duminică, 24 august 2014

Cum îi cresc copacului rădăcinile

Zilele astea am stat şi m-am gândit la tata. Cum oare a putut să se nască la ţară şi să devină, înainte de a mă fi născut eu, citadinul perfect. Să fi luat din sat barem duminica, să fi iubit muzica şi portul. Ciudată metamorfoza celui care vedea în cântul popular nimic mai mult decât o supărătoare formă de zgomot. I-a fost urât la câmp, aşa spunea buna. Iar mie nicăieri nu mi-i mai drag ca-n câmp, să văd satul de departe, şi să mă pierd în marea de pământ.

Diribao are trei ani, şi-i datorează tatei numele. Să citeşti toate cărţile, altfel ajungi la Diribao - a fost probabil singurul discurs educaţional, cea mai lungă predică ce mi-a facut-o vreodată. Am citit toate cărţile, şi încă vreo câteva pe deasupra, şi tot am ajuns la Diribao. Acolo unde el era cuprins de urât, de urâtul acela de care avea în urmă cu vreo patru ani să moară, eu am fost cuprins de frumos. Mi-a sărit în spate frumosul ăsta mocnit, după ce mi-a dat târcoale pe la douăzeci şi opt de ani. Atunci am zis că, dacă la treizeci şi opt îmi pot cumpăra pământ, îmi iau. Iar dacă măcar la patruzeci şi opt îmi pot lua, tot îmi iau. Şi dacă, în cele din urmă, abia la cincizeci şi opt îmi pot lua, tot iau. N-a fost nevoie de atât de mult, şi m-am afundat în pământ până la glezne.

Citeşte mai mult!