miercuri, 29 iunie 2011

Toby Hemenway, Gaia’s Garden (partea a II-a), note de lectură

Partea a doua. Elementele grădinii ecologice


Capitolul 4. Revitalizarea solului


La graniţa dintre rocile nevii şi covorul verde al planetei există materie vie şi au loc evenimente importante. Solul este viu, nu o materie inertă unde sunt înfipte plantele. Solul se află la baza piramidei vieţii, şi cu cât este mai divers, cu atâta suportă mai multă diversitate.

O jumătate de hectar de păşune bună poate hrăni un cal sau doi, însă conţine 2 tone de viermi, alte 2 tone de bacterii sau fungi, precum şi multe alte vietăţi mărunte. Existenţa vietăţilor invizibile condiţionează bunăstarea celor vizibile. Dacă solul nu este abuzat, conţine mâncare pentru fiecare dintre fiinţele din el, şi implicit pentru cele de la suprafaţa lui.

Viaţa solului: primii reciclatori

Fertilitatea începe cu rocile, care conţin potasiu, calciu, magneziu, şi cele mai multe dintre elementele de care au nevoie plantele. Rocile sunt convertite în mâncare de către plante.

Natura reciclează substanţele de care are nevoie în proporţie de 98%. Restul de 2% îl extrage din roci. Prin comparaţie, rata de pierdere a calciului în agricultura intens chimizată este de 25-60% anual.

Bacteriile şi viermii sunt primii reciclatori ai vegetaţiei care moare toamna. Viermii reciclează cam 25 de tone de sol la fiecare jumătate de hectar anual. Mărunţind materia organică, reciclatorii creează sol.

Cum se formează humusul

După ce resturile vegetale sunt consumate de vietăţile mărunte în sol, acestea se transformă în : gaze, minerale şi humus. Într-un anume sens, humusul este stadiul final de decompoziţie a materiei organice. Nemaiputând fi consumat de microorganisme, se acumulează în sol.

Prezenţa humusului în sol este critică. Dacă nivelul humusului este prea scăzut, este semn că solul are mari probleme. Humusul este capabil ca nimic altceva să reţină apa.

Humusul permite umezelii şi organismelor solului să se mişte mai adânc în sol, unde acestea creează şi mai mult humus.

Humusul reţine nutrienţii, permiţând plantelor să-i folosească atunci când au nevoie.

Plantele au nevoie de microbi pentru a trăi. Într-un sol steril, plantele cresc mult mai greu.

Sănătatea minerală a solului

Rădăcinile ocupă doar o foarte redusă fracţie din sol, deci cele mai multe dintre minerale nu sunt niciodată în contact cu rădăcinile. Iar dacă mineralele nu sunt "vânate" de humus sau de microorganismele din sol, sunt spălate de ape şi părăsesc solul.

Plantele crescute în soluri bogate în materie organică sunt mult mai rezistente la boli decât plantele din soluri sărace în carbon.

O problemă de echilibru

O problemă destul de întâlnită a solului este nivelul prea scăzut de azot. Plantele lipsite de acest element sunt palide şi anemice. Un sol echilibrat are 20 de părţi carbon la 1 parte azot (procent întâlnit la compostul bine preparat).

“Iată ce se întâmplă cu solul după aplicarea entuziastă a îngrăşămintelor chimice. Turnarea unei pungi mari de îngrăşământ anorganic pe teren creează un exces de nutrienţi minerali. Acum ceea ce începe să lipsească este carbonul. Încă o dată, viaţa din sol intră în criză alimentară, împinsă de excesul de azot, fosfor şi potasiu din îngrăşămintele chimice tipice. Dat fiind că organismele au nevoie de aproximativ douăzeci de părţi carbon pentru fiecare parte de azot, la scurtă vreme carbonul existent este extras din materia organică a solului şi asimilat în organisme. Aceste organisme elimină dioxid de carbon, deci echilibrul carbonului este pierdut la fiecare generaţie. Mai întâi materia organică uşor digestibilă este consumată, apoi, mai încet, este rândul humusului. În cele din urmă, aproape tot carbonul din sol este epuizat, iar viaţa din sol, lipsită de hrana ei esenţială, începe să moară. Speciile de organisme ale solului care nu pot supravieţui penuriei dispar în anumite locuri. Unele dintre aceste creaturi ar putea juca un rol decisiv, poate secretând antibiotice pentru a proteja plantele, sau transferând un nutrient esenţial, sau macerând un compus necomestibil. Dispărând actori importanţi, viaţa solului se dezechilibrează şi mai mult. Predatorii naturali încep să dispară, astfel încât unele dintre organismele care le serveau drept pradă, nemaiîntâlnindu-se în această reţea alimentară bulversată, se înmulţesc în număr mare şi se transformă în flagel.

Din nefericire, multe dintre creaturile care rămân după supradoza minerală sunt cele care au învăţat să supravieţuiască cu ultima sursă de carbon disponibilă : plantele tale. Expluzarea carbonului din sol cu fertilizatori chimici le poate împinge în faţă pe organismele care aduc boli. Toate felurile de mucegaiuri, putregaiuri, înnegriri, pătări se abat asupra vegetaţiei. Odată cu dispariţia controlului natural, cu boli care răvăşesc fiecare plantă, oamenii trebuie să treacă la chimicale. Numai că acum organismele devenite distructive au tot ce le trebuie ca să prospere – mâncarea şi adăpostul furnizat de plantele de grădină - şi se vor înmulţi de fiecare dată când intervenţia umană devenită esenţială diminuează. Grădinarul este prins într-o ocnă chimică. Este o bătălie pierdută, reflectată de faptul că utilizăm acum de douăzeci de ori mai multe pesticide decât în urmă cu cincizeci de ani, şi cu toate acestea recoltele sunt mai afectate de insecte iar numărul bolilor a crescut, în conformitate cu statisticile USDA.

O altă daună adusă de utilizarea nejudicioasă a îngrăşămintelor chimice este pentru solul însuşi. Pe măsură ce materia organică este distrusă în urma hrănirii necugetate a vieţii solului, acesta îşi pierde abilitatea de a reţine apa şi aerul. Stratul său arabil este distrus. Viaţa disperată a solului a început să se hrănească chiar cu humusul, ultimul lucru care ar trebui să fie transformat în hrană. Împreună cu humusul orice altă materie organică dispare, solul îşi pierde structura friabilă şi intră în colaps. Solurile bazate pe argilă se transformă în beton, cele nămoloase se dezhidratează, transformându-se în praf şi pierzându-şi coeziunea.”

Solul viu este fundamentul unei grădini sănătoase.

A ara sau a nu ara

Ce se întâmplă în cazul aratului? Prin răsturnare, solul este expus aerului. Oxigenul revigorează viaţa plantelor, care atacă imediat materia organică, extrăgând mineralele din humus şi din particolele de rocă. Aratul fărâmiţează solul, caruia în felul acestuia îi creşte suprafaţa. Microbii din sol colonizează noile suprafeţe, extrăgând şi ei mai mulţi nutrienţi pe fondul unei explozii de populaţie.

Asta e grozav în primul an. Numai că nutrienţii eliberaţi sunt mai mulţi decât cei care pot fi consumaţi de plante. Iar ceea ce nu se consumă este spălat de ploaie. În câţiva an, solul este sărăcit, şi rezultatele sunt departe de exuberanţa primului an. Humusul se consumă, mineralele sunt spălate, solul este pauperizat.

Structura solului este distrusă prin arătură. Iar o sesiune de lucrări agricole consumă mai multă energie decât produce grădina timp de un an. Schimbul nu este sustenabil.

Cum să ameliorezi viaţa din sol

Cheia constă în adiţionarea de materie organică. Sunt trei tehnici de bază:
a) compostul ;
b) mulciul ;
c) îngrăşămintele verzi.

Compostul : metoda rapidă şi murdară

Compostul este fabricat prin acumularea de materie organică într-un morman, lăsată apoi să putrezească. Elementele de maximă importanţă ale unei grămezi de compost eficiente sunt :
a) proporţia corectă de carbon şi azot ;
b) umezeala optimă ;
c) dimensiunea corectă.

Grămada de compost trebuie să omoare toate seminţele ajunse accidental în ea. Acest lucru se petrece prin încălzire. Dacă una din dimensiunile grămezii este mai mică de 1 m, este puţin probabil ca grămada să fie suficient de încălzită. Iar un compost rece va duce la germinarea nedorită a unor seminţe.

Materialele “verzi" (iarbă proaspăt cosită, bălegar, excremente omeneşti) sunt bogate în azot. Materialele “maro” (frunze uscate, paie, rumeguş) sunt bogate în carbon. Dacă sunt amestecate în proporţie de 1:1, se obţine raportul de carbon – azot 30:1, care este ideal.

Grămada de compost se întoarce, adăugându-se eventual sol în timpul fermentării. Uneori merită adăugat chiar sol de pădure, importându-se astfel biodiversitate.

Dacă este întors de multe ori, compostul dintr-o grămadă e gata în 3-4 săptămâni. Totuşi, compostul întors doar de două ori, deşi are nevoie de o perioadă mai mare până la maturare, este capabil să hrănească mai bine plantele decât cel preparat rapid.

Puterea stratului de mulci

Mulcirea este de compostarea la faţa locului. Este o metodă care elimină buruienile, construieşte solul, face inutil aratul. Constă în acumularea resturilor organice de sus în jos.

Tehnica are doi paşi:
a) aplicarea unui strat de ziare, carton, haine biodegradabile;
b) peste care se pune un strat de mulci organic (paie, lână).

Pentru un strat de mulci corect se consumă foarte mult material.

Beneficiile mulciului :
a) conservă apa ;
b) păstrează solul răcoros în zilele caniculare ;
c) suprimă buruienile;
d) se transformă încet în compost.

Îngrăşămintele verzi cu fertilitate

Pentru a aduce fertilitate solului rapid dar cu multă muncă, utilizează compostul. Pentru straturile care înghit foarte multă muncă, este preferabil mulciul. Însă pentru ogoare de mare suprafaţă, pentru o fertilitate pe termen lung, se utilizează îngrăşămintele verzi.

Filosofia îngrăşămintelor verzi este de a apăra solul împotriva ploilor şi de a-l acoperi toamna cu un pat hrănitor, capabil să producă humus. Alungă buruienile, rădăcinile mergând adânc în sol.

Atunci când apelezi la îngrăşămintele verzi, ai de ales între:
a) plante anuale (pentru un scurt repaos);
b) plante perene (pentru pregătit terenul unei livezi, de exemplu).

A doua alegere este între:
a) plante care fixează azotul;
b) plante care nu fixează azotul.

Alte îngrăşăminte verzi coboară adânc în sol, ridicând mineralele la suprafaţă. Altele atrag insecte folositoare.


Capitolul V. Cum să colectezi, să păstrezi şi să utilizezi apa

Grădinile convenţionale se bazează pe un sistem regulat de ploi, sau pe sisteme de irigaţii intens consumatoare de energie şi apă. Într-un sistem proiectat ecologic apa nu trebuie adusă prin efort uman, umezeala fiind prezentă în mod natural, din abundenţă. Nu seceta, ci prezenţa apei este condiţia implicită a unui proiect ecologic.

Nu proiect ecologic bine construit nu economiseşte doar muncă şi frustrări, ci şi resurse.

Cele cinci căi către o folosire judicioasă a apei

Metoda cantităţii mari de materie organică: reţine umezeala, aduce fertilitate, păstrează substanţele nutritive, încurajează viaţa în sol, înfoaie solul.

Mulcirea: încetineşte evaporarea, răceşte solul, aduce fertilitate, încurajează viaţa în sol, împiedică apariţia buruienilor.

Plantele care conservă apa: au nevoie de mai puţină apă, supravieţuiesc secetei.

Plantarea deasă: umbreşte solul, împiedică apariţia buruienilor.

Crearea unui sistem de şanţuri pentru irigaţie: capturează apa, o direcţionează acolo unde este nevoie, ajută plantele şi viaţa din sol atât în perioadele de exces cât şi în cele de lipsă a apei, construieşte humusul, aduce un plus de estetică.

Cum să reţii apa în sol

Cel mai ieftin loc în care se poate stoca apa este solul. Humusul şi materia organică reacţionează în contact cu apa ca un burete. Un sol bogat poate stoca echivalentul râurilor şi al lacurilor.

Cum să sapi şanţuri ca să colectezi apa.

Se folosesc liniile de contur ale terenului.

Plantele cu necesităţi reduse de apă

Plantele native sunt întotdeauna adaptate regimului pluviometric al locului. Plantele mediteraneene, atâta timp cât nu sunt confruntate cu scăderi severe ale temperaturii, rezistă foarte bine la secetă.

Plante mediteraneene:
a) migdal;
b) drăcilă;
c) mur;
d) limba-mielului;
e) chimen dulce;
f) bambus;
g) viţa-de-vie;
h) ulmul american cu fructe ca cireşele;
i) păducelul;
j) glădiţa;
k) măslin;
l) şovârv.

Plantează des pentru a alunga seceta

Plantele apropiate una de alta creează umbră. Un teren umbros îşi reduce evaporaţia până la 60%. Sunt rare plantele care au nevoie de soare 14 ore pe zi în timpul verii. Multe dintre florile perene provin din păduri, şi se mulţumesc cu soare timp de jumătate de zi.

Cum să mulceşti pentru a păstra umezeala

Un strat de mulci de 6-12 cm (sau mai mult) încetineşte evaporarea apei din sol, ţinând rădăcinile plantelor în răcoare.

Aproape orice material poate servi drept mulci:
a) paie;
b) fân (fără seminţe);
c) frunze uscate;
d) scoarţă de copac;
e) alge marine;
f) pleavă;
g) păstăi;
h) chiar şi nisip.

O rezervă: solul mulcit se încălzeşte greu, aşa că mulciul trebuie înlăturat în cazul plantelor iubitoare de căldură, apoi pus la loc.

Chiar şi pietrele pot fi utilizate drept mulci. Un mulci de roci poate regla regimul apei pe care-l primeşte planta, o poate încălzi în timpul nopţii, şi vă poate ajuta să creşteţi plante iubitoare de căldură în zonele temperate.

Aceste cinci metode slujesc şi în cazul în care solul abundă în apă, nu doar în cazul în care apa ameninţă să lipsească.

Cum să colectezi apa

Apele uzate din gospodărie (dar care nu conţin excremente omeneşti) pot fi utilizate cu succes în mici proiecte de irigare.

Cum să colectezi şi să stochezi apa de ploaie

Instrumentul principal este acoperişul. La aceasta se adaugă butoaiele şi tancurile pentru păstrat apa.

Secretul stocării apei într-un heleşteu este adâncimea.

Cum să rezolvi problema apelor uzate din gospodărie

Apele uzate sunt improprii reutilizării de către om, dar perfecte pentru irigat în grădină. Totuşi, utilizarea chimicalelor obişnuite devine o problemă, ele trebuind să fie înlocuite cu săpun şi detergent biodegradabil.

Cel mai simplu sistem de tratare a apelor uzate este un bazin îngropat. Atunci când e plin, apa se îndreaptă spre o grădină mulcită corespunzător. Apele se toarnă pe mulci, şi nu direct peste plante.

Apa aduce grădina la viaţă

Apa trebuie proiectată, nu adăugată unei grădini. O grădină proiectat corect este la adăpost şi de secetă, şi de inundaţie.


Capitolul 6. Plante pentru utilizări multiple

În cele mai multe dintre grădini, plantele sunt utilizate pentru un singur scop. Multe peisaje nu sunt decât rodul selecţiei unor elemente izolate care sunt plasate împreună deoarece rezultatul este drăguţ. Natura nu lucrează niciodată aşa.

Multiplele roluri ale unui copac

Copacii sunt sistemul suprem de control al eroziunii. Temperaturile pe timpul nopţii sunt mai mari sub copaci decât sub cerul liber. Copacii colectează umezeala dimineţii pentru că frunzele lor sunt reci, iar umezeala condensează pe ele, colectându-se până la urmă la rădăcina copacului. Copacii mai colectează şi vaporii de apă din atmosfera ceţoasă.

Atunci când ne uităm la un copac trebuie să avem în minte că cel puţin jumătate din masa lui se află sub pământ, sub forma rădăcinilor.

Fiecare plantă modifică mediul în care se află. Aceste schimbări ajută sau inhibă plantele din jurul ei.

Plante cu scopuri multiple

Dacă aveţi în curte un spaţiu uscat, sub un copac, e un loc potrivit pentru a planta un arbust care tolerează seceta şi parţial umbra: arborele de indigo.

Arbustul goumi (Elaeagnus multiflora) fixează nitrogenul, astfel încât plantele de lângă el profită de acest aspect şi cresc mai repede.

Bambusul este regele plantelor utile. S-au recenzat mai bine de 1.580 de utilizări.

Rolul plantelor în teatrul ecologic

Fabricanţii de mulci. Plantele construiesc solul atunci când eliberează frunze, flori, rămurele şi coajă de-a lungul anotimpurilor. Îngrăşămintele verzi pot fi asimilate mulcirii. Arbuştii tunşi produc de asemenea mulci.

Acumulatorii de nutrienţi. Anumite specii iau hrana din adâncurile solului şi o concentrează în frunze. Este vorba mai ales de: coada-şoricelului, muşeţel, chimen dulce, cicoare, păpădie, pătlagină.

Plante repelente (care alungă dăunătorii). Nasturtium atrage puricii. Boabele de soc şi gălbenelele au şi ele nenumărate utilizări de acest fel.

Plante care atrag insecte benefice. Sunt enorm de multe. Insectele benefice sunt de două tipuri: polenizatoare şi predatori.

Plantele fortăreaţă (care împiedică plantele invazive să se extindă în regiunile mai delicate ale grădinii).

Rădăcinile ţepuşă (care penetrează un sol compactat sau argilos). Ex : cicoarea, tătăneasa, păpădia. Aceste plante pot fi semănate într-o livadă, înaintea copacilor, pentru a lucra terenul timp de doi ani. Sau pot fi plantate între straturi, în grădina de legume.

Hrană pentru viaţa sălbatică. Grădinarii au descoperit prin anii ’70 că viaţa sălbatică (păsări, fluturi) pot fi colonizaţi într-o grădină dacă sunt plantate speciile capabile să le hrănească: soc, coacăz, trandafiri sălbatici, păducel, cireşi sălbatici.

Perdele de vânt. Ienuperii fac o treabă extraordinară. Orice perdea de vânt trebuie să lase să treacă vântul în proporţie de 40-70%. Dacă perdeaua este mai deasă, în spatele ei se creează turbulenţe.

Plante anuale şi plante perene

Rădăcina brusturelui este comestibilă. Frunzele de răcovină sunt comestibile. De la cicoare se folosesc: florile, frunzele şi rădăcina. Păpădia ne oferă : frunzele, rădăcina şi floarea. Frunza şi rădăcina dragaveiului pot fi mâncate. De la talpa-gâştei se pot consuma frunzele.

Tomatele, ardeii şi fasolea nu au versiuni perene. Cele mai multe flori însă au. Multe soiuri de salată sunt perene.

Plantele perene pot înlocui multe dintre plantele anuale, deşi nu pe toate. Arbori fructiferi şi ornamentali, arbuşti fructiferi, viţa-de-vie, flori, ierburi comestibile. Dintre legume, doar sparanghelul, rubarba şi anghinarea.

Legume perene

a) arpagicul chinezesc ;
b) Physalis heterophylla ;
c) Astragalus crassicarpus;
d) Crambe maratima;
e) leuşteanul.

Microclimate pentru grădină

Fiecare plantă are nevoie de un anumit:
a) tip de sol ;
b) aciditate;
c) temperatură;
d) lumină;
e) umezeală, etc.

Cea mai mare forţă care creează cele mai multe dintre microclimate este transferul de căldură dintr-un loc într-altul. Transferurile de căldură survin atunci când: soarele trimite energie spre pământ, pământul iradiază căldură spre nori, vântul amestecă aer cald cu aer rece.

Coroana copacilor blochează lumina soarelui în timpul zilei, încetinind încălzirea de dedesubt. Noapta, coroana copacilor previne plecarea căldurii de dedesubt spre cer, astfel încât temperatura de la bază nu fluctuează la fel de mult ca sub cerul deschis. De asemenea, aerul de sub coroana copacilor este mai umed.

Dacă vrei să observi care sunt cele mai calde puncte din domeniul tău, atunci uită-te să vezi care sunt locurile unde dezgheţul şi topirea zăpezii au loc prima dată. Animalele precum câinele şi pisica au tendinţa naturală de a se plasa în locurile cele mai călduroase atunci când natura este mai aspră.

Culorile creează şi ele microclimat. Un perete negru absoarbe căldura. Un perete alb reflectă lumina. Piersicile crescute lângă un zid negru au crescut mai repede, dar nu s-au copt mai repede. Pe de altă parte, piersicile şi strugurii crescuţi lângă un zid alb au fost mai mari şi s-au copt mai repede.

Solul închis la culoare se încălzeşte mai uşor ca cel deschis. Solul argilos se încălzeşte mai greu ca cel nisipos. Mulciul întârzie mult încălzirea solului pe timp de primăvară. Trebuie îndepărtat în momentul încălzirii solului, apoi reaşezat.

Grădinăritul care respectă regulile microclimatului poate mări sezonul de creştere a plantelor cu câteva săptămâni, poate reduce factura cu încălzirea sau răcorirea locuinţei, poate face mai agreabil traiul în orice loc.

Plante protectoare, plante suport şi plante însoţitoare

Plante care fixează azotul:
a) salcâmul;
b) aninul;
c) măslinul;
d) grozama;
e) cătina albă;
f) caragana.

Socul este o plantă otrăvitoare pentru animale. Doar florile şi fructele pot fi folosite. Ingestia de fructe crude poate duce la greaţă şi vomă.

Grozama este foarte toxică. Fructele sunt mortale.

Plantele protectoare sunt specii care creează adăpost şi alte condiţii favorabile pentru plante mai delicate care altfel n-ar putea niciodată să trăiască. Adesea, după ce-şi fac treaba, plantele protectoare sunt sufocate de plantele îmboldite de ele să se dezvolte.


Capitolul 7. Cum să introduci albinele, păsările şi alte animale utile

Într-o grădină ecologică, cel mai bun lucru de făcut este să pui fiecare element la locul lui. Natura va face restul.

Anumalele :
a) polenizează ;
b) procesează seminţele;
c) scurtează dimensiunile vegetaţiei;
d) mănâncă dăunători;
e) consumă resturile;
f) produc mâncare pentru oameni.

Animalele constituie partea critică a unui ecosistem agricol: consumatorii. Ciclul ecosistemului este format din: producători (vegetaţia), consumatori şi descompunători (viermii).

Mai mulţi gândaci buni decât răi

Într-o grădină echilibrată, în care predomină diversitatea, gândacii nu se transformă niciodată în dăunători, iar prezenţa lor nu este un flagel.

În agricultura convenţională există un trend din ce în ce mai vizibil al pierderilor recoltelor din cauza insectelor dăunătoare. Pentru această stare de lucruri alarmantă, există trei cauze :
a) pierderea fertilităţii solului;
b) dispariţia gardurilor vii protectoare;
c) utilizarea pesticidelor.

Gardurile vii, oferind protecţie păsărilor şi insectelor predatoare, au ţinut insectele dăunătoare la un nivel acceptabil. Apariţia pesticidelor şi a tractoarelor a dus la eliminarea gardurilor vii, văzute ca surse de buruieni şi de boli pentru culturi.

Există patru tipuri de insecte utile:
a) predatori;
b) paraziţi;
c) polenizatori;
d) consumatori de buruieni.

Insectele predatoare

Este vorba despre: cărăbuşi, viespi, păianjeni. Mulciul conferă un mediu foarte căutat de păianjeni.

Insectele parazitoide

Viespi şi fluturi care-şi depun ouăle în alte insecte, sau alte larve.

Polenizatori

Cel mai bun polenizator este albina. Viespile, albinele sălbatice şi alte insecte polenizează de asemenea.

Cum să atragi insecte benefice

Ca orice animal, insectele au nevoie de mâncare, adăpost, apă şi condiţii corecte pentru a se reproduce. Sunt metode să le furnizăm câteva.

Foarte multe insecte utile au preferinţe pentru anumite plante. Toate grădinile trebuie împrejmuite cu garduri vii, şi în orice grădină trebuie să existe puncte abandonate buruienilor.

Poate părea ciudat, dar este mai bine să ai un număr redus de dăunători în grădină decât să nu ai deloc. Dacă izbuteşti să-i elimini pe dăunători temporar (şi doar temporar), gândacii utili dispar şi ei, lăsându-te fără apărare atunci când dăunătorii se întorc.

Multe specii beau apă din surse naturale, de aceea nu-i deloc o idee proastă să aveţi un mic heleşteu.

Trebuie cultivate cât mai multe flori, pentru ca insectele utile să aibă acces la nectar. Poate părea ciudat, dar a cultiva flori într-o grădină de legume ajută enorm legumele.

Prietenii cu pene ai grădinarului

Multe păsări mănâncă seminţele, reducând numărul buruienilor. Ele produc în schimb un îngrăşământ de calitate. Mănâncă foarte multe insecte dăunătoare. Unele păsări sunt bune polenizatoare.

Fără copaci şi arbuşti, păsările nu pot sta într-o grădină.

În habitaturile complexe coexistă mai multe specii de păsări decât în cele simple.

Ideal, un habitat care să includă păsările va avea mai multe elemente:
a) mâncare (fructe, insecte, seminţe);
b) apă (un heleşteu, câteva adăpătoare);
c) adăpost şi protecţie;
d) diversitate.

Pentru a asigura diversitatea, o grădină trebuie să asigure plante din toate aceste categorii:
a) conifere (pin, brad, cedru, molid, tisă, ienupăr);
b) ierburi;
c) plante care produc nectar;
d) plante care fructifică vara;
e) plante care fructifică toamna;
f) plante care fructifică iarna;
g) nucifere.

Alte ajutoare din grădină

Foarte multe animale se potrivesc unei mici grădini: găini, curcani, porumbei, raţe, prepeliţe, păuni, porumbei, porcuşori de guineea, porci vietnamezi. Gâştele şi bibilicile sunt prea zgomotoase pentru oraş.

Animalele pot:
a) fertiliza;
b) lucra pământul;
c) paşte iarba şi buruienile;
d) mânca resturi;
e) vâna insecte şi viermi;
f) procesa compost;
g) avertiza asupra intruşilor.

Atunci când animalele sunt cazate într-o seră, sau lângă ea, sera va fi încălzită iarna.

Cuşca mobilă pentru găini

Prin intermediul cuştilor care permit contactul direct dintre găini şi sol, grădinarul decide unde anume vor mânca găinile, împiedicându-le să provoace dezastre în straturile proaspăt lucrate.

Raţele se poartă mai bine cu plantele decât găinile, şi nu scurmă. De aceea au nevoie de mai puţină supraveghere.

Iepurii se pretează bine la cuşca mobilă, dar trebuie pusă o plasă de sârmă dedesubt, altfel vor săpa un tunel şi vor evada. Cinci iepuroaice, fiecare producând trei cuiburi a câte cinci iepuraşi, produc suficientă carne pentru o familie obişnuită.

Citeşte mai mult!

luni, 20 iunie 2011

Toby Hemenway, Grădina Gaiei (partea I), note de lectură

Subtitlu: Un ghid pentru permacultura la scară umană

Cuvânt înainte (de John Todd)

Fiecare microunivers natural se auto-organizează după patru legi :
a) micro-universurile se organizează în prezenţa luminii;
b) auto-organizarea duce la auto-design;
c) micro-universurile se pot autoregla; după dezastre se repară, reconstruindu-se de regulă altfel decât au fost înainte;
d) se pot autoperpetua.

Designul ecologic, aplicat la nivelul unei grădini familiale, poate transforma complet modul în care peisajele sunt concepute şi oamenii hrăniţi.

Partea I. Grădina ca ecosistem

Capitolul 1. Introducere în grădina ecologică


Există printre grădinari un trend spre bio.

Adesea, grădinarii care iubesc natura îşi organizează proprietatea pe 3 segmente :
a) grădina de zarzavat, ordonată, dar în care păsările nu sunt bine primite;
b) straturile cu flori, care oricât de frumoase ar fi, nu pot hrăni pe nimeni;
c) colţul sălbatic, care în afara ideii în sine nu oferă nimic oamenilor.

Această carte este despre conectarea celor trei grădini într-una singură.

Dacă sunt corect concepute, grădinile ecologice au necesităţi moderate de apă, iar solul se îmbogăţeşte singur, nefiind nevoie de fertilizanţi.

Grădini care realmente lucrează împreună cu natura

O grădină ecologică arată şi se comportă asemenea naturii. Între plante, viaţa solului, insecte benefice şi animale se creează conexiuni puternice. Totul se comportă ca o reţea.

În natură, niciun element nu face un singur lucru. În grădina ecologică, spre deosebire de grădinile convenţionale, fiecare element slujeşte mai multor scopuri. Iar fiecare scop este susţinut de mai multe elemente.

De ce solicită grădinăritul atât de multă muncă ?

De ce fiecare pădure şi fiecare păşune o duce foarte bine fără intervenţie umană, fiind aproape neatinsă de boli şi dăunători ? De ce într-o grădină buruienile apar peste tot iar fie care plantă este atacată de gândaci dăunători? Asta se întâmplă pentru că grădina, spre deosebire de pădure şi de pajişte, ignoră legile naturii.

Natura nu face niciodată un singur lucru (vegetaţie de acelaşi tip, cu aceeaşi vârstă, cu aceeaşi profunzime a rădăcinilor. Natura fuge de terenurile goale. Natura nu ară.

Pe termen lung, lucrările solului distrug fertilitatea, bătătoresc solul şi conduc la eroziune. Terenul gol este habitatul perfect pentru buruieni. Blocurile de plante identice sunt invitaţii pentru dăunători şi boli.

De ce să ari şi să deversezi camioane de îngrăşăminte chimice când viermii din sol împreună cu plante fertilizatoare, vor construi cel mai adecvat sol posibil, cu foarte puţină muncă?

Într-un peisaj echilibrat, bolile şi insectele rareori o iau razna.

Dezbaterea specii autohtone vs. exotice

Există invazii a speciilor neautohtone, însă acestea au loc doar în terenuri derutate ecologic. Pe terenurile mature ecologic aceste anomalii nu apar.

Natura are o răbdare cărora oamenilor le lipseşte. Natura câştigă pe termen lung.

Disputele privitoare la speciile autohtone vs. exotice nu-şi au rostul. Întotdeauna speciile au « circulat » între continente, ajutate de păsări, de vânt, de curenţii oceanici, de îngheţarea strâmtorilor. Întotdeauna specia "invazivă" se va adapta mediului, făcându-şi loc în noul ecosistem, încadrându-se ca şi cum ar fi dintotdeauna acolo.

O plantă proliferează numai dacă găseşte condiţiile propice. Modifică-i condiţiile, şi ai rezolvat problema, fără să te lupţi cu planta.

Premiza majoră a acestei cărţi este că suntem capabili, prin intermediul grădinilor noastre, să reduce presiunea exercitată asupra sănătăţii planetei.

Grădinile ecologice subliniază rolul comunităţilor de plante, adică plante care creează sol, plante medicinale şi culinare, specii care atrag insectele şi păsările, toate creând reţele interacţionale care reduc munca grădinarului, aducând recolte abundente pentru oameni şi pentru viaţa sălbatică.

Cum să faci deşertul să înflorească în mod sustenabil

Grădina obişnuită este un deşert ecologic şi agricol. Peluza nu oferă adăpost pentru nimic, doar un loc unde poţi sta jos. Cele mai multe dintre speciile ornamentale nu reprezintă decât atracţii vizuale, putând fi înlocuite cu altele la fel de frumoase, dar care au utilitate pentru oameni şi viaţa sălbatică.

Peisajele neproductive din jurul casei maschează imensele dezastre ecologice pe care consumismul nostru le face în altă parte, departe de ochii noştri.

Cum să utilizezi această carte

Prima parte continuă cu ideea grădinii ca ecosistem. Capitolul 2 oferă un ghid al concepţiilor ecologice pe care le pot aplica grădinarii. Capitolul 3 descrie tehnicile pe care le poţi utiliza pentru a planifica şi a pune la punct o grădină ecologică.

A doua parte este ceva mai practică, analizând componentele grădinii ecologice. Capitolul 4 tratează solul, capitolul 5 apa, capitolul 6 plantele, capitolul 7 animalele. Obiectele sunt văzute sub perspective dinamice, evoluând continuu, având propriile calităţi.

Partea a treia arată cum să asamblezi diferitele elemente ale grădinii într-un ecosistem. Capitolul 8 tratează tehnicile de interplantare, arătând cum se pot crea policulturi (amestecuri de specii care lucrează împreună) şi comunităţi de plante. Capitolul 9 oferă câteva metode de conceputi comunităţi de plante de grădină. Pornind de la acestea două, capitolul 10 arată cum să aduni plante şi comunităţi într-o pădure comestibilă multietajată. Ultimul capitol arată cum capătă aceste sisteme o viaţă proprie, devenind mult mai mult decât suma părţilor componente.

Capitolul 2. Ecologia grădinarului

Trei principii ecologice


Este vorba despre: nişa, succesiunea şi biodiversitatea.

Cum să găseşti o nişă

Nişa este rolul jucat de fiecare organism. Atunci când construieşti un habitat, creezi concomitent o cascadă de nişe, exact aceasta fiind ceea ce se încearcă printr-o grădină ecologică.

Cum să grădinăreşti într-o succesiune

Atunci când plantele colonizează un teren gol, începe o progresie. Prima oară apar anumite specii de plante anuale, numite plante pionier, tocmai datorită faptului că apar primele. Acestea umplu vacuumul şi încep ciclul vieţii. Noi le mai numim buruieni. Fac un lucru bun, pentru că protejează solul de eroziunea ploi, creând sol atunci când mor.

Dacă nu se întâmplă nimic, ulterior apar plante perene, sub formă de tufe care oferă protecţie pentru insecte şi chiar păsări. De regulă păsările, dar şi vântul, aduc seminţele copacilor, făcând ca sistem să evolueze spre o pădure. În 50 de ani, câmpul buruienos poate fi o pădure în deplinul sens al cuvântului.

Grădinile convenţionale se comportă ca nişte ecosisteme imature. Din dragoste pentru peluze şi grădini ordonate, ţinem grădinile într-un stadiu timpuriu al dezvoltării ecologice.

Grădina este un sistem dinamic, nu o formă de viaţă imobilă. Pajiştile şi câmpurile agricole tipice mai suferă de o formă de schizofrenie: sunt monoculturi. Natura iubeşte diversitatea.

Biodiversitatea din spatele casei

În cazul nostru, biodiversitatea înseamnă o paletă semi-sălbatică dar bine concepută de plante care vor atrage şi susţine insecte, păsări şi alte animale de care avem nevoie.

Dragostea noastră pentru grădinile ordonate dar nu foarte diversificate este impregnată în cultura noastră. În perioada preindustrială, peluza trâmbiţa sus şi tare că posesorul ei este suficient de bogat încât să sacrifice o porţiune de teren strict ca ornament, în loc să cultive plante comestibile. O peluză tunsă scurt mai arăta încă o dată bogăţia: posesorul ei avea o turmă de oi care s-o tundă uniform.

Dependenţa noastră de peluze impecabile şi de rânduri soldăţeşti de legume şi flori este împotriva tendinţei naturii şi cere muncă neîntreruptă.

O grădină matură

Ecosistemele imature au un nivel scăzut de materie organică. Ecosistemele mature au un nivel ridicat.

În ecosistemele imature, sursa nutrienţilor minerali este non-vie (pietre, ploaie), în timp ce în ecosistemele mature este de biologică (plante, animale, humus).

Pierderile de nutrienţi sunt mari în ecosistemele imature, şi mici în cele mature.

Rolul descompunerii este neimportant în ecosistemele imature.

Microclimatul este aspru, construit de forţe non-vii în ecosistemele imature. În ecosistemele mature microclimatul este blând, constituit de plante.

Ecosistemul imatur este dominat de plante anuale, în vreme ce ecosistemul matur este dominat de plantele perene.

Procentul de biomasă ce persistă de la an la an în ecosistemele imature este scăzut.

Numărul de specii diferite din ecosistemul matur este ridicat.

Lanţurile alimentare (trofice) din ecosistemul imatur sunt scurte, simple, lineare. În ecosistemul matur, dimpotrivă, lanţul alimentar este complex, sub formă de reţea.

Relaţiile simbiotice sunt puţin numeroase în ecosistemul imatur, şi foarte numeroase în ecosistemul matur.

În ecosistemul imatur, dimensiunea medie a organismelor este redusă. Ciclul vieţii în ecosistemul matur este lung şi complex.

Stabilitatea ecosistemelor imature este scăzută. Complexitatea şi gradul de organizare ale ecosistemelor mature este ridicată.

În natură nu există risipă. Totul este mâncare pentru altcineva, conectat în viaţă şi moarte cu multe alte specii." (p. 24)

Ideea ar fi ca grădinile noastre să imite ecosistemele mature. Nu trebuie să facem noi toată munca. Dacă suntem în stare să punem bazele, natura va face restul. Trăsăturile peisajului natural, care trebuie incluse în grădina ecologică, sunt:
a) sol profund, bogat în nutrienţi şi materie organică;
b) plante care extrag fertilitatea din profunzimea pământului, din aer şi din apa de ploaie;
c) straturi diferite de vegetaţie care creează nişe variate pentru alte creaturi;
d) preponderenţa plantelor perene;
e) relaţii reciproce între plante, insecte, păsări, microbi, mamifere, şi alţi locuitori, inclusiv oameni;
f) cicluri complete, grădina fiind capabilă să-şi producă cea mai mare parte a fertilizanţilor, mulciul, seminţele, plantele noi, ş.a.m.d.

Câteva dintre trucurile naturii pentru grădinari

Dacă grădina este abandonată, îşi pierde imediat specificul. Natura, nu. Fără grădinar, grădina se întoarce în sălbăticie sau moare.

Cu câteva lecţii de la natură putem proiecta grădini care în mod firesc vor fi fertile, sănătoase, cu stabilitate dinamică, vigoare, şi exuberanţa ecosistemelor naturale.

Ameliorarea solului

Natura construieşte solul de sus în jos (prin căderea frunzelor) şi de jos în sus (prin substanţele extrase de rădăcini). Natura nu ară, şi nici noi nu trebuie să arăm.

Plante perene versus anuale

Alimentaţia trebuie schimbată, în sensul unui mai mare loc oferit produselor provenite de la plantele perene. Ar fi vorba despre plante perene ca: ceapa, rădăcinoase, ierburi, sparanghelul şi anghinarea. Nu trebuie uitate fructele arborilor şi arbuştilor.

Piramida funcţiilor

Fiecare parte a grădinii îndeplineşte mai mult decât o singură funcţie. Conceptul de piramidă a funcţiilor are două reguli:
a) fiecare element al proiectului trebuie să facă mai mult decât un singur lucru ;
b) fiecare lucru trebuie făcut de mai mult decât un singur element.

Redundanţa aduce avantaje. Prima este protecţia împotriva dezastrelor. Cele mai importante funcţii într-un organism sau ecosistem au rezerve, uneori cu o profunzime de câteva straturi.

Redundanţa aduce de regulă recolte mai mari.

Capitolul III. Cum să proiectezi o grădină ecologică

Totul este în legătură cu totul. Pentru a avea un peisaj care nu doar arată natural, dar se comportă ca un sistem natural, avem nevoie de un mod de gândire despre elementele proiectului nostru care să meargă dincolo de aparenţe.

Inputurile şi outputurile unei păduri sunt echilibrare, nimic nu se risipeşte, iar totul foloseşte energia solară.

Procesul de proiectare ecologică

Etapele sunt:
a) Observare (Cu ce vom lucra? Care sunt condiţiile şi constrângerile locului ?) ;
b) Vizualizare (Ce trebuie să facă proiectul ? Ce vrem ? De ce are nevoie locul ? Cum ar trebui să fie ?) ;
c) Planificare (De ce avem nevoie ca să ne punem în practică ideile ? Cum ar trebui să fie asamblate elementele?);
d) Dezvoltare (Cum va arăta proiectul final ? Cum îl vom realiza?);
e) Implementare (Instalarea grădinii).

Fiecare peisaj are doi “beneficiari”: oamenii care trăiesc acolo şi pământul însuşi.

Niciun proiect nu trebuie conceput împotriva naturii, ci folosind energia ei. Numai după ce înţelegem cerinţele şi tendinţele locului putem fi siguri de izbândă.

Etapa observării

Prima dată trebuie făcută o hartă operaţională a locului, care să cuprindă clădirile, drumurile de acces, cărările, copacii, caracteristicile principale ale terenului (relief şi compoziţie), scale şi distanţe.

Observarea este cel mai bun exerciţiu pentru a fi plonjat într-un teren. Nu poate fi separat de anumite analize.

Lista lucrurilor pe care proiectantul trebuie să le observe:
a) ariile însorite şi umbrite;
b) direcţia vântului, intensitatea şi schimbarea de-a lungul anotimpurilor;
c) maximele şi minimele de temperatură;
d) punctele de răsărit, apus, zenit în timpul verii şi iernii ;
e) microclimatele (punctele calde, fierbinţi, umezi şi uscate);
f) precipitaţii sub formă de ploaie şi ninsoare;
g) caracteristicile solului (drenaj, greu sau uşor, nisip sau argilă, bogat sau sărăcit, stabil sau alunecos);
h) pâraie, făgaşe, mişcarea apei de ploaie la suprafaţă, zone inundabile;
i) stânci de suprafaţă;
j) vederea în diferite direcţii;
k) activităţi ale vecinilor care pot afecta proiectul (zgomot, copii, animale domestice, vizite etc.);
l) utilităţi: curent electric, telefon, canalizare, ţevi de gaz;
m) activităţi ale asociaţiilor de proprietari şi ale guvernului: reciclare, preluare a deşeurilor, împrăştierea de ierbicide, raţionalizarea apei, zonarea şi restricţiile de construire, servituţi);
n) trafic şi drumuri de acces, frevenţa traficului, vehicule grele sau uşoare, trafic pedestru ;
o) vegetaţie : specii prezente, plante invadatoare sau nocive, specii rare, starea lor de sănătate;
p) animale: native şi introduse, specii dăunătoare, animale cu potenţial periculos (şerpi, păianjeni) ;
q) istoria pământului (de vorbit cu localnicii, de studiat monografii, hărţi, fotografii) ;
r) resursele din vecinătate (surse de materie organică, sol, materiale de construcţii) ; mori, fabrici, procesatori alimentari, magazine, surse de plante şi seminţe.

Vizualizarea

După ce am terminat etapa de observare, trebuie să ne gândim la ce vrem să obţinem, cum vrem să arate acel loc.

Pentru ca un loc să poată fi considerat grădină ecologică, trebuie:
a) să solicite puţine resurse dinafară, mai ales după ce a ajuns la maturitate ;
b) să creeze mai degrabă decât să distrugă habitatul sălbatic;
c) să îmbunătăţească aerul, apa, şi calitatea solului ;
d) în cele din urmă să necesite mai puţină muncă din partea oamenilor.

Întrebări la care trebuie dat răspuns în etapa vizualizării :
a) De ce ai nevoie tu şi ceilalţi locuitori ai locului ? (mâncare, plante medicinale, habitat pentru viaţa sălbatică, flori, intimitate, venit, loc de joacă)
b) De ce are nevoie locul şi regiunea ? Utilizarea anterioară a condus la un abuz care poate fi remediat prin proiectare ? Solul trebuie întinerit? Copacii mor? Ar apărea beneficii dintr-un heleşteu ?
c) Care sunt capacităţile tale, resursele fizice şi financiare, limitaţiile, afinităţile şi antipatiile? Cât timp şi câţi bani eşti dispus să cheltuieşti pentru acest proiect ? Ia în calcul copiii vecinii când te gândeşti la asta.
d) Ce aer va degaja noul peisaj? (pădure, Grădina Paradisului, păşune, sanctuar)
e) Ce vei face acolo?
f) Ce fel de mâncare, ierburi, plante medicinale, lemn de foc, lemn de construcţie, sau alte produse, poate ofer pământul, pe termen lung?
g) Tema de ansamblu a locului va fi educativă, sanctuar, sit demonstrativ, loc de trăit, grădină comercială?

Planificarea

Se desparte în trei segmente: priorităţi, analiză şi proiectare.

Priorităţi. Care sunt problemele cele mai urgente?

Priorităţile pot fi de mai multe feluri :
a) personale ;
b) estetice ;
c) probleme care trebuie rezolvate ;
d) ecologice.

Analiză. Principiul fundamental este acela că nu se creează o colecţie statică de obiecte, ci un peisaj dinamic, plin de interacţiuni între locuitorii săi.

Trebuie să ne gândim cum anume se comportă fiecare dintre elemente. Trebuie să ne întrebăm:
a) De ce are nevoie această plantă ca să prospere ?
b) Ce anume îi dăunează şi ar trebui îndepărtat?
c) Ce-i oferă celelalte elemente ale peisajului ?
d) Ce poate lua de la ele?
e) Ce creează ?
f) Ce distruge ?

Fiecare nevoie nesatisfăcută de o componentă a grădinii devine muncă pentru grădinar. Fiecare produs neutilizat devine poluare. Ideea este să fie minimalizate ambele prin conceperea unor conexiuni inteligente.

Proiectare. Sistemul care ne ajută să proiectăm grădina se numeşte metoda zonă-şi-sector.

Zona 0 începe la uşa casei. Acolo se amplasează plantele şi celelalte elemente pe care le utilizăm cel mai des, sau care au nevoie de cea mai mare îngrijire.

Zona 1 este pe o rază 25-40 de picioare distanţă de casă. Poate cuprinde straturi mulcite, un arbore care face umbră, vreo două tomate, un pom fructifer pitic, şi cele mai delicate dintre plante. Conţine elementele care necesită observaţie continuă, vizite frecvente, tehnici riguroase.

Zona 2 aparţine arborilor fructiferi, arbuştilor, heleşteielor şi gardurilor vii. Acolo se produc cartofi, roşii şi ardei.

Zona 3 conţine arbori fructiferi mari, grâne, grădini comerciale.

Zona 4 poate fi găsită doar în marile proprietăţi. Cuprinde păşuni, copaci care produc lemne de foc şi lemne de construcţii. Este o zonă semisălbatică.

Zona 5 în schimb trebuie să existe în fiecare proprietate, fie şi dacă e vorba de câţiva metri pătraţi. Este un loc unde suntem vizitatori, nu organizatori. E un colţ de pădure unde intrăm ca să învăţăm din el.

Elementul unui proiect poate interacţiona cu alte sectoare în trei feluri:
a) poate bloca sau ecrana forţele care intră într-un sector (perdeaua de vânt sau arborele care face umbră);
b) poate canaliza sau colecta energia (moara de vânt sau sera);
c) poate deschide sectorul spre utilizarea unui maxim de energie sau panoramă, îndepărând tot ceea ce blochează sectorul: vegetaţie, gard.

Dezvoltarea

E momentul în care se stabileşte cu aproximaţie unde se amplasează elementele proiectului. Se schiţează amplasamentul copacilor, al zidurilor şi al gardurilor, al construcţiilor, al straturilor, al căilor de acces.

Implementarea

Ordinea lucrărilor trebuie să fie:
a) mai întâi se fac amenajările care presupun intervenţiile asupra terenului (heleştee, drenaje, conducte de irigaţii) ;
b) se compostează terenul;
c) se amplasează elementele : ziduri, barăci, căi de acces, garduri ş.a.;
d) se mulceşte;
e) se instalază plantele mari (copaci şi arbuşti);
f) se plantează pajiştile şi păşunile.

Modele naturale în grădină

Renunţarea la obişnuitele linii drepte nu aduce doar impact vizual. Modelele corecte, bazate pe linii curbe, pot economisi spaţiul, reduce volumul de muncă, îmbunătăţi habitatul, ajuta plantele, insectele şi alte animale să ajungă la un echilibru superior.

Modelul concret al grădinii poate minimiza suprafaţa de teren dedicată cărărilor de trecere (un rău necesar).

Cu excepţia merelor care cad, natura nu ia niciodată cel mai scurt drum dintre două puncte. Ca şi autostrăzile care invită la somn, grădinile cu linii drepte sunt plictisitoare.

Spirala ierburilor

Este o structură care salvează foarte mult spaţiu, concentrând un strat de 10 m lungime pe o suprafaţă de 2-3 mp.

Ierburi care pot fi cultivate:
a) iarba moale;
b) gălbenele;
c) coriandru;
d) pătrunjel;
e) arpagic;
f) coada şoricelului;
g) salvie;
h) muşeţel;
i) echinacea;
j) cimbru;
k) sovârv;
l) mărar;
m) rozmarin.

Pe lângă modul de aranjare care economiseşte spaţiul, spirala mai prezintă şi relaţii speciale cu punctele cardinale. În plus, umiditatea va fi distribuită diferit în funcţie de înălţime. Spirala este o minigrădină pentru ierburi cu microclimate diferite.

În sud se vor potrivi: şovârvul, rozmarinul, cimbrul, pentru că iubesc căldura şi uscăciunea.

În nord vor fi cultivate: pătrunjelul şi arpagicul, pentru că le place climatul mai rece şi mai umed.

Coriandrul, care se usucă din cauza soarelui excesiv, va fi situat la est, ferit de soarele prea puternic al după-amiezei.

Alte modele naturale în Grădină

Modelul frunzei poate fi întâlnit peste tot atunci când colectarea sau distribuirea se întâlneşte în natură.

Modelul reţelei ţine de expansiune sau contracţie.

Efectul de margine

Marginea este locul în care se întâlnesc două ecosisteme: pădurea cu câmpia, râul cu marea, marea cu uscatul. E un loc de întâlnire de o bogăţie fantastică. Dacă vrem să creştem biodiversitatea, trebuie să multiplicăm marginile de orice fel de pe domeniul nostru.

Decizia de a maximiza sau de a minimiza marginile depinde de ce vrem de la aceste margini.

Marginile casei/grădinii. Zidul sudic este cel mai fierbinte, cel nordic este cel mai rece.

Marginea dintre pavaj şi sol. Plantele cele mai iubitoare de umezeală pot fi plasate lângă pavaj, pentru că vor beneficia de un plus de apă de ploaie. Stochează de asemenea căldură.

Marginea dintre gard şi grădină. Gardurile pot fi utilizate ca suporturi pentru plantele agăţătoare.

Marginea dintre plantă şi sol. Pentru a creşte numărul de plante care încap într-un spaţiu dat, este bine să fie plantate după un model ondulat, mai degrabă decât după o linie dreaptă.

Marginea dintre plantă şi aer. Marginile straturilor din grădină şi liniile de pomi pot fi aranjate după linii ondulate, care conţin loburi răcoroase şi golfuri umede.

Marginea dintre apă şi pământ. Forma unui heleşteu afectează numărul de plante care încap în el. De asemenea, dacă forma malurilor este ondulată creşte numărul speciilor de peşti şi plante.

Citeşte mai mult!

joi, 16 iunie 2011

John Seymour, Ghidul complet al autosuficienţei (IV), note de lectură

Energii naturale

Cum să economiseşti energia


Domeniul nostru trebuie considerat ca având un anumit potenţial energetic, pe care este posibil să-l utilizăm pentru nevoile noastre, scopul fiind să ajungem la o anumită autonomie în materie de energie, aşa cum am făcut pentru hrană.

Există energie hidraulică în regiunile în pantă şi cu regim pluviometric constant. Există energie eoliană în regiunile plane. Acolo unde există energie hidraulică, este de preferat s-o utilizăm în locul celei eoliene, mai puţin constante. Acolo unde strălucesc razele soarelui, este ridicol să nu le utilizăm. Este în mod evident improductiv să cheltuim bani ca să încălzim apa atunci când acoperişul este atât de fierbinte încât nu putem pune mâna pe el.

Una dintre caracteristicile surselor de energie non-convenţională este că se adaptează mai bine unei exploatări mici decât unui mare proiect. Ele se potrivesc mai ales celor care trăiesc în autarhie.

Este preferabil să combinăm mai multe surse de energie decât să ne concetrăm pe una singură:
a) o sobă în bucătărie încălzeşte apa pentru: lăptărie, bucătărie, sala de baie, măcelărie, spălătorie; dacă apa vine gata încălzită de pe acoperiş, se consumă mai puţine lemne;
b) o instalaţie care produce gaz metan pornind de la excremente omeneşti şi bălegar de cal;
c) o pompă acţionată pe bază de energie eoliană pentru a aduce în casă apă din fântână.

Înainte de a pune la punct proiecte rafinate pentru încălzirea casei, trebuie să fim siguri că tocmai căldura nu ne va părăsi. Nimic nu se compară cu nişte ziduri solide şi bine izolate. Marile ferestre panoramice pe care le adoră arhitecţii sunt nişte "gropi energetice”. Ţăranii nu le iubesc, pentru că după ce lucrează toată ziua afară, făcând parte din panoramă, când intră în casă vor să simtă cu adevărat că sunt înăuntru.

Şemineele imense şi romantice aruncă cea mai mare parte a căldurii prin horn, direct spre cer. Casele prea alungite risipesc şi ele căldura. Structurile compacte sunt preferabile.

Rezervoarele mari umplute cu apă şi amplasate în casă joacă rolul de baterii energetice: înmagazinează căldura şi-i dau drumul încet ulterior. Pietrele joacă acelaşi rol.

Energia hidraulică

Este în întregime hidraulică, destul de constantă, debitul fiind mai ridicat în lunile cele mai reci ale anului, adică atunci când avem cel mai mult nevoie.

Partizanii „energiilor non-convenţionale” fac eroarea de a crede că orice energie trebuie convertită în energie electrică, apoi în alte tipuri de energie. Procedându-se astfel, pierderile sunt semnificative.

Energia solară

Aplicaţii (descrise succint în lucrarea lui John Seymour):
a) încălzirea apei sub acoperiş, sub acţiunea unei pompe;
b) utilizarea căldurii soarelui pentru purificarea apei;
c) uscător solar pentru fructe, legume şi cereale;
d) încălzirea solară a unei sere;
e) zid solar care înmagazinează căldura în timpul zilei şi-i dă drumul treptat în timpul nopţii.

Energia eoliană

Foarte capricioasă, trebuie să vă resemnaţi să n-o puteţi utiliza pe vreme calmă sau furtună, sau să investiţi enorm ca s-o conservaţi.

Pentru a fi rentabilă exploatarea sa, vântul trebuie să sufle cu o viteză medie de 15 km/h, fără lungi perioade de acalmie.

Deşeurile organice

După extragerea gazului metan din excrementele omeneşti şi animale, rămâne un îngrăşământ foarte valabil care poate fi împrăştiat pe terenul agricol. După fermentaţia anaerobă a excrementelor, resturile conţin azot care poate fi foarte bine utilizat de plante.

Citeşte mai mult!

John Seymour, Ghidul complet al autosuficienţei (III), note de lectură

Produsele grădinii

Grădina hrănitoare


Cândva, grădinile erau un amestec de legume, de flori, de fructe, şi adesea iepuri sălbatici, aproape întotdeauna un cocoş cu găinile lui, uneori porumbei şi câţiva dihori. Astăzi, avem suprafeţe inutile semănate cu gazon, straturi idioate şi buruieni ultra-rezistente.

Dacă terenul este acid, atunci trebuie stropit cu var. Mazărea şi fasolea adoră pământul care a fost stropit cu var.

Fără bălegar, recolta de cartofi va fi destul de mediocră.

Scopul grădinăritului bio este răspândirea unei cantităţi cât mai mari de humus pe teren:
a) bălegar;
b) compost;
c) alge;
d) frunze moarte;
e) excremente omeneşti;
f) fân vechi;
g) urzici;
h) iarbă cosită de pe marginea drumului.

Principiul compostului: materia vegetală trebuie să fie descompusă de către micro-organisme aerobice, adică de către bacterii şi ciuperci care au nevoie de oxigen pentru a trăi. Pentru un compost reuşit, aceste bacterii au nevoie de: aer, umiditate şi azot.

Materia tradiţională pentru obţinut compost este gunoiul de grajd, produs de animale şi amestecat cu paiele din aşternut, evacuat odată pe lună din adăpostul animalelor. După câteva luni de stat sub cerul liber, plouat şi amestecat periodic, se poate răspândi în grădină ca atare.

Numim îngrăşământ verde procedeul care constă în cultivarea unei culturi care ulterior este îngropată în lucrările agricole sau este pur şi simplu secerată şi lăsată la suprafaţă. Îngrăşămintele verzi ameliorează calitatea solului pentru că plantele se transformă în humus.

Scopul unui bun grădinar este să aibă cât mai mult timp solul acoperit de vegetaţie. Dacă e gol, trebuie să fie pentru cât mai puţin timp, şi pentru un motiv valabil.

Buruienile trebuie să fie smulse şi lăsate la suprafaţa terenului, pe cât posibil înainte de a avea seminţe. Singurele buruieni care ar trebui chiar cultivate într-un colţişor sunt urzicile şi ferigile, care aduc diverse servicii.

Există îngrăşăminte verzi de primăvară şi de toamnă, leguminoase şi non-leguminoase.

Există două metode pentru a planta legumele:
a) direct în amplasamentul rezervat creşterii plantei;
b) altundeva, urmând ca planta să fie transplantată mai târziu (uneori sunt chiar 2 astfel de transplantări).

Deşi pare fastidios şi ilogic, transplantările legumelor sunt justificate:
a) înainte de transplantarea unei legume care a crescut într-o răsadniţă, terenul serveşte unei culturi timpurii;
b) plantele se dezvoltă mai bine în medii protejate, înainte de a ajunge la amplasamentul final.

Răsadniţele reci (acoperite cu sticlă) sau calde (pe paturi de bălgar de cal cu paie, acoperite cu compost, şi protejate cu sticlă) sunt locuri bune pentru încolţirea seminţelor de legume.

Clopotele de sticlă au marele dezavantaj că se sparg când te aştepţi mai puţin. Solariile acoperite cu folie de polietilenă au nevoie periodic să li se schimbe foliile, sfâşiate de vânt.

Lupta împotriva paraziţilor

Deja rotaţia culturilor şi îngrăşămintele de natură animală asigură o bună protecţie împotriva dăunătorilor. Aceştia vor exista întotdeauna într-o grădină, dar nu vor lua proporţii neliniştitoare. Un mediu a cărui floră şi faună este foarte variată contribuie şi el enorm la protejarea împotriva dăunătorilor.

Totuşi, în ciuda tuturor măsurilor preventive, paraziţii sau bolile pot invada grădina. Pesticidele chimice sunt de evitat, pentru că odată cu invadatorii distrug şi formele de viaţă utile.

Arborii pot fi unşi cu grăsime, astfel încât predatorii să nu se mai poată căţăra. Însă mulţi zboară.

Musca morcovului nu mai apare dacă în stratul cu morcov sunt cepe. Sau invers, morcovi în stratul cu ceapă.

Decoctul cu rubarbă face minuni.

Limacşii pot fi capturaţi cu un castron plin cu bere îngropat parţial într-un strat. Sau un castron plin cu lapte îndoit cu apă (pentru economie).

Legumele

Anghinarea nu este chiar cultura ideală pentru a hrăni o societate înfometată. Însă cel care trăieşte în autarhie trebuie să caute o dietă bogată şi variată. Plantă perenă, dă roade din al doilea an.

Sparanghelul are nevoie de 3 ani până ajunge la maturitate, dar efortul merită din plin.

La castraveţi trebuie îndepărtată floarea mascul. În caz contrar, florile femele sunt fecundate, iar castraveţii vor fi amari.

Cultivarea tomatelor în aer liber este o adevărată loterie. Pentru a ajunge la maturitate au nevoie de un sezon uscat şi călduros, practic 100 de zile de soare.

Ierburi aromatice

Au atât valoare culinară cât şi medicinală. Se păstrează prin uscare. Ideal este să fie culese dimineaţa, după ce s-a uscat roua, apoi făcute bucheţele, şi amplasate într-o atmosferă extrem de uscată, între 21 şi 27 grade Celsius.

Se împart în:
a) anuale;
b) perene.

Sera

În regiunile reci, o seră chiar şi neîncălzită este indispensabilă pentru a demara culturile de legume. Vara, sera poate fi utilizată pentru tomate, vinete şi ardei. E adevărat că sera neîncălzită nu este de mare utilitate iarna.

Sera încălzită în timpul iernii permite accesul la toate fructele şi culturile mediteraneene: piersici, pere, caise, struguri, ananas, kiwi, lămâi, portocale etc. Peretele serei trebuie vopsit în negru pentru a atrage căldura soarelui în timpul zilei, dându-i drumul treptat în timpul nopţii.

Solul serei trebuie să fie de cea mai bună calitate: cantităţi egale de compost, pământ de suprafaţă şi nisip.

Arbuştii

De departe, cel mai rentabil arbust este coacăzul negru. Rezistent, prolific, cu fructe uşor de conservat. Coacăzele roşii nu dau nici pe departe recolte atât de abundente. Căpşunile produc mult, iar dulceaţa e bună. Afinele sunt cultivate de către gurmanzi, fiind dificil de recoltat.

Arborii fructiferi

Plantaţi specii cu talie mare, dar plantaţi şi varietăţi pitice, care dau producţii mari destul de repede după plantare. Arborii pitici îşi vor încheia ciclul de producţie în 20-25 de ani, în vreme ce arborii de talie mare vor produce până la sfârşitul zilelor voastre.

Locul lămâiului este în seră, iar un lămâi dă suficiente fructe pentru toată familia.

Măslinul şi roşcovul au rădăcini care pătrund foarte adânc în sol, ceea ce permite cultivarea de legume în preajma lor. Un măslin adult dă 40-70 kg de fructe şi 10 l ulei.

Merii şi perii se altoiesc relativ uşor. Prunii ceva mai greu, şi numai dacă este strict necesar.

Varietăţile precoce de mere şi de pere se conservă prost, sau deloc. Trebuie consumate pe măsură ce se coc, urmând ca soiurile tomnatece să fie lăsate pe iarnă.

Citeşte mai mult!

marți, 14 iunie 2011

Uscătorul de legume-fructe



Hotărât lucru, emisiunea Peak Moment ar trebui importată peste tot în lume, nu show-urile stupide gen "Dansez pentru tine" şi... şi celelalte, ştiţi voi mai bine. În episodul acesta, invitatul este Mark Cooper, un tip simpatic cu o fermă de două hectare şi o grămadă de idei interesante.

Una dintre ele mi s-a părut demnă de a fi preluată: uscătorul de legume-fructe. Practic, este o instalaţie de tipul zero-energie, pe care vă las s-o descoperiţi, şi care-i permite lui Mark să dezhidrateze surplusul din livadă şi grădina de zarzavat, păstrându-l apoi timp de ani de zile în stare perfectă. De urmărit, de priceput, de aplicat...
Citeşte mai mult!

luni, 13 iunie 2011

John Seymour, Ghidul complet al autosuficienţei (II), note de lectură

Produse de origine animală

Este preferabil să creşti mai multe specii de animale, nu să te "specializezi" într-una singură.

Vacile mănâncă iarba înaltă, în vreme ce oile, caii şi gâştele pasc iarba mică. Porcii mănâncă rădăcinile şi laptele bătut al vacilor şi al oilor, lucrând concomitent câmpul înainte de semănatul cerealelor.

Vaca

În urmă cu cincizeci de ani, în Europa şi SUA existau rase de vaci mixte (carne-lapte), care au dispărut din raţiuni economice, şi acest lucru este foarte trist, carnea trebuind să fie un subprodus al animalelor producătoare de lapte, şi nu un scop în sine.

Trei sferturi din viţei sunt sacrificaţi, şi doar un sfert este destinat înlocuirii vacilor de lapte bătrâne.

Câteva lucruri de observat atunci când cumpăraţi o vacă:
a) palpaţi pulpa cu grijă şi dacă simţiţi o minge dură nu cumpăraţi, pentru că asta înseamnă că a avut, are sau va avea în curând mamită, o boală destul de curentă la vaci, care îi va obstrua un uger; dacă însă vaca este ieftină pentru că unul din ugere este „orb”, atunci cumpăraţi-o, numai să fiţi în stare să faceţi diferenţa;
b) asiguraţi-vă că nu are tuberculoză, boală care se transmite la om;
c) dacă vaca este productivă, încercaţi s-o mulgeţi; asiguraţi-vă că nu loveşte cu piciorul; dacă o cumpăraţi din grajd, rugaţi-l pe vânzător să vă permită s-o mulgeţi complet, în felul acesta veţi şti cât lapte dă;
d) examinaţi-i dentiţia pentru a-i afla vârsta;
e) convingeţi-vă că este destul de calmă şi de îmblânzită punându-i mâna în jurul gâtului şi mângâind-o după ureche;
f) asiguraţi-vă că este înconjurată de o „aură de sănătate”, greu de definit dar uşor de constatat;
g) dacă sunteţi începător, mergeţi cu cineva care se pricepe cu adevărat şi ascultaţi ce vă spune.

O vacă alimentată corect poate da până la 18 litri de lapte pe zi. Mai mult de atât nu este realmente util, iar vacile recordiste au nevoie de îngrijiri veterinare ca şi cum ar fi bolnave. Producţiile imense de lapte nu constituie un scop semnificativ pentru cel care doreşte să-şi asigure autarhia.

Este bine ca ferma să aibă o lăptărie, adică o cameră specială, alta decât bucătăria, destinată producerii untului, brânzeturilor, iaurturilor etc.

Capra

În unele regiuni, sunt denumite „deşertificatoare”, pentru că distrug ultimele rămăşiţe de vegetaţie. Însă, dacă sunt supravegheate corespunzător, caprele pot face servicii considerabile. Împiedică înmulţirea arborilor, distrug arbuştii şi consumă multe dintre buruienile neinteresante pentru oi.

Spre deosebire de vaci, caprele nu pot rămâne afară pe timpul iernii, având oroare de frig şi de ploaie.

Caprele pot fi folosite cu succes ca doici. Viţeii, purceii, mieii şi mânjii cresc mai bine cu lapte de capră decât cu cel de vacă.

Porcul

Este perfect adaptat economiei celor care trăiesc în autarhie, părând să fi fost creat anume pentru asta.

Găleata pentru porci trebuie să conţină tot ceea ce o gospodărie aruncă, mai puţin fireşte ceea ce este pentru câini şi pisici. Prespălarea vaselor în care au mâncat membrii familiei merge automat în găleata pentru porci. Nimic nu se risipeşte, porcii recuperează lucrurile pe care orăşeanul le dispreţuieşte şi le aruncă la canal.

Dacă o scroafă îşi mănâncă puii sau se culcă pe ei, înseamnă că proprietarul i-a organizat viaţa împotriva naturii, nerespecându-i instinctele.

Oaia

Animal foarte avantajos pentru cei care trăiesc la ţară fără congelator.

Nu se merită să hrăniţi un berbec dacă nu aveţi cel puţin 6 oi.

Cinci oi mănâncă tot atâtea furaje cât o vacă. Vara, jumătate de hectar de iarbă este suficient pentru cinci oi.

Iepurele

Un iepure şi două iepuroaice rasa Neozeelandez pot produce peste 100 de kg de carne anual.

Iepurii pot fi amplasaţi în cuşti mobile, direct pe sol, care permit păscutul ierbii, fiind mutate din timp în timp.

Păsările de curte

Toate găinile trebuie să aibă acces la mişcarea în aer liber. În felul acesta pot să-şi procure cam un sfert din mâncare singure. Dacă primesc acest lucru, plus băi de nisip ca să scape de purici, nu se îmbolnăvesc aproape niciodată.

Soia coaptă este cea mai echilibrată sursă de proteine pentru păsările de curte.

Mai mult de 100 de găini nu pot paste jumătate de hectar de iarbă (cu excepţia situaţiei în care după o vreme se schimbă pe alt teren de dimensiuni similare).

Dacă au lumină electrică timp de 12 ore pe zi, găinile pot produce ouă şi în timpul iernii.

Curcile sunt mult mai fragile decât găinile.

Pentru cel care trăieşte în autarhie, gâsca este cea mai bună dintre păsările de curte. Foarte rezistente, se hrănesc aproape în exclusivitate cu iarbă, sunt mame foarte bune. Sunt păsări monogame.

Gâştele au doi duşmani: şobolanii şi vulpile. Cu ei trebuie să fim fără milă. Nu pot coexista cu fermierul.

Pentru raţe, apa este indispensabilă. Un răţoi se poate ocupa de 6 raţe, care sunt mame lamentabile. Găinile sunt de departe mult mai bune mame pentru bobocii de raţă.

Porumbeii trebuie lăsaţi să zboare liber, fiind capabili să-şi găsească singuri hrana.

Albinele şi mierea

Cantitatea ideală de zahăr rafinat din alimentaţie ar trebui să fie zero. Pentru cel care trăieşte în autarhie, mierea poate îndeplini aceleaşi funcţii ca şi zahărul. Fiind mai dulce decât zahărul, se consumă cu o treime mai puţină miere în scopuri identice.

Stupul medieval era făcut din paie împletite. Pentru recoltarea mierii albinele erau omorâte cu sulf ars, sau erau transbordate dintr-un stup într-altul. Metodele par neeconomice sau barbare, însă până al inventarea stupului modern albinele erau omniprezente, şi nu era nevoie să se facă economie la ceea ce era din abundenţă.

Langstroth, în 1851, a descoperit o metodă de creştere a albinelor bazată pe „spaţierea stupului”. Practic, constatase că albinele îşi construiesc fagurii pe verticală, lăsând un spaţiu între ei, şi a reprodus aceasta prin intermediul ramelor din stupul modern. Pentru apicultură, această schimbare a fost o adevărată revoluţie care a transformat apicultura dintr-o vânătoare într-o exploataţie.

Albinele au nevoie de 16 kg de miere per stup pentru a se hrăni în timpul iernii.

John Seymour recoltează mierea de la albine o singură dată pe an, la sfârşitul lunii august. Producţia fiecărui stup este de 9-18 kg de miere.

Citeşte mai mult!

duminică, 5 iunie 2011

John Seymour, Ghidul complet al autosuficienţei (I), note de lectură

Titlul original: The Complet Book of Self-Sufficiency

Titlul in limba franceza: Revivre à la campagne

Autarhia nu se referă la un trecut mitic în care oamenii îşi obţineau în mod chinuit subzistenţa de la sol cu nişte instrumente arhaice şi-i ardeau pe vecinii incomozi acuzându-i de vrăjitorie.

Dacă autarhia este posibilă, nimeni n-a pretins că e o chestiune de repaos. Dimpotrivă, mintea e pusă la contribuţie de dimineaţa până seara, corpul transpiră din plin, dar redescoperim sentimentul de satisfacţie oferit de munca bine făcută, savoarea unei hrane naturale şi durerea unei oboseli sănătoase.

În ziua în care vom fi extras tot, sau aproape tot petrolul, ne vom reevalua atitudinea faţă de singurul nostru bun adevărat şi durabil: pământul. Din ziua aceea va trebui să subzistăm din ceea ce pământul poate oferi fără produsele chimice derivate din petrol.

Distrugerea tuturor speciilor cu excepţia celor care ne sunt în mod direct utile contribuie la propria noastră distrugere.

Marile principii ale autarhiei

Singura manieră de a ne cultiva pământul corect şi intensiv constă în aplicarea unei variante a ceea ce strămoşii noştri aplicau în Europa secolului trecut (XIX). Aceştia izbutiseră să obţină un echilibru minuţios între animale, plante şi sol.

Natura are oroare de monocultură. Nu este posibil să menţii un sistem de cultură unică decât luând dintr-un sac de îngrăşăminte acelea de care cultura are nevoie şi distrugând cu ajutorul produselor chimice toţi rivalii şi inamicii acelei culturi.

Cel care vrea să trăiască la ţară va înlocui produsele chimice şi maşinile sofisticate cu munca mâinilor sale. Iar mintea lui va trebui să funcţioneze pentru a-şi economisi munca manuală.

Lanţul alimentar

Viaţa pe planeta noastră este comparabilă cu o piramidă, a cărei bază este incredibil de largă, şi al cărei vârf este foarte îngust.

La baza acestei piramide se află bacteriile fixatoare de azot.

Solul

În funcţie de dimensiunile particulelor componente, există soluri uşoare (compus din particule mari) şi soluri grele (din particule mici). Nisipul curat este cel mai uşor sol, argila este cel mai greu.

Ceea ce noi numim „sol” are o grosime de câţiva centimetri.

Argila grea – dacă este bine drenată şi lucrată corespunzător, poate deveni un sol foarte fertil pentru: grâu, stejar, bob, cartofi. Argila, sub efectul alcalinităţii, are tendinţa să-şi grupeze particulele microscopice în particule mai mari, caz în care drenează mai bine, face posibilă aerarea, permiţând rădăcinilor plantelor să penetreze mai adânc. Dacă, dimpotrivă, sub efectul acidităţii, se transformă într-o masă lipicioasă, devine dură precum cărămida, imposibil de lucrat.

Huma – este intermediară între argilă şi nisip. Huma medie este solul ideal pentru agricultură.

Nisip – bine drenat, adesea acid, duce lipsă de potasiu şi de fosfat. Sol precoce, uşor de lucrat, foarte bun pentru grădinărit. Foarte sensibil la secetă.

Turbă – cele mai rare soluri din lume. Acid şi umed, acest tip de sol nu este bun pentru cultură. Însă dacă este drenat corespunzător, devine solul perfect, care răspunde minunat la orice cultură.

Bălegarul

Plantele au nevoie în cantitate mare de:
a) azot;
b) fosfor;
c) potasiu;
d) calciu.

Lipsa de fosfor poate fi decelată prin colorarea violacee a plantelor tinere, urmată de o îngălbenire a acestora, o creştere timidă şi o întârziere în maturizare.

Lipsa de potasiu se manifestă prin îngălbenirea extremităţii frunzelor şi debilitatea tijei cerealelor.

Insuficienţa calciului provoacă aciditatea solului şi poate duce la anumite malformaţii ale plantelor. Calciul se poate aplica sub formă de var stins.

Un domeniu cu adevărat ecologic

În secolul XVIII se practica un sistem profund ecologic, numit asolamentul cvadrienal. Acesta funcţiona în modul următor:
a) sola primară – însămânţare provizorie de iarbă şi de trifoi; amestecul este păscut de animale, fixează azotul, este îngrăşat cu bălegar;
b) sola rădăcinoaselor – napi, cartofi, sfeclă furajeră şi varză (cultură curăţătoare, pentru că aceste specii sunt plantate în linie, şi sunt prăşite des); produsele acestei sole pot fi înmagazinate în vederea consumului de iarnă;
c) sola de cereale de toamnă - grâu, fasole, orz, ovăz şi secară semănate toamna (cultura pe care fermierul câştigă bani);
d) sola de cereale de primăvară – grâu, dar mai ales orz, concomitent cu iarbă şi trifoi (amestec furajer); atunci când orzul era secerat, iarba şi trifoiul erau păscute de animale, sau cosite pentru furaj în timpul iernii.

Principiile autarhiei:
I. trebuie renunţat la monocultură (an după an, aceeaşi specie vegetală pe acelaşi teren);
II. trebuie evitată creşterea unei singure specii animale pe acelaşi teren;
III. trebuie cultivate amestecuri furajere;
IV. trebuie cultivate „îngrăşăminte verzi”;
V. trebuie evitate lucrările pământului prea dese şi prea profunde;
VI. nu trebuie tolerat ca pământul să rămână gol şi expus intemperiilor;
VII. trebuie acordată atenţie drenajului;
VIII. toate reziduurile vegetale şi animale trebuie restituite pământului.

Domeniul de o jumătate de hectar

O vacă şi o capră, câţiva porci şi vreo zece găini. Cele mai multe furaje trebuie cumpărate din exterior. Trebuie cumpărate paiele, tot fânul, toată făina de orz, un pic de făină de grâu, făina de soia şi peştele. Se vor cultiva: sfecla furajeră, varza, cartofii furajeri, lucerna şi toate legumele.

Vaca este pivotul acestei gospodării, ea ţine familia, dar şi porcii şi păsările.

Domeniul de două hectare şi jumătate

Dacă pământul este de calitate, se poate cultiva toată hrana necesară unei familii numeroase: grâu pentru pâine, orz pentru bere, tot felul de legume; câteva tipuri de carne, ouă, miere.

Produsele câmpului

Defrişarea terenului

Defrişarea este o muncă dificilă, care se poate dovedi costisitoare şi poate lua mult timp. Cel mai bun instrument pentru defrişarea unui teren cu tufişuri este porcul. Nu îndepărtează arborii, dar mărăcinii şi tufişurile vor ceda.

Dacă trebuie îndepărtată o piatră foarte mare, cea mai simplă metodă de a o crăpa constă în aprinderea unui foc foarte mare deasupra, care s-o încingă cât se poate de mult. Apoi se aruncă apă rece pe ea.

Asanarea terenului

Terenurile cu un subsol impermeabil, terenurile foarte grele, sau cele care sunt prea plane încât apa nu se poate scurge, toate acestea au nevoie de drenaj. Un teren prost drenat este un teren tardiv, rece şi greu de lucrat.

Terenurile umede se trădează prin plantele care cresc pe ele: trestii, papură, stânjenei galbeni etc.

Irigarea terenurilor

Ţăranii cei mai fericiţi din lume sunt cei care trăiesc într-un climat cald şi uscat, dar dispun de multă apă pentru irigaţii.

În linii mari, există două tipuri de irigaţii:
a) prin stropire;
b) prin inundare.

În Europa se practică mai ales irigarea prin stropire, fapt care necesită energie pentru a împinge apa cu presiune. În ţările unde irigarea este cu adevărat indispensabilă, se practică inundarea.

Cum să utilizezi lemnul

Arborii cei mai utili sunt pentru dulgherie şi tâmplărie sunt: castanul, stejarul, frasinul şi zada. Se mai pot adăuga: nucul alb, arţarul şi cireşul sălbatic.

Copacii sunt caracterizaţi prin:
a) coeficientul de creştere;
b) duritate;
c) capacitatea de a se despica.

Este preferabil ca lemnul să fie despicat, în loc de a se utiliza un gater, lemnul rămâne mai solid şi durează mai mult. Gaterul taie o parte din fibrele lemnului, în timp ce despicare se face de-a lungul fibrelor, lăsându-le intacte.

Castanul se despică admirabil. Stejarul se despică şi el foarte bine. Frasinul creşte repede, dar nu rezistă la îngropare. Dintre toate coniferele, zada rezistă cel mai bine la îngropare. Cel mai bun lemn pentru sculptură este nucul, care însă nu trebuie tăiat înainte de 150-350 ani.

Jumătate de hectar, până la un hectar de pădure conferă suficient lemn pentru încălzirea unei familii. Frasinul e cel mai bun lemn de foc. Mesteacănul e bun doar pentru foc, cu condiţia să fie bine uscat.

Pentru a obţine o mai mare cantitate de lemn pe aceeaşi suprafaţă, arborii pot fi „tunşi”. Atunci când arborii au un diametru de peste 20 cm, se taie vârful, de unde vor ieşi câteva tije. Operaţiunea poate fi reluată din 12 în 12 ani, timp de câteva sute de ani.

Arborii pentru lemn trebuie plantaţi cât mai deşi, pentru a creşte drepţi şi înalţi. Când densitatea devine insuportabilă, se fac primele tăieri, obţinându-se prima recoltă.

Garduri vii şi împrejmuiri

Cea mai simplă barieră este gardul viu din arbuşti spinoşi (ex: păducel). În primii ani, gardul poate fi distrus de oi şi mai ales de capre. De aceea trebuie protejat. Un gard viu se face foarte greu, dar avantajele sunt enorme: barieră împotriva vântului, lemn de foc, fructe.

Dacă în zonă există pietre, acestea pot fi clădite, pentru a se obţine un zid din pietre fără ciment. E nevoie de enorm de multă muncă, şi din când în când trebuie întreţinut.

Leasa de nuiele ţese între stâlpişori ramuri de alun, răchită, iederă şi mure. Materialul ţesut se usucă şi putrezeşte foarte repede, de aceea soluţia este extravagantă acolo unde nu se găseşte din abundenţă.

Gardul din lemn este mult mai solid şi a fost foarte popular înainte gardurilor din fir metalic.

Firul metalic compune garduri sub următoarele trei forme:
a) fir simplu;
b) sârmă ghimpată;
c) plasă de sârmă.

Firul de fier corect întins creează o presiune foarte importantă asupra stâlpilor. Plasa de sârmă este foarte eficace dar foarte scumpă.

Gardurile electrice (6 volţi, cu acumulatori de 12 volţi) sunt foarte eficace pentru a îngrădi vaci şi porci, ceva mai puţin pentru oi (care de fapt au nevoie de plasă de sârmă electrică).

Cal sau cai putere

Există trei tipuri de tracţiune în agricultură:
a) tractoarele agricole;
b) motocultivatoarele;
c) animalele.

Tractoarele sunt foarte mari, extraordinar de scumpe, nepotrivite pentru terenurile mici şi grădini, pe care le tasează inutil.

Motocultorul e mai uşor ca un tractor, e uşor (deci nu tasează pământul), face foarte multe lucrări, dar în comparaţie cu un tractor sau un cal este excesiv de lent.

Pentru o simplă grădină, un motocultivator este preţios, mai ales dacă nu vreţi să faceţi muncile manual.

Pentru ceva mai mult de două hectare, un cal este în mod sigur foarte convenabil. Consumă producţia a 0,5 ha pe an, însă produce bălegar, lucru de pe urma căruia profită toată ferma. Ovăzul, orzul şi porumbul necesar se vor cumpăra.

Pentru 5-7 hectare, este necesar un tractor, dar doi cai pot face acelaşi lucru, însă de trei ori mai încet.

Alte animale de tracţiune sunt: boii, catârii şi măgarii.

Boii sunt teribil de lenţi, dar exercită o forţă de tracţiune formidabilă. Caii au tendinţa să smucească sarcina care trebuie trasă, boii cad în genunchi şi continuă să tragă o căruţă împotmolită.

Catârii sunt foarte rezistenţi şi adaptaţi climatelor calde şi uscate. Merg repede, trag dur, se mulţumesc cu o hrană mai puţin bună decât cea a cailor, însă au în general un caracter antipatic (muşcă, lovesc cu picioarele).

Măgarii duc sarcini mici şi este aproape imposibil să-i faci să meargă la trap.

Calul de tracţiune

Caii supergrei (Ardenez, Percheron) pot lucra câte jumătate de hectar pe zi, însă au nevoie de multe kg de ovăz şi de îngrijiri speciale. Puţin probabil să lucraţi atât de mult în mod constant.

Dacă volumul de lucru este mai mic, un Haflinger sau un poney s-ar putea să fie suficient, conferind toate plăcerile pe care le poate oferi un cal mare (tracţiune, călărie).

Calul paşte după vacă, pentru că în timp ce aceasta din urmă preferă ierburile lungi, calul va paşte foarte aproape de sol.

Iarba nu poate constitui în exclusivitate hrana cailor, pentru că îi face graşi şi moi. Pentru fiecare jumătate de zi de muncă, un cal are nevoie de 2,5 kg de ovăz.

Un cal care nu munceşte nu trebuie să mănânce decât fân, nicidecum cereale.

Cum să pregăteşti terenul şi să semeni

Pentru a semăna seminţe, trebuie făcute două lucruri:
a) de eliminat concurenţa;
b) de pregătit suprafaţa terenului astfel încât să poată grăunţele să penetreze.

Pentru a pregăti un teren în vegetaţie, există două metode: aratul sau hârleţul. Însă porcii se descurcă chiar mai bine decât orice plug. După care se poate trece cu grapa. Ulterior se poate semăna prin aruncare (dacă este vorba de păioase).

Cu cât seminţele sunt mai mici, cu atâta trebuie să fie mai aproape de suprafaţă. Practic, orice sămânţă trebuie să nu coboare în sol mai mult decât de trei ori diametrul ei.

Pentru a transforma o păşune înţelenită în teren de cultură, plugul sau porcii sunt indispensabili. Însă în al doilea an, o grapă sau orice aparat care lucrează superficial este suficient.

Vechea dogmă care spunea că trebuie arat cât mai adânc pentru a îngropa toate resturile vegetale, cade din ce în ce mai mult în desuetudine. Agricultura biologică preferă să lase compostul sau îngrăşămintele pe teren în loc să le îngroape.

Anumite culturi n-au nevoie de prăşit (cerealele).

Cum să recoltezi

Toate cerealele (mai puţin porumbul), sunt recoltate în acelaşi mod. Mânuită de un om cu experienţă, o coasă poate culca un hectar de grâu într-o zi.

Pentru uz personal, jumătate de hectar de grâu este suficient.

Cerealele

Constituie mijlocul de existenţă a aproape tuturor oamenilor din lume.

Mulţi dintre micii proprietari consideră că cerealele nu sunt făcute pentru ei: necesită maşini costisitoare şi nu sunt rentabilie pe suprafeţe mici. Nimic mai neadevărat. Se cultivă aruncând seminţele cu mâna. Pot fi recoltate cu coasa sau secera. Se separă cu mare uşurinţă de spice, se vântură cu ajutorul vântului. Pot fi măcinate cu o maşină de măcinat cafea şi pot fi coapte în orice cuptor.

Există câte o iarbă pentru fiecare tip de regiune:
a) orezul sub tropicele umede;
b) meiul sub tropicele uscate;
c) grâul pe un pământ greu şi temperat;
d) secara într-o regiune temperată dar uscată şi nisipoasă;
e) ovăzul într-o regiune rece şi ploioasă;
f) orzul într-un colţ temperat şi pe un teren uşor.

Grâul

Creşte cel mai bine în pământ lutos sau chiar argilos.

Există un grâu de toamnă, care este semănat toamna (cât mai devreme), încolţeşte şi creşte în pământul încălzit de vară, este acoperit de zăpadă, dar creşte rapid în primăvară şi constituie o recoltă precoce. Dacă toamna, grâul este prea mare, trebuie trecut cu oile peste el.

În zonele cu climă mai aspră, se cultivă grâul de primăvară, care este semănat primăvara, are nevoie de veri foarte calde, şi este recoltat mult mai târziu decât grâul de toamnă.

Modul industrial de a măcina grâul este extrem de complicat şi are ca scop extragerea tuturor elementelor, mai puţin amidonul pur, din făina destinată pâinii. Pe de altă parte, făina integrală se fabrică foarte simplu: tot ce trebuie este să măcinăm grăul, fără să adăugăm sau să îndepărtăm ceva. Iar pâinea integrală este mai bună pentru digestie decât pâinea albă.

Ovăzul

Creşte într-un climat mai umed decât grâul sau orzul şi pe un sol mai spongios şi mai acid.

Se recoltează când spicul mai este încă verde, se usucă şi mulţi fermieri tradiţionali îşi hrănesc caii fără să se chinuie să-l bată. Paiele de ovăz sunt furaje de bună calitate, preferabile fânului mediocru.

Secara

Este cereala regiunilor uscate şi reci, cu pământuri uşoare şi nisipoase. Tolerează bine aciditatea şi iernile reci. Se recoltează când este bine copt. Paiele sunt foarte bune pentru acoperişuri.

Orzul

Bun pentru hrănit animale şi pentru fabricat bere.

Dicton: „Grâul se seamănă în noroiu iar orzul în praf.” Orzul trebuie să fie foarte copt când se recoltează. Se spune că dacă vi se pare că-i foarte copt, mai trebuie să aşteptaţi încă 14 zile. Paiele de orz sunt un aliment mai bun pentru vite decât paiele de grâu, dar nu la fel de bun ca paiele de ovăz.

Se poate face bere cu oricare dintre cerealele care pot produce făină.

Mălţuirea presupune lăsarea boabelor de cereale să germineze, înainte ca amidonul să fermenteze sub acţiunea drojdiei de bere. Seminţele germinate poartă numele de malţ, iar cel mai bun malţ este cel de orz.

Porumbul

Alături de tutun şi de cartofi, porumbul este cea mai importantă contribuţie a Lumii Noi la prosperitatea Lumii Vechi. Excelentă sursă de hrană pentru oameni şi furaj pentru animale.

La semănat, este nevoie de 16 kg de boabe pentru jumătate de hectar. Porumbul dulce poate fi cultivat şi în grădină.

Orezul

Există două varietăţi majore de orez: orezul „umed” şi orezul „de munte”. Cu certitudine ar putea creşte în mai mare cantitate în Europa, dacă europenii nu ar fi mâncători înveteraţi de grâu. Este de preferat să se consume nedecorticat, altfel orezul e prea sărac, şi-i păcat ca cea mai bună parte din el să fie aruncată la porci.

Sorgul

Cel puţin patru varietăţi, foarte diferite una de cealaltă:
a) sorgul de zahăr, care serveşte la obţinerea zahărului, la fel ca şi trestia de zahăr;
b) sorgul comun, care e furaj;
c) sorgul cultivat pentru boabe, care e o cereală;
d) sorgul care serveşte la fabricarea măturilor.

Iarba şi fânul

Cea mai importantă şi cea mai răspândită cultură din lume. Însă prin iarbă trebuie înţeles un ameste de ierburi, dintre care poate cea mai importantă este trifoiul.

Dacă timp de ani de zile cosiţi o pajişte pentru a face fân şi aduceţi animale să pască otava, favorizaţi apariţia ierburilor grosolane, mari şi rezistente. Pe de altă parte, dacă o pajişte este păscută intens, sunt favorizate iarba şi trifoiul.

În general se obţin 2 tone de fân pe jumătate de hectar de iarbă. Dacă iarba este cosită de tânără, se obţine mai puţin, dar mai bun.

Rădăcinoase

Apariţia napilor a ameliorat lactaţia vacilor cu lapte pe timpul iernii. Odată cu cultivarea pe scară largă a rădăcinoaselor, animalele care trebuiau sacrificate odată cu venirea sezonului rece au putut fi hrănite şi în absenţa ierbii.

Sfecla furajeră poate produce 25 de tone pe jumătate de hectar.

Citeşte mai mult!