marți, 25 martie 2014

Voluntari la ferma Diribao

*Ne face o deosebită plăcere să anunțăm că ferma Diribao, despre care tot povestim și vom mai povesti aici, tocmai a intrat în rețeaua fermelor WWOOF Romania (Willing Workers on Organic and Traditional Farms) și, ca urmare, primește voluntari din țară și din străinătate. 


Mai jos, câteva detalii necesare despre tot ce trebuie să știe omul voluntar și doritor să vadă ce se întâmplă la Diribao. Esențialul, ca de obicei, stă bine-mersi în ultimul paragraf :)


Diribao

Persoană de contact: Radu

Descrierea terenului și regiunii geografice: 

Ferma Diribao este localizată într-o regiune deluroasă din județul Cluj, Transilvania. Ferma este situată la cca. 8 kilometri de centrul comunei, la marginea unui cătun de cca. 100 de persoane. Zona este ferită de trafic (cele mai frecvente vehicule sunt căruțele trase de cai), este foarte liniștită și se află lângă imașul comunei (ca urmare, fondul sonor al vitelor și talăngilor este asigurat pe tot parcursul zilei). Zilele de vară sunt calde, uneori caniculare, iar nopțile sunt răcoroase.

Terenul pe care îl utilizăm la acest moment se prezintă astfel: 2,6 hectare pentru gospodărie, livadă tânără (al doilea an) și pășune – în regim de proprietate, 1,2 hectare pentru cultură furajeră (lucernă) – în regim de proprietate, 2,3 hectare pentru culturi principale (porumb+fasole+dovleci, sfeclă furajeră, ovăz) – în regim de arendă.

Ce se cultivă și se crește la fermă: La acest moment avem un armăsar tânăr, două vițelușe, 6 iepuri (în curs de înmulțire), 6 perechi de porumbei (în curs de înmulțire). Purceluși, gâște, găini și curci. Cultivăm hrana pentru aceste animale: fân, lucernă, ovăz, porumb, floarea-soarelui. De asemenea, folosim o seră de cca. 70 de metri pătrați și o grădină de legume de 400 de metri pătrați.

Dimensiunile aproximative ale fermei:– 3,8 ha + 2,3 ha în arendă

Perioada în care primim voluntari: iunie – septembrie.

Limbi vorbite: româna (nativ), engleză – foarte bine, franceză – excelent, spaniolă – foarte bine.

Descrierea activităților voluntarilor: Anul acesta dorim să continuăm construcția casei mari – în tehnică de cob + zidărie de butuci (cordwood), astfel că activitățile principale în timpul zilelor însorite de vară vor fi prepararea cobului și tencuitul. De asemenea, vom avea numeroase activități agricole și gospodărești de bază: hrănim și îngrijim animalele, plantăm, cosim (pe rouă, când cântă coasa-n iarbă!), culegem și folosim stuful, facem diverse lucrări simple de dulgherie, aplicăm mulciul, scoatem și cărăm apă, gătim (și adesea gătim chiar bine :) ). Putem “preda” sau împărți aceste activități cu voluntarii, în funcție de preferințele și interesele fiecăruia dintre ei. La Diribao, ziua se sfârșește cu apusuri spectaculoase și povești în jurul focului până când ne fură somnul.

Condiții și facilități de cazare: 2 – 4 locuri în căbănuța de cob și butuci de 4 x 4 metri pe care am ridicat-o în anul 2013.Corturi – vă rugăm să aduceți propriul cort și sac de dormit. Dacă nu aveți, putem face noi rost de unul sau îl puteți împărți cu alți voluntari. Nouă ne place mai mult decât orice dormitul în sac, pe baloturi de paie, cu fața în sus, la cerul plin de stele. Orchestra de greieri cântă în fiecare noapte :) Utilizăm o toaletă uscată cu compost și duș solar. Semnalul telefonic variază, în funcție de rețea. Avem semnal bun pe vârful dealului, la cca. 150-200 de metri de casă.Deocamdată, nu avem nici o sursă de curent electric constant.

Descrierea familiei: Pe parcursul sezonului de voluntariat, Radu (profesor de limba franceză) va fi mereu prezent, uneori împreună cu soția (traducător din mai multe limbi) și cei trei copii. Din când în când, ne vizitează prietenii - care sunt cel puțin la fel de simpatici ca noi. Cu cât suntem mai mulți, cu atât mai mare veselia.

Animale: Avem un dulău ciobănesc mioritic (cu nume grecesc, antic) și două cățelușe – una, ciobănesc Belgian – Malinois (cu nume de brand de haine) și una ciobănesc de Bucovina (cu nume de operă celebră). :)

Alimentație: Consumăm deopotrivă legume și carne, ouă, lapte și brânză – numai din surse locale și de încredere. În zilele calde de vară, bem bere (inclusiv pentru hidratare, dar nu numai, oameni suntem), câteodată un pahar de vin seara și, în special în zilele mai reci și ploioase, palincă (inclusiv pentru încălzire, dar nu numai). Bem cu măsură și nu ne plac excesele. Evident, respectăm preferințele alimentare ale voluntarilor.

Notă suplimentară:Diribao este numele de cod pentru o viitoare comunitate de neo-țărani situată într-o zonă aproape părăsită la ora actuală. Diribao nu este doar o comunitate bazată de interes, ci o comunitate de la inimă la inimă, o comunitate care dorim să devină cât mai repede autosuficientă pe termen nedefinit, departe de paradigma vieții hipermoderne. Diribao este numele de cod al unui vis colectiv pentru care muncim de câțiva ani și vom munci până când nu vom mai putea. Dacă împărtășești același vis al simplității, frumuseții și libertății, s-ar putea să vii la noi ca voluntar și să pleci ca prieten. Te așteptăm!

Citeşte mai mult!

duminică, 5 ianuarie 2014

Aurel Şara, Mihai Benţea – Alimentaţia animalelor (note de lectură)

Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2011

Capitolul I. Cerinţele nutriţionale la animale
1.1. Norma şi raţia de hrană
Norma de hrană reprezintă cantitatea de substanţe nutritive (energie, proteină, aminoacizi, Ca, P, vitamine, microelemente etc.) necesare unui animal timp de 24 h.
În funcţie de producţia principală, hrana se normează pentru animalele de : reproducţie, creştere, lapte, carne, lână şi ouă.
Prin raţia de hrană se înţelege cantitatea de nutreţuri administrată unui animal timp de 24 ore, în care trebuie să se asigure integral, cantitativ şi calitativ, cerinţele prevăzute de normă.
Raţia trebuie să îndeplinească câteva condiţii :
a)      să fie completă;
b)      să fie echilibrată;
c)      să fie săţioasă;
d)      să fie gustoasă;
e)      să fie sănătoasă;
f)       să fie economică.

1.2. Cerinţele nutriţionale pentru întreţinerea funcţiilor vitale
1.2.1. Cerinţele de energie
Necesarul de energie pentru întreţinerea funcţiilor vitale reprezintă 35-65% din raţia zilnică, în funcţie de specie şi producţie.
Necesarul de energie este mai redus la ovine şi mai ridicat la cabaline. La bovine cerinţele sunt mai mari cu 20-30% comparativ cu cele pentru ovine.
Rasele uşoare au metabolismul bazal mai intens decât rasele grele.
Tineretul animal are un metabolism bazal mai intens decât animalele adulte.
La masculi necesarul energetic este mai mare decât la femele, iar la animalele castrate metabolismul bazal este mai redus decât la cele necastrate.
1.2.2. Cerinţele de proteină
Animalele nu pot să trăiască fără cantităţi minime de proteină chiar dacă primesc în hrană din abundenţă celelalte substanţe.
1.2.3. Cerinţele de substanţe minerale
În general, necesarul de substanţe minerale pentru întreţinerea funcţiilor vitale la animale este mic.
1.2.4. Cerinţele de vitamine
Se apreciază în funcţie de specie, vârstă, sistem de creştere, tehnologie aplicată etc.

Citeşte mai mult!

joi, 21 noiembrie 2013

Căsuţa de cob de la Diribao (episodul despre bucătăria cu verandă)



Şi a fost vară, şi a fost toamnă : vara lui 2013 s-a dus şi ea acolo unde sunt toate celelalte. Iar vara este cel mai bun moment pentru construcţiile de cob, aşa că probabil am să-mi măsor verile ce vor urma în astfel de construcţii, parte pentru mine, parte pentru prieteni. Ar fi trebuit, sau cel puţin aşa cumpăneam anul trecut, să încep lucrul la casă, după terminarea fundaţiei. Dar mi-am zis, şi nu regret deloc, că mai bine amân un an pentru a duce la bun sfârşit, în răstimpul acestei veri, un proiect mai mic dar mai cu folos. Am ales să fac o bucătărie de vară-iarnă. Un spaţiu închis, unde să fie adăpost în zilele caniculare, cu o verandă unde să se poată servi masa afara, sub razele soarelui la răsărit. Aşa am citit undeva, într-o carte scrisă de un american, că simplul fapt de a găti masa în afara casei reduce încălzirea acesteia din urmă semnificativ în timpul verii. M-am convins că musai trebuie o bucătărie de vară. Iar eu pur şi simplu ador când americanii descoperă ceea ce ţăranii noştri ştiau de ‘jdemii de ani.

Proiectul l-am rezolvat simplu. Mai greu mi-e uneori să mă scarpin în cap : până pricep că mă mănâncă, până înţeleg că de vină-i capul rău, dar al meu, până mă decid ce mână să folosesc şi de ce, adesea problema dispare de la sine. Ideea a fost să pun cap la cap refuzul de a face un cubuleţ cu dorinţa de a avea un perete comun între spaţiul închis şi cel semideschis (constat că deja mă exprim ca într-o revistă de fiţe). Deci, mai omeneşte vorbind, cum să conciliezi dragostea pentru clădirile cilindrice cu ideea de perete comun ? Păi, în arhitectură e ca-n viaţă : mai laşi din condiţii. Un perete comun te obligă să mai faci şi nişte unghiuri de 90 de grade (ce oroare !), dar măcar iese ceva economie de material şi muncă.

Citeşte mai mult!

duminică, 9 iunie 2013

Cu sau fără tehnologie în gospodăria ţărănească

Un fin observator, francez trăitor pe meleagurile noastre pe care am fost onorat să-l cunosc şi cu care am avut ocazia în câteva rânduri să vorbesc, comentează adesea la articolele pe care le postează pe Facebook: tic-tac, tic-tac, tic-tac... Ar trebui să ni se graveze ticăitul ăsta în minte de fiecare dată când ne gândim la sistemul de pensii, la sistemul de sănătate, la sistem în general, ba chiar la tot ce ţine de civilizaţia energetică/tehnologică. Totul trebuie proiectat pe spirala descendentă a timpului, care o ia la fugă în vârsta de fier, erodând şi sfărâmând tot ce cutează să-i reziste. Suntem educaţi (prost) să gândim în termeni statici, ca şi cum universul ar sta în loc de fiecare dată când noi privim tâmp la el, până când ne prindem şi ouăm o definiţie. Ei bine, lucrurile se mişcă, şi numai mintea noastră înceată numeşte cu acelaşi nume realităţi schimbătoare. Tic-tac, tic-tac, tic-tac, vorba franţuzului.

Deci mergem la ţară. Ne-am săturat de oraş, ne-am învins greaţa îndelung cultivată pentru noroi, suntem pregătiţi să îndurăm cu stoicism tăcerea iernii şi jurăm pe roşu să nu înnebunim de la greierii ăştia odioşi care nu mai tac dracului odată. Sau o data? Am calculat cât lapte dă pe zi o vacă deşi niciodată, nici la beţia cea mai cruntă un ţăran n-ar face asta, ştiut fiind că o vacă nu este egal altă vacă, adică Dumnezeu nu se repetă. Dar noi nu suntem ţărani, noi înjurăm de “băi, ţărane”, noi suntem orăşeni, adică gândim în termeni de vaca aritmetică, vaca redusă la unitate, pe care o poţi aduna, scădea, înmulţi şi împărţi pe pătrăţelele unui caiet de mate. Ar trebui să se spună: băi, orăşeanule!

Citeşte mai mult!

duminică, 2 iunie 2013

Întoarcerea la sat sau mic ghid despre cum să ne recuperăm opincile lăsate de tata în barieră

Prin anii ‘70-‘80 exista o vorbă de duh despre unii români proaspăt urbanizaţi, uşor de detectat prin aceea că abandonaseră cu desăvârşire buna-cuviinţă a săteanului, fără a fi dobândit între timp manierele convenţionale ale orăşeanului. Urlete şi şuierături ca “pe deal”, muzică dată la maxim, obligatoriu populară (între timp schimbată pe manele), bătut covor, femeie, copil, vecin, ş.a.m.d., cam acesta este portretul celui care “şi-a lăsat opincile în barieră”. Aşa îi persiflau ceilalţi, orăşeni la a doua (până la a noua) generaţie, ori proaspăt urbanizaţii mai discreţi, cei care izbutiseră să-şi însuşească imediat visurile citadine: maşina “mică”, concediul la mare, copil la facultate.

Noi suntem generaţia care facem drumul îndărăt. După ce “ne-am realizat” (Doamne, ce farmec tâmpit poate să aibă limba română în gura prostului), vrem să părăsim slujbele din multinaţionale sau din sistem, vrem să renunţăm la apartament, punem capăt concediilor din străinătate, şi toate acestea pentru o căsuţă fără termopane, o grădină mare şi o vacă cu lapte. Traseul trece musai, ar trebui să înţelegem bine asta, prin bariera unde tata şi-a lăsat opincile. Şi nu va fi câtuşi de puţin mai uşor, e naiv cine îşi imaginează asta.

Citeşte mai mult!

miercuri, 29 mai 2013

Căsuţa de Cob de la Diribao (episodul despre cum să-ţi organizezi viaţa după o obositoare şi benefică dezorganizare)

Zilele trecute un prieten îmi zice următoarele: “Şi eu vreau să mă mut la ţară şi să trăiesc mai independent. Totuşi, indiferent unde te muţi şi chiar dacă îţi produci mâncarea şi toate cele, ai totuşi responsabilităţi faţă de copii. Adică trebuie să-i ţrimiţi la o şcoală sau o facultate chiar. Haine, tratamente medicale, piese de schimb, materiale de construcţii, etc, sunt doar câteva lucruri la care mă gândesc acum. Cum o să faci bani pentru toate acestea, sau cum plănuieşti să rezolvi probleme de genul acesta?” Omul a sintetizat în câteva rânduri dilema orăşeanului sătul de oraş, dar care se învârte în jurul satului precum vulpea lângă poiata de găini. Să-i răspundem lui, şi celor care gândesc în aceşti termeni, pe îndelete.

Întâi de toate, să ne înţelegem, a te muta la ţară şi a trăi independent sunt totuşi două lucruri diferite. E adevărat că autosuficienţa se organizează mai bine la ţară decât într-o cuşcă de iepuri de la etajul patru din oraş, dar dacă nu eşti atent poţi fi zdrobit de roţile economice şi cu o fermă îndelung zemuită cu fonduri europene şi împrumuturi bancare. De fapt, există suficiente reţete pentru o viaţă marginală şi în Bucureşti, ştiu pe cineva care e freelancer specializat în grafică pe calculator, locuieşte într-o rulotă şi se deplasează cu o bicicletă. Este mult mai independent decât mulţi fermieri cu pământuri, grajduri de vite şi utilaje perfecţionate, care când trag linia constată că muncesc aproape degeaba.

Citeşte mai mult!

joi, 16 mai 2013

Căsuţa de cob de la Diribao (episodul despre bucătăria de vară şi grajd)




Anul ăsta, dacă va fi suficientă vreme vara ce se profilează la orizont, mai facem la Diribao două clădiri: o bucătărie de vară în care să se poată şi dormi şi un grajd pentru patru animale mari. Din saci de cob, sau din earthbags, cum spun KakiHunter şi Donald Kiffmeyer. Tehnica se prevede a fi foarte rapidă ca execuţie, mai puţin sculpturală decât cobul dar puţin mai scumpă (sacii de polipropilenă şi sârma ghimpată costă totuşi ceva). Partea absolut frumoasă a acestor clădiri este că fiecare dintre ele ar trebui să coste aproximativ 1000 de euro în stadiul semifinisat.

Să începem cu grajdul. Căldirea va avea suprafaţa utilă de 6 m x 4 m, cu înălţimea de 2,25 m, animalele fiind dispuse într-un singur rând. Ideea este de a avea un grajd pentru 2 vaci şi 2 cai care să fie folosit timp de 5 luni pe an (lunile noiembrie-mai). În restul timpului animalele urmează să fie cazate pe păşunea adiacentă, sub cerul liber, fără niciun adăpost pentru intemperii. Şarpantă din lemn de brad cu acoperiş de trestie, care să adăpostească porumbei. Fundaţie din saci dubli cu pietriş mărgăritar, 50 cm adâncime, şi 3 rânduri ridicată peste nivelul solului (adică 3 x 12,5 cm = 37,5 cm). Şapă de beton cu canal de scurgere pentru urină şi colectare în bazin de purin aflat în exteriorul clădirii. În mod firesc, ideea şapei de beton nu mi-ar plăcea foarte mult, dar grajdul este foarte aproape de pânza freatică, şi infiltraţiile mi-ar plăcea şi mai puţin.

Citeşte mai mult!

miercuri, 24 aprilie 2013

Căsuţa de cob de la Diribao (episodul despre Căsuţa Piticilor)



Anul trecut, prin august, ne-am gândit, Silviu şi cu mine, să punem mâna să facem ceva din cob, un cuib de rândunică, orice. Vara se apropia de sfârşit, săpasem fundaţia pentru casă, începusem să-i băgăm stratul de dren din pietriş mărgăritar, dar noi aveam dorul argilei frământate cu nisip de la Sasca. Ce să facem? Zic, o cuşcă de căţel. Voiam pe atunci să-mi cumpăr un Ciobănesc Caucazian, îmi plac dintotdeauna câinii mari spre foarte mari, dar exclud Dogul German sau Cane Corso şi în general orice câine cu păr mai mic de cinci degete pe el. N-are rost să chinui în iarna românească un animal selecţionat într-o zonă cu climat blând, oceanic.

Chestia e totuşi că Ciobănescul Caucazian nu are nevoie de cuşcă decât vara, şi anume pentru umbră. Canicula îl topeşte ca pe-un omuleţ de zăpadă şi-l duce în pragul apoplexiei. Iarna n-are bai, stă sub ploaie şi se lasă acoperit de ninsoare cu maximă nesimţire. Deci se justifică o căsuţă din cob, una mărişoară, în care să se poată roti, şi care să-i furnizeze până la urmă umbra. Aşa că ne-am gândit să facem o căsuţă circulară, cu raza de 1 metru, înaltă de 1,4 m, şi pe care s-o acoperim cu pământ, pe care să semănăm iarbă (sau mai degrabă să aşteptăm s-o invadeze iarba, are şi tărăgănarea farmecul şi beneficiile ei). Am făcut-o într-un timp record, zic eu, şi în rândurile care urmează am să încerc să scriu toate observaţiile pe care le-am putut face în acest răstimp.



Ca orice proiect de începător, a fost mult prea mare în raport cu scopul. Nici măcar un Ciobănesc Caucazian nu ar fi avut nevoie de o cuşcă cu suprafaţa de 3,14 mp. Între timp s-a lipit de noi un căţelandru de Ciobănesc Mioritic, care a avut înţelepciunea să-mi arate încă din timpul construcţiei că niciodată nu va dori să locuiască acolo: s-a aşezat cuminte în partea de nord, care deja făcea umbră, şi n-a binevoit să intre sub acoperiş nici măcar când a fost gata. Hector a iernat la un vecin cumsecade, s-a făcut mare şi lânos ca un berbec, şi e primul animal de la Diribao. Şi el, şi ciripitoarele locului, apreciază foarte mult petecul de umbră oferit de Căsuţa Piticilor. Şi asta pentru că, în cele din urmă, am schimbat destinaţia construcţiei în aceea de loc de joacă pentru copiii familiei.

Citeşte mai mult!

luni, 25 martie 2013

Despre sobele-rachetă - a patra carte din biblioteca gratuită TEI!


Dragi prieteni ai Agriculturii Sustenabile, 

Suntem tare bucuroși să anunțăm apariția în limba română, în traducerea gratuită a grupului TEI, a splendidei cărți a lui Ianto Evans și Leslie Jackson despre "sobele-rachetă" - "o carte despre un sistem unic de încălzire, care va deveni nepreţuită şi fascinantă pentru oricine doreşte să se încălzească cu lemne şi să-şi menţină confortul 24 de ore pe zi." 

Dar, înainte de a vă îndruma către linkul cărții, am dori să vă spunem câteva lucruri foarte importante din "culisele" TEI. 

La acest moment, avem traduse integral sau în proporție de peste 90% nu mai puțin de 10 cărți (!) (estimăm că în aproximativ o lună, la acestea se vor adăuga încă 4. Și peste încă o lună, încă 4. Știm, e absolut îngrozitoare această perspectivă :) ). 

Aceste cărți aparțin următoarelor domenii: agricultură sustenabilă și permacultură (3 cărți), economie alternativă (2 cărți), arhitectură ecologică (o carte), sere și unelte gospodărești pe care le poți construi singur (2 cărți), Peak Oil și efectele acestuia (o carte), pedologie și microfauna solului (o carte). Toate, fără excepție, sunt cărți esențiale, multe dintre ele devenite deja clasice. 

Înainte de a ajunge la public, fiecare dintre aceste cărți trebuie să fie citită și corectată paragraf cu paragraf, frază cu frază, de un redactor - adică de un om care cunoaște foarte bine și limba română, și limba-sursă (engleza sau franceza). O muncă dificilă, care cere mult timp, multă atenție și foarte multă răbdare. În acest moment, mica noastră echipă de redactori nu poate acoperi decât o mică parte din cantitatea de pagini traduse. Așadar, pentru ca cele 10 cărți despre care spuneam mai sus să poată ajunge să fie distribuite liber, ca și celelalte cărți TEI, avem o imperioasă nevoie de noi redactori. 

Nu putem oferi bani, fiindcă TEI e un grup de voluntari. În schimb, oferim o echipă mai motivată decât orice multinațională, accesul la cărți superbe care vor fi citite ulterior de câteva mii de oameni, mândria de a fi contribui la un proiect fantastic de frumos și certitudinea că lucrând bine și cu folos împreună, vom face din România un petec de pământ mai bun și mai respirabil. 

Aceia dintre voi care pot să-și asume această sarcină pe cât de dificilă, pe atât de nobilă, sunt rugați să ne scrie la carti.din.tei [a rond] gmail.com . 

Firește, avem în continuare nevoie și de traducători (amatori sau profesioniști) din limbile engleză și franceză. Ne pot găsi la aceeași adresă: carti.din.tei [a rond] gmail.com

În final, vă rugăm să distribuiți linkul de mai jos însoțit și mesajul de mai sus.

Și acum, în aplauzele Dvs., Ianto Evans și Leslie Jackson: :)



Citeşte mai mult!

miercuri, 13 februarie 2013

"Revoluție într-un spic" - cartea 3 din TEI!

Dragi prieteni ai Agriculturii Sustenabile, 

A venit momentul să vă dăruim a treia carte din biblioteca gratuită TEI. Este vorba despre o carte scrisă nu numai de un agricultor desăvârșit, dar și de un adevărat înțelept. 

Un înțelept pentru care "scopul ultim al agriculturii, nu este de a cultiva terenul, ci acela de a cultiva şi perfecţiona fiinţa umană".

Volumul de față reprezintă versiunea mult revăzută și adăugită a unei ediții românești deja existente în spațiul virtual.

Vă reamintim că avem de gând să traducem în continuare cărţi excepţionale de agricultură sustenabilă, arhitectură ecologică, permacultură, economie alternativă, peak oil şi alte domenii marginalizate de mass-media şi de sistemul educaţional.

Dar pentru a putea traduce în condiții excelente și distribui gratuit aceste cărți avem în continuare nevoie de voluntari. Mai exact, redactori de carte, traducători (amatori sau profesioniști, nu contează) de limbă engleză și franceză, corectori și specialiști în DTP-Desktop Publishing.

Cei care vor și pot să-și sacrifice câteva ore lunar pentru o asemenea cauză sunt rugați să ne scrie la carti.din.tei[a rond]gmail.com .

Vă rugăm să distribuiți linkul de mai jos însoțit și de acest mesaj.


Pe facebook ne găsiți aici: http://www.facebook.com/tei.traduceriecologiceindependente

Și acum, în aplauzele Dvs., maestrul Fukuoka și a sa "Revoluție într-un spic" :) :

http://www.scribd.com/doc/125163973/Masanobu-Fukuoka-Revoluție-intr-un-spic-TEI

Citeşte mai mult!

duminică, 20 ianuarie 2013

Edward Faulkner - Nebunia aratului - a doua carte din TEI!

Dragi prieteni ai Agriculturii Sustenabile,

E o surpriză și pentru noi, ca, la doar o lună de la lansarea primei cărți din biblioteca gratuită TEI, să vă putem deja face cadou cea de-a doua lucrare! E vorba despre formidabila "Nebunia aratului", scrisă de agronomul Edward H. Faulkner în anii '40. O carte care va spulbera multe mituri referitoare la sol și, mai ales, la atitudinea noastră față de el.

Înainte de a vă trimite linkul către carte, vă rugăm mult să citiți și să distribuiți și rândurile de mai jos:

Grupul TEI - Traduceri Ecologice Independente este în creștere, ca și volumul de muncă și numărul de cărți care urmează să fie puse gratuit la dispoziţia cititorilor. Cu cât vom fi mai mulți, cu atât vom mai fi mai aproape de scopul nostru - acela de a crea o comoară de informație practică, o bibliotecă a independenței reale față de Sistem. În planul nostru editorial, se numără cărţi excepţionale de agricultură sustenabilă, arhitectură ecologică, permacultură, economie alternativă, peak oil şi alte domenii marginalizate de mass-media şi de sistemul educaţional. Pentru a le putea publica în continuare curat și eficace, avem mare nevoie de oameni dornici să-și sacrifice câteva ore lunar și pricepuți în următoarele domenii:

- REDACTORI/TERMINOLOGI pentru limbile engleză și franceză. Adică oameni atenți, care, după ce traducerea brută este finalizată, o iau și o confruntă, frază cu frază, cu originalul; se ocupă de precizia traducerii - pe baza unor glosare de termeni și a dicționarelor; face astfel încât cartea să aibă un stil unitar (dincolo de amprenta personală a fiecăruia dintre traducători); unde e cazul, întoarce frazele astfel încât să sune cât mai bine pre limba noastră.

- DTPiști (indiferent de programul de editare preferat. Dacă puteți crea o carte care să arate precum cartea de față sau cartea lui Holzer, lansată cu ceva vreme în urmă, e perfect)

- TRADUCĂTORI (amatori sau profesioniști) de engleză, franceză, germană și italiană.

- CORECTORI.

Acum știm că se poate! Voluntarii sunt rugați să ne dea un mail la carti.din.tei[a rond]gmail.com.

***


Ca bonus, vom avea în curând disponibile și variantele adaptate pentru e-readere - atât a cărții de față, cât și a cărții lui Sepp Holzer. :)

Ne găsiţi pe facebook aici: http://www.facebook.com/tei.traduceriecologiceindependente




Și acum, în aplauzele Dvs., Edward Faulkner:
http://www.scribd.com/doc/121341876/Edward-Faulkner-Nebunia-aratului-TEI

Citeşte mai mult!

luni, 24 decembrie 2012

Sepp Holzer - Permacultura - prima carte tradusă de TEI!


Socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din TEI. :) Am fi vrut să terminăm de editat cartea cu ceva zile în urmă. Iată-ne, însă, făraă voia noastră, în rolul lui Moș Crăciun.

Dragi prieteni, mai jos aveți link către "Permacultura" lui Holzer - integrală, tradusă pentru prima oară în română și disponibilă gratuit.

Înainte de a da clic pe link, vă rugăm să distribuiți linkul către carte însoțit de textul de mai jos (pe care-l veți regăsi și în partea introductivă a volumului).

Pe scurt, TEI există pentru că există câțiva oameni care, după putința fiecăruia, sacrifică din timpul lor pentru toți ceilalți. "Permacultura" lui Holzer e doar începutul. În planul nostru editorial, figurează nume grele, ca Bill Mollison, Edward Faulkner sau Ianto Evans. Ca să traducem mai mult și mai bine și să facem din TEI cel mai minunat proiect de acest gen, avem nevoie de: buni cunoscători de engleză, franceză sau altă limbă de circulație internațională, corectori, terminologi, DTP-iști - care pot să sacrifice câteva ore lunar.

Deci...

“Ajută-ne să ajutăm!

Cartea pe care o ții acum în mâini sau o citești pe ecran este rezultatul a sute de ore de muncă migăloasă – traducere, verificare terminologică, adaptare, corectură, editare, punere în pagină și design. Nenumărate e-mailuri și mii de corecturi. Nici un membru al grupului TEI – fie el traducător profesionist sau amator – nu este plătit pentru munca sa; tot ceea ce facem, facem gratuit, fără să cerem sponsorizări la Monsanto și fără să așteptăm medalii, diplome și, eventual, statui în fața ministerului agriculturii. Unii pot numi asta sacrificiu, alții civism, alții tâmpenie crasă și pierdere de timp.

Nu suntem sprijiniți de nici un partid politic sau ONG, nici unul dintre noi nu are de gând să candideze la președinție la următoarele alegeri, nici unul dintre noi nu are fabrică de produs insecticide. Dar asta nu înseamnă că nu avem și noi, la rândul nostru, nevoie de ajutor. În schimbul faptului că, prin intermediul nostru, ai acces gratuit în limba română la cărți de importanță fundamentală, pe care nici o editură din România nu a avut puterea sau curajul să le traducă, te rugăm să ne dai o mână de ajutor.

Dacă te simți stăpân pe orice limbă de circulație internațională și îți poți sacrifica câteva ore lunar pentru a traduce 10–20 pagini împreună cu noi, dă-ne de știre la adresa de mail: carti.din.tei@gmail.com. Cu cât vom fi mai mulți, cu atât vom putea traduce mai multe volume într-un timp din ce în ce mai scurt – performanță pe care nici o editură, din străinătate sau din România, probabil că n-a atins-o vreodată.

Și chiar dacă nu ești atât de deprins cu o limbă străină, tot ne poți fi de mare folos – dă mai departe cartea de față și celelalte cărți din colecția TEI, anunță-ți prietenii, recomand-o, tipărește-o, fă-o cadou, urmărește-ne pe Facebook, pe Scribd și oriunde vom mai apărea. Poți chiar să-ți enervezi socrii dându-le din când în când citate din cărțile traduse și publicate de noi, promitem că nu ne supărăm. Suntem siguri că, pe măsură ce crește numărul oamenilor care știu despre TEI, care citesc și aplică cele scrise în cărțile noastre, vom fi o țară din ce în ce mai greu de mințit, de controlat și de cumpărat. Îți mulțumim!”

Crăciun fericit!

Și acum, în aplauzele Dvs., Sepp Holzer! :)

Citeşte mai mult!

vineri, 12 octombrie 2012

Ianto Evans, The Hand-Sculpted House



Înainte de a vă povesti ce minune de carte este The Hand-Sculpted House, permiteți-mi, dragi plătitori de taxe și impozite, să vă spun o mică istorioară. Istorioara are ca protagonistă o tânără doamnă. Tânăra doamnă, a cărei identitate trebuie să rămână anonimă, se numește, să zicem,... Q. Sau ... Y. Nu. Alfabetul românesc nu mă mai mulțumește. Voi numi în continuare pe tânăra doamnă cu litera grecească Λ (lambda). Și asta nu pentru că ar fi grecoaică și nici pentru că visul vieții mele ar fi – urmează o dezvăluire senzațională - o săptămână „ol-inclusiv” pe vapor la Halkidiki/Thessaloniki/Tzatziki.

Doamna Λ întrupează fără greș visul post-decembrist al României derutate. Orice provincial care a ajuns la București cu microbuzul ar privi-o îndelung și cu invidie și i-ar spune că e “realizată”. Și asta pentru că lucrează într-o mega-super-giga-ultracorporație ale cărei produse se vând într-o lume întreagă, are o super-mega-ultra-cool mașină de firmă ultimu’ model, și, nu în ultimul rând are, în deplină armonie cu cele de mai sus, un tera-giga-hiper salariu cu care face ce vrea ea și numai ea. Ei bine, nu, stop, până aici, că aici voiam să ajung. Doamna Λ nu prea face ce vrea ea cu salariul (salariu care, fie vorba între noi, nu e chiar atât de uriaș, că doar corporațiile nu sunt organizații de binefacere. Ba din contră.). De ce? Pentru că, în urmă cu câțiva ani, pe vremea când un centimetru pătrat de teren în zona Pipera făcea cât un pogon de pășune în Apuseni, doamna Λ, ca mulți alții, a crezut că urmează vremuri mustind de lapte și miere, și a cumpărat pe credit un apartament, de unde să privească la bătrânețe cum apune soarele peste blocurile de vizavi, populate cu alți oameni cu aceleași vajnice speranțe. Un loc de odihnă, loc cu verdeață, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, și mai ai inclus și loc de parcare. Prețul afacerii? În bani – mult, foarte mult. În timp – uriaș. 30 de ani.

După numai câțiva anișori de plătit rate, doamna Λ e – delicat fie spus - knock-out. Nu-i vorbă, ea zice că încă poate să le ducă, că încă e bine, dar îi tremură vocea când îmi spune că trăiește cu senzația că stă permanent sub lama unei ghilotine. Lucrează nebunește peste program, își vede soțul în weekend-uri, doarme prost, mănâncă pe apucate, nu mai ține minte de când n-a mai citit o carte cap-coadă. Vrea și copii, cum e firesc, dar când să îi faci – între o ședință de lucru și o prezentare în PowerPoint? Nu am stofă de psihiatru și nici talentul de a prezice al lui Netty Sandu, dar mie îmi pare că doamna Λ are toate șansele să primească de la astre o depresie pe termen nelimitat, cu posibilitate de prelungire. Știe și ea asta, tocmai de-aia vrea să se rupă de tot, de București, de mega-super-ultra corporație, de mașina-dă-firmă, de facturi, de telefoane, ai-foane și smart-foane, și să o ia încotro o vedea cu ochii, să pună murături, să se uite la cer până o dor ochii, să adoarmă cu pisica în poală la gura sobei. Bun, și de ce n-o face? Tot ea îmi răspunde implacabil: nu pot, am rate de plătit. Cercul vicios, ca orice cerc cu vicii, o ia de la capăt, fiindcă n-are nici un capăt. Iar doamna Λ mai comandă o cafea. A patra pe ziua de azi. Sau a cincea.

Cum se iese dintr-un cerc vicios?

Aici intră în scenă autorul principal al cărții The Hand-Sculpted House, arhitectul Ianto Evans. Care pare să cunoască bine problema tuturor doamnelor și domnilor Λ din „Brave New World”: “Societatea noastră nu a reușit să definească locuința ca pe un drept fundamental. […] Trăim într-o frică permanentă, compromițându-ne convingerile, timpul și demnitatea noastră pentru a lucra peste program, irosindu-ne zilele, doar pentru a întreține senzația de securitate și pentru a avea un acoperiș deasupra capului”. Așadar, vorbim de o carte de arhitectură care se ocupă nu numai de dimensiuni, forme, rețete și proporții, ci mai cu seamă de om. Mai ales de omul modernității, în gâtul căruia sistemul și-a înfipt strașnic gheruțele mirosind a Nivea.

Iar pentru om, zice bine Evans, casa nu trebuie să fie o povară pe care să o duci pe grumaz jumătate de viață. Indiscutabil, casa trebuie să fie locul cel mai bun din viața ta. Unde ți-e drag să vii, unde te drăgălești cu soața sau soțul, unde crești frumos copchiii, unde aștepți prietenii, unde ești stăpân și boier, unde toate acestea și încă multe altele se înșiră într-o lungă, blândă și așezată sărbătoare.

Și cum pot să fie toate bune și frumoase, spune Evans, dacă societatea te obligă să-ți faci o casă la fel “ca toți oamenii” – din beton, blocuri de BCA, plăci OSB, polistiren, lindab, “lavabilă” și termopane – materiale care sunt simultan ridicol de scumpe, toxice în diferite grade și produse de una dintre cele mai poluante ramuri ale industriei mondiale, aceea a materialelor de construcție? Rezultatul – previzibil chiar și pentru unul care a picat Bac-ul a patra oară: o casă colțuroasă, o combinație banală de cuburi și paralelipipede în care e frig iarna și cald vara. O casă cu un preț exorbitant, care cere enorm de multă energie pentru a putea fi locuită. O casă etanșă ca un borcan de plastic - vorba unui neamț priceput, sătul de modernisme, mutat recent în România. O casă care nu te încântă și care nu te liniștește. O casă pe care trebuie urgent să o umpli de flori și tablouri ca să o faci să pară frumoasă. O casă la care nu ai muncit tu cu mâna ta, ci “meșterii”. O casă care nu spune nimic despre cel care o locuiește, ci doar despre banii săi și despre statutul pe care vrea să-l aibă.

Soluția e sub tălpile noastre

Bun, zic să mă opresc aici cu descrierea tiparului de casă modernă, că începe să sune ca și cum aș vrea să vă vând ceva, vreo soluție-minune. De fapt, o soluție minune există. E străveche, deci n-are cum să dea greș. Și e peste tot, deci n-am cum să o vând nimănui. Se numește lut. Și cum presimt că unii dintre cetitori nu vor primi cu inima largă așa o veste bună, am să mă grăbesc să spun, pe voce gravă și ton profetic (păcat că nu am barbă mare și deasă, mi-ar fi dat mai multă autoritate): ceea ce se poate face din lut depășește cu mult cunoștințele noastre, de oameni recenți, crescuți în incubatoarele orașelor, care confundă zgârie-nori-ul cu progre$ul & democrația, și casa de pământ cu sărăcia lucie. Confundăm, pentru că nu știm. Nu știm, pentru că nu am învățat. Nu am învățat, pentru că a fost profitabil pentru unii să nu învățăm așa ceva. Lipsa noastră de cunoștințe în domeniu, la care se adaugă obsesia noastră și a părinților noștri de a ne rupe complet de sat (cu tot bagajul său imens de informații practice) pentru a ne “realiza” la oraș a dus la idiotizarea noastră în domeniile esențiale ale vieții pământești: producerea hranei și crearea de locuințe.

Ca urmare, în timp ce noi, domnii și doamnele Λ, suntem ocupați cu plimbatul virgulelor pe monitoare, alții ne hrănesc – scump și prost – cu roșii injectate, pâini fără grâu, lapte diluat și ouă ștampilate. În timp cei noi, domnii și doamnele Λ, nu mai putem de atâta pigulit la prezentări PowerPoint de o importanță intergalactică, alții ne asigură că nu există altă modalitate de a trăi normal decât să te milogești de un cămătar (adică de o bancă, da) să-ți dea un sac de bani ca să-ți cumperi 60 de metri pătrați la etajul 9/10, unde să te trezească în fiecare dimineață, la orele 5, tramvaiul. Sau la 6, copilul vecinului. Sau la 7, propriul tău deșteptător, că doar urmează o nouă zi de muncă plină de satisfacții. Evident, nu uităm să menționăm că trebuie să îi înapoiezi cămătarului (adică băncii, da) dublul sumei împrumutate, dar aici măcar nu e nici o grabă – ai 30 – 35 de ani la dispoziție să scapi de datorie. Timp e berechet. Iar dacă nu reușești, cămătarul e bun, are sufletul ca pâinea caldă și fără afânători, îți acordă o refinanțare. Refinanțare de care nu o să te bucuri numai tu, ci și urmașii urmașilor tăi, că doar stă scris că părinții au mâncat aguridă și copiilor li s-au strepezit dinții”.


Ei bine, cartea lui Ianto Evans oferă, cred, cea mai strașnică modalitate de a ieși din ciclul ăsta păcătos – a-ți face singur casa, fără să apelezi la nimeni altcineva decât la familie și prieteni, este din nou posibil. Așa cum, de fapt, a fost dintotdeauna. După ce termini de citit toate capitolele – de la fundație până la acoperiș, podele și finisaje – și, mai ales, după ce experimentezi pe pielea proprie cât de miraculos e materialul ăsta, încerci senzația că bunul Dumnezeu ți-a făcut cadou un pașaport de libertate, cu numele tău caligrafiat pe el. Ești tu însuți uluit că se poate, vezi că pereții cresc și nu numai că nu se prăbușesc, dar se și fac tari ca stânca, pipăi zidul ca Arghezi, de îți vine să urli: “este!”, vezi și nu-ți vine-a crede că tu, un fost oarecare, fără studii de arhitectură și fără pregătire fizică de sportiv olimpic, ai putut să faci așa ceva. Îți pui mâinile în cap și înțelegi ce cacealma uriașă era să-ți dea sistemul. Cobul oferă șansa asta, șocant de simplă, de a face o piruetă de prim-balerină din calea viforniței financiare globale. (Cobul, adică acel amestec bine cumpănit dintre argilă, nisip, paie, apă, pe de o parte, și tălpile, palmele și – hai să fiu poet – sufletele constructorilor, pe de altă parte. Cei care au strâmbat din nas la faza cu sufletele sunt rugați să lucreze cob câteva zile și apoi să spună cu mâna pe inimă că nu au lăsat nimic din ei acolo, între și întru ziduri).

Bun, să trecem la aspectele practice. Nu am să insist prea mult, fiindcă lucrarea lui Ianto Evans e mult prea bogată în detalii pentru a putea fi rezumată. Însă e bine să trecem în revistă întrebările care se pun cel mai des despre cob, ca să înlăturăm orice urmă de scepticism, precum Axion care îndepărtează orice urmă de pată, lăsând vesela mai veselă și mai curată.

Începem cu cea mai țepoasă chestiune: cât mă costă o casă din cob? Evident, depinde de multe. Dar e cert că frumoasa și rotunjoara căsuță de cob a lui Radu de la Diribao – cu vreo 80 metri pătrați amprentă la sol – va costa circa 5.000 euro. Asta excluzând costul berilor, micilor și semințelor consumate pe șantier în cantități industriale. Dar se poate și mai ieftin (și asta fără să tai din bugetul pentru bere, mici și semințe). Casa Verde de la Sasca Montană (Caraș-Severin), din imaginea de mai jos, a doamnei arhitect Ileana Mavrodin, a costat vreo 1.500:

 Iar Ianto Evans spune că a reușit să construiască o căsuță mică, doar  pentru el și soția lui, cu numai vreo 500 de dolari. Cât o chirie lunară în Băneasa, la două camere. Cu vedere în blocul de vizavi.

O altă întrebare care ni s-a pus adesea a fost: bine, bine, da’ casa nu se strică dacă se udă? Dacă plouă, nu se topește văzând cu ochii, ca buna-dispoziție a debitorului când primește hârtie de la bancă? Ei bine, nu. Cobul e afectat de apă doar în cazul în care e înecat pentru foarte mult timp. Suportă fără probleme furtunile, chiar și pe cele mai violente. Iar dacă mai și tencuiești la exterior cu var, poți sta liniștit vreo câteva secole de-acum încolo. Ianto spune că englezii au o vorbă: dă-i casei o pălărie bună și cizme de ploaie. Cu alte cuvinte, dacă acoperișul este suficient de larg, iar temelia suficient de mult înălțată ca să nu băltească apa la baza casei, ai toate șansele ca stră-stră-stră-stră-(și așa mai departe)-nepoții tăi să ofteze admirativ: “băi, cum știau să construiască stră-stră-stră-stră-(și așa mai departe)-bunii noștri”.

Acum, de obicei, interlocutorul devine mai puțin sceptic și începe să ia în considerare oportunitatea de a spune Pa! Sistemului. Și, firește, se întreabă dacă nu cumva pământul lui de la țară (ăla pe care nu mai crește nimeni nimic, că e greu, maică, la țară, că nu ne dă subvenții statu) o fi sau nu o fi bun de așa încercare. Răspunsul este, din nou, în favoarea oamenilor - orice pământ e bun, cu condiția să fie pământ, și nu nisip (caz în care ar trebui să aduci munți întregi de argilă de prin locurile învecinate – ceea ce s-ar putea să coste destul de mult). Ianto te învață, simplu și eficace, cum să vezi câtă argilă ai în sol și, în funcție de ea, cât nisip trebuie să adaugi. 

Cât rezistă o casă de cob? Mult, foarte mult. Cele mai vechi case din cob datează de prin Evul Mediu și rezistă bine mersi, în ciuda faptului că unele dintre ele sunt construite în zone cu climat umed, precum coasta Marii Britanii. ...și în caz de cutremur? În caz de cutremur, arhitecții spun că ar fi unul dintre cele mai rezistente materiale, dacă nu chiar campionul en-titre. Și asta pentru că, spre deosebire de tehnicile convenționale de construcție – nu presupune îmbinarea sau lipirea unor elemente separate (blocuri sau cărămizi). La cutremur, căsuța nu se comportă ca o sumă de obiecte unite cu forța prin mortar, ci ca un singur obiect, ca un întreg cu o masă unică. Un test relevant, aici.

Despre cob sunt multe de povestit, iar cu cob sunt multe de făcut. Sper că rândurile de mai sus să fie suficiente ca domnii și doamnele Λ să caute cartea lui Ianto Evans și să înceapă să creadă că se poate. În ceea ce mă privește, după vreo câteva sute de pagini citite și după câteva zeci de zile de lucru cot la cot cu oameni înfrățiți în aceleași visuri, după câteva furtuni și multe zile de arșiță, după multe apusuri prelungite în lumina bună a focurilor de tabără, după câteva zeci de nopți nedormite în pat, ci aproape de pământul din care se spune că am fost înfăptuiți și din care noi înfăptuim adăposturi pentru cei ce or veni după noi, ei bine, după toate astea, eu nu mai cred că se poate. Eu știu că se poate.

(Man)

Povestea căsuței de cob de la Diribao, trăită și relatată pas cu pas și cu lux de amănunte – aici.
Despre Casa Verde, singura casă de cob din România prezentă pe harta construcțiilor ecologice din lume și despre dna. Ileana Mavrodin și workshop-urile ținute de D-sa – aici.  



Citeşte mai mult!

duminică, 19 august 2012

Căsuţa de cob de la Diribao (episodul despre buget, costuri şi alte măgării)

Se spune că samuraii Japoniei tradiţionale ignorau complet matematica şi se mândreau cu asta. Îşi dedicau viaţa stăpânirii sabiei katana, artelor marţiale şi oricărei mişcări din sprinceană prin care li s-ar fi putut ghici sufletul, dar nu şi tablei înmulţirii. Problemele lui 100 + 100 şi a lui 3 x 9 nu le tulburau nici memoria, nici starea mentală, fiind lăsate în seama abjecţilor negustorilor. Îmi vine în minte şi cavalerul interpretat de Jean Reno în Les Visiteurs, care aruncă galanton conţinutul unei pungi de aur pentru a intra, secole mai târziu, în palatul care aparţinuse familiei sale: nu numără, bagă mâna şi scoate cât cuprinde, nici nu se aşteaptă ca banii să fie număraţi, îi risipeşte în încăpere ca pe boabe de grâu. Dacă am mai fi nobili şi liberi, am proceda la fel, n-am socoti, am risipi, iar banii s-ar înmulţi precum grâul în spic, prin minunea naturii. Banul dispreţuit te îndrăgeşte ca o curvă frumoasă, şi te curtează în genunchi, îţi linge şi urma tălpilor în praf. Dar dacă te uiţi la el cu interes, îi sare curu’n obraz, îţi întoarce spatele cu ţâfnă şi te îngenunchează el pe tine.

Îmi cer scuze deci dinainte pentru caracterul inevitabil mârlănesc al oricărui text legat de bani. Doamne-ţi mulţam că m-ai ferit s-ajung redactor de bilanţuri contabile, sau scriitor de bugete pentru fonduri europene, personal Îţi mai mulţumesc pentru că în ultimii ani mi s-a blurat tabla înmulţirii cu şapte sau mai rău, şi te rog să nu ierţi nimic când vine vorba de din astea, în mare mila Ta! Deja sunt încântat că nu ţin minte preţurile la haine, la mâncare, la facturi şi cam la nimic, o iau ca pe-un progres, dintotdeauna m-am aflat pe drumul cel bun (doar că stau într-o parcare). De aceea orice discuţie cu mine legată de buget, costuri şi alte măgării stă sub semnul ratării, şi nici acest text nu va constitui vreo excepţie.

Nu ştiu dacă am resursele de graţie pentru a scrie ceva lizibil pe acest subiect. Mi-e teamă să nu contribui involuntar la utilitarismul obtuz, la urâţenia ergonomică şi la jegul cantitativist care ne-au invadat epoca şi vieţile. De fapt, nu cred c-ar trebui cu adevărat să-mi fie teamă. N-o să muriţi voi de urât citindu-mi rândurile. Nici n-o să vă alegeţi cu liste cu cifre, e adevărat. Tot ce veţi putea să vă faceţi, va fi o idee. Ca atunci când citeşti o poveste despre Făt-Frumos care pleacă în lume, nu-i totuna cu a-ţi lua traista-n băţ şi a o croi la drum, dar tot capeţi o idee despre ce-a fost căutarea norocului de altădată, fără asigurare medicală, fără bilet de tren, fără all inclusive la destinaţie. Chiar fără să ştii dacă există şi cum arată destinaţia.

Cred c-am mai spus, casa de cob presupune mai multă manoperă decât bani. Costă nesemnificativ dacă raportezi la un salariu de occidental, şi dacă priveşti produsul finit. E ca un ulcior de lut pe care-l faci tu însuţi, pe o roată improvizată, din pământ cleios şi apă, un lucru atât de util dar cu costuri incomensurabil de mici. Dar, tot ca un ulcior de lut, e nevoie să sapi adânc în pământ ca să faci rost de material, trebuie să-l laşi să se pătrundă de apă mult timp (olarii spun că lutul bun stă trei-patru ani în apă), apoi trebuie ştiinţă şi îndemânare ca să scoţi un vas din care apa să nu ţâşnească aiurea, iar dacă totul a fost bine, atunci nu crapă în cuptor, şi da, la urmă e mai bun decât căuşul palmei, e mai adânc şi duci vinul mai spornic la gură. Casa de cob nu costă mulţi bani, dar e întreprindere cu dichis, cere un pic de cunoştinţe, ceva abilităţi manuale, timp şi prieteni. Mai cu seamă timp şi prieteni, dacă nu te dau banii afară din casă e bine să ai din belşug de-amândouă.

Unde ar trebui să încline balanţa, spre bani sau spre timp? Ianto Evans are aici o argumentaţie extraordinară, pe care nu fac decât s-o reproduc (aş putea s-o şi plagiez, dar e coadă prea mare pentru postul de prim-ministru, nu se face să mă obosesc): atunci când plăteşti pentru o casă, asiguri şi profitul tuturor celor care vând materiale pentru casa respectivă, precum şi al celor care lucrează la ea. Mai mult decât atât, plătind pentru o casă trebuie să ai o slujbă, sau o afacere, deci implicit plăteşti impozite pe venit, sau pe profit, asigurări pentru servicii medicale jegoase şi contribuţia la o viitoare pensie inexistentă. În plus, plăteşti şi combustibilul cu care mergi la servici pentru a câştiga banii cu care plăteşti combustibilul pentru a merge la servici (fraza asta m-a dat peste cap, e ca şi cum ai avea un aparat menit să-ţi uşureze viaţa şi care curăţă cartofii, îi spală, îi taie french fries, îi prăjeşte şi-n final îi mai şi mănâncă). Dacă în plus ai împrumutat banii din bancă, plăteşti şi pe tanti de la ghişeu, şi pe nenea care păzeşte banca cu pulanul, şi pe directorul băncii, şi amanta directorului, şi banca-mamă care a împrumutat banca-fiică, şi împrumuturile de la FMI, şi rata de schimb, şi comisionul pentru comision.

Atunci când îţi faci casă singur, transmiţi un mare pa: industriei de materiale de construcţii care poluează grupa mare, statului roman care nu mai încasează impozite din care fură aleşii neamului, patronului român care vrea să lucrezi pentru el de la opt la opt, dinozaurilor care altceva mai bun n-au avut de făcut în cretacic decât să-şi preschimbe slăninuţa în petrol şi gaze naturale de unică folosinţă, cămătarilor pentru că s-au deghizat în bănci cuminţi de sub castani... Cum să zic, îţi faci subit o mulţime de prieteni! Asta, evident, dacă-ţi faci căsuţă de cob singur, altfel n-are haz, dacă te-apuci să plăteşti manopera costă cât o casă convenţională, plus avantajele deloc neglijabile ale abordării ecologice, pe acelea nu ţi le va lua nimeni niciodată, pentru că una-i casa din lut şi alta-i cea din plăci prefabricate de beton, sau cărămidă izolată cu poliester, şi alte şi alte materiale moderne care ne dăruiesc, pe lângă poluarea mediului şi urâţenia modernităţii, diferite alergii şi boli pe care, dacă n-ar fi existat, ne-ar fi fost greu, dacă nu imposibil, să le inventăm din capul nostru.

N-am. Aşa i-am răspuns unei prietene care m-a întrebat zilele trecute care-i bugetul meu pentru casă. N-am, cum adică?, n-am avut niciodată aşa ceva. De ce aş face acum vreo excepţie? N-am făcut niciun calcul prealabil, nu am economisit nicio sumă mirobolantă, nu am mers la nicio bancă (dacă rimează ceva în propoziţia asta îmi tai o unghie de nervi). Sunt, conform rutinelor curente ale înţelepciunii, complet în plop, iar plopul în aer. Când am pornit aveam ceva bănuieli legate de costuri, aştept ca timpul să mi le confirme măcar parţial. Câştigăm ceva bani, mult mai puţini decât înainte de începerea crizei, care de fapt s-ar putea nici să nu fie o criză, ci sfârşitul capitalismului pur şi simplu. Mă consider norocos c-am izbutit să cumpăr pământ, asta mi se pare esenţial, nu-ţi poţi face casă în spatele blocului, sau într-un loc special amenajat pentru picnic. Restul se rezolvă, dacă ai timp şi prieteni.

Cum sezonul acesta se apropie de final, hai să vedem cum stăm la capitolul cheltuieli. Totuşi, am fost suficient de atent încât să notez pe ce-am dat banii. Pfoai, ce listă de gospodinuţă tipicară avem noi aici:

a) Prin martie am cumpărat vreo 10 mc de lemn de la moţi, din munte. A costat cam 1200 lei. Jumatate din cost a fost transportul. Normal, am cumpărat ca să-mi fac un gard cu imaşul, cam 130 metri, să nu mă împiedic de vite când construiesc. Totuşi, ceva lemne au intrat şi la organizarea de şantier (toaletă, duş, magazie). O altă parte am ars-o la focuri de tabără, oricum erau deşeuri vândute cu titlul de margini, nu s-a risipit nimic. A mai rămas suficient pentru cuşti de iepuri la anul. Greu de zis deci care este costul efectiv din perspectiva construcţiei, probabil că nu mai mult de 200 de lei.

b) Pentru fundaţie, 3 camioane de piatră de carieră, în total 30 de tone. Posibil să mă încadrez aici, poate mai trebuie unul. Se prea poate să mai rămână piatră în acest din urmă caz, dar nu-i bai, că fundaţii am să tot fac. Fiecare camion a costat 600 lei, aici trebuie să fiu prudent cu preţul, depinde de cariera unde se face exploatarea, de tipul pietrei şi de distanţa pe care se face transportul. A mea e un granit nu tocmai spectaculos, dar rezistent şi până la urmă destul de ieftin.

c) Un camion de piatră de râu la 350 de lei, cu care am umplut şanţul, făcând un pod destul de grosolan între Diribao şi drumul satului. A trebuit să iau cam juma de camion pentru a căptuşi fântâna cu piatră, am avut noroc, a fost de unde. După ce m-am blocat cu maşina în pietre de m-a scos vecinul cu tractorul (am un talent unic, până acum am fost remorcat de 3 ori, candidez la titlul de cel mai imprudent şofer intergalactic), am ajuns la concluzia că trebuie să fac ceva pentru a lega pietrele, aşa că am vărsat câteva roabe de argilă şi apoi de nisip, aştept să plouă şi să facă priză. Nu, nu întrebaţi vreun inginer constructor dacă ideea mea e bună, o să spună sigur că e o tâmpenie.

d) Un camion de pietriş mărgăritar pentru drenajul de sub fundaţie, 500 de lei, iarăşi preţul diferă în funcţie de distanţa de la carieră. Două camioane de nisip, fiecare de câte 500 de lei, pentru mortar. Var? Nu ştiu, n-am nici cea mai vagă idee cât var va înghiţi fundaţia. Probabil că 40 de saci, sau 80. Pe acolo. Preţul unui sac e de 13 lei, şi are 25 kg. La 3 părţi nisip intră 1 parte var, deci 25% din mortar se cumpără la sac, restul la camion (fără ambalaj).

Hai să calculăm până acuma: aproximativ 1000 de euro cheltuiţi. Probabil că încă 500 până voi pune cazmaua la pământ, la 15 septembrie. Deci 1500 de euro în primul sezon. Combustibilii nu se pun, că oricum mă dădeam cu maşina la mare, şi/sau la munte, şi/sau la părinţi şi socri, am tăiat dulcea listă cu turism şi-am trecut un singur cuvânt: Diribao. E posibil să fi realizat chiar economii la motorină, nu ştiu, poate da, poate nu. Vai, ce sumă ridicolă, ce mă fac, pe unde scot cămaşa? Cum am să-mi justific statutul social, cum am să scot capul în oraş cu ruşinea asta? Păi sunt unii care sparg mai mulţi bani într-o vacanţă în Egipt sau Turcia, la faimoasele olinclusivuri unde mănânci şi bei până-ţi crapă burta. Iar eu nu mă învrednicesc nici măcar să-mi fac o casă ieftioară cu 40 mii de euro, la superofertă.

Ia să vedem unde e perspectiva, poate-poate salvăm cumva situaţia. Nu mă pricep, până nu termin casa nu fac decât să-mi dau cu presupusul ca un diletant (din italianul dilettare = a avea plăcere, a fi pasionat de). Am calculat azi cubajul zidăriei, foarte-foarte aproximativ, adică strict diferenţa dintre cilindrul exterior şi cel interior pentru fiecare cameră, fără să-mi bat capul cu scăzutul uşilor, ferestrelor, nişelor şi dulapurilor din perete. Mi-a dat ceva pe la... staţi numai să găsesc foaia cu calculele, e pe undeva pe aici, pe birou, alături de ceaşca de cafea, imprimanta, un teanc de cărţi de vizită de la oameni complet nefrecventabili, agrafe de birou (două cutii), un ban rupt intenţionat pe la mijloc, un stick, stiloul meu cu cerneală albastră (în sfârşit, anul ăsta am scris numai cu neagră, a venit timpul să mă fac şi eu om ca oamenii), bun, am găsit-o.

Dacă am fost bun la geometria în spaţiu am calculat corect: 176 mc de cob. Asta e un fel de maxim, cifra de 150 mc e mult mai sigură. Cum proporţia la care am ajuns va fi de o parte argilă (moka, excavată din fundaţie) la 4 părţi nisip, avem cam 120 mc nisip de cumpărat, adică 12 camioane a câte 500 de lei, deci 6000 de lei, sau 1500 de euro. Hai că mi-a venit inima la loc, simt că mi se curăţă onoarea de consumator cu Vanish. Mai adăugăm uşi, ferestre, ceva lemn pentru acoperiş, izolaţii, deci încă vreo 2000 de euro. Cap la cap, e logic să-mi imaginez (sună delicios faza cu logica imaginaţiei, nu ştiu de unde-am scos-o, dintr-un vis de la patru dimineaţa, cred), că voi cheltui cam 5000 de euro. Punct. Niciun sfanţ în plus. Nici dacă mi-l împrumută banca şi-mi plăteşte dobândă ca să-l cheltui. Nici cu fonduri europene, nici prin programul guvernamental “Prima casă de cob de la Diribao”. Am zis.

E o chestiei de principiu, ţine de evadarea din economia ficţională a banului, înspre oikonomia despre care vorbeşte Aristotel, (cu mulţumiri lui Ovidiu Hurduzeu pentru readucere aminte): “ştiinţa sau arta producerii, distribuirii şi păstrării valorilor de uz concrete ale căminului şi comunităţii pe o perioadă mai îndelungată” versus crematistica: „arta acumulării maxime de către indivizi a valorii de schimb abstracte sub forma banilor, într-un timp scurt”. Deci eu părăsesc crematistica pentru oikonomie, teribil de inteligent mai sună (de fapt, voiam să spun că-mi bag picioarele în bani, dar nu-mi găseam singur cuvintele). A nu cheltui bani înseamnă concomitent a dispune de un enorm bagaj de timp, şi aici da, voi fi nabab, în trei ani (cât cred că va lua proiectul) am timp să arunc cu jerbe de zeci de mii de ceasuri, arteziene de sute de mii de minute, explozii fantastice de milioane şi milioane de secunde. În loc să mă îndatorez băncilor, la finalul acestui proiect voi fi vândut tuturor celor care au lucrat la el, tuturor celor care n-au lucrat şi tuturor celor care, din diverse motive numai de ei ştiute, nu intră nici în prima, nici în a doua categorie. Ei mă vor putea scoate din casă pentru a pune bicepsul la alte case din cob, pentru a face evaluări pertinente, nu aburelile pe care le-am scris în acest material.

Şi uite aşa, fără preaviz de 15 zile, fără manifestaţii sterile şi fără să votăm prosteşte, părăsim întreaga logică a sistemului. Libertatea nu se asumă sub forma nedării socoteală nimănui, nici nu există o asemenea libertate, ci alegând de cine depindem: pe de o parte fişierele contabile ale unor bănci, bonuri fiscale, contracte cu firme de antreprinză în construcţii, enorme liste de materiale – pe de cealaltă parte tehnici deprinse nemijlocit, ore şi ore de efort şi distracţie alături de prieteni, ceva bănuţi cheltuiţi în vreo 3 ani, ca să nu se simtă prea bolovănos la bugetul familiei. Am ales a doua variantă. Într-o zi, cu ceva ani în urmă, am aflat că anumite lucruri nu pot fi cumpărate cu bani, ca de exemplu viaţa cuiva drag aflat pe moarte, sau o dragoste care se duce, sau liniştea. Anii ce s-au scurs n-au făcut decât să lungească teribil lista. De fapt, cele mai multe dintre lucrurile de care avem musai nevoie sunt non-financiare. Nici măcar o casă bună şi frumoasă nu are neapărat nevoie de bani, dar absoarbe competenţă, timp, efort. Şi uite aşa terminăm textul în mod grandios, parafrazându-l pe şoricelul acela beat mort care, sprijinindu-se tehui de damingeană, urla din toţi bojocii: „Unde-i Sistemul, ca sa-l fut?”

Pentru poze explicite, de (re)citit:
Căsuţa de cob de la Diribao (episodul pilot)
Căsuţa de cob de la Diribao (episodul de la 4 metri adâncime)
Căsuţa de cob de la Diribao (episodul despre multe alea-alea)
Căsuţa de cob de la Diribao (episodul despre cer)
Căsuţa de cob de la Diribao (episodul despre fundaţii şi drenaje)

Citeşte mai mult!

duminică, 12 august 2012

Căsuţa de cob de la Diribao (episodul despre fundaţii şi drenaje)

76 metri cubi. Atât trebuie excavat din fundaţie, îmi zice Arhitectura Sa. 90 de centi lăţime, 90 de centi adâncime – pentru camerele mici, şi 105 de centi lăţime la camera mare. Şi apoi încă vreo 36 metri cubi de pământ de scos din camere, dar asta după ce va fi zidăria gata, la anul, sau celălalt an, când trecem la amenajări interioare, rămâne de văzut. Din fântână am scos cel mult 6 metri cubi, aşa că se sparie gândul, vorba cronicarului. Şi se poate săpa mecanizat, întreb? Nu cred, îmi răspunde senin. Auzi, n-ai vrea tu să sapi o zi la fundaţia asta? îmi vine să-i spun Arhitecturii Sale. N-o fac, n-are cum, e la categoria pana, dacă-i pun târnăcopul pe un umăr se descentrează, nu s-au introdus încă probele fizice eliminatorii la intrarea în fuckultatea de arhitectură, dar admir facilitatea cu care mă pune să urnesc dealul puţin mai la stânga, aşa, nu, mai la dreapta te rog, şi puţin răsucit, ok, e bine, stai aşa, nu mişca. Pot să respir?

Trasarea a durat câteva zile şi a fost făcută aproape integral de Nicu. Un perimetru tangent cu cercurile care vor fi viitoarele încăperi, apoi cerc după cerc, întâi interior, apoi exterior, reper după reper, verificat şi măsurat până totul e bine. Aproape totul. Undeva e o eroare, Nicu nu-şi dă seama, probabil că gardul luat ca reper nu e drept (evident că nu e!), poate că diferenţa de nivel dintre punctul cel mai nordic şi cel mai sudic strecoară câţiva centi şi asta-l deranjează teribil. Îi explic că m-aş oftica să ştiu că am o casă perfectă, vreau una aproape perfectă, e suficient aşa. Nu pare să fie convins. Şi totuşi, perfecţiunea e o ofensă metafizică din aceeaşi familie cu hazardul şi clona, doar Dumnezeu este perfect, noi nu trebuie nici să visăm la asta, ne ajung lucrurile foarte bune, sau aproape foarte bune. O vorbă veche spune că mai binele distruge binele, o oglindă perfectă se face ţăndări repede, tăişul perfect al cuţitului se ştirbeşte imediat, iar vasul acela despre care s-a spus că este atât de bun încât nici Dumnezeu nu l-ar putea scufunda, de-i zicea Titanic, n-a ajuns niciodată la destinaţie...



Şi trecem la săpat manual. Buldozeristul mi-a zis că face, cum să nu facă, doar că trebuie apoi corectat la mână. Am un recul. În ultimele săptămâni am învăţat că la ţară vorba-i legănată, suferă de un anume deficit de precizie care mă pune nasol în gardă. De exemplu, ieri îmi răsare dintr-un colţ un conţăran cu o Dacie, şi-mi cere voie să treacă pe pământul meu. N-are încotro, a ocolit imaşul să vadă unde-i ruptă sârma electrificată, trebuie să treacă pe la mine, n-am eu inimă să-l trimit vreo 10 km înapoi. Pe unde? zic. Pe aici, zice cu un gest vag. Mă uit spre poartă şi nu mi se pare sacrificiul prea mare. Da, zic. Da, zice, si-o ia razant cu panta, dispare printre pomi şi-o ia pe la mama ciorilor, spre altă deschidere, ca să economisească o linguriţă de benzină. Mă lasă cu gura căscată. Tehnic vorbind, nu m-a păcălit, cred că nici nu şi-a dat seama că m-am enervat, fraier am fost că n-am spus clar să iasă pe poartă, şi care poartă (c-ar fi vreo 3, başca locul pe unde intrase nea omul).

Deci dacă trebuie corectat la mână iese o mare laie, aşa cred. Am experienţa detaliilor ascunse, credeţi-mă. Vine la mine un alt conţăran şi-mi zice: nu vrei nişte gunoi ars? Adică nişte gunoi de grajd fermentat, nu-i chiar compost, dar nici departe nu e. Ba vreau, zic umblând la portmoneu. Păi, n-am nevoie de bani, vreau să cosesc nişte iarbă, să umplu coşul ştrafului. Nu prea vreau, eu cosesc şi las iarba să putrezească la suprafaţă, e îngrăşământ vegetal, anul asta facem reabilitarea solului, la anul la fel, apoi tot la fel. Bine, zic până la urmă, doar cât e un coş de căruţă? De adus n-a adus nimic vreme de vreo 2 luni, dar de umplut coşul căruţei a trecut măcar la două zile, a lăsat şi iapa să pască, ba s-a apucat să cosească şi din lucernă, deşi îi spusesem explicit că de acolo n-are voie să ia. În cele din urmă, când a trecut la cosit stejarii şi castanii plantaţi din sămânţă, am luat nişte crengi şi i-am închis în mod simbolic poarta prin care intra pe teren. A priceput.


Recapitulând, omul spusese că are gunoi de grajd, dar nu precizase când anume urma să-mi aducă, poate anul ăsta, poate la anul, poate cândva în cei o mie de ani de pace ai perioadei post-apocaliptice, vreme nu e? Nici cantitatea, dacă spui că ai 10 tone de gunoi nu te obligi să aduci decât cel mult 10 tone, asta înseamnă oricât mai puţin, dar în niciun caz mai mult, nu? M-am învăţat deci să nu las lucrurile vag, să fiu atent la termeni şi condiţii, mai ales la cele ce nu se spun, adesea acolo e hiba. Dacă nenea buldozeristul spune că trebuie corectat manual, s-ar putea să trebuiască puţin, sau rezonabil, sau enorm, sau nesimţit de mult de corectat, s-ar putea să fie un dezastru, o catastrofă, aşa că mă tem şi zic pas. Nu-mi plac înţelegerile în care singura certitudine este banii pe care trebuie să-i dau eu, prea miros la final a semi-escrocherii.

Şi până la urmă, de ce nu manual? Buldozerele lucrează rapid dar tasează pământul şi nu separă stratul productiv de argilă. O fundaţie săpată manual este o operă de artă şi produce exact atâta tulburare cât este nevoie. Am purces la această lucrare în momentul în care am priceput că orice s-ar spune, fundaţia trebuie făcută anul acesta, iar zidurile vor fi ridicate în anii următori. De ce una atât de mare? Pentru că o casă este atât de solidă pe cât este fundaţia de solidă. Şi-mi trece năduful pe Arhitectura Sa când citesc asta pe undeva. Sunt sedus de ideea că facem o construcţie care, dacă omul nu-şi pune mintea împotriva ei, ar putea să se găsească acolo şi peste cinci sute de ani. Admit că o fundaţie în stil minimalist, cum se face azi, nu se asortează unei întreprinderi de acest gen.


Primul strat e pietriş mărgăritar, cam 10-15 cm. Urmează piatră riguros aşezată, până la buza pământului, apoi fundaţia trebuie să depăşească, devenind soclu pentru zidurile de cob. Cât? 30 de centi, zice Arhitectura Sa. Ianto Evans spune că mai mult, cât mai mult, dând exemplul unei case englezeşti a cărei fundaţie urca mai sus de un metru juma. Apoi dă o unitate de măsură: până la genunchi. Al meu sau al arhitectei? Al meu, desigur. Cap la cap, cam 30-40 de tone de piatră trebuie sortate şi îmbinate până se termină construcţia de anul acesta.

Legat de drenaje, aici schemele prevăd un adevărat regal. Primul este chiar sub fundaţie, parţial pietrişul fără nisip, parţial piatra îmbinată după metodele masonilor medievali, fără mortar. Lângă fundaţie, la limita exterioară, un french drain. Sunt de acord? Evident că sunt, asta-i culmea, să stăpâneşti concordanţa timpurilor la indicativ şi să refuzi să faci un drenaj francez! 50 de centi în partea superioară, 20 în cea inferioară, adâncimea de 90 de centi, o conducta colectoare chiar dedesubt. Dar nu-i farmacie, zice Arhitectura Sa. Asta-mi merge la inima, adică nu e la milimetru, nu va măsura cu metrul de tâmplărie clătinând dezaprobator din cap (“uite, aici lipsesc 5 milimetri, în fine, nu-i chiar foarte grav, oau, aici ai pierdut un întreg centimetru, incredibil, fii şi tu mai atent te rog, dacă ştii că-ţi tremură cazmaua în mână măsoară de trei ori şi loveşte o dată, hai, măi, că aici ţi-ai bătut joc cu totul, tu ori visezi ori te-a furat peisajul, trezeşte-te că altfel n-o să iasă nimic din viaţa ta, aici eşti cu doi centi în plus, tu-ţi baţi joc de materiale şi de buget...). Dar nu, ce-am mai scăpat :-)


Era să uit de drenajul trei. Nu ştiu cât de util e, adică n-am idee dacă e musai, însă ideea nu e să mergem pe musai, ci pe superfluu, pe redundant. Nu se face temelia unei case pentru media anuală a precipitaţiilor, ci pentru excepţii, pentru mici inundaţii, pentru ploi care ţin trei săptămâni, cum am avut la sfârşitul acestei primăveri. Zidul de cob poate rezista ad nauseam, cu condiţia să nu-l ajungă ploaia la bază sau să-l pătrundă la coamă. De aceea se spune că are nevoie de cizme bune şi de o pălărie zdravănă. Cizmele sunt temelia, despre pălărie discutăm mai la anul. Drenajul trei ar fi încă un şanţ cu pietriş care să înconjoare casa, la ceva distanţă de temelie (probabil 2 metri, însă nu ştiu încă).

Ianto Evans spune că pot fi luate în calcul patru tipuri de fundaţie:
a) pietre clădite cu artă unele peste celelalte;
b) pietre cu mortar de cob;
c) pietre cu mortar de var + nisip;
d) pietre cu mortar de ciment + nisip.


Epoca asta se poartă structurile mixte, aşa că am apelat şi noi la un mixaj: pietriş pentru drenaj, deasupra pietre aşezate masonic, iar în cele din urmă pietre cu mortar roman (var + nisip). Cu aceste tehnici s-au făcut cetăţi, apeducte, catedrale şi castele. Merge şi o căsuţă din cob, zic eu. Ridicăm de la pământ 50 de centi, ca să fiu şi eu, măcar o dată, mai arhitect decât Arhitectura Sa. Mai mult nu se va face anul acesta, sperăm să înaintăm cu jumătate din zidărie şi acoperiş la anul, probabil fără amenajări interioare. Ca să ne răzbunăm vara asta şi să frământăm cobul la picior, o să facem o cuşcă de căţel, de căţel carpatin sau caucazian, vedem noi, deci mărişoară, să se poată adăposti de umbră, nu de frig, animăluţele astea stau şi sub ploaie şi sub ninsoare când cresc mari, dar pot suferi atroce pe caniculă. Şi uite aşa mai bifăm un punct: macheta locuinţei, eh, nu va fi chiar una în adevăratul sens al cuvântului, adică nu va fi reproducerea la scară redusă a proiectului, ci o construcţie cu temelie de piatră şi ziduleţ de cob, cu acoperiş verde, în care să se poată roti un câine nu tocmai mic.

Într-o dimineaţă, pe la şase şi jumate, când soarele începe să încălzească corturile şi somnul devine dulce-leneviu, când ne trezim dindărătul pleoapelor şi inventariem în gol motivele ca să sărim mai zglobiu din sacii de dormit, dintre pături, asta nu arde, asta n-are rost, asta oricum o să facem toată ziua, şi ne aciuăm ca pisicile mai adânc în textile, o vacă începe să mugească scurt şi scadat, ca o mitralieră defectă. Urechile ni se zbârlesc: care şi-a pus soneria asta la celular? ce umor urbanoid, ce fază indigestă! Dar nu, niciun telefon nu ne poate tortura cu bemolurile astea, e o vacă autentică, la 20 de metri de noi, în coarne, oase şi uger, pe imaş. Dă-i shut down, reseteaz-o, băi! Nu, mai bine suprim-o, sunt destule, nimeni n-o să-i observe lipsa! Ce-o fi având? virus? boot-are greoaie? Mă gândesc post-factum că de fapt era o prinţesă ce voia să fie sărutată, urmând să se dea de două ori peste cap, şi să se transforme într-o modelă capabilă de orice, dar de orice, da? Nici eu, nici Ovidiu nu ne mişcăm. Avem neveste faine-faine, cu gleznele subţiri de poţi tăia caşul cu ele felioare, şi ochi mari, de muiere (nu toate femeile au ochi de muiere, ale noastre da). Nesărutată, biata vacă trece pe silent mode. Eh, ce basme ar fi putut ieşi dac-am fi avut măcar un holtei în dimineaţa aceea la Diribao!


Citeşte mai mult!