b) seminţe cu longevitate redusă, până la aproximativ 6 luni, în general seminţele cu un
conţinut mai mare de apă, bogate în uleiuri şi răşină ce se alterează uşor (ghinda, nucile,
seminţele de brad ş.a.);
c) seminţe destul de longevive, viabile până la un an (jir, castan porcesc);
d) seminţe cu longevitate mijlocie, care germinează în intervalul de până la 3 ani de la
maturaţie (pin strob ş.a.);
e) seminţe longevive, care îşi menţin viabilitatea 3-5 ani chiar până la 10 ani dacă sunt păstrate în condiţii optime (molid, pin silvestru, larice, tei);
f) seminţe foarte longevive, care, datorită mai ales tegumentului ceros, impermeabil pentru apă, sunt viabile mai multe decenii (salcâm, glădiţă).

Seminţele forestiere se încadrează în una din cele trei grupe privind perioada de păstrare:
a) de scurtă durată, de la cateva zile la cateva săptămani (maximum 6 luni), perioada de conservare fiind mai mică sau cel mult egală cu longevitatea naturală;
b) îndelungată, de la 3 pană la 7 (10) ani cand, in condiţii favorabile, realizate artificial,
viabilitatea seminţelor se menţine o perioadă aproape dublă faţă de longevitatea naturală;
c) foarte îndelungată (10-20 ani), egală cu longevitatea naturală a seminţelor unor specii forestiere (salcam, glădiţă) sau depăşind dublul longevităţii naturale pentru seminţele altor specii (tei, ulm, cvercinee ş.a.).

Clasificarea seminţelor în funcţie de conţinutul de apă în timpul păstrării:
a) Seminţe a căror umiditate optimă de păstrare este mai mică decat umiditatea de echilibru şi anume in jur de 6-7%. După ce prin zvantare s-a realizat această umiditate seminţele se introduc in vase umplute la intreaga lor capacitate, se inchid ermetic şi se păstrează la temperaturi constante in jur de 0°C, atunci cand păstrarea urmează să fie de 4-5 ani. Din această categorie fac parte seminţele multor specii de răşinoase.
b) Seminţe a căror umiditate in timpul păstrării este 7-15%, apropiată de umiditatea de
echilibru. Ele se conservă in spaţii ferite de umiditate ridicată şi temperaturi negative, in ambalaje de preferinţă inchise (cutii, lăzi de lemn sau metal, saci de iută sau material sintetic etc.).
c) Seminţe cu un conţinut mare de apă (50-60%), ghinda, castanele ş.a. care se păstrează in condiţii de umiditate superioară umidităţii lor normale (75-80, chiar 90%), la o temperatură de -1 ... +2°C (care să nu provoace degerarea embrionilor) şi cu o bună aerisire.

La seminţele forestiere se deosebesc două tipuri de repaus: repaus forţat, provocat de
factorii externi (apa, temperatura, oxigenul etc.) şi repaus organic sau profund, determinat de anumite cauze interne (ereditare). Seminţele care sunt in repaus forţat, dacă ajung in condiţii de mediu favorabile germinaţiei trec rapid din starea de repaus in stare activă. Seminţele aflate in repaus profund nu germinează chiar dacă sunt puse in condiţii optime de germinare. Starea de repaus profund este determinată de factori care impiedică derularea normală a uneia din fazele germinaţiei: imbibiţia, activarea proceselor metabolice, apariţia radicelei.

Clasificarea seminţelor după modul în care se comportă în perioada de germinare:
1. Seminţe cu perioadă scurtă de germinare care, dacă sunt puse in condiţii prielnice de
umiditate, căldură şi aerisire incolţesc şi răsar curand după semănare (cateva zile sau săptămani), fără să necesite o pregătire prealabilă obligatorie in acest scop. Din această categorie fac parte seminţele aflate iniţial in repaus forţat (exemplu: salcie, plop, cvercinee, molid, pin etc.).
2. Seminţe cu perioadă scurtă de germinare dar cu tegument impermeabil, alcătuit din
celule comprimate şi bogat impregnate cu substanţe ceroase, ce impiedică accesul apei şi aerului necesare procesului de germinare. Asemenea seminţe se incadrează in categoria celor aflate in repaus profund tegumentar (exemplu: salcam, glădiţă etc.), La aceste seminţe, incap acitatea de germinaţie se datorează şi faptului că bioxidul de carbon rezultat in procesul de respiraţie se acumulează in interiorul seminţei şi acţionează ca inhibitor asupra embrionului. Pentru a permite declanşarea germinaţiei este suficient să se permeabilizeze tegumentul prin vătămare, operaţie tehnică ce poartă denumirea de forţare.
3. Seminţe cu perioadă lungă de germinare, care, chiar şi atunci cand sunt puse in condiţii
favorabile de umiditate, căldură şi aerisire incolţesc şi răsar după un timp indelungat (un an sau mai mult). Asemenea seminţe se incadrează in categoria celor aflate in repaus profund embrionar sau hormonal (exemplu: tei, paltin, cireş, carpen, măr, păr etc.). Cele mai multe seminţe din această categorie, recoltate in stare de pargă a fructelor şi semănate imediat incolţesc curand după ce au fost puse in condiţii prielnice de germinare. Recoltate după coacerea completă, aceste seminţe necesită o pregătire specială in vederea inlăturării dormanţei, scurtării perioadei de germinaţie şi incolţirii normale curand după semănare, pregătire prealabilă ce poartă denumirea de stratificare.

Forţarea se aplică seminţelor cu repaus profund tegumentar (salcam, glădiţă), in scopul
permeabilizării tegumentului.

Forţarea mecanică constă in zgarierea sau indepărtarea manuală pe o porţiune foarte mică
(1-2 mm) a tegumentului, folosind ace spatulate sau bisturie, sau cu ajutorul scarificatorului acţionat manual sau electric, lucrarea fiind denumită „scarificare”. In acest caz se vor produce vătămări tegumentului prin zgariere sau rupere datorită frecării seminţelor de suprafeţe abrazive sau de muchii tăietoare. Avantajul acestui procedeu constă in faptul că seminţele astfel pregătite se pot păstra cateva luni, fără a se deprecia capacitatea de germinaţie.

Forţarea hidrotermică presupune scufundarea seminţelor in apă cu temperatura iniţială de
50-60°C (timp de 30 de minute) care se reduce treptat pană la 20-25°C; durata pretratamentului este de 12-24 ore, seminţele mărindu-şi volumul faţă de cel iniţial de două-trei ori ca urmare a imbibiţiei. Mai rar aplicat şi cu rezultate nu intotdeauna satisfăcătoare este procedeul scufundării in apă fierbinte (94-95°) timp de 3-5 minute. Dezavantajul pretratamentului este acela că seminţele astfel pregătite trebuiesc incorporate imediat in sol.

Repausul embrionar poate fi înlăturat recurgând la stratificare, tratament prin care seminţele sunt ţinute o perioadă diferită în anumite condiţii de umiditate, temperatură şi aerisire. Umiditatea în timpul stratificării trebuie să fie favorabilă desfăşurării procesului de imbibiţie. Temperatura şi perioada de stratificare variază de la o specie la alta dar, în general, seminţele umectate sunt supuse la frig (temperaturi pozitive coborâte sau chiar negative). De exemplu, seminţele de măr, păr etc., după o stratificare de 2-3 luni la temperatura de 0-5°C, germinează în câteva zile dacă sunt puse în condiţii favorabile germinării (Florescu, 1996). Conţinutul de oxigen al atmosferei în timpul stratificării trebuie să fie de 4-5%; în caz contrar seminţele germinează în număr redus şi rezultă plantule anormale, iar în lipsa oxigenului germinarea nu mai are loc.

Pretratamentul seminţelor cu mediu (stratificare) presupune alternarea straturilor de
seminţe şi nisip sau turbă cu umiditate de cel puţin 28% (gradul de umezire U6-umed, ceea ce reprezintă 60% din capacitatea de reţinere a apei în sol), alternare realizată în lădiţe sau şanţuri şi menţinerea unei temperaturi de 0-3(5)°C, tratamentul considerându-se terminat când majoritatea sau cel puţin 10-15% din seminţe la tei, frasin, cireş au încolţit (Fărcaş, 2000). Pretratamentul se aplică prin diverse procedee: în lădiţe, în şanţuri de iarnă calde sau reci, din toamnă până în primăvară, şanţuri de vară - pentru seminţele fructelor recoltate vara şi care se seamănă toamna; la suprafaţa solului – pentru fructele uscate care se seamănă ca atare (acerinee, frasin, achene de tei). În timpul pretratamentului se verifică aspectul seminţelor, se adaugă apa care este absorbită de acestea în procesul de imbibiţie sau se evaporă. Aşezarea materialelor de stratificare în straturi alterne (de unde a rezultat şi denumirea operaţiei de stratificare) cu seminţele ce se stratifică se face în lăzi sau şanţuri special executate. Spre deosebire de seminţele mari, cele de dimensiuni mici se amestecă intim cu nisip sau turbă şi nu în straturi alterne.

Pentru declanşarea mai rapidă şi uniformă a procesului de germinaţie se recomandă aplicarea unor tratamente speciale seminţelor tuturor speciilor (chiar şi a celor cu germinare normală) :
a) umectarea seminţelor prin menţinerea lor in apă (de regulă la temperatura de 20-25°C,
timp de 24-72 ore) grăbeşte pătrunderea apei in sămanţă, realizandu-se astfel mai degrabă imbibiţia – prima fază a procesului de germinaţie;
b) prerefrigerarea presupune expunerea o perioadă de timp diferită a seminţelor unor specii (duglas, pin strob, ienupăr, anin negru ş.a.) la temperaturi scăzute (–3 la +3°C) şi umiditate ridicată;
c) stratificarea, lucrare necesară pentru seminţele caracterizate prin stare de repaus
(dormanţă), se poate extinde şi la seminţele păstrate sau la acele seminţe care germinează eşalonat, într-un interval mai mare, în scopul grăbirii procesului de germinaţie şi a uniformizării încolţirii.
Citeşte mai mult!

Ai teren agricol si nu mai vrei sa-l lucrezi? UE iti da bani sa plantezi copaci pe el

Uniunea Europeana ne da din acest an bani si pentru plantarea copacilor. Astfel, pana in 2013 ar trebui sa accesam 229 de milioane de euro pentru folosirea si gospodarirea durabila a terenului prin programul "Prima impadurire a terenurilor agricole".

Masura 221 este destinata prevenirii pagubelor produse de factorii naturali daunatori, reducerii eroziunii solurilor, imbunatatirii capacitatii de retentie a apei, cresterii calitatii aerului, producerii de biomasa, inclusiv masa lemnoasa de calitate, prin mentinerea, sau, dupa caz, cresterea biodiversitatii.

Primele pentru intretinerea plantatiei forestiere infiintate in cadrul masurii, pe o perioada de 5 ani si cele pentru compensarea pierderilor de venit agricol pe suprafata impadurita pe o perioada de 15 ani sunt acoperite in proportie de 100% din fonduri publice.

In program se pot inscrie persoanele fizice si juridice, grupurile, asociatiile sau autoritatile publice locale care detin teren agricol. De asemenea, pot cere finantare si fermierii, dar pentru a fi clasificat ca fermier, solicitantul trebuie sa demonstreze ca veniturile din agricultura reprezinta cel putin 25% din veniturile totale si ca timpul destinat muncii in agricultura reprezinta cel putin 25% din timpul de munca total efectuat.

Cati bani se primesc pentru impadurirea unui teren

Costurile standard pentru infiintarea plantatiilor forestiere difera in functie de zona geografica. Costul standard la hectar este de 1.900 de euro la campie, 1.660 de euro la deal si 1.560 de euro la munte. Valoarea compensarii pentru impadurire reprezinta 80% in zonele defavorizate/Natura 2000 si 70% in celelalte zone.

Astfel, plata compensatorie la hectar pentru infiintarea de plantatii forestiere in afara zonelor defavorizate si a siturilor Natura 2000 este de 1.330 de euro la campie, de 1.162 la deal si de 1.092 de euro la munte. In cazul plantatiilor din interiorul acestor zone, se ofera 1.520, 1.328, respectiv 1.248 de euro.

De asemenea, se ofera bani si pentru intretinerea plantatiei pe o perioada de cinci ani incepand cu anul infiintarii. Sumele variaza intre 90 si 270 de euro in cazul plantatiilor de la campie, intre 105 si 210 pentru cele de la dea si intre 65 si 130 de euro la munte.

Mai mult, prin programul "Prima impadurire a terenurilor agricole" se ofera si compensatii pentru pierderea de venit agricol. Acestea se compensatii se acorda pe o perioada de 15 ani incepand cu anul infiintarii plantatiei forestiere, fiind reprezentate de sume fixe, exprimate in euro pe an si pe hectar. Astfel, se acorda 215 euro pe an si pe hectar pentru fermieri si 110 euro pe an si pe hectar pentru non-fermieri.

Pentru ce fel de impaduri se dau banii

Prima conditie pe care trebuie sa o respecte solicitantul este sa faca dovada detinerii de teren agricol eligibil pentru impadurire. Acesta trebuie sa fi fost declarat la APIA in urma cu cel putin 2 ani si sa fi respectat in aceasta perioada Bunele Conditii Agricole si de Mediu (GAEC).

De asemenea, terenurile agricole propuse pentru impadurire trebuie sa fie in proprietate/ sa fie concesionat/ arendat solicitantului. Daca nu se afla in proprietate si se afla in arenda sau in concesionare, solicitantul trebuie sa faca dovada acordului proprietarului terenului pentru impadurire.

In plus, suprafata agricola propusa pentru impadurire trebuie sa fie de minim 0,5 ha, iar, cu exceptia perdelelor forestiere, raportul dintre distanta cea mai mare si cea mai mica a extremelor perimetrului acesteia sa fie sub cinci.

Urmatoarele categorii de terenuri nu sunt eligibile prin Masura 221: terenurile care nu au folosinta agricola, terenurile grevate de sarcini si gajuri cu deposedare in favoarea unei terte parti, conform evidentelor cadastrelor locale, terenuri a caror situatie juridica este neclara, terenuri mentionate in programe sau planuri nationale sau locale de amenajare a teritoriului ca deservind un interes public major, terenuri detinute in devalmasie (indiviziune) sau in alta forma colectiva (asociativa) daca oricare dintre detinatorii acestora se opune impaduririi, pajisti naturale permanente, care nu sunt afectate de fenomene de degradare a solului, a caror stadiu de degradare se constata conform legislatiei in vigoare.

Finantarea obtinuta prin Masura 221 nu poate fi folosita nici pentru infiintarea plantatiilor forestiere de pomi de Craciun sau cu ciclu de productie scurt si regenerare pe cale vegetativa, in scopul producerii de energie regenerabila.
Citeşte mai mult!