sâmbătă, 30 aprilie 2011

Cum a supravieţuit Cuba colapsului economic

Cuba este prima ţară care s-a confruntat cu criza care va lovi întreg mapamondul: dispariţia petrolului. O criza artificială, impusă de embargoul USA, care însă se va repeta în mod natural de data aceasta, la scară globală. Dispariţia Uniunii Sovietice la începutul anilor '90 a adus în Cuba o criză economică majoră, numită "Perioada Specială". În doar cinci ani PIB-ul s-a prăbuşit cu 34%. Un adevărat crah, pentru că 80% din piaţa de import-export a dispărut. Totul s-a schimbat : transporturile, agricultura, industria, vieţile oamenilor...


Citeşte mai mult!

vineri, 29 aprilie 2011

Cum să (nu) cumperi pământ în România profundă (II)

În prima parte a acestui serial rămăsesem undeva pe la cele trei motive care pun beţe serioase în roatele orăşeanului dornic să cumpere pământ agricol. Primul ar fi lipsa de comunicare dintre lumea satului şi oraş. Aici e un paradox, pe care nu l-am sesizat la prima abordare. De fapt, există o simbioză teribilă între satul românesc şi oraşul românesc. Însă nu se petrece nici la nivel informaţional, nici la nivel oficial. Coabitarea celor două tipuri de aşezări ţine de matricea familială: rudele de la ţară păstrează legăturile cu rudele de la oraş. Orăşenii merg la părinţi, nepoţii merg la bunici, de unde se întorc cu mâncare, cu veşti, cu forţe proaspete. Există români care izbutesc performanţa de a fi concomitent integraţi în oraş, unde au slujbe, sau merg la şcoală, păstrând intacte legăturile cu satul în care au copilărit, sau în care îşi petrec negreşit vacanţele. Deci situaţia e cumva duală: pe de o parte satul e "netransparent" în raport mecanismele tipice ale modernităţii, însă comunică subtil cu oraşul prin intermediul celor care n-au uitat de unde au plecat.

Al doilea motiv de discomfort ţine de aşteptările disproporţionate ale unor vânzători. Asta mă sperie cel mai mult, nu pentru că n-aş fi găsit oameni care propun preţuri corecte, ci pentru că, în ansamblu, ultimii ani au adus nişte mutaţii foarte nocive în fibra acestui popor. Ne-am transformat într-un neam a cărui aspiraţie majoră este renta viageră. Cruntă ironie: băncile au contribuit copios la această criză, însă românul mediu, cel născut poet, frate cu codrul, aspiră tâmpeşte să-şi încredinţeze viitorul taman băncilor. Cuminţi şi lobotomizaţi am devenit. Nu mai vrem să facem nimic, nu vrem să gândim, nu vrem să muncim, vrem să vindem tot. Dacă adăugăm la tendinţa asta vectorul uman care părăseşte continuu ţara, încep să mă gândesc care sunt şansele noastre să supravieţuim ca neam următoarelor 2-3 decenii. Au fost odată vizigoţii, s-au dus şi cumanii, s-au spulberat şi gepizii... Oare pe noi cât ne va mai îndura Istoria?

Ce n-am apucat încă să explic deloc este situaţia juridică a proprietăţilor în vânzare actualmente în zona rurală. Aici a fost mozaic: întâi am constatat situaţia, apoi am fost uimit, trăznit, şocat, disperat, revoltat, sictirit, terminat, necăjit, agasat, propulsat, iambic, ditirambic, hexagonal - sfârşind sufocat, flexat, perplexat, dezoxiribonucleic. Apoi... am priceput ceva. Normal că nu-mi propun să-mi port cititorul prin toate stările acestea. Câţi ar rezista până la capăt? De aceea vă propun să vă relaxaţi în minutele pe care le veţi mai arde citindu-mă, convinşi fiind că veţi pricepe şi voi.

In sistemul juridic românesc, transmiterea proprietăţii asupra bunurilor imobile se face prin acte autentice. Adică acte care au fost elaborate fie de un notar public, fie sentinţe judecătoreşti rămase definitive. Altfel spus, poţi vine o maşină, o vacă, la rigoare chiar o radieră prin intermediul unui acord de voinţe, redactând eventual un contract scris şi semnat ad probationem, însă pentru a vine o casă, un coteţ de porci sau un teren, simplul acord asupra lucrului şi a preţului nu ajunge. Mai trebuie, pentru a fi perfect valabil, să i se adauge şi o anumită solemnitate. Fie aceea pe care o conferă instituţia notarului public, fie cea a unei instanţe judiciare. Pe lângă această solemnitate mai există si cartea funciară, care asigură opozabilitatea faţă de terţi a tranzactiei imobiliare. Un soi de măsură de siguranţă suplimentară, foarte justă şi cât se poate de utilă. De exemplu, dacă un vânzător are proasta inspiraţie de a tranzacţiona de două ori acelaşi imobil, acela dintre cumpărătorii de bună credinţă care ajunge primul la Cartea Funciară îşi vede confirmată proprietatea. Celălalt este pur şi simplu tras pe sfoară...

În anii '90, după cum bine ştim, s-au desfiinţat ceapeurile, iaseurile, şi toate formele de proprietate colectivă compromise de comunism, iar oamenilor li s-au retrocedat pământurile, eliberându-se titluri de proprietate fie celor care le predaseră în anii colectivizării, fie mai ales urmaşilor lor. Au trecut de atunci vreo 20 de ani, cei care au fost împroprietăriţi s-au trecut dintre noi, pământurile au ajuns la urmaşi şi/sau au fost vândute. Ca nişte radiere, sau ca nişte vaci. Cum faci când vrei să vinzi o radieră în timp ce bei cornul cu laptele? Păi, întâi rupi o foaie din caietul de mate, scrii că eşti cine eşti, că intenţionezi să transmiţi radiera (cu descrierea suprafeţei şi a vecinătăţilor), semnezi, semnează şi cumpărătorul, semnează şi cei doi martori, şi gata, ai un contract pătat cu lapte. După care are loc traditio, sau, mă rog, doctrina juridică spune că vânzătorul radierei o abandonează cumpărătorului. Cam aşa a fost şi cu pământurile. Şi tot aşa de vreo 5-6 ori în anumite cazuri. În unele situaţii mai fericite, zic eu, proprietarul titular a murit, pământul a traversat vreo două generaţii, dar a ramas in familie, în grija unui fermier care s-a hotărât să facă agricultură, cu tractor, cu utilaje, cu împrumuturi în bancă şi cu griji. Sau, pur şi simplu, a fost declarat de unul dintre urmaşi la APIA, prilej cu care încasează ceva caş de pe el. Numai ca aceste acte nu sunt autentice, ci sub semnatura privata. Nu tocmai adecvate scopului propus, deci.

Hai să vedem o aplicaţie la toată tărăşenia asta, urmând ca în finalul textului să creionam ceva idei de ansamblu. Căutând pamant precum Făt-Frumos din poveste, zi de vară până-n seară, dau de un român care zice că are de vânzare un teren. Cât, zic. Două ha, zice. Ne încolonăm eu cu maşina mea după maşina lui, ne fugărim pe coclauri, şi ajungem acolo. Curent şi gaz până în colţul locului. Nu erau două ha ci 1,7. Tot pe-acolo. Expoziţie sudică impecabilă, trei profiluri: drept, pantă uşoară, pantă ceva mai abruptă terminată în creastă. O poezie. Gazul nu mă interesează, e foarte scump şi va fi din ce în ce mai scump, prefer să lopătez ca să-mi produc biogaz. Curentul va avea nevoie de un stâlp, că doar n-o să-mi amplasez micul stat-major în funcţie de o sârmă. Acte sunt? Se rezolvă, zice românul. (În treacăt fie spus, când o să auziţi de la un vânzător că se rezolvă, e bine să înţelegeţi că există o problemă. Eu acum ştiu.). Domnul V. a cumpărat de la nenea B., care între timp a murit, dar trăieşte soţia lui, baba P. Titlul de proprietate e deci pe numele babei P. Şi e de acord cu vânzarea, zic? Pentru că transferul proprietăţii are loc la notar, dau eu o micuţă consultaţie juridică în dosul dealului. Sigur, spune.

Îmi zic în minte că ăsta e locul, atent să nu-mi trădez încântarea. Preţul e ok, îmi cere 8.000 de lei. Nu negociez, că n-am ce. Eventual, aş fi putut cere bonus o legătură de morcovi, să vadă nevasta cum preţăluiesc eu la ac bunurile lumeşti. Rămâne să mă interesez dacă pot sa mă înţep la curent în zona aceea pierdută de lume. Ne mai auzim la telefon. Că tot veni vorba, orice construcţie aflată la mai mult de 40 m de un stâlp de curent are nevoie de un stâlp suplimentar, erecţie energetică în valoare de 5.000-10.000 lei. Adică mai mult decât terenul în jurul căreia ne învârtim noi acuma. Îl sun peste câteva zile pe domnul V., şi-i zic că ar fi cazul să-mi facă legătura cu baba P. Îmi zice că povesteşte el întâi cu ea, şi se face şi asta. Telefonez. Explic: ştii, mamaie, actele astea făcute prin baruri nu-s chiar bune, eu visez să fiu apropitar, trebe să mergem la notar, alea-alea. Baba P. întâi nu pricepe de ce nu iau pe încredere. Îi explic că şi laptele, dacă nu-l iau de la fermierul meu, îl gust. Ştiu, sunt un ciudat. Baba se dă de trei ori peste cap, după care mă croieşte la mir: maică, eu n-am titlu de proprietate pe pământul ăla. Nici n-am avut. Nici nu ştiu nimic, soţul meu s-a ocupat de toate, eu am stat acasă şi-am avut grijă de familie, n-am avut nicio grijă.

Respiraţi adânc? Ar fi bine. Eu atunci am simţit nevoia să respir adânc. Mamaie, zic blând ca un apicultor cu mâna în fagurii vecinului, de unde vine pământul ăsta? Păi, a fost a părinţilor mei, care l-au dat la ceape. Bingo, urlu doct, păi sigur pe numele lor trebuia să fie titlul. Da' de unde, cum să fie pe numele lor, că doar soţul meu l-a grijit? E clar, e ceacanaie baborniţa. Ce spui? Nimic, cred c-am gandit cu voce tare. Ţalumâna, ţălumâna, ne despărţim ca doi ambasadori. Îl sun pe domnul V. Îi explic cum cred eu că stă tărăşenia. Îi spun că în opinia mea pământul a avut un titlu, musai, dar nu pe numele babei P, ci pe cel al suprababei P., ori a supramoşului P, ascendenti privilegiati. Fireşte, nu s-a făcut nici o succesiune, ceea ce înseamnă că tot ce avem, juridic vorbind, este o indiviziune de drept dublată de un partaj provizoriu de fapt. Deci el a cumpărat de la cineva care poate-i proprietar, poate nu-i. Iar ce-a semnat în bar poate e un antecontract de vânzare-cumpărare, poate e un contract de arendă, numai o instanţă ar putea decide. Îl simt pe domnul V. pufăind admirativ.

Şi pentru o vreme, am lăsat terenul acela magnific. Până când am înţeles ceva. Nu chiar tot, că la mine înţelegerea vine în rafale, dacă nu-i cu întârziere sigur are recul. M-am plimbat, am discutat cu indigenii, şi am realizat că din punctul lor de vedere contractele semnate la bodega satului, pe foaie de mate şi cu martori, sunt suficient de bune. Iar dacă orăşeanul vrea carte funciară, e problema lui, şi strict a lui. N-are decât să plătească succesiuni, să achite taxele pentru vânzările anterioare, să-şi aducă expert topograf şi să întăbuleze. Nu mi-a zis nimeni verde-n faţă, dar o ridicare de sprinceană ici, o tăcere semnificativă coló, m-au făcut să înţeleg. Cu înţelesul ăsta proaspăt l-am sunat pe domnul V. M-a întâmpinat şoptindu-mi tandru în urechea telefonului că mai are doi clienţi la pământul ăla, dar s-a bazat şi se bazează pe mine. Mă prefac că-l cred, ca să-i arăt că şi eu sunt om purtat prin lume. Îmi promite că merge la primărie, să vorbească cu tanti L. de la registrul agricol, în căutarea titlului de proprietate pierdut.

Mă sună la vreo două zile să-mi spună că titlul fusese emis pe numele supramoşului P, tatăl babei omonime. Sigur iau examenul la drept succesoral! O sun pe baborniţa ceacanaie. Are titlu, zice alb. Adică fără nicio variaţie de tensiune vizibilă faţă de momentul în care-mi spusese că n-are, şi că nici n-a avut vreodată titlu pe pământul ăla. Mă fac că nu observ inconsecvenţa. E de acord să mergem la notar, să ne explice tot ce avem de făcut? E. Plătesc eu toate cheltuielile, o iau cu maşina din faţa scării, dacă vrea îi dau şi-o îngheţată, un suc... Fac programare deci? Fac. Dar, dacă tot suntem la telefon şi vorbim pe promoţie, are fraţi-surori? Nu. E grozav, mă entuziasmez. Dar a avut vreodată? Da, o soră, care a murit. Nasoală treabă, ma dezumflu zgomotos. Mulţumeşte de condoleanţe, dar a murit înainte de tăticu şi mămica. Supranasol, compătimesc pe promoţia de la Romtelecom. Răsposata a lăsat nepoţi? Da, trei. Imprudent. Îi zic vestea bună: mai sunt trei comoştenitori la pământul acela, prin reprezentare succesorală. Neruşinare, zice baba P. alb.

Aprob la fel de indignat. Însă dura lex, sed in plex. Unde vieţuiesc cei trei neruşinaţi, zic. În Canada. Se corespondează cu ei? Nu, zice. Ştie cum i-ar putea contacta? E simplu, mă linişteşte, nu-i poate contacta, n-are nici număr de telefon, nici adresa, nimic. Măcar cum îi cheamă, poate dau de ei pe facebook. R. Sau R prim. Sau R secund, realitatea e că nu-i foarte sigur. Nu plâng, sunt băiat mare. Simt nevoia unui plâns bărbătesc, cică bărbaţii plâng câteodată. Eu însă sunt băiat mare, nu plâng, nu vorbesc urât, zic ţălumâna şi închei convorbirea. Aşez telefonul în furcă binişor, nu trântesc, filosofez precum Cristofor Columb, zicându-mi că sigur trebuie să existe undeva pământ... Mă sună baba P. ca să-mi spună că nepurceii sunt acasă, la tata lor. Adica la cumnatul ei. La doi pasi de mine. Cum de nu m-am gândit la asta, dacă răposata a fost cât de cât realistă, n-a făcut triada fără un auxiliar! Mi se pare că o basculantă cu noroc s-a prăvălit la mine în sufragerie. Îmi dau întâlnire definitiv cu baba P. Nimic nu-mi mai stă în cale!

A doua zi, la 8 juma îi dau deşteptarea. Întâi pe fix, unde o voce suavă mă anunţă că numărul nu este alocat. Cineeeeeee? Eşti bolundă? Madama, da’ ieri am vorbit cu baby pe numărul ăsta? Ce-a păţit, şi-a rupt piciorul şi-a murit? Robotul nu-mi răspunde. Sun şi pe celular, înroşesc sârmele de la Orange, resun, răssun, o ultrasun ca pe femeia iubită. Peste două ceasuri renunţ. N-are titlu. Are titlu. Mergem la notar. Nu mai mergem la notar. Adio pământ, adio îngheţată cu suc. Contramandez programarea de la notar. La donna e mobile. În traducere liberă: baba e zurlie. Îl sun pe domnul V. ca să-i zic că perioada în care am fi putut fi vecini a fost una din cele mai interesante din viaţa mea. Îmi promite să vadă care-i situaţia. Mă prefac că-l cred, ca să vadă că-s om purtat prin lume.

Hai să recapitulăm, înainte de a ne autoservi cu ultima pilulă, cea mai interesantă. La ţară marea majoritate a terenurilor au un proprietar în acte, şi nişte posesori care au dobândit pe baza unor hârtii de o legalitate îndoielnică. Mai nimic nu e întăbulat, poate doar unele locuri de casa, dar nici acelea toate. Comune înfloritoare, cu pământuri frumoase, cu oameni harnici şi muncitori, n-au nimic de-a face cu Cartea Funciară. Nici n-au auzit de-aşa ceva. Atunci când căutaţi un teren, aşteptaţi-vă ca situaţia lui juridică să fie obscură. Asta nu înseamnă că nu vi se va spune că sunt acte pe el. Fireşte, au acte, numai că fie că sunt pe numele tatălui/bunicului invalid/decedat, fie chiar cred că un contract semnat cu martori este un act pe deplin valabil. Cel mai adesea, vânzătorul nu are nimic din definiţia juridica a proprietarului imobiliar. Dacă întâlniţi situaţia contrarie, cinci minute de uimire.

Dacă vreţi să deveniţi proprietar în regulă, fiţi pregătiţi să plătiţi toate cheltuielile aferente. Nu depăşesc, cel mai adesea, 2-3.000 de lei. Nu vă puneţi problema dacă e drept sau nu, gândiţi-vă că banii sunt fum, în vreme ce pământul e sfânt. Un teren bun şi ieftin merită sacrificiul unor costuri suplimentare, plus drumuri, nervi şi îngheţată cu babele. Dacă aveţi norocul să daţi peste nişte oameni de omenie, orice poate fi făcut. Dacă nu, luaţi-o de la capăt. Până găsiţi oamenii care adoră să se plimbe gratis cu un Ford cu aer condiţionat, instalaţie de 8 boxe şi tapiţerie din piele. Eu asta am făcut.

Ultimul lucru pe care l-am înţeles a răscumpărat necazurile. M-am întrebat de ce ne confruntăm acum cu un decalaj juridic fantastic între regimul proprietăţii imobiliare la oraş şi la sat. Când am înţeles, m-am luminat, mi-a trecut necazul. Ce este, până la urmă, publicitatea imobiliară? O formă de siguranţă suplimentară. Un soi de centură de siguranţă, care vizează strict situaţia în care proprietarul vinde la scurtă vreme de două ori. Un instrument în mâna băncilor, care îşi fac publice ipotecile. Ce se întâmplă însă în situaţia în care proprietarul este un om cinstit? Nu-i nevoie de carte funciară. Dar dacă nimeni nu vrea să-şi lase pământul zălog cămătarilor? Nu-i nevoie de carte funciară.

Recitiţi cu atenţie aceste cuvinte: Nu-i nevoie de carte funciară. Satul românesc din Ardeal nu are nevoie de mecanismele juridice puse la dispoziţie de modernitate. Închis asupra sa, comunicând cu lumea prin intermediul fiilor săi aflaţi la oraş, satul românesc încă supravieţuieşte cultivând cinstea, onoarea şi grija pentru un nume bun. Contractele se fac la bodegă, între bărbaţi, pentru că acela e spaţiu de întâlnire, se fac tranzacţii, se bea aldămaşu, se semnează cu martori, şi târgu'-i gata. Se declară la primărie şi la APIA, unde nimeni nu stă să verifice cartea funciară. Se plătesc impozite, se încasează subvenţii. Ce treabă au domnii de la oraş cu tarlaua lui moş Gheorghe? Ca să cumperi, trebuie să fii de-al satului, ocrotit de toate mecanismele subtile ale comunităţilor autentice. Dacă vrei să te protejeze normele juridice, te izbeşti de o piaţă opacă, ceţoasă, care te alungă. Ca să cumperi, trebuie să fii de-al locului, să cunoşti încrengăturile rubedeniilor, să ştii ce fel de oameni sunt, care-i potenţialul să te poarte într-o zi prin judecăţi.

În cele din urmă, am înţeles deci, şi m-am relaxat. Sigur, continui să caut un pământ, vreau să-l întăbulez, pentru că numai aşa am să am autorizaţie de construcţie. Efortul de a reface actele din urmă mi se pare onest, şi banii cheltuiţi merită cu prisosinţă. Cred că voi găsi un om dispus să petreacă ceva timp alături de mine la un notariat. Sau mai mulţi oameni, dacă mergem la nişte succesiuni. Sunt convins că acolo unde există calitate umană, orice este cu putinţă. Însă sper într-o zi să semnez un contract pentru alt pământ, pe o foaie de mate, la o bodegă, cu doi martori. În ziua aceea, pentru oamenii aceia, în satul acela ştiu că nu voi mai fi un străin.

(va urma)

Citeşte mai mult!

Ed Verheij, Înmulţirea şi plantarea arborilor (note de lectură)

Arborii nu furnizează doar produse (alimente, lemn de construcţii, medicamente), ci permit în egală măsură conservarea mediului şi ameliorarea condiţiilor de viaţă pe o exploatare agricolă.

Arborii reduc vântul şi temperatura maximă, ridică temperatura minimă şi contribuie la sporirea umidităţii din atmosferă, acţionând concomitent ca barieră împotriva umidităţii din aer.

Distincţia între arboricultură şi arbori auxiliari ţine mai ales de metodele de înmulţire:
a) în silvicultură şi agricultura forestieră, se adoptă în general metode simple, potrivite pentru înmulţirea pe scară mare, cei mai mulţi dintre copaci fiind cultivaţi pornind de la seminţe;
b) în livezi şi plantaţii, cei mai mulţi dintre arbori sunt înmulţiţi prin metode complicate: butăşire, marcotaj, drajonare sau altoire.

Amplasarea arborilor trebuie făcută în funcţie de rostul lor:
a) arborii fructiferi – cât mai aproape de casă;
b) arborii folosiţi pentru furaje – mai aproape de locurile de păşunat;
c) arborii folosiţi pentru lemn de foc – în locurile mai îndepărtate ale fermei.

Nu există arbori miraculoşi: de exemplu, copacii cu creştere rapidă tind să devină concurenţi feroci pentru resurse, jenând culturile vecine.

Seminţele au un sistem de rădăcini mult mai bun decât cel al butaşilor şi al marcotelor, lucru care ameliorează vigoarea plantelor şi amână momentul înfloririi şi al apariţiei fructelor. Acest avantaj pentru silvicultor devine un dezavantaj atunci când arborii sunt cultivaţi pentru fructele lor. De aceea horticultorii preferă exact butaşii, drajonii şi marcotele.

Dacă aveţi intenţia să colectaţi seminţe de la arborii locali, alegeţi fructele coapte conţinând seminţe mari şi sănătoase.

Multe tipuri de sămânţă îşi pierd rapid forţa germinativă, uneori şi la o săptămână de la părăsirea fructului. Atunci când nu pot fi semănate imediat, este mai bine să fie lăsate în fruct până în momentul semănării.

Pentru a conserva seminţele arborilor, acestea trebuie păstrate într-o cămară răcoroasă şi uscată. Uscarea seminţelor nu se va face prin expunere la razele soarelui. Atunci când sunt bine uscate, seminţele pot fi depozitate în vase de argilă, cutii metalice sau săculeţe de pânză.

Pentru unii copaci, germinarea poate dura luni de zile, sămânţa având nevoie de temperaturile reci ale iernii, sau cele călduroase ale verii, pentru a putea încolţi. Accelerarea germinaţiei are loc în cazul aplicării unor tratamente:
a) înmuiere în apă;
b) înmuiere în apă caldă;
c) scarificare;
d) stratificare.

Puietul nealtoit provine adesea din natură.

Butaşii se produc prin tăierea unei ramuri şi plantarea ei în vederea producerii de rădăcini. Drajonii sunt "aruncaţi” de plantă direct din rădăcina ei, pe care o vreme o parazitează, producându-şi în cele din urmă propriile rădăcini. Marcotajul este o tehnică ce vizează producerea de rădăcini direct pe ramuri, înainte ca acestea să fie transplantate în sol.

O pepinieră este o parcelă în care pot fi cultivaţi arbori în condiţii mai mult sau mai puţin controlate:
a) protecţie împotriva animalelor domestice şi sălbatice;
b) aprovizionare cu apă;
c) umbră împotriva razelor pe vreme caniculară şi protecţie împotriva vânturilor violente;
d) condiţii ameliorate ale solului.

În pepinieră trebuie întotdeauna respectate două principii:
a) materialul de plantat trebuie să fie gata la timp;
b) rădăcinile reprezintă ceea ce se îngrijeşte cel mai mult în pepinieră.

Seminţele arborilor rămân în pepinieră mult mai mult decât seminţele legumelor: de la 2 luni la 1 an.

Adâncimea la care se seamănă corespunde în general dublului diametrului seminţei. De exemplu, o sămânţă cu diametrul de 3 cm trebuie semănată la 6 cm adâncime. Seminţele relativ mari (cum sunt nucile) vor putea germina pe un sac de iută umed, acoperite de un alt sac de iută umed.

Transferul seminţelor germinate în straturile din pepinieră se numeşte repicare.

Pentru a profita de avantajele oferite de cultivarea arborilor în vase (de lut, tablă, plastic), merită de găsit combinaţia optimă a următorilor factori: dimensiunea vaselor, perioada de creştere în vase (înainte de transplantarea definitivă pe teren), dimensiunea materialului de plantat.
Pepiniera se instalează cât mai aproape de sursa de apă. Terenul trebuie să fie cât mai plat, însă cu o lejeră pantă pentru a permite apei să se scurgă. Dacă panta este mai mare de 2%, trebuie construite terase.

Pepiniera trebuie să dispună de umbră, pentru că cele mai multe seminţe de arbori sunt adaptate să-şi înceapă viaţa la umbră, la adăpostul arborilor deja mari. Dacă nu dispunem de arbori care să facă umbră, putem construi structuri cu umbră artificială (din rogojini, paie, fân etc.).

De asemenea, pepiniera trebuie să fie la adăpost de vânturile violente. Dacă terenul este expus, trebuie construită o structură care să pareze vântul dominant.

Paturile pentru seminţe pot fi construite ca şi straturi înălţate (răzoare).

În pepinieră, îngrăşămintele lichide sunt ideale. De exemplu, un amestec constituit dintr-o parte de bălegar şi cinci părţi apă este lăsată la fermentat timp de 10 zile. După care se diluează până ia aspectul unui ceai subţire.

Cei mai mulţi dintre copaci apreciază solurile lejer acide.

Dacă aveţi intenţia de a planta conifere, trebuie să aveţi în stratul cu seminţe pământ din pădurile de conifere. Acesta conţine micro-organisme care colaborează cu rădăcinile coniferelor, permiţând arborilor să absoarbă nutrimentele mai uşor.

Citeşte mai mult!

luni, 25 aprilie 2011

Cum să (nu) cumperi pământ în România profundă (I)

Nu voi începe acest text cu o expunere de motive. Adică de ce eu, orăşean de la etajul patru (ultimul nivel în blocul meu), cu ceva studii (trecute, prezente şi poate şi viitoare), vreo doi metri cubi de carte în apartament (şi vreo 50.000 de volume virtuale pe calculator), în plină reconversie profesională (de când mă ştiu, dar mai ales de vreo trei ani), vreau să-mi iau pământ. Nu teren, Doamne fereşte!, terenurile sunt foarte scumpe, 10-20 până la 70 de euro metrul pătrat. Plus că sunt foarte mici, am văzut oferte cu terenuri de 500 mp până la 2000 mp. Nu, eu vreau pământ, de George Coşbuc. Adică mult şi ieftin. Dacă se poate foarte mult şi foarte ieftin. Măcar un hectar, acolo. Sau două-trei. Dar pot fi şi cinci. Şi-aş da, cam aşa, o mie de euro hectarul, maxim o mie juma.

Evident că nu caut potcoave de la cai morţi. Dacă mergi la 25-35 km de oraş, cam ăsta e preţul unui hectar de teren agricol la drum de piatră şi curent. Mai încolo, în agricultură, terenul poate fi cumparat şi cu 500 euro hectarul, numai că ajungi acolo cu tractorul. N-am. Nici tractor, nici dorinţa să iau un pământ la care să nu pot ajunge cu maşina mea, un Focus II din 2006. În linii mari, cam aşa sună planul: caut un teren bine aspectat de soare (o pantă uşoară sudică, sau sud-estică, sau la rigoare sud-vestică), negociez cu omul, mergem la notar, facem actele, şi mă apuc de ceva grădinărit, că plantatul pomilor de primăvara asta s-a dus. Dar vine toamna, dacă nu intră zilele în sac până atunci.

Numai că a cumpăra un teren în România profundă nu e o formă de shopping. Într-o lună şi jumătate am izbutit să înţeleg acest fapt simplu. Nu ajunge să te plimbi prin toate satele şi cătunele din jur, să respiri aerul ca să înţelegi cu al şaselea simţ dacă ai vrea să te relochezi acolo, să inventariezi casele abandonate şi pârloagele cu banii în buzunar, gata să cumperi. Trebuie să fii bine pregătit de aventuri hilare şi situaţii tâmpite. Trebuie să ai resurse de expresie şi înţelegere superioare orăşanului obişnuit. Trebuie imaginaţie şi tenacitate de agricultor pe timp de secetă. Şi, chiar dacă eşti dotat cu calităţile acestea, va trece mult timp până vei face tranzacţia. Eu încă n-am izbutit, însă nu mă las, sunt încăpăţânat ca un pitbull. Am să enumăr câteva din întâlnirile mele, exemplare în anumite privinţe, sperând să-i pregătesc oarecum pe cei care vor parcurge drumul relocării de la oraş la sat.

Înainte de a căuta efectiv pământ la ţară, vreme de un an m-am plimbat. Adică am căutat pe hartă comună cu comună, sat cu sat, cătun cu cătun. Apoi am stabilit în fiecare week-end câte o ţintă, am mers acolo cu maşina, am tras pe dreapta şi am luat-o la picior câte un ceas, uneori şi două. Ne-am uitat la gospodăriile oamenilor, la animale, la peisaj. Am auzit, mirosit, simţit locurile. Unele ne-au părut dezolante, sate muribunde, cu case părăsite, ca nişte schelete spectrale care stau să se împrăştie. Am aflat că sunt multe feluri de sate moarte, undeva în Apuseni e Izvoarele, sat hieratic, cu aer de sfânt ce adie a trandafiri, însă nu departe de oraşul meu e Borzeştiul, criptă imobiliară plină de oase, îngrămădire de ruine hidoase la umbră de dealuri înalte, invadate de vegetaţie crescută în neorânduială.

Am găsite sate pline de vitalitate, cu case mândre, care au şi stomatolog, şi birou de consultaţii juridice, nu mai zic de farmacii, tot soiul de meşteşurari, magazine. Am văzut sate răsfirate de câmpie, cu mult pământ în jurul fiecărei gospodării, despre care am aflat ulterior că în ultimii 20-30 de ani s-au depopulat masiv, că au fost cândva casă lângă casă, dar lumea a mai plecat, a mai murit, locurile au fost curăţate de n-a mai rămas urmă din gospodăriile falnice de altădată. Am văzut sate ardeleneşti cu fronturi înguste la drum, de-ai zice că scopul fiecărei gospodării a fost să atingă astfaltul, fie şi cu o poartă. De astea am fugit, nici n-am pus piciorul jos din maşină, nimic nu mi se pare mai insuportabil decât intimitatea între vecini.

Dacă vrei să cumperi pământ la ţară, e bine să uiţi tot ceea ce şcoala şi internetul te-au învăţat despre ruralitatea românească. Că veşnicia s-a născut la sat. Sau campania „Salvaţi satele româneşti!”. Sau că 3 milioane de hectare sunt pârloagă (adică nelucrate) în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Sau că satele româneşti sunt depopulate, în vreme ce ţăranii căpşunează în Occident. După primele săptămâni de căutat, veţi avea nevoie de un morman de optimism ca să nu vă îndrăgostiţi brusc de asfalt şi betoane. Şi asta pentru că cei mai mulţi dintre cei cu care veţi intra în contact n-au auzit nici de veşnicia s-a născut la sat, nici de salvaţi satele româneşti, nici de depopulare sau pârloage. Nu vă obosiţi să le explicaţi. Nu-i interesează.

Daca ar fi să enunţ câteva din problemele generale cu care vă veţi confrunta (mai sunt şi probleme de altă natură, să le zicem, speciale, nu mai puţin importante), cred că merită enumerate: lipsa de comunicare între lumea satului şi oraş, aşteptările disproporţionate ale unor vânzători şi situaţiile juridice tulburi ale celor mai multe dintre proprietăţi. Fiecare dintre aceste trei probleme merită denumite "generale”, pentru că au caracter endemic, nu ţin de un anume sat, ci de toate satele aflate la ceva distanţă de oraş. Adică de acelea unde vreau eu să cumpăr pământ. Fiecare problemă va trebui rezolvată de fiecare dată când voi găsi un teren care să se potrivească cu ceea ce caut eu, şi oricare dintre ele este suficient de masivă încât să anuleze tranzacţia. Pe lângă acestea, alte şi alte situaţii se pot ivi, dar ele au caracter mai degrabă excepţional.

Cine crede că există în România un site, sau un ziar care să gestioneze în mod mulţumitor ofertele şi cererile imobiliare, cu certitudine nu a căutat niciodată terenuri agricole. Bineînţeles că existe site-uri, zeci, chiar sute, fireşte că mii şi mii de anunţuri imobiliare inundă zilnic România. Însă ele nu vizează tranzacţiile cu terenuri agricole decât într-o proporţie infimă. E ca şi cum o barieră invizibilă s-ar interpune între cantitatea teribilă de case bătrâneşti (adică părăsite şi/sau demolabile) şi milioanele de hectare de pământuri neutilizate pe de o parte, şi cei interesaţi pe de altă parte. Ţăranii nu utilizează internetul, nici nu merg la oraş ca să dea un anunţ la ziar. România profundă nu este conectată la mecanismele publicitare.

Ca să vă convingeţi de ceea ce spun, aruncaţi o privire pe site-urile de anunţuri, şi veţi remarca faptul că la nivelul unui judeţ nu există mai mult de 20-30 de oferte de teren agricol concomitent. Toate site-urile, toate ziarele regionale şi locale macină aceleaşi oferte. Unele dintre ele, vechi de luni şi luni de zile. Şi asta nu pentru că mecanismele publicitare nu şi-ar face treaba. Ce au în comun cei mai mulţi dintre cei care vor astăzi să vândă terenuri? Eu cred că faptul de a nu fi intrat în criză. Piaţa imobiliară românească, bazată nu pe puterea de cumpărare a românului, ci pe puterea lui de îndatorare, a rămas masiv la nivelul anului 2008, când criza nu exista decât în discursurile politicienilor occidentali. Preţuri de genul 20-50 euro/mp sunt mai degrabă norma, nu excepţia.

Sute şi sute de oferte în jurul oraşelor nu mai privesc câtuşi de puţin destinaţia iniţială arabilă a terenurilor. E ca şi cum toată lumea ar aştepta investitori, se vând locuri plus idee, ofertele apar cu precizări de genul "bun pentru reprezentanţă", "ideal parc industrial", "potrivit pentru depozit". La kilometri buni distanţă, terenul se dă la pachet cu "ideal pentru pensiune agroturistică", sau „peisaj superb". De fapt, când veţi începe să căutaţi teren la ţară o să remarcaţi că ofertele care includ idei (reprezentanţă, parc industrial, depozit, pensiune) sau care vin cu peisaj sunt teribil de scumpe. O nimica toată oferit la 100.000 lei noi. Dar pretenţiile pot merge uşor spre un milion de euro. Sau două milioane. Sau mai mult.

Spiritul întreprinzător al românului? Eu zic că nu. Nu eşti întreprinzător dacă ai cumpărat un teren în urmă cu ceva ani şi acum vrei să-l dai de zece ori mai scump. Sau dacă vinzi o moştenire. Nu e cine ştie ce mentalitate de afacerist să pui un preţ ca-n filme şi să aştepţi ca la pescuit. Cei mai mulţi dintre proprietarii de terenuri aşteaptă investitori, trăgând nădejde că într-o zi vor da lovitura, vor trage tunul vieţii lor, după care vor pune banii frumuşel în bancă şi vor trăi până la adânci bătrâneţe din dobândă. Nu vor să facă afaceri, pentru că le este prea frică să facă afaceri, şi oricum nu ştiu nimic, doar să aştepte. Nicio clipă nu se întreabă dacă ceea ce traversăm acum este o criză (temporară, prin definiţie) sau aşa se prezintă crepusculul unei civilizaţii.

Nu gândesc global, întrebându-se daca nu e loterie sa astepti dezvoltatori imobiliari pe o piaţă suprasaturată de oferte, sau investitori din ţări care au propriile probleme economice. Nu se întreabă dacă este raţional să-şi imagineze că oraşul lor s-ar putea extinde cu viteza cu care speră posesorii de terenuri că se va extinde. Tot ceea ce ştiu ei este că pe undeva a trecut autostrada, şi statul a plătit regeşte exproprierile. Că undeva a venit Nokia, şi iarăşi s-au vândut terenuri pe care s-a dat cu sapa pe sume exorbitante. Adică ce, ăia cu ce-s mai buni ca ei? Adică cum, unii sunt deştepţi şi alţi-s proşti? Ce-i aşa mare chestie să ceri o sumă pe care n-ai putea-o număra fără o maşină de numărat banii? Plictisit de câteva preţuri nesimţite, zilele trecute am avertizat pe cineva care avea de vânzare o proprietate că eu nu intenţionez să aduc nici autostrada după mine, cum nu-s nici Nokia. Rămăsese vorba să mă sune peste câteva zile (ştia că vinde, numai nu ştia cu cât). Au trecut zece zile de atunci, şi nu m-a sunat. E foarte bine asa.

(va urma)

Citeşte mai mult!

sâmbătă, 23 aprilie 2011

Un documentar nu tocmai ştiinţifico-fantastic despre cum poate sfârşi o civilizaţie construită pe dependenţa de petrol


Citeşte mai mult!

Luurt Oudman, Utilizarea măgarilor pentru tracţiune şi munci agricole (note de lectură)


Inteligenţa măgarului este adesea subestimată. Este uşor de mânuit atunci când înţelege ce are de făcut, şi recunoaşte ordinele verbale corespunzătoare. Dacă refuză să se supună, este pentru că îi este imposibil să facă ceea ce i se cere, şi nu pentru că ar fi "încăpăţânat".

Preţul unui măgar este net inferior valorii sale reale, care ar trebui să fie calculată în funcţie de munca pe care o poate furniza timp de 14 ani (aproximativ şase ore pe zi, patru zile pe săptămână, adică aproximativ 15.000 de ore de lucru).

Avantajele măgarilor:
a) prietenoşi cu oamenii;
b) acceptă cu uşurinţă să lucreze;
c) pot să se întoarcă într-un spaţiu restrâns;
d) uşor de dresat;
e) cer puţină supraveghere;
f) se mulţumesc cu alimente sărăcăcioase;
g) puţin sensibili la paraziţi;
h) au nevoi reduse de apă;
i) supravieţuiesc mai bine secetei decât bovinele;
j) preţ de cumpărare redus;
k) puternici pentru dimensiunile lor;
l) trăiesc şi muncesc mult dacă sunt trataţi corespunzător;
m) permit calmarea şi supravegherea altor animale;
n) viteză de mers rapidă.

Dezavantajele măgarilor:
a) suportă greu singurătatea;
b) zgomotoşi dacă sunt frustraţi sau singuri;
c) prieteni dificil de supărat;
d) masculii necastraţi agresivi faţă de alţi măgari;
e) pielea se poate răni uşor;
f) parcurg distanţe mari dacă scapă;
g) nu se feresc în caz de circulaţie a automobilelor;
h) au nevoie de un adăpost împotriva frigului şi a umidităţii;
i) carnea lor în general nu se consumă;
j) de talie relativ mică;
k) se dezvoltă lent;
l) se reproduc lent;
m) bălegar sărac în materii nutritive.

Catârii provin din încrucişarea dintre o iapă şi un măgar. Sunt animale de lucru excelente, mai rezistenţi decât caii şi mai puternici decât măgarii. Au un inconvenient important: fiind sterili, pentru a obţine catâri trebuie crescute iepe. Din această cauză sunt mai scumpi decât măgarii.

Măgarii masculi ating maturitatea la patru ani, şi greutatea maximă la 6 ani. Crescuţi în condiţii bune, pot lucra între 12 şi 15 ani, după care mai pot trăi câţiva ani.

Un măgar nu trebuie să poarte în spate o povară mai mare decât o treime din greutatea sa (40-60 kg). Cel mai adesea măgarii nu pot duce în spate adulţi, însă pot căra copii.

Cei mai mulţi dintre măgari nu se deplasează prea rapid, şi suportă greu să fie bruscaţi.

Bine înhămaţi, cu condiţia ca trăsura să nu aibă defecţiuni, doi măgari pot tracta de patru ori greutatea pe care ar duce-o în spate (nu mai mult de 500 kg).

Cu un echipament adecvat, măgarii servesc drept „motor" pentru pompe de apă şi mori de cereale.

Pentru a fi folosiţi ca animale de povară, adesea nu este nevoie de niciun dresaj. Animalele mai tinere merg împreună cu adulţii, îi urmăresc şi-i imită.

Există o regulă care spune că nu trebuie să încarci un măgar tânăr mai mult de un kilogram pentru fiecare lună de viaţă. Astfel, un măgar care are 3 ani (36 de luni), nu trebuie să primească o sarcină mai mare de 36 de kg. Adulţii duc între 40 şi 80 kg.

Citeşte mai mult!

miercuri, 20 aprilie 2011

Ed Verheij, Agricultura forestieră (note de lectură)

Nu toţi agricultorii vizează producţii record la hectar. Unii doresc să reducă riscul recoltelor proaste.

Arborii nu furnizează doar produse utile, ci joacă un rol vital ca elemente permanente în peisaj, sprijinind capacitatea regiunii de a hrăni populaţia. Este esenţial ca vegetaţia permanentă să acopere terenurile, fie că este vorba despre copaci, arbuşti, plante agăţătoare sau ierburi perene.

Agricultura forestieră a apărut ca disciplină distinctă în anii 70.

Interacţiunile din sisteme de agricultură forestieră sunt foarte complexe. Fiind vorba de arbori, este nevoie de ani până când aceştia ating un nivel notabil. De-a lungul anilor, interacţiunile lor cu culturile însoţitoare şi/sau animalele se schimbă neîncetat. Rezultatele nu se obţin rapid, şi nu sunt spectaculoase.

Impactul favorabil al arborilor

Arborii protejează solul împotriva caniculei, vânturilor puternice şi ploilor violente. Dau umbră oamenilor şi animalelor, dar şi culturilor însoţitoare.

Copacii acţionează ca nişte "pompe nutritive": asorb substanţe din straturi mult mai profunde decât cele la care au acces culturile anuale, apoi restituie solului cea mai mare parte a acestor elemente atunci când îşi pierd frunzele. Culturile anuale profită de pe urma stratului arabil constituit de frunze şi crengile arborilor.

Arborii protejează:
a) mediul, avantajul principal în agricultură fiind conservarea solului.
b) culturile însoţitoare şi/sau animalele domestice.
Arborii produc:
a) îngrăşăminte verzi, furaje, lemn de foc;
b) recolte ale arborilor de cultură: fructe, fibre, lemn pentru tâmplărie.

Dacă culturile anuale domină în defavoarea arborilor, urmează degradarea terenurilor prin eroziune şi spălarea elementelor nutritive în urma ploilor violente.

Aplicaţii practice în agricultura forestieră

Sistemele de agricultură forestieră se pot clasifica în:
a) tradiţionale: grădinile de lângă casă, arborii din parc şi gardurile vii;
b) moderne: perdelele de arbori şi barierele din garduri vii;
c) recente: cultura în culoare şi perioadele de repaos verde ameliorate.

Ţarcuri vii

Există două tipuri de garduri vii:
a) arburi cu spini care servesc drept stâlpi pentru ţarcuri uniţi între ei cu rafie, sârmă ghimpată sau bambus;
b) garduri vii.

Atunci când un gard viu este plantat sau semănat, agricultorul doreşte ca gardul să crească repede, dar când atinge înălţimea dorită o creştere rapidă implică tunderea gardului de 3-4 ori pe an. Este nevoie deci de multă muncă, depusă atunci când în fermă sunt lucrări abundente.

O perdea de arbori împotriva vântului este în general un rând de arbori şi arbuşti de talie mare plantaţi perpendicular pe direcţia vântului dominant. O perdea-adăpost este constituită din cel puţin trei rânduri paralele de arbori şi arbuşti.

Parcuri arboricole (arbori dispersaţi)

Arborii din anumite câmpuri sunt foarte dispersaţi, şi permit folosirea terenului ca păşune sau pentru cultivare. Atunci când furajele sunt rare din cauza secetei, arborii constituie o sursă de furajare.

Cultura agroforestieră pe culoare

Este un sistem în care benzi de cultură anuală sun instalate între rândurile de arbori sau arbuşti, semănând cu garduri vii. Ca tehnologie, se situează undeva între repausurile verzi ameliorate, parcurile arboricole şi barierele de garduri vii.

Din păcate, sistemul nu a răspuns aşteptărilor şi este practicat de foarte puţini agricultori. Sistemul este recomandat pe terenuri în pantă.

Citeşte mai mult!

luni, 18 aprilie 2011

Laura van Schöll, Cum să gestionezi fertilitatea solului (note de lectură)

Prezenţa materiei organice în sol este esenţială pentru a-i menţine fertilitatea. Organismele din sol transformă materia proaspătă organică în humus. Acesta din urmă dă culoarea închisă a solului, permiţând reţinerea apei şi a substanţelor nutritive.

Spre deosebire de îngrăşămintele organice, îngrăşămintele chimice acţionează imediat asupra plantelor. Îngrăşămintele organice trebuie mai întâi să se descompună în substanţe nutritive înainte de a putea fi utilizate de către plante. Asta înseamnă că materia organică nu are efect decât pe termen lung, în timp ce îngrăşămintele chimice acţionează imediat, uneori şi în termen de câteva zile, asupra fertilităţii solului. Totuşi, îngrăşămintele chimice sunt epuizate după un sezon, în vreme ce materia organică continuă să amelioreze fertilitatea şi structura solului.


Partea I. Fertilitatea solului şi practicile agricole

Metodele pe care agricultorul le poate utiliza pentru îmbunătăţirea calităţii pedologice, fără să cheltuiască prea mult şi cu efect ecologic asigurat, sunt:
a) mulcirea;
b) aportul de îngrăşăminte verzi;
c) culturile asociate;
d) repausul verde;
e) agricultura forestieră.

Viteza de descompunere a materiei organice depinde de climat: dacă este cald şi umed, materia organică de descompune mai rapid decât dacă este rece sau uscat.

Arderea vegetaţiei pentru a pregăti terenul în vederea culturilor aduce un mare avantaj, pentru că terenul nu ma trebuie curăţat, iar cenuşa conţine numeroase substanţe nutritive ce pot fi folosite imediat. Totuşi, după câteva sezoane se constată efecte negative la nivelul substanţelor nutritive şi a fertilităţii solului. Mari cantităţi de azot şi de sulf sunt degajate în atmosferă, pierzându-se pentru totdeauna. Solul este lipsit de protecţie, şi riscă să fie acoperit cu o crustă, sau să sufere o eroziune hidrică şi eoliană.

În zonele umede şi subumede, unde plouă tot timpul anului, acoperirea vie a solului cu îngrăşăminte verzi este preferabilă mulcirii. În zonele cu regim pluviometric moderat, îngrăşămintele verzi intră în concurenţă pentru apă cu cultura principală.

În zonele subumede şi aride, sau chiar uscate, unde sezonul ploilor este scurt, eroziunea eoliană şi hidrică reprezintă un pericol serios. Mulcirea este soluţia cea mai eficace pentru aceste locuri.

Mulcirea reprezintă acoperirea solului cu materii organice: resturi vegetale, paie sau frunze, plastic sau chiar pietre mici.

Obiectivele mulcirii sunt:
a) ameliorarea infiltrării;
b) protecţia solului împotriva eroziunii hidrice şi eoliene şi a dezhidratării;
c) prevenirea temperaturilor prea ridicate ale solului;
d) creşterea nivelului de umiditate din sol.

Descompunerea paielor din mulci duce la creşterea de materie organică din sol.

Inconvenientele mulcirii:
a) anumite organisme beneficiază în aşa măsură de creşterea umidităţii solului încât proliferează sub stratul de paie;
b) utilizarea reziduurilor de plante duce la creşterea numărului de paraziţi.

Aportul de îngrăşăminte verzi constă în introducerea în sol de plante verzi nelemnificate. Dacă este vorba de leguminoase, unul din scopuri este fixare azotului atmosferic în sol.

Avantajele îngrăşămintelor verzi:
a) în cursul creşterii, se comportă ca un mulci viu;
b) absorb substanţe nutritive, împiedicând spălarea lor; odată incorporate în sol, eliberează aceste substanţe nutritive;
c) rădăcinile plantelor verzi au un efect pozitiv asupra solului.

Inconveniente:
a) investiţie de timp şi muncă care nu aduce un efect pozitiv imediat;
b) există o alternativă mult mai uşor de efectuat: cultura asociată.

Îngrăşămintele verzi sunt introduse în sol atunci când sunt verzi şi suculente.

Culturile asociate constituie o metodă care constă în cultivarea concomitentă a două culturi pe acelaşi teren. Combinându-se culturi cu tip de creştere diferită, se obţine o mai bună utilizare a luminii, apei şi a substanţelor nutritive.

Obiective:
a) creşterea imediată a producţiei, în comparaţie cu monocultura;
b) o mai bună acoperire a solului;
c) utilizarea optimă a luminii solare;
d) creştere mai eficace a rădăcinilor;
e) un supliment de azot;
f) repartizarea riscurilor recoltelor mediocre pe mai multe plante;
g) limitarea bolilor şi a paraziţilor.

Se asociază cerealele cu fasolea. Cerealele caută lumina şi se ridică, în timp ce fasolea acoperă solul, crescând bine şi la umbră.

Se întâmplă că o plantă produce substanţe care alungă insecte sau paraziţi care atacă altă plantă, sau atrage insectele care mănâncă organisme din sol sau insecte dăunătoare altei plante. Ex: se plantează cepe şi morcovi unul lângă celălalt.

Inconveniente:
a) culturile asociate nu se pot mecaniza;
b) densitatea plantelor crescând, este foarte greu de intervenit în caz de boli.

În timpul perioadei de repaus verde, se seamănă şi se stimulează specii care au calitate superioară celor care ar creşte spontan în această perioadă. Obiectivul este restabilirea rapidă a fertilităţii solului. Inconvenientul este că agricultorul investeşte bani şi timp în ceva ce nu-i aduce niciun venit financiar.

Metoda constă în a stimula sau a semăna specii care au caracteristicile următoare:
a) acoperire rapidă a solului;
b) producţie ridicată de biomasă;
c) fixare a azotului;
d) dezvoltarea unui sistem radicular întins şi profund;
e) fără riscul de a se răspândi în câmpurile vecine, sub formă de seminţe purtate de vânt;
f) uşor de introdus în sol.

Agricultura forestieră cuprinde toate formele de utilizare a pământului care constau în cultivarea de specii lemnoase (arbori sau arbuşti) în asociere cu alte plante sau animale.

Obiectivele cele mai importante sunt:
a) împiedicarea pierderii de substanţe nutritive;
b) furnizarea unei protecţii împotriva eroziunii eoliene şi hidrice;
c) furnizarea de mulci organic;
d) obţinerea de produse de valoare;
e) transformarea mediului într-unul mai potrivit pentru animale.

Arborii şi arbuştii au sisteme radiculare care au acces la substanţe nutritive şi apă fără să fie în concurenţă cu plantele care dispun doar de rădăcini superficiale.

Arborii şi arbuştii pot forma garduri vii.


Partea a II-a. Fertilitatea solului şi fertilizarea

Următoarele procese provoacă o pierdere de substanţe nutritive:
a) recolta;
b) evaporarea (mai ales azot);
c) scurgerea (mai ales azot);
d) fixarea (mai ales fosfor);
e) eroziunea (toate substanţele).

Există un aport de substanţe nutritive în procesele următoare:
a) descompunerea de materie organică;
b) fixarea azotului;
c) expunerea la intemperii;
d) aportul de îngrăşăminte chimice;
e) ploaia şi depunerile de material.

Ca şi bălegarul, compostul este un îngrăşământ ideal. Pentru a-l obţine, se acumulează materii organice (reziduuri de plante, paie, bălegar, deşeuri de bucătărie etc.), apoi microorganismele descompun materialul.

Compostajul este potrivit mai ales în regiunile mai uscate, în care reziduurile îngrăşămintelor verzi se descompun prea lent pe câmp.

Avantajele compostului:
a) distruge bolile şi paraziţii, precum şi seminţele buruienilor, care nu pot supravieţui din cauza temperaturii ridicate a grămezii de compost;
b) şoarecii şi şobolanii îşi pot face cuib sub mulci, însă nu şi sub compost;
c) anumite materiale au un raport C:N foarte ridicat, care riscă să imobilizeze azotul; după compostaj acest inconvenient este eliminat;
d) prin compostare, substanţele nutritive şi materia organică acţionează asupra terenului timp de mai multe sezoane.

Inconveniente:
a) cere multă muncă;
b) în anumite locuri, bălegarul s-ar putea să nu fie prea uşor de obţinut;
c) mirosul s-ar putea să fie dezagreabil.

Compostul trebuie să fie umed. Dacă e prea umed, va putrezi, în loc să se descompună. Dacă e prea uscat, bacteriile nu se vor putea dezvolta suficient. Un bun nivel de umiditate se obţine dacă se stropeşte suficient materialul înainte de compostare. Grămada de compost trebuie să fie la umbră, pentru a se împiedica uscarea.

Pentru a se ventila grămada de compost, materialele fine trebuie amestecate cu cele brute. Se practică găuri de ventilare şi se întoarce grămada în acelaşi scop.

Temperatura în grămada de compost trebuie să fie de 60-70 grade Celsius.

Bălegarul este compus din excremente de animale, în general amestecate cu paie şi frunze. Nu poate fi utilizat în stare proaspătă. În prima etapă de descompunere, anumite substanţe sunt eliberate şi riscă să frâneze dezvoltarea plantelor sau să ardă frunzele.

Solurile acide trebuie să primească un supliment de var, care va duce la creşterea pH-ului.


Partea a III-a. Cadru teoretic

Elementele necesare supravieţuirii plantelor se numesc plante nutritive. Substanţele nutritive de care planta are nevoie pentru a îndeplini un ciclu integral de creştere se numesc substanţe nutritive esenţiale. Acestea din urmă se împart în două grupe:
a) macroelemente;
b) oligoelemente.

Macroelementele sunt necesare în cantitate mare:
a) carbon;
b) hidrogen;
c) oxigen;
d) azot;
e) fosfor;
f) potasiu;
g) calciu;
h) sulf;
i) magneziu.

Oligoelementele sunt necesare în cantităţi mici:
a) fier;
b) magneziu;
c) bor;
d) zinc;
e) cupru;
f) molibden.

Azotul este foarte important în formarea proteinelor în plantă. Stimulează creşterea tulpinii şi a frunzelor.

Fosforul joacă un rol foarte important în respiraţie şi aport de energie.

Potasiul dă fermitate plantei, precum şi un important sistem radicular.

Sulful este necesar formării de compuşi organici, de vitamine şi ai altor compuşi ai plantei.

Calciul influenţează creşterea şi forţa plantelor.

Magneziumul este necesar pentru fotosinteză.

Particulele solide din sol se împart în patru grupe:
a) pietre;
b) nisip;
c) mâl;
d) argilă.

Particulele de argilă sunt cele mai mici din sol. Sunt în măsură să absoarbă substanţe nutritive şi să le reţină. Porii dintre particulele de argilă sunt foarte mici. Argila se dilată în contact cu umezeala. Este compactă, solidă şi foarte dură.

Talia şi caracteristicile mâlului sunt la jumătatea drumului dintre nisip şi argilă. Porii sunt mai mici decât cei ai nisipului, dar mai mari decât cei ai argilei. Absorb foarte puţine substanţe nutritive. Nu prezintă aderenţă.

Nisipul absoarbe extrem de puţine substanţe nutritive. Porii care separă firele de nisip sunt mari. Nu prezintă aderenţă.

Solul este constituit din diferite texturi, ale căror particole tind să formeze agregate. Este vorba de grupări în diferite proporţii de: nisip, mâl, argilă şi materie organică. Humusul serveşte drept liant în formarea agregatelor. Organismele solului joacă un rol important în formarea şi stabilitatea agregatelor, transformând concomitent materialul proaspăt în humus.

Două caracteristici permit determinarea disponibilităţii de azot în sol:
a) aciditatea (pH);
b) capacitatea de schimb cationic (CSC).

Solul extrem de acid poate fi comparat cu oţetul, în timp ce solul extrem de alcalin cu săpunul. Nivelul de aciditate este indicat de simbolul pH. Un sol acid are un pH mai mic de 6. Un sol alcalin are un pH mai mare de 7. Solul cu un pH cuprins între 6 şi 7 este neutru. Un pH de 4 sau 10 este extrem, cele mai multe soluri au pH 5-9.

Atunci când se face diagnosticarea solului, se iau în calcul câţiva factori:
a) textura şi structura solului;
b) prezenţa straturilor impermeabile;
c) nivelul materiei organice şi a vieţii în sol;
d) rezervele în substanţe nutritive;
e) nivelul de pH.

Citeşte mai mult!

sâmbătă, 16 aprilie 2011

De la fermă până la frigider

Imaginile din acest documentar, dacă veţi putea să le vedeţi până la capăt (eu n-am putut), n-au nimic în comun cu agricultura sustenabilă. În tipul de agricultură pe care îl promovăm pe acest blog, animalele beneficiază de condiţii rezonabile de viaţă, de soare, de vânt, de aer curat şi de mâncare biologică, curată. În acest documentar veţi vedea ultimele consecinţe ale gândirii de tip economic asupra vieţii celor care nu se pot apăra: găini, porci, vaci... Monstruos!


Citeşte mai mult!

Alungaţi insectele cu decoct de rubarbă

Se ştiu destul de puţin despre această plantă, pe care unii o consideră legumă, alţii fruct, însă care are cu certitudine aptitudini ornamentale deosebite. Pe deasupra, din frunze, care sunt toxice (putând provoca moartea), se poate prepara un insectifug 100% bio. Nu este un insecticid, pentru ca nu ucide, ci alunga insectele.

Reţetă:

Ne trebuie 500 grame de frunze de rubarbă. Conţinând acid formic, manipularea frunzelor va provoca lăcrimare. Frunzele se mărunţesc cu un foarfece de grădinărie. Acestea se macerează la rece într-o găleată de apă, timp de 24 de ore. După care se filtrează, se introduce într-un recipient care a conţinut lichid de spălat geamurile şi se pulverizează plantele invadate de insecte.



Chassez les insectes avec de la décoction de... de TerreNature
Citeşte mai mult!

S.J. van der Meulen, G. den Dikken, Creşterea raţelor (note de lectură)


Se cresc mai uşor şi sunt păsări mai economice decât găinile. Dacă petrec ziua în aer liber, îşi caută singure hrana, ca şi găinile.

Avantajele creşterii raţelor:
a) raţele rezistă mai bine decât găinile, cer mai puţină îngrijire şi rezistă mai bine la boli;
b) sunt mai mari ca găinile, furnizând mai multă carne; ouăle sunt mai mari decât cele ale găinilor;
c) găinile primesc un complement alimentar format din grâu şi porumb; raţele consumă mai mult furaj verde şi mai multe insecte; raţele mănâncă şi melci (limacşi).

Inconveniente:
a) carnea raţelor nu are acelaşi gust ca şi cea a găinilor; s-ar putea să fie mai greu de vândut din această cauză;
b) carnea găinilor este albă, în timp ce aceea a raţelor este preponderent roşie, şi mai grasă;
c) anumite rase de raţe au nevoie de apă pentru a da rezultate bune.

Pentru a evita ca raţele să-şi ia zborul, trebuie să li se taie vârfurile aripilor.

Raţele mute (leşeşti) sunt bune pentru carne, şi dau o carcasă slabă. Sunt o specie diferită decât raţele obişnuite, iar atunci când sunt încrucişate cu acestea din urmă dau un hibrid steril, bun pentru producţia de ficat gras.

Pentru a produce ouă fertile, un răţoi trebuie repartizat la 4-8 raţe.

O singură raţă cloceşte aproximativ 12 ouă concomitent. O raţă mută cam 12-15 ouă. Găina pusă să clocească ouă de raţă duce 8-11 ouă.

O măsura profilactică bună împotriva bolilor la raţe este amestecarea unor fire de usturoi în mâncarea acestora.

Ouăle de raţa se curăţă cu o cârpă uscată, cu o perie, sau cu apă caldă. Ouăle destinate clocirii nu se curăţă cu apă.

Incubaţia durează 25-28 zile. Raţele mute clocesc 35 de zile.

Raţele nu se ouă decât dimineaţa.

Peştii care se cresc cel mai bine într-un iaz frecventat de raţe sunt crapii şi somnii. Încărcătura maximă de raţe pe un ochi de apă de 100 mp este de 35 de exemplare. Atunci când creşterea peştilor este integrată celei a raţelor, se pot obţine 30-55 kg peşte pentru 100 mp de apă.

Citeşte mai mult!

duminică, 10 aprilie 2011

Gheorghe Emil Bandici, Ecoagricultura, partea a III-a, (note de lectură)

Capitolul VIII. Agroecosistemul viticol. Viticultura în contextul agriculturii biologice

8.1. Solul în viticultura ecologică


Plantaţia viticolă ocupă terenul circa 30 de ani.

8.1.1. Structura solului

Solurile bine structurate înmagazinează multă apă, aer, căldură şi elemente nutritive, asigurând viţei de vie dintre cele mai bune condiţii creşterii şi fructificării. Înierbarea intervalurilor între rândurile de viţă de vie îmbunătăţeşte structura solului şi favorizează înmulţirea microorganismelor. Mulcirea solului contribuie la formarea şi menţinerea unui sol curat.

8.1.2. Biologia solului

Întreţinerea solului prin înierbare permanentă sporeşte conţinutul de materie organică şi sunt îmbunătăţite proprietăţile fizice ale solului, fapt ce favorizează intensificarea activităţii lor biologice.

8.1.3. Conţinutul în humus

Sursele de materie organică pot fi proprii plantaţiei (frunze, buruieni, vârfuri de lăstari, coarde tocate), dar şi adăugate de om (gunoi de grajd, îngrăşăminte verzi, composturi, diferite materiale folosite ca mulci).

Sărăcia în humus a solurilor din diferite podgorii nu este considerată un defect prea mare, deoarece plantaţiile viticole de pe solurile humifere dau vinuri mediocre.

8.1.4. Problemele nitriţilor în viticultura biologică

Ca urmare a folosirii pe scară largă a îngrăşămintelor chimice cu azot, contaminarea apelor freatice cu nitraţi a sporit în ultimele decenii. Se recomandă următoarele măsuri pentru reducerea poluării cu nitraţi:
a) asigurarea unui covor vegetal pe timpul iernii (îngrăşăminte verzi, înierbare);
b) administrarea cu precădere a gunoiului de grajd, a composturilor, ţinând seama de restituţiile organice ale plantaţiei.

8.1.5. Eroziunea solurilor în viticultura biologică

Dat fiind faptul că viţa de vie ocupă în mare parte terenurile în pantă supuse fenomenului de eroziune a solului, se produc fenomenele de infiltraţie şi scurgere a apei.

Vegetaţia acţionează în prevenirea eroziunii solului. Terasele fac ca eroziunea să devină practic neglijabilă. Mulcirea solului cu paie sau cu composturi forestiere reduce considerabil eroziunea.

8.1.6. Umiditatea solului

În condiţiile înierbării terenului şi a păstrării ca mulci a masei vegetale rezultate, s-a constatat o pierdere mai redusă a apei în profunzime şi o evapotranspiraţie mai intensă.

8.2. Întreţinerea solului în viticultura biologică

Lucrările solului sunt cele care perturbă cel mai puţin activitatea microbiană a solului şi asigură menţinerea structurii acestuia.

Înierbarea determină, în general, o îmbunătăţire a calităţii strugurilor, prin acumularea unor cantităţi sporite de zaharuri în boabe, ca urmare a diminuării, într-o anumită măsură, a vigorii butucilor şi a producţiei de struguri.

8.3. Fertilizarea plantaţiilor viticole

Se folosesc, în principal, îngrăşăminte organice provenite din fermă.

După defrişarea unei plantaţii de viţă-de-vie se recomandă o pauză de 10 ani până la înfiinţarea uneia noi.

8.3.1. Fertilizarea cu îngrăşăminte organice

Materia organică provine din încorporarea de reziduuri ale plantelor: fruze, vârfuri de lăstari, coarde tocate etc. Humificarea este accelerată dacă se adaugă solului azot organic provenit din gunoi de grajd, composturi, îngrăşăminte verzi, etc.

Cel mai răspândit îngrăşământ organic folosit în viticultură este gunoiul de grajd.

Tescovina necompostată are un efect de acifiere a solului.

Coardele tocate asigură un aport de humus durabil, împiedică eroziunea solului, asigurând un drenaj intern mai bun al apei, evitând scurgerile de suprafaţă. În acelaşi timp, sunt reduse pierderile de apă prin evaporaţie şi este favorizată creşterea rădăcinilor. Incorporate în sol, au efect ierbicid.


Capitolul IX. Factorii cosmici care influeanţează creşterea şi productivitatea plantelor

9.1. Generalităţi


Pe primul plan stă energia luminoasă produsă de Soare.

Luna influenţează în mod esenţial viaţa de pe Terra. Lumina Lunii este fundamentală ciclului vieţii.

9.2. Utilizarea efectelor cosmice

Se recomandă amplasarea culturilor pe un plan perpendicular razelor Lunii (expoziţie ideală), chiar dacă aceasta oferă o expoziţie mediocră faţă de soare.

Cele mai sensibile la influenţele lunare şi astrale sunt plantele legumicole.

Semănatul celor mai multor specii sub adăposturi trebuie să se facă între primul pătrar şi luna plină (cât mai aproape de luna plină în cazul ridichilor şi castraveţilor).

În sere sau răsadniţe, rândurile de tomate trebuie plantate cu 3 zile înainte de luna plină, dublându-le astfel vitalitatea şi productivitatea). Plantarea tomatelor timpurii în câmp se recomandă la sfârşit de lună ascendentă, iar copilitul plantelor se va face la început şi la sfârşit de lună descendentă.

Este bine să se ude la căderea nopţii, regulă generală pentru orice legume.

Cireşii nu leagă bine fructele decât pe lună plină.

Reuşita maximă se obţine dacă arborii sau arbuştii sunt transplantaţi, tăiaţi sau altoiţi la începutul Lunii ascendente.

Citeşte mai mult!

Grădina Emiliei Hazelip

Un curs formidabil de permacultură (pentru cei care au o înţelegere adecvată a limbii franceze), ţinut de Emilia Hazelip, care a adaptat metodele lui Masanobu Fukuoka la climatul continental al Europei Occidentale.


Le jardin d'Emilia Hazelip (1 sur 2) de la-graine-indocile


Le jardin d'Emilia Hazelip (2 sur 2) de la-graine-indocile
Citeşte mai mult!

Bill Mollison – Grădinarul global

"Am în spate tradiţia unei familii de cinci generaţii de fermieri, care au avut grijă de sol timp de 200 de ani. Dar în timpul perioadei dintre 1950 şi 1990 cele mai multe dintre aceste soluri au fost distruse. În 1951 am văzut prima drujbă, în 1953 am văzut sosind tractoarele moderne, în 1954 cei ami mulţi dintre fermieri puneau fosfaţi peste toate ogoarele lor. Nu mai era nevoie să ne pese de sol de acuma, noi eram stăpânii fertilităţii lui. În consecinţă, în anii '50 s-a declarat război solului, se utiliza acelaşi echipament care ar fi fost folosit într-un război: maşini grele, tractoare, biocide, gaze toxice..." (Bill Molison)








Citeşte mai mult!

sâmbătă, 9 aprilie 2011

Recuperaţi apa de ploaie ! Este dulce şi gratuită !

Câteva sisteme pentru recuperat apa de ploaie care cade pe acoperiş. Este o apă fără clor şi fără calcar, numai bună de folosit pentru udat în grădină, sau pentru preparat extractul (purinul) de urzici.

În partea finală a documentarului apare un mic bazin care se umple cu apă de ploaie şi deversează când este prea plin. Excelent pentru păsări sălbatice şi insecte, care vin şi găsesc apă atunci când bălţile naturale s-au uscat. De folosit şi ca oglindă naturală când vrei să te bărbiereşti dimineaţa, în ciripit de păsărele :-)


Récupérez l’eau de pluie! Elle est douce et... de TerreNature
Citeşte mai mult!

Războiul urzicii şi reţeta purinului de urzici a lui Raymonde

Folosit de câteva sute de ani, distribuit pe o piaţă paralelă, neîncadrată de nicio regulă juridică, purinul de urzică este cel mai bun, cel mai natural, cel mai eficace dintre fertilizanţi, care alungă dăunătorii, îmbogăţeşte compoziţia solului şi stimulează imunitatea plantelor la rădăcina cărora este turnat.

În Franţa, Legea orientării agricole, din 5 ianuarie 2006, al cărei obiectiv este interzicerea promovării şi a vânzării produselor fitofarmaceutice care nu beneficiază de autorizare, îşi propune nici mai mult nici mai puţin decât să controleze sau să elimine toate preparatele empirice elaborate de generaţii şi generaţii de grădinari. Vedeta este purinul de urzică.

Legea interzice nu doar comercializarea, ci şi transmiterea cunoştinţelor legate de produsele biologice neomologate. Altfel spus, daca scrii un articol despre ceaiul de muşeţel, produs neautorizat, eşti pasibil de doi ani de închisoare şi o amendă suculentă. Urzica a devenit emblema luptei pentru conservarea memoriei agricole.

Un vânt de rebeliune se ridică din grădinile Franţei. În frunte cu Alain Baraton, grădinar-şef al Palatului Versailles, care remarcă plin de bun simţ: "Acum pot vorbi despre toate otrăvurile numite fungicide, pesticide, insecticide, care nu pot fi manipulate decât cu mască de gaze, cu mănuşi, care trebuie ferite de copii, şi ale căror recipiente nu pot fi aruncate la pubelă, pentru că poluează atmosfera, ci trebuie reciclate. Însă devin infractor dacă suflu o frază despre efectele purinului de urzică."

Documentarul (aka tante Raymonde) ne oferă şi reţeta (de profitat până nu devine infracţiune şi în România):

1 kg de urzici proaspete pentru 10 kg de apă

- Umpleţi un recipient (de exemplu o pubelă de plastic) cu urzici, fără să tasaţi prea mult.
- Acoperiţi urzicile cu apă.
- Utilizaţi apă de preferinţă fără calcar (15-25 grade Celsius).
- Amestecaţi regulat, la fiecare 48 de ore.
- Examinaţi spuma care se ridică, semn că are loc procesul de macerare.
- După 8-15 zile spuma dispare, făcând loc unor bule.
- Se filtrează rapid.
- Se utilizează purinul de urzici diluat (5-20%), sau se pune în bidoane închise ermetic.
- Se poate păstra în beci timp de câţiva ani.

P.S. Până nu demult mi se păreau năzdrăvănii cele ce auzeam despre interzicerea plantelor medicinale. Acum ştiu că se poate.



La guerre de l'Ortie et la recette de Raymonde de la-graine-indocile

Citeşte mai mult!

vineri, 8 aprilie 2011

Cum să recuperezi arbori tineri din natură

Un sâmbure aruncat cu neglijenţă duce la apariţia unui copăcel, nu mai mare de-o şchioapă. Sistemul “Grădiniţa şcolarilor” ne explică cum să-i prelevăm pentru a-i replanta în deplină siguranţă:

a) 2 peturi de 4-5 kg vor servi de locuinţă temporară;
b) micul arbore este “cules” cu pământ cu tot şi replantat în sistemul de ghivece ingenios creat ;
c) udarea se face din abundenţă;
d) se adăposteşte la umbră timp de 3 săptămâni ;
e) se replantează.



COMMENT RECUPERER DE JEUNES ARBUSTES DANS LA... de moringa61
Citeşte mai mult!

joi, 7 aprilie 2011

Transformaţi deşeurile din lemn în mulci

Christophe Leuthold ne învaţă cum să folosim deşeurile provenite din curăţarea grădinii în strat protector (mulci) pentru plantele din strat. Avantajele sunt multiple: eliminarea buruienilor prin metode pasive, îngrăşarea permanentă şi biologică a culturii, eliminarea lucrărilor violente asupra solului (arătură, prăşit manual).


Imitez le jardinier "Transformez vos déchets de... de TerreNature
Citeşte mai mult!

Cum să primeşti păsările sălbatice în grădină

O emisiune foarte interesantă despre modalităţile practice prin care se poate atrage prezenţa păsărilor cerului în proximitatea noastră, prin oferirea hrană şi cuiburi. Informaţii despre ce mănâncă şi cum trebuie oferite seminţele şi resturile animale. Modele de cuiburi şi amplasarea acestora.


Accueillir les oiseaux du jardin1 de tetranychus


Accueillir les oiseaux du jardin2 de tetranychus
Citeşte mai mult!