joi, 26 ianuarie 2012

Will Hooker, Introducere în permacultură (cursul 8)

Cursul 8 poate fi downloadat de aici.
Tema cursului este înființarea unei grădini.


Componentele necesare ale unei grădini sunt: soarele, apa, solul. Tot ce trebuie să facă un grădinar e să știe cum să le gestioneze.

Plantele care produc hrană au nevoie de minim 6 ore de expunere la soare zilnic. Ideal este între 9-10 ore.

Discuție despre Solar Pathfinder – instrument de identificare a gradului de expunere la lumină - zilnică, lunară și anuală - a unei așezări. O descriere mai detaliată a modului de funcționare a acestui instrument poate fi urmărită aici.

Sursele de apă ale grădinii: apa din rețeaua de canalizare, colectarea în butoaie și cisterne, iazuri, apa menajeră.

Modalități de păstare a apei în gospodărie:
- utilizarea mulciului
- udarea plantelor dimineața și seara (nu la prânz, când din cauza razelor puternice putem provoca arsuri plantelor și evaporarea e mult mai rapidă)
- construirea de șanțuri pentru colectarea surplusului de apă
- folosirea straturilor joase în locul răzoarelor înalte

Solul

Este necesară o analiză a solului pentru a afla: pH-ul solului, proporția de azot, fosfor, potasiu și materie organică. De asemenea, e necesar să vedem felul în care apa este drenată, dacă solul este preponderent nisipos sau argilos și dacă prezintă hardpan (strat subteran de oxid de fier și alți coloizi, impermeabil, prin care nu pot trece rădăcinile plantelor).

De asemenea, este necesară o analiză a orizonturilor solului.

Caracteristicile humusului:
- complexitate chimică deosebită
- rezistența la descompunere
- sarcină negativă
- culoare închisă.

Ceea ce ne dorim este ca stratul humus să fie cât mai gros – prin adăugarea de materiale organice.

Una dintre modalitățile prin care putem îmbogăți stratul humic este prin compost.

Ceea ce urmărim în producerea de compost este un raport de 12:1 între materia brună (carbon) și materia verde (azot).

În două săptămâni din momentul culegerii, majoritatea plantelor pierde circa 60% din substanțele nutritive. De aceea, este extrem de important consumul hranei locale.

Nu trebuie să folosim lemn tratat sub presiune în grămada de compost.

Într-o gospodărie de mici dimensiuni, Hooker obține 1-1,5 yarzi (0,9-1,3 metri) cubi de compost / an.

Putem folosi grămezi de compost pentru intervale diferite de timp, în funcție de timpul de descompunere.

O tehnică recomandată de Hooker este următoarea: se sapă o groapă de 15-20 cm, la baza ei se pun coceni de porumb sau tulpini de floarea soarelui, pentru aerisire. Se aplică straturi succesive de bălegar de cal și paie, udând fiecare strat. Se fixează câteva țevi în plan vertical, în grămadă, în care se pune „activator biodinamic” (diverse plante). După șase luni, rezultatele sunt uluitoare.

Lectură recomandată: John Jeavons - How to Grow More Vegetables and Fruits (and Fruits, Nuts, Berries, Grains, and Other Crops) Than You Ever Thought Possible on Less Land Than You Can Imagine.

Tehnica sapei duble

Tehnica sapei duble este o tehnică de ameliorare a solului folosind săparea și fărâmițarea succesive, pe două niveluri de adâncime. (O schemă a tehnicii poate fi văzută aici.)

Avem nevoie de un hârleț și o furcă.

Secretul este să nu întorci solul, pentru ca straturile nefertile să nu ajungă să suprafață.

Prin acest procedeu, se formează pori mari de aer – care permit apei și substanțelor hrănitoare să circule și pori mici de aer – care vor depozita apa, la care rădăcinile vor avea acces permanent.

Grădina lasagna

Tehnica lui Hooker pentru grădina lasagna este următoarea : nu se sapă, la bază, doar se tunde iarba de dedesubt și se udă bine, apoi se adaugă ziare și cartoane (care împiedică lumina să pătrundă). Se adaugă compost și paie. Dacă avem la dispoziție bălegar de cal, îl aplicăm chiar peste carton.

Hooker fixează pe această suprafață o leasă cu ajutorul căreia cultivă roșii.

Hooker evită să pună în grădina lasagna frunze provenite din gospodării cu gazon gol (neînsoțit de alte plante) deoarece este foarte posibil ca acestea să fie îmbibate cu chimicale.

Gazonul este plictisitor.

Există un semn de întrebare în privința substanțelor cu care ziarele sunt înălbite. Cartoanele sunt însă un material sigur.

Policulturi

Este importantă cunoașterea plantelor companion – ex. salata verde cu ceapa și morcovii, plantându-le la mică distanță, dar evitând ca plantele să se lupte pentru a obține substanțe nutritive și lumină solară. De asemenea, usturoiul are o bună influență asupra verzei, îndepărtându-i dăunătorii.

Breslele de plante

ex. Porumb, fasole și dovleac

În proiectarea breslelor, trebuie să ținem cont de înălțimea plantelor și de cantitatea de lumină de care acestea au nevoie.

Ex. Ardei gras, busuioc, roșii ; varză de Bruxelles, păstrârnac, spanac, țelină; ridichi, salată verde, ardei gras.
Breslele se stabilesc pe baza unor anumite funcții:
- plante care îndepărtează insectele;
- plante care îmbogățesc solul;
- plante care produc mulci;
- plante-barieră;
- plante care acumulează nutrienți;

Lectură recomandată pentru acest aspect – Toby Hemenway - Gaia’s Garden

Resurse internet recomandate:

Growing Small Farms Website
Carolina Farm Stewardship Association Pittsboro, NC
Useful plant nursery

Edible landscaping online


Volum recomandat:

Dave Jacke, Eric Toensmeier - Edible Forest Gardens

Citeşte mai mult!

joi, 19 ianuarie 2012

Sir Albert Howard, Un testament agricol (note de lectură)


Lucrarea lui Howard este bazată pe premisa că practicile agricole corecte sunt bazate pe observaţia şi utilizarea proceselor naturale. Este concomitent o critică a civilizaţiilor, judecându-le nu pornind de la artefactele şi victoriile lor, ci de la răspunsul acordat îndatoririi sacre de a transmite intactă moştenirea fertilităţii solului.

Capitolul 1. Introducere

Menţinerea fertilităţii solului este prima condiţie a oricărui sistem permanent de agricultură. În procesul obişnuit al producţiei de recolte fertilitatea este în mod constant pierdută. De aceea restaurarea ei continuă prin intermediul îngrăşămintelor animale şi a managementului solului este imperativă.

Există patru mari sisteme agricole:
a) metodele Naturii (aşa cum pot fi observate în pădure, pajişte şi ocean);
b) agricultura naţiunilor dispărute;
c) practicile Orientului care n-au fost afectate de ştiinţa occidentală ;
d) metodele în vogă în Europa şi America de Nord în ultima sută de ani.

Metodele Naturii de gestiune a solului

Culturile mixte şi speciile de animale diferite sunt regula – niciodată natura nu încearcă să creeze o monocultură.

Solul este întotdeauna protejat de acţiunea directă a soarelui, ploii şi vântului. Nimic nu se pierde. Îndeosebi apa de ploaie este conservată cu grijă: o mare porţiune este reţinută de suprafaţa solului, în vreme ce excesul este transferat spre subsol, pânze de apă freatică şi râuri. Rareori se formează şuvoaie la suprafaţa solului, iar atunci când acestea există, vorbim despre apă curată, pentru că particulele de sol nu se deplasează. Rareori şi foarte puţin apare seceta în pădure.

Pădurea îşi produce propriul îngrăşământ. Vegetalele şi dejecţiile animalelor sunt convertite în humus. Mineralele necesare copacilor şi restului vegetaţiei sunt obţinute din subsol.

Fermajul Naturii, aşa cum putem vedea în pădure, este caracterizat de două lucruri:
a) o circulaţie constantă a materiei minerale absorbită de copaci;
b) o adăugare constantă a materiei minerale noi din vastele rezerve ale subsolului.

De aceea în natură nu există deficienţe de minerale de vreun fel. Nu există nici diviziune între organic şi anorganic: humusul furnizează materia organică, solul materia minerală. Solul deţine întotdeauna mari rezerve de fertilitate. Atunci când se defrişează o pădure, mai bine de zece ani pot fi obţinute recolte bogate fără să se adauge îngrăşăminte.

Natura nu foloseşte insecticide otrăvitoare pentru a controla insectele şi fungii. Nu există vreun echivalent al vaccinurilor sau al serurilor pentru a proteja animalele. Desigur, există boli în natură, dar nu ating proporţii îngrijorătoare. Atunci când există paraziţi, plantele şi animalele se descurcă cu ei.

Niciodată Mama Natură nu face agricultură fără zootehnie. Întotdeauna foloseşte culturi mixte, formate din mai multe plante. Păstrează solul şi evită eroziunea. Deşeurile sunt convertite în humus, astfel încât nu se risipeşte nimic. Creşterea şi regenerarea se echilibrează reciproc, formând rezerve de fertilitate. Apa de ploaie este stocată.

Agricultura naţiunilor dispărute

Cunoaştem realizările inginereşti ale civilizaţiilor peruane care au terasat pantele munţilor, cultivând plante la mare altitudine. De la Roma antică ne-au rămas scrieri agricole foarte dense şi foarte detaliate.

Imperiul Roman s-a prăbuşit pentru că nu a putut să realizeze principiul fundamental că menţinerea fertilităţii solului împreună cu solicitările legitime ale populaţiei rurale nu ar trebui niciodată să intre în conflict cu operaţiunile capitaliste. Cea mai importantă posesie a unei ţări este proprietatea ei. Dacă aceasta este menţinută în sănătate şi vigoare, toate celelalte vin după. Dacă intră în declin, nimic, nici chiar cei mai bogaţi oameni nu pot salva oamenii de la ruina inevitabilă.

Practicile Orientului

Agricultura din Asia este una a permanenţei. De secole se conservă aceleaşi tehnici. [De notat că această lucrare a fost scrisă înaintea Revoluţiei Verzi, care a implementat în India tehnici occidentale bazate pe mecanizare şi chimizare.] Producţiile sunt constante şi nu există pierderi în fertilitatea solului.

Culturile mixte sunt regula. Meiul, grâul, orzul, porumbul, sunt cultivate împreună cu o specie care de regulă se coace mai târziu decât cerealele. Mazărea porumbeilor (Cajanus indicus) este cultivată cu meiul şi cu porumbul. Atunci când două plante diferite cresc împreună, recolta este mai bună decât în monocultură.

Există un echilibru între culturi şi animale. Practic, nu există agricultură fără zootehnie, pentru că boii fac lucrările agricole iar laptele provine în special de la bivoliţe. Urina şi bălegarul animelelor sunt folosite ca îngrăşământ. Excrementele omeneşti sunt şi ele compostate sau administrate direct pe ogoare.

Plantele leguminoase fixatoare de azot există demult. Abia după o lungă controversă, la sfârşitul secolului XIX, ştiinţa occidentală a admis importanţa lor excepţională în îmbogăţirea solului. Estul de foloseşte de mii de ani. Cultivarea în general este superficială, folosindu-se un plug de lemn, care nu răstoarnă brazda. De departe, orezul este cereala cea mai cultivată în Asia.

Metodele agricole ale Occidentului

Câmpurile Vestului vor să satisfacă trei necesităţi:
a) foamea locală a populaţiei rurale şi a animalelor ei;
b) foamea populaţiei crescânde din ariile urbane;
c) foamea maşinilor care solicită în mod constant materii prime.

Proprietăţile tind să fie din ce în ce mai mari. Monocultura este regula. În SUA nici rotaţia culturilor nu se face (anual se cultivă aceleaşi cereale, fără schimbarea speciilor). Maşinile înlocuiesc animalele. Motoarele devin regula peste tot. Fireşte, motoarele nu produc urină şi bălegar, şi nu contribuie cu nimic la fertilitatea solului. De aceea se folosesc îngrăşăminte sintetice.

Bolile sunt în creştere. Straturile de humus se epuizează. Procesele de conservare a hranei (congelare, utilizarea dioxidului de carbon, uscare etc.) sunt foarte dezvoltate, pentru că produse precum carnea, laptele, legumele şi fructele călătoresc mult de la sol până în stomac. Fertilitatea solului este în scădere abruptă, fiind înlocuit cu eroziunea solului.

Capitolul 2. Natura fertilităţii solului

În loc să spargem subiectul fertilităţii solului în fragmente şi să studiem agricultura ca pe un puzzle prin metodele analitice ale ştiinţei, potrivite doar pentru a descoperi fapte noi, trebuie să adoptăm demersul sintetic şi să ne uităm la roata vieţii ca la un subiect unic şi nu ca la o aglutinare de lucruri lipsite de legături între ele.

Roata vieţii este formată din două procese: creştere şi descreştere.

Creşterea: solul dă recoltele, acestea constituie hrana animalelor, iar recoltele şi animalele constituie hrana omului. Energia necesară creşterii vine de la soare. Fără soare şi fără clorofila frunzelor nimic din ceea ce avem şi ceea ce facem n-ar exista. Humusul este materia primă esenţială pentru sol.

Asociaţiile mycorizale (dintre rădăcinile plantelor şi microorganismele din sol) sunt hotărâtoare pentru prosperarea plantelor. Aceste relaţii funcţionează foarte bine într-un sol încărcat cu humus.

Singurul sistem agricol care a trecut testul timpului este cel din Orient. Primul principiul al agriculturii de succes este balanţa corectă dintre creştere şi descreştere. Acolo unde există un dezechilibru, rezervele solului se diminuează, producţia încetează să fie o agricultură corectă, devenind ceva foarte diferit. Fermierul se transformă în bandit.

Un sol fertil este un sol bogat în humus şi în care procesele de creştere au loc rapid, uşor şi eficient. Trăsăturile acestui tip de sol sunt: calitate, abundenţă şi rezistenţă la îmbolnăviri. Fertilitatea solului constă în cantitatea şi calitatea humusului din el.

Waksman defineşte humusul ca fiind: “un agregat complex de substanţe amorfe colorate de la maro până la negru, care-şi au originea în descompunerea reziduurilor plantelor şi animalelor de către microorganisme, în condiţii aerobe şi anaerobe, de regulă în soluri, composturi, turbării şi bazine acvatice. Din punct de vedere chimic, humusul constă în numeroşi constituienţi ai materialului vegetal original rezistenţi la descompunere, din substanţe în curs de descompunere, din complexuri rezultând din descompunere atât prin procese de hidroliză cât şi oxidare sau reducere, precum şi din diverşi compuşi sintetizaţi de microorganisme. Humusul este un corp natural, o entitate compusă, la fel ca şi plantele, animalele şi microbii. Este chiar mai complex din punct de vedere chimic, date fiind toate materiile care contribuie la formarea sa. Humusul posedă un anume specific fizic, chimic, şi proprietăţi biologice care îl fac diferit de alte corpuri naturale organice. Humusul însuşi sau prin interacţiune cu anumiţi compuşi anorganici ai solului, formează un sistem coloidal complex, ai cărui constituienţi diferiţi aderă împreună datorită forţelor de suprafaţă. Acest sistem este adaptabil la condiţiile schimbătoare de reacţie, umezeală şi acţiune a electroliţilor.”

Humusul depinde de circumstanţe, nu este acelaşi peste tot. Este dinamic, nu static. Spre deosebire de substanţe chimice precum sulfatul de amoniu, care poate fi analizat şi evaluat conform compoziţiei sale chimice, humusul este un vast complex organic care implică elemente foarte active: microorganismele.

Proprietăţile humusului sunt:
a) culoare de la maro închis până la negru;
b) este practic insolubil în apă;
c) conţine mai mult carbon decât plantele (până la 55-58%) ;
d) conţine cantităţi considerabile de azot (3-6%) ;
e) proporţia carbon-azot este de regulă de 10 :1 ;
f) este în situaţie dinamică ;
g) este sursă de energie pentru dezvoltarea micro-organismelor;
h) are o mare capacitate de a absorbi apa;
i) are rolul de a menţine coeziunea celorlalte particule ale solului.

Calitatea humusului interacţionează cu starea generală a plantei, cu sănătatea ei, precum şi cu calitatea recoltei. Animalele au nevoie de mai puţină mâncare dacă aceasta provine din sol fertil.

Capitolul 3. Refacerea fertilităţii

Cu fertilitatea solului s-a acţionat în timp în două feluri: ori se păstrează (cazul Orientului), ori se caută constant noi terenuri care să fie exploatate până la epuizare apoi abandonate. Multe triburi sălbatice ard pădurea, cultivă solul până când humusul nu mai dă randament, apoi abandonează terenul în vederea reîmpăduririi.

Este foarte uşor de distrus echilibrul agriculturii. Odată ce cererea pentru hrană şi materii prime creşte iar pentru produsele solului se obţin preţuri bune, presiunea asupra fertilităţii solului devine intensă. Tentaţia de a transforma această fertilitate în bani devine irezistibilă. Agricultura occidentală a devenit subiectul acestei tentaţii în urma dezvoltării rapide care a urmat invenţiei motorului cu aburi, a motorului cu combustie internă, a motoarelor electrice, şi a îmbunătăţirilor în comunicaţii şi transporturi. Fabrică după fabrică au apărut, a urmat creşterea cererii pentru mână de lucru, populaţia urbană a crescut. Toate acestea au furnizat pieţe noi pentru hrană şi materii prime. Acestea au fost aprovizionate fie transformând fertilitatea din întreaga lume în bani, fie substituind-o prin intermediul îngrăşămintelor sintetice, fie prin ambele metode concomitent. Rezultatul final a fost destabilizarea agriculturii.

Aproximativ jumătate din fiecare cultură (rădăcinile) rămâne pe teren în momentul recoltării, constituind o sursă de humus. Îngrăşămintele verzi sunt o importantă sursă de humus în Occident. Deşeurile de la animale (în special cele de abator) sunt foarte căutate în Europa şi mult prea scumpe faţă de adevărata lor valoare. Algele sunt prea puţin folosite pentru compostare, în raport cu ceea ce pot oferi. Excrementele omeneşti şi urina sunt aproape complet pierdute pentru pământ. Se poate concluziona că în Occident s-a format o adevărată prăpastie între humusul utilizat pentru realizarea de recolte şi îngrăşămintele naturale. Această prăpastie a fost umplută cu îngrăşăminte chimice. Acestea sunt bazate pe o concepţie complet greşită în privinţa nutriţiei plantelor, superficială şi fundamental falsă. Neţinând cont de viaţa din sol, conduc inevitabil la nutriţie artificială, mâncare artificială, animale artificiale şi în cele din urmă la oameni artificiali.

Facilitatea cu care pot fi obţinute recoltele cu ajutorul chimicalelor a făcut ca utilizarea corectă a îngrăşămintelor să fie cu mult mai dificilă. Dacă există un substitut ieftin al humusului, de ce să nu fie utilizat? Răspunsul comportă două paliere. Întâi, chimicalele nu pot fi niciodată un substitut al humusului, pentru că Natura a menit ca solul să fie viu, iar asocierile micorizale (între plante şi microorganisme) să fie o legătură esenţială în nutriţia plantei. În al doilea rând, utilizarea unui asemenea substitut nu poate fi ieftină, pentru că fertilitatea solului – unul dintre cele mai importante bunuri ale oricărei ţări – este pierdută. Pentru că plantele artificiale, animalele artificiale şi oamenii artificiali sunt nesănătoşi şi pot fi protejaţi de paraziţi numai prin intermediul spray-urilor otrăvitoare, vaccinurilor şi serum-uri şi un sistem scump de medicamente patentate, doctori specializaţi, spitaluri ş.a.m.d. Atunci când costurile implicate de recolte sunt adiţionate la cele ale diferitelor servicii sociale care sunt necesare pentru a repara consecinţele unei agriculturi deteriorate, şi când înţelegem că cea mai mare posesie a unei ţări este o populaţie sănătoasă, ideea că îngrăşămintele artificiale ar fi ieftine dispare fără urmă. În anii care vor veni, îngrăşămintele chimice vor fi considerate drept una dintre cele mai mari nebunii ale epocii industriale. Ideile economiştilor acestei perioade vor fi respinse ca lipsite de fundament.

Capitolul 4. Procedura Indore

Această procedură a fost creată de către Institutul Plant Industry din Indore, India Centrală, între anii 1924-1931.

Separarea cercetării agricole în compartimente ca: soiuri de plante, micologie, entomologie, ş.a. este o eroare la care trebuie renunţat. Planta trebuie studiată în relaţie cu solul pe de o parte, şi cu practicile agricole ale locului pe de altă parte.

Materialele necesare pentru compostare

a) Deşeuri vegetale: paie, pleavă, fân deteriorat, buruieni, alge, vrejuri de cartofi, reziduuri de grădină şi din seră, frunze uscate, rumeguş.
b) Reziduuri de origine animală: urina şi bălegarul animalelor, găinaţul păsărilor de curte, deşeuri de bucătărie (inclusiv oase).
c) Baze pentru a neutraliza aciditatea excesivă (piatră de var, cenuşă).
d) Apă şi aer. Ideal ar fi ca masa compostabilă să fie îmbibată cu apă ca un burete. Cel mai bine este de utilizat apa de ploaie, care este saturată cu oxigen.

Întotdeauna reziduurile de origine animală s-au dovedit mai eficiente în realizarea unui compost valoros decât activatorii chimici pentru compost.

Pentru realizarea compostului se folosesc două metode: groapa şi grămada. În climatul foarte uscat, groapa înseamnă o economie considerabilă de apă.

Cantitatea de apă necesară depinde de zona geografică unde se află grămada de compost, de volumul de material verde incorporat, de materia uscată. Niciodată masa nu trebuie să fie umedă.

Trebuie urmărit ca masa compostabilă să nu înceapă să fermenteze anaerobic. Semnul este apariţia de musculiţe care încep să se înmulţească. Se întoarce imediat compostul, pentru aerare. Fermentaţia ar putea să înceteze din cauza lipsei de apă.

Pentru a oferi un amestec uniform şi pentru a furniza necesarul de apă şi aer, grămada de compost se întoarce de două ori. Prima dată la 2-3 săptămâni după formare. Apoi la 5 săptămâni după formare. După care începe procesul de maturare şi de fixare a azotului atmosferic. În trei luni micro-organismele şi-au făcut treaba şi humusul este complet sintetizat, gata să fie împrăştiat pe teren.

Capitolul V. Aplicaţii practice ale Procedurii Indore

Plantaţiile de cafea din proprietatea Kingatore, la câteva mile de Nairobi, în Africa. Alte exemple practice care confirmă teoria.

Capitolul VI. Dezvoltările Procedurii Indore

Îngrăşămintele verzi

Schultz-Lupitz a arătat în 1880 cât de uşor se poate restaura fertilitatea unor soluri nisipoase incorporându-se în sol recolta de lupin.

Factorii cheie din tehnica îngrăşămintelor verzi sunt:
a) cunoaşterea ciclului azotului în legătură cu agricultura locală;
b) condiţiile necesare pentru creşterea rapidă şi de asemenea pentru formarea de noduli abundenţi la rădăcinile culturilor leguminoase utilizate pentru îngrăşămintele verzi;
c) compoziţia chimică a recoltei verzi la momentul arăturii;
d) condiţiile din sol în perioada de descompunere.

Dacă dorim să producem un efect rapid asupra solului, trebuie să incorporăm îngrăşămintele verzi care sunt tinere. Dacă dorim să creştem conţinutul de humus, trebuie să aşteptăm până când recolta de îngrăşăminte verzi a atins maximum de creştere.

Ceea ce contează în cazul îngrăşămintelor verzi este fertilitatea solului. Dacă solul este într-o condiţie proastă, azotul necesar descompunerii acestor îngrăşăminte va fi blocat, iar cultura următoare va fi într-o situaţie foarte rea. Dacă, dimpotrivă, solul este într-o condiţie potrivită, cultura următoare nu va avea decât de câştigat.

Capitolul 7. Aplicaţii ale Procedurii Indore

Gestiunea păşunilor

O lucernă irigată şi îngrăşată cu bălegar poate duce în India până la 20 de coase anual.

Metodele pentru a duce la creşterea humusului pe o pajişte:
a) sistemul grajdului mobil – vacile sunt întreţinute pe paşune;
b) utilizarea zgurei – foarte utilă pe pajiştile în solul cărora lipseşte oxigenul;
c) aerisirea subsolului ;
d) cultivarea păşunii.

Capitolul 8. Aplicaţii ale Procedurii Indore

Utilizarea deşeurilor urbane

Una dintre consecinţele concentrării populaţiei în spaţii mici a fost separarea, adesea pe distanţe considerabile, a unei importante cantităţi de deşeuri agricole în raport cu pământul. Este vorba despre :
a) deşeuri urbane ;
b) excrementele şi urina populaţiei.

În practic toate situaţiile, aceste materiale sunt tratate ca ceva de care trebuie scăpat în modul cel mai rapid şi mai discret cu putinţă. Practic nimic nu ajunge unde trebuie, adică la pământ. Din punct de vedere agricol, oraşele sunt forme de parazitism. Ele vor exista atâta timp cât fertilitatea solului va mai exista. Apoi întreaga ţesătură a civilizaţiei noastre va colapsa.

Este greu de crezut că se va renunţa la modul actual de tratare a deşeurilor urbane înainte ca o catastrofă, ca de exemplu o foamete masivă, să-şi facă efectele.

Valoarea deşeurilor urbane constă în aceea că pot “dilua” bălegarul, care altfel este prea instabil şi nu se transformă în compost decât foarte greu.

Capitolul 9. Aerisirea solului

Apa de ploaie este o soluţie saturată de oxigen, şi de aceea este foarte eficace în furnizarea acestui gaz în sol.

Capitolul 9 bis. Efectul nociv al ierburilor

Acest efect asupra arborilor fructiveri variază de la specie la specie şi în funcţie de perioada de viaţă a copacilor. Cei tineri sunt mai puternic afectaţi decât indivizii pe deplin dezvoltaţi, care conţin mari rezerve în tulpină. Speciile foioase suferă mai mult decât coniferele. Aceste fapte sugerează că efectul nociv al ierburilor s-ar datora înfometării.

Capitolul 10. Câteva boli ale solului

Eroziunea solului

Întotdeauna eroziunea solului este precedată de infertilitatea lui. Eroziunea solului este nimic altceva decât semnul exterior al unui faliment complet la nivelul practicilor agricole. Cauzele acestui faliment trebuie căutate în noi.

De ce este pădurea atât de eficace în prevenirea eroziunii solului şi în hrănirea izvoarelor şi a râurilor? Pădurea face două lucruri:
a) copacii şi etajele inferioare ale vegetaţiei sparg ploaia într-o bură fină iar ierburile protejează solul de eroziunea cauzată de picăturile grele de ploaie;
b) reziduurile copacilor şi ale animalelor sunt convertite în humus, care e absorbit de sol, crescând porozitatea şi capacitatea acestuia de a reţine apa.

Solul trebuie să fie cât de acoperit se poate, pentru a preveni eroziunea şi a stoca un mare volum de apă. În raport cu asta, terasarea şi drenarea sunt absolut secundare.

Capitolul 11. Retragerea producţiei agricole şi a animalului în faţa parazitului

Recolta bolnavă este omorâtă de Natură pentru profitul humusului.

Principiile care stau la baza bolilor plantelor:
a) insectele şi ciupercile nu sunt adevărata cauză a bolilor plantelor, ci atacă doar varietăţi nepotrivite ale culturilor imperfect implementate;
b) ideea de a proteja culturile împotriva bolilor cu sprayuri, chimicale ş.a.m.d. este neştiinţifică şi lipsită de fundament, şi chiar atunci când aparent reuşeşte, tot ceea ce face este să protejeze ceea ce este nepotrivit şi să ascundă adevărata problemă – cum să creşti culturi sănătoase;
c) arderea plantelor nesănătoase este o distrugere nenecesară a materiei organice, şi nu are nimic corespunzător în natură, unde insectele şi ciupercile trăiesc şi-şi desfăşoară activitatea.

Ceea ce contează în producţia recoltelor agricole este furnizarea constantă de compost organic iar menţinerea fertilităţii solului este baza sănătăţii.

Citeşte mai mult!

marți, 17 ianuarie 2012

Will Hooker, Introducere în permacultură (cursul 7)

Cursul 7 poate fi downloadat de aici.

Tema cursului – tiparele.

Tiparele există peste tot.

Tiparul, din punct de vedere permacultural, este un flux ordonat de materie și energie.

Tiparul este modalitatea naturii de a rezolva o problemă de proiectare.

Bill Mollison:
Societățile tradiționale se foloseau de tipare pentru a înțelege și a relaționa cu mediul înconjurător. De asemenea, le utilizau ca modalitate de stocare a cunoștințelor.

Tiparele erau vizuale (desene, tatuaje, țesături), auditive (cântece) și de mișcare (ex. dansul sacru Hula, Hawaii).

Cu ajutorul lor, de exemplu, un copil de 4-5 ani putea ști câteva sute de cântece de care se foloseau în nutriție și medicație.

Categorii de tipare:
Peisaje la scară largă
Peisaje la scară medie
Peisaje la scară mica
Fenomene care țin de apă
Fenomene care țin de anotimpuri
Fenomene locale
Obiecte naturale

În fiecare dimineață, privim în propria oglindă un tipar.

John Cleese a făcut un studiu al celor mai frumoase chipuri din lume, studiu având drept concluzie faptul că ceea ce stă la baza frumuseții acestora este dreptughiul de aur .

Phi sau Ø este proporția oricărei creșteri organice : 1 / 1.61803398… (ex. cochilia melcului – spirala de aur, pălăria florii soarelui, cactusul, spirala ADN).

Grecii au învățat de la egipteni proporția de aur. (v. Parthenonul)

Will Hooker îi învață pe studenți cum să deseneze dreptunghiul de aur și spirala de aur.

Proporția de aur este extrem de importantă în proiectarea permaculturală.

Luna răsare în NE și apune în NV în timpul iernii – având o poziție mai înaltă pe cer - și răsare în SE și apune în SV în timpul verii, având o poziție mai joasă pe cer. Această informație este folosită de Hooker în proiectarea permaculturală.

Expunere de fotografii reprezentând aplicații în proiectare ale diverselor tipare.

Zonele din permacultură sunt și ele o aplicație a tiparelor.

Analizând un anumit loc, trebuie să ținem cont de “energiile sălbatice”: soarele și umbra, pantele, apa, vântul, zgomotul, lumina, priveliștile plăcute, priveliștile neplăcute, fauna sălbatică, copiii din vecini, focul.

Dacă desenăm un cerc în care înscriem un pătrat, în care, mai departe, circumscriem un alt cerc ș.a.m.d, și dacă, la final unim punctele de intersecție – obținem spirala de aur.

Hooker accentuează importanța spațiului de trecere dintre zona publică – drumuri, bulevarde, trotuare – și zona privată – interiorul casei.

Citeşte mai mult!

joi, 5 ianuarie 2012

Nistor Stan, Neculai Munteanu, Legumicultură (volumul II), (note de lectură)

Capitolul 7. Cultura legumelor pentru rădăcini

Grupa cuprinde:
a) morcovul;
b) pătrunjelul pentru rădăcină;
c) păstârnacul;
d) ţelina pentru rădăcină (Fam. Umbelliferae);
e) ridichile (Fam. Cruciferae);
f) sfecla roşie (Fam. Chenopodiaceae).

Plante bienale, cu excepţia ridichilor de lună şi a unor soiuri de ridichi de vară, care sunt anuale.

Cu excepţia ţelinei, toate se cultivă prin semănat direct în câmp. Seminţele germinează într-o perioadă mare de timp. Cu excepţia ţelinei şi a sfeclei roşii, nu se recomandă aplicarea de îngrăşăminte organice în timpul culturii, pentru că rădăcinile capătă tendinţe de ramificare.

Cu excepţia ridichilor de lună şi de vară, rădăcinile se păstrează bine peste iarnă.

7.1. Morcovul (Daucus carota)

Plantă bienală. În primul an formează o rădăcină pivotantă şi o rozetă de frunze, iar în anul al doilea tulpini florifere, flori şi fructe.

Temperatura minimă de germinaţie a seminţelor este de 3 – 4 grade C, iar cea optimă de 20 – 25 grade C. Temperatura optimă de creştere a rădăcinilor este de 18 – 20 grade C.
Temperaturile de peste 30 grade C şi sub 12 grade C sunt nefavorabile pentru creştere.
Temperatura de vernalizare este de 4-10 grade C şi, în funcţie de soi, durează 36–70 zile.

Solurile cu textură uşoară sau mijlocie, bine afânate, profunde, permeabile, bogate în humus (4-5%), cu pH-ul 6,5–7,5, sunt cele mai indicate pentru cultura morcovului. Pe solurile grele, tasate, sărace sau cu exces de azot, se formează rădăcini diforme sau ramificate, cu conţinut scăzut de caroten şi glucide.

Soiurile se împart în:
a) extratimpurii (până la 80 zile);
b) timpurii (80 – 110 zile);
c) semitimpurii (110 – 130 zile);
d) semitârzii (130 – 150 zile);
e) tardive (peste 150 zile).

Morcovul se cultivă semănat direct în câmp. Cultura forţată şi protejată se practică pe suprafeţe mici. Cultivarea în câmp se poate realiza în cultură timpurie (pentru consumul de vară) şi în cultură târzie, succesivă (pentru consumul de toamnă sau păstrarea de-a lungul iernii).

Foarte bune premergătoare sunt: solanaceele, leguminoasele, cucurbitaceele. Nu se recomandă ca premergătoare alte rădăcinoase, bulboasele şi varza. Pe aceeaşi suprafaţă de teren, morcovul nu trebuie să revină mai devreme de 3–4 ani.

Cultura succesivă de morcov poate urma după salată, spanac, ceapă verde, culturi furajere pentru masă verde (secară, borceag), iar culturile timpurii de morcov, recoltate în iunie – iulie, pot fi urmate de culturi de toamnă de varză, conopidă, castraveţi, fasole etc.

Adâncimea de semănat este de 2,5 cm.

Densitatea optimă la cultura de morcov este de 40–60 plante /m2 la culturile semitârzii şi 50–70 plante /m2 la soiurile semitimpurii. În cazul terenului modelat, se seamănă patru rânduri pe stratul înălţat, iar pe teren nemodelat semănatul se efectuează în benzi de câte 4-5 rânduri, distanţa dintre benzi fiind de 60 cm, iar dintre rândurile din bandă de 25–30 cm.

Răritul se face când plantele au 3–4 frunze în rozetă, lăsându-le la 4-5 cm una de alta pe rând.

Producţia este de 10–15 t/ha la cultura timpurie (1 – 1,5 kg pe metru pătrat) şi 25-40 t/ha la cultura târzie (de toamnă), adică 2,5 – 4 kg pe metru pătrat.

7.2 Pătrunjelul (Petroselinum crispum)

Aromatizant şi plantă medicinală. Are două varietăţi: radicosum (pentru rădăcini) şi crispum (pentru frunze).

Plantă bienală, formează în al doilea an tulpinile florifere, florile şi seminţele.

Una din cele mai rezistente plante legumicole la frig, putând ierna în câmp. Seminţele încep să germineze la 2-3 grade Celsius, iar plantele abia răsărite rezistă până la minus 8-9 grade Celsius. Cerinţe moderate de umiditate. În condiţii de secetă, scade producţia, iar rădăcinile sunt mai aromate. Pe solurile fertilizate cu gunoi de grajd ramifică rădăcinile.

Înfiinţarea culturii se face prin semănat direct în câmp, toamna târziu (astfel ca până la venirea frigului, seminţele să se umecteze, dar nu să germineze), în ferestrele din timpul iernii şi primăvara devreme. În culturi succesive, semănatul se efectuează după recoltarea culturii anterioare (ceapă verde, ridichi de lună, salată, spanac, culturi furajere pentru masă verde), dar nu mai târziu de 10–15 iunie.

7.3 Păstârnacul (Pastinaca sativa)

Până la introducerea în cultură a cartofului, a constituit baza alimentaţiei oamenilor săraci.

Specie bienală, rezistentă la secetă. Cerinţe moderate faţă de factorii de vegetaţie. Poate ierna în câmp. Preferă umiditatea, însă fără exces.

Se seamănă primăvara foarte devreme (sfârşitul lui februarie – începutul lui martie).

Recoltarea se face toamna târziu. Frunzele pot fi folosite ca furaj.

7.4. Ţelina pentru rădăcini (Apium graveolens)

Rădăcinile deshidratate se găsesc în compoziţia supelor concentrate şi la prepararea unor medicamente.

Mai sunt cunoscute:
a) ţelina cultivată pentru frunze (Apium graveolens secalinum);
b) ţelina cultivată pentru peţiolul frunzelor (Apium graveolens dulce), care formează o rădăcină subţire, pivotantă, ramificată, amară şi necomestibilă.

Plantă bienală. În anumite condiţii (temperaturi scăzute timp îndelungat sau secetă prelungită) emite tulpini florifere chiar din primul an.

Sensibilă la frig, nu poate petrece iarna în câmp. Temperatura optimă de germinaţie este de 20–25 grade C (când plantele răsar în 9–12 zile) iar cea minimă de 4–5 grade C. Plantele tinere rezistă la minus 4–5 grade C, iar cele mature la minus 7–9 grade C. Rădăcinile sunt mai puţin rezistente, datorită conţinutului lor mare în apă. Temperatura optimă de vegetaţie este de 18-22 grade C, iar cea minimă de 7-8 grade C. Temperaturile scăzute (sub 14 grade C) la producerea răsadurilor pot duce la vernalizarea plantelor, care formează tulpini florifere în primul an de cultură.

Cerinţe moderate pentru intensitatea luminii. În schimb este solicitantă la umiditate, în absenţa căreia rădăcinile se ramifică mult şi pulpa devine grosieră.

Solurile cele mai bune pentru cultura ţelinei sunt cele cu o textură lutonisipoasă, bogate în humus, profunde, suficient de umede, cu pH-ul 6,5–7,0. Solurile nisipoase şi cele grele nu sunt recomandate, deoarece primele au capacitate redusă de reţinere a apei şi sunt sărace în elemente hrănitoare, iar cele grele împiedică formarea normală a rădăcinilor tuberizate. Se poate cultiva pe soluri uşor sărăturate. Suportă fertilizarea cu gunoi de grajd bine descompus în anul culturii.

Se lucrează cu răsaduri, pentru că seminţele sunt mici şi germinează greu.

7.5 Ridichile
Ridichea de lună (Raphanus sativus sativus)
Ridichea de vară şi de iarnă (Raphanus sativus niger)


Ridichea are acţiune diuretică, bactericidă şi vermifugă.

Ridichea de lună este o plantă anuală, iar ridichea de vară şi cea de iarnă sunt bienale. Cerinţe reduse faţă de căldură.

Temperatura minimă de germinaţie a seminţelor este de 3–50 Celsius; plantele tinere suportă uşor temperaturi de minus 3 – 4 grade Celsius, iar cele în vârstă în jur de minus 5 – 6 grade Celsius. Temperatura optimă de vegetaţie este de 14 – 18 grade Celsius. La o temperatură mai mică de 6 – 8 grade Celsius, creşterea încetează. Temperaturile mai ridicate, însoţite de secetă, duc la obţinerea de rădăcini iuţi dospite sau plantele emit tulpini florale fără a mai forma rădăcina tuberizată (mai ales la ridichea de lună).

Plantă de zi lungă, pretenţioasă la umiditate.

Soiurile de ridiche sunt:
a) de lună (timpurii 30-40 zile);
b) de vară (60-80 zile);
c) de iarnă (100-120 zile).

Ridichea de lună, cu perioadă scurtă de vegetaţie, se cultivă în cadrul culturilor succesive şi asociate, atât în câmp cât şi în teren protejat. Cultura în câmp se poate înfiinţa primăvara devreme, înaintea culturilor de tomate, ardei, vinete, castraveţi etc., sau vara, după culturile care eliberează terenul până la 10-15 august (cartofii timpurii, mazărea şi fasolea de grădină, castraveţii de vară etc.).

Recoltarea la ridichea de lună se face prin smulgere, în 2–3 reprize, pe măsură ce se formează şi se livrează cu frunze în legături de 5–10 bucăţi. Producţia este de 8–10 t/ha (0,8 – 1 kg pe metru pătrat).

Ridichea de vară şi de iarnă se cultivă în cadrul culturilor succesive şi asociate. Ridichea de vară poate fi o cultură secundară, anterioară culturilor de fasole de grădină şi castraveţi de toamnă, iar ridichea de iarnă poate urma după salată, spanac, ceapă verde, mazăre de grădină şi cartofi timpurii. Ridichea de vară se poate cultiva şi asociat cu ardeii sau pătlăgelele vinete.

7.6 Sfecla roşie (Beta vulgaris)

Recolta apare destul de devreme, chiar când plantele sunt destul de mici şi se pot valorifica toată vara şi toamna. Recolta de toamnă este puţin perisabilă şi se poate păstra foarte bine pentru iarnă. Recolta se valorifică imediat pe piaţă sau prin depozitare sub formă de rădăcini (produs proaspăt) sau sub formă de diferite conserve.

Plantă bianuală. În primul an se formează rozeta de frunze şi rădăcina îngroşată, iar în cel de-al doilea, tulpina floriferă cu flori, fructe şi seminţe. În anul al doilea, rădăcina se lemnifică.

Cerinţe mijlocii faţă de factorii de mediu. Plasticitate ecologică şi rusticitate ridicată. Temperatura minimă de germinare a seminţelor este de 6-8 grade Celsius, iar cea optimă de 18-20 grade Celsius. În condiţii optime, plantele răsar după 10-12 zile. În faza de frunze cotiledonale, plantele nu suportă temperaturile sub minus 2-3 grade Celsius. După formarea primelor frunze adevărate, rezistă până la temperaturi de minus 5-8 grade Celsius. Sfecla roşie este o plantă sensibilă la termoperioadă: la temperaturi de 6-8 grade Celsius, timp de 2–3 săptămâni, plantele se pot vernaliza, formând tulpini florifere în primul an. În această situaţie nu se mai formează rădăcini îngroşate, bune pentru consum.

Pretenţii mari faţă de apă, mai ales în faza de formare a rădăcinilor. Nu se recomandă aplicarea de gunoi de grajd incomplet fermentat, pentru că afectează calitatea rădăcinilor.

Recoltarea sfeclei se face eşalonat, din momentul când rădăcinile (inclusiv frunzele) sunt bune pentru consum şi până când acestea au dimensiunea tipică soiului, toamna târziu. În timpul verii, recoltarea se execută în mai multe reprize, alegând plantele ajunse la cele mai mari dimensiuni în câmp (pe alese). Recoltarea sfeclei pentru consum, în timpul toamnei, se efectuează printr-o singură trecere. Cel mai târziu, lucrarea se efectuează în luna noiembrie, înaintea îngheţurilor (minus 2–3 grade Celsius); dacă îngheţul a surprins cultura, recoltarea se va efectua când plantele şi-au revenit; altfel, se produce rănirea puternică a rădăcinilor. În cazul soiurilor cu rădăcina globuloasă, recoltarea se efectuează manual, prin smulgere, iar în cazul soiurilor cu rădăcina conic-alungită, recoltarea manuală se realizează cu ajutorul furcilor, cazmalelor.

Producţia este de 15-20 t/ha la culturile timpurii (1,5 – 2 kg pe metru pătrat) şi 25–40 t/ha (2,5 – 4 kg pe metru pătrat) la cele târzii.

Capitolul 8. Cultura legumelor din grupa cepei

Aparţin genului Allium din familia Liliaceae. Cele mai cunoscute sunt:
a) ceapa comună (Allium cepa);
b) usturoiul comun (Allium sativum);
c) prazul (Allium porrum);
d) ceapa eşalotă sau vlaşiţa (Allium ascalonicum);
e) ceapa de iarnă sau ceapa de tuns (Allium fistulosum);
f) ceapa de Egipt sau ceapa rocambole (Allium cepa bulbiferum şi Allium cepa proliferum);
g) ustoroiul de Egipt sau usturoiul rocambole (Allium sativum sagittatum şi Allium sativum ophioscorodon).

Specii rezistente la temperaturi scăzute, cu un consum mijlociu de apă şi pretenţioase la lumină.

8.1 Ceapa comună (Allium cepa)

Valoare terapeutică considerabilă: acţiune bactericidă, calmantă, antiastenică, antiarterosclerotică ş.a.

Cultură simplă, cu puţine cheltuieli. Se poate recolta pe tot pacursul anului, asigurând venituri pe o perioadă lungă de timp. Ceapa uscată se poate păstra o perioadă lungă de timp.

Ceapa comună se comportă în cultură, în func]ie de tehnologia de cultivare, ca plantă bienală (din sămânţă şi răsad) sau ca trienală (din arpagic). În cazul cepei bienale, în primul an se obţine bulbul, iar în anul al doilea se formează tulpina floriferă cu fructe şi seminţe. La ceapa trienală, în primul an se obţine un bulb mic, denumit arpagic, în anul al doilea se obţine bulbul obişnuit pentru consum, din care, în anul al treilea, evoluează plantele cu tulpini purtătoare de flori şi, mai apoi, fructe şi seminţe.

Plantă cu pretenţii reduse faţă de temperatură. Însă cerinţe mari faţă de lumină. Apa este factor major în cultura cepei.

S recomandă fertilizarea în complex, prin aplicarea mraniţei sau a gunoiului de grajd semifermentat, la cultura premergătoare. Administrarea gunoiului de grajd în mod direct duce la prelungirea perioadei de vegetaţie, întârzierea maturării bulbilor şi sporirea
atacului de agenţi patogeni.

Ceapa comună se cultivă prin următoarele procedee:
- prin semănat direct în câmp (ceapa ceaclama);
- prin arpagic;
- prin răsaduri (ceapa de apă, Kaba);
- pentru stufat (ceapa verde).

În cazul semănatului de primăvară, epoca optimă în care acesta se efectuează este cât mai devreme posibil, între 1 martie – 10 aprilie, în funcţie de zonă şi de condiţiile meteorologice. În mod obişnuit, pentru semănat, se folosesc seminţe uscate. Pentru a grăbi însă răsărirea şi a obţine o cultură cât mai uniformă, se recomandă umectarea seminţelor înainte de semănat sau chiar încolţirea acestora.

Seminţele de ceapă fiind mici conţin o cantitate redusă de substanţe nutritive. De aceea, se practică îmbogăţirea acestora în mod suplimentar cu macro şi microelemente nutritive, prin aşa-numita drajare a seminţelor, adică acoperirea seminţelor cu anumite amestecuri organo-minerale. Dacă în amestecul folosit pentru drajare se adaugă şi substanţe stimulatoare de creştere, rezultatele sunt şi mai bune: seminţele încolţesc mai repede şi tinerele plante îşi dezvoltă un sistem radicular puternic. În plus, prin drajarea seminţelor de ceapă şi semănatul bob cu bob, se asigură repartizarea precisă şi uniformă a seminţelor în timpul semănatului, ceea ce poate elimina lucrarea de rărit a culturii.

În cazul recoltării manuale, plantele se smulg sau se dislocă manual din sol. Plantele dislocate se aşază în biloane pe mijlocul stratului sau benzii, unde se lasă până la 2-3 săptămâni pentru zvântare, uscare a frunzelor şi gâtului şi definitivarea maturării. La nevoie, aceasta din urmă, are loc sub şoproane, unde ceapa este aranjată într-un strat de 20-30 cm. Condiţionarea se realizează când bulbii sunt bine îmbrăcaţi în tunici pergamentoase, gâtul şi frunzele sunt uscate complet, şi, de asemenea, bulbul este complet închis (tare) în zona gâtului.

Cultura cepei prin arpagic este sistemul de cultivare a cepei comune cel mai cunoscut în ţara noastră, dar se preconizează înlocuirea sa cu sistemul de cultivare prin semănat direct. Deşi cultura prin arpagic este mai scumpă, totuşi se mai practică, datorită siguranţei sale, respectiv a unui număr mai mic de factori de risc, deoarece sunt eliminate problemele legate de semănat, germinare şi răsărire, precum şi cele de atac al agenţilor patogeni în faza de răsad sau de asigurare a densităţii optime prin rărit.

1 ha de arpagic asigură materialul de plantat pentru 10 ha de cultură pentru bulbi.

8.2. Usturoiul comun (Allium sativum)

Gustul său picant, de neînlocuit, este confirmat şi de denumirea sa: usturoi (care ustură limba când este consumat); de asemenea, bulbilii se mai numesc şi „căţei” (pentru că „muşcă” limba şi mucoasa bucală).

Cultura se înfiinţează cu bulbilii care compun bulbul, în condiţiile în care rata de înmulţire este destul de scăzută: de regulă, cu producţia unui hectar se înfiinţează maximum 10 ha de cultură. Cultura se înfiinţează în câmp şi, eventual, în solarii.

Cultura presupune cheltuieli mari cu materialul pentru înfiinţare. În rest, lucrările de îngrijire necesită cheltuieli ca pentru ceapa comună din arpagic. Un handicap serios al acestei culturi îl reprezintă producţiile mici (5-6 t/ha), dar cerinţele mari ale pieţei, pe tot parcursul anului, şi preţurile deosebit de avantajoase, asigură o bună rentabilitate economică.

Normal, este o plantă anuală, cu înmulţire vegetativă. În alte zone de cultură se comportă ca plantă perenă sau bienală.

Florile se formează într-o inflorescenţă amplasată la apexul tulpinii. La noi în ţară, în caz că se formează tulpina aeriană cu inflorescenţă, aceasta nu conţine flori, ci bulbili aerieni, de mărimea unui bob de porumb. Din aceşti bulbili, în anul viitor, se formează bulbi de mărimea şi forma unui bulb de arpagic, din care, în anul următor, se vor forma bulbi (căpăţâni) cu mai mulţi bulbili.

Deşi plantele bine înrădăcinate rezistă până la minus 20-24 grade Celsius, răsărirea are loc începând cu temperaturi de 4-5 grade Celsius. În timpul vegetaţiei, pentru o bună creştere a plantelor şi formarea bulbililor în bulb, temperatura optimă este de 18-20 grade Celsius.

Plantă iubitoare de lumină, care nu suportă umbrirea.

Recoltarea se realizează în momentul când bulbii sunt aproape de maturarea deplină şi gâtul plantelor s-a înmuiat şi lăsat pe o parte, iar frunzele încep să se îngălbenească. Întârzierea recoltării poate determina desfacerea căţeilor de pe bulb în sol, repornirea în vegetaţie („întoarcerea”) a bulbilor şi îmbolnăvirea lor, în cazul apariţiei unor ploi.

8.3 Prazul (Allium porrum)

Înlocuieşte ceapa în multe preparate culinare, şi prezintă avantajul că nu provoacă arsuri gastrice. Este deci tolerat mai uşor de persoanele suferinde de stomac.

Plantă rustică. Cerinţe reduse de temperatură. Germinarea seminţelor începe de la 3-5 grade Celsius şi se desfăşoară optim la 18-20 grade Celsius; de asemenea, creşterea plantelor are loc foarte bine la 18-20 grade Celsius. Temperatura moderată favorizează îngroşarea piciorului, iar dacă este mai scăzută, favorizează chiar accentuarea bulbului. Odată cu apariţia temperaturilor scăzute de la sfârşitul toamnei, când plantele sunt mature pentru primul an, vegetarea încetează. În acest stadiu, plantele rezistă până la temperaturi de minus 18 grade Celsius.

Recoltarea începe toamna târziu, după ce plantele stagnează în vegetare, iar temperatura medie zilnică este de 6-8 grade Celsius. Lucrarea se poate executa şi după venirea îngheţurilor uşoare. Recoltarea se face manual, cu ajutorul sapei sau cazmalei. După
dislocare, plantele se smulg, se curăţă de pământ şi se fasonează, prin scurtarea rădăcinilor şi frunzelor (la o treime din lungimea limbului). Producţia poate varia între 20 şi 50 t/ha. Pentru consum imediat, plantele sunt fasonate în legături de 10-12 fire. Pentru păstrare peste iarnă, plantele se condiţionează în snopi de până la 30-50 de fire (cu două legături) şi se ţin câteva săptămâni sub şoproane sau în magazii.

8.4 Alte plante legumicole din grupa cepei

8.4.1. Ceapa de Egipt (Allium cepa bulbiferum şi Allium cepa proliferum)

Se cultivă pentru frunze şi bulbi. Formează bulbilii aerieni, nu în pământ. Plantă perenă, rezistă peste iarnă şi în câmp dacă este muşuroită.

8.4.2. Ceapa eşalotă (Allium ascolonicum)

Se mai numeşte şi ceapa hagimă sau ceapa vlaşiţă şi se cultivă pentru frunze şi bulbi.

Specie perenă. Se înmulţeşte prin bulbii fraţi şi prin seminţe.

8.4.3. Ceapa mărgăritar (Allium ampeloprasum)

Specie perenă, asemănătoare prazului.

8.4.4. Ceapa de iarnă sau de tuns (Allium fistulosum)

Se mai numeşte şi ceapă perenă. Specie foarte robustă şi foarte rezistentă la temperaturi scăzute. Se înmulţeşte prin seminţe sau bulbi fraţi despărţiţi.

8.4.5. Usturoiul de Egipt sau rocambole (Allium sativum ophioscorodon)

Tinde să înlocuiască peste tot în lume usturoiul comun. Plantele sunt mult mai viguroase. Formează bulbili aerieni, iar bulbilii din căpăţână sunt mai mari şi mai suculenţi.

Recolta este cu 20-50% superioară usturoiului comun.

Capitolul 9. Cultura legumelor pentru tuberculi şi rădăcini tuberizate

Această grupă cuprinde:
a) cartoful;
b) batatul.

9.1 Cartoful timpuriu (Solanum tuberosum)

În câmp are o perioadă scurtă de vegetaţie, cel târziu până la 1 iulie, putând fi considerat ca o cultură de bază într-un sistem de culturi succesive. În mod normal, se pot obţine venituri încă din luna iunie.

Cartoful se înmulţeşte pe cale vegetativă. În cazul înmulţirii prin sămânţă, ciclul de producţie durează trei ani. În primul an, din sămânţă se formează o plantă care are în sol un tubercul mic, de 1,5 – 2 cm, din care în al doilea an se formează un tubercul de dimensiuni normale.

Se dezvoltă bine într-un mediu răcoros, cu umiditate ridicată. Plantă de zi lungă, cu pretenţii ridicate de lumină.

Epoca de plantare se alege astfel ca după răsărire să nu mai existe pericolul temperaturilor negative. În principiu, această lucrare se face cât mai timpuriu posibil, atunci când în sol se realizează câteva zile consecutiv o temperatură medie de circa 6 grade Celsius. Calendaristic, acest moment coincide, în anii normali, cu 20-30 martie, în zonele mai călduroase ale ţării şi 5- 15 aprilie în zonele mai reci.

Densitatea este de 50.000 – 100.000 de cuiburi la hectar (5 – 10 cuiburi pe metru pătrat). Tuberculii se aşează pe verticală, cu axa perpendiculară pe sol. Adâncimea de plantare este de 4 – 8 cm.

De regulă producţiile cele mai comune pentru cartoful timpuriu sunt de 10 tone/ha (adică 1 kg pe metrul pătrat), dar se poate urca şi la 20-30 tone/ha.

9.2 Batatul (Ipomoea batatas)

Mai este denumit şi cartof dulce. Specie anuală, în zone asemănătoare ca şi cele de origine, se comportă ca plantă perenă.

Cultura se înfiinţează pornind de la butaşi înrădăcinaţi, rezultaţi din lăstari. Se obţin producţii de 15 – 40 tone/ha.

Capitolul 10. Cultura legumelor din grupa verzei

10.1 Varza albă pentru căpăţână (Brassica oleracea capitata)


Cultura este relativ simplă, deşi varza se înmulţeşte prin răsad. Producţia poate ajunge la 100 tone/ha.

Plantă bienală, cu largă plasticitate ecologică, chiar rusticitate. Plantă heliofilă, cu necesităţi de umiditate ridicată.

Cele mai bune plante premergătoare pentru varza timpurie sunt plantele legumicole care au fost îngrăşate cu gunoi de grajd în anul culturii, cum sunt: castraveţii, dovleceii, tomatele, ardeii, pătlăgelele vinete etc. Printre premergătoarele bune se mai numără mazărea de grădină, fasolea de grădină şi cartofii. Rezultate bune se obţin şi după legumele de la care se consumă rădăcinile tuberizate (morcov, pătrunjel, păstârnac, ţelină, sfeclă roşie, etc.) şi din grupa cepei, cu condiţia ca solul să fie îngrăşat cu gunoi de grajd şi îngrăşăminte minerale, având în vedere pretenţiile mari ale acestei culturi faţă de fertilitatea solului.

La rândul ei, varza timpurie poate fi o bună premergătoare pentru: fasolea de grădină, castraveţi, bame, lobodă de grădină ş.a.

În gospodăriile populaţiei, răsadurile de varză timpurie se plantează la 50x30 cm, revenind 6,67 plante la m2. În cazul biloanelor distan]ate la 60 cm, plantele pe rând fiind tot la 30 cm, revin 5,55 plante pe m2. Distanţa de 60 cm are avantajul că biloanele se pot face mai înainte, ceea ce permite o scurgere mai bună a excesului de umiditate şi o încălzire mai accentuată a solului.

10.2 Varza roşie (Brassica oleraceae capitata rubra)

Aceeaşi valoare alimentară ca şi cea a verzei albe, însă gustul este mai apetisant. Rusticitate mai ridicată.

10.3 Varza creaţă (Brassica oleraceae sabauda)

Varietate mai fină şi mai suculentă a verzei albe. Căpăţânile au o fermitate mai redusă, fiind moi, laxe şi înfoiate. Se foloseşte aproape exclusiv pentru salată.

10.4 Varza de Bruxelles (Brassica oleraceae gemmifera)

De la această varietate se consumă verzişoarele mici, formate în axila frunzelor. Se prepară cu ajutorul lor nişte produse de lux: verzişoare marinate, verzişoare în unt, verzişoare pane etc.

Producţia este de 10 ori mai mică decât cea a verzei albe, dar preţul de vânzare este mai mare.

Tulpina este erectă, înaltă de 80-100 cm şi groasă de 3-5 cm; grosimea descreşte de la bază spre vârf. În zona apicală, tulpina se termină cu un mugure vegetativ. Vigoarea plantei este apreciată după înălţimea, dar mai ales, grosimea tulpinii, de care depind numărul, mărimea şi calitatea verzişoarelor.

Verzişoarele au formă sferică şi evoluează din mugurii axilari ai frunzelor printr-un proces de învelire ca la varza comună. Pe o tulpină (plantă) se formează până la 20-50 de verzişoare, cu masa variind între 10-30 g. Atât din verzişoare, cât şi din mugurele terminal, în anul al doilea se formează lăstarii floriferi, asemănători celorlalte varietăţi.

Fără pretenţii speciale faţă de factorii de mediu comparativ cu varza pentru căpăţână. Foarte rezistentă faţă de temperaturile joase, rezistă în câmp şi la minus 12 – 15 grade Celsius.

10.5 Varza pentru frunze (Brassica oleracea acephala)

Conţinut ridicat în substanţă uscată, superior verzei de căpăţână şi asemănător verzei de Bruxelles.

Varza pentru frunze se deosebeşte esenţial de celelalte varietăţi prin faptul că frunzele nu se suprapun una peste alta pentru a forma o căpăţână şi nu are organe metamorfozate. Prin faptul că prezintă o tulpină înaltă, în primul an se aseamănă cu varza de Bruxelles.

Recoltarea se poate realiza când vegetaţia începe să stagneze (la sfârşitul toamnei) şi se continuă şi în timpul iernii. Se vor recolta frunzele de la partea superioară a plantelor, care sunt mai tinere, elastice şi turgescente. Frunzele se recolteazăămanual prin rupere sau tăiere cu cuţite speciale, se adună în pachete sau snopi şi se transportă în vederea valorificării. Producţia poate fi de 30-50 t/ha.

10.6 Conopida (Brassica oleracea botrytis)

Foarte pretenţioasă, cu cerinţe ridicate faţă de factorii de mediu. Varietate anuală.

Căpăţâna falsă are o durată de 10-25 de zile. La un moment dat, pe suprafaţa căpăţânii apar nişte emergenţe, care se vor transforma în ramuri purtătoare de flori normale. Căpăţâna capătă o culoare violacee după care se desface. Această răsfirare a căpăţânii începe dinspre margini spre centru şi marchează trecerea plantei la formarea tulpinii florifere care durează 20-25 de zile.

Conopida fiind printre primele plante legumicole care se scot primăvara în câmp şi care asigură primele produse pentru aprovizionarea pieţei cu legume proaspete, trebuie să se cultive pe cele mai adăpostite terenuri din ferma legumicolă. Sunt contraindicate solurile grele, reci şi umede.

Pentru obţinerea unor căpăţâni de calitate superioară, albe, fragede şi plăcute la gust, acestea se feresc de acţiunea directă a razelor solare prin frângerea unei frunze cu care se acoperă fiecare căpăţână. În gospodăriile populaţiei, unde mâna de lucru nu constituie o problemă, căpăţânile de conopidă se pot feri de lumina solară prin legarea a 2-3 frunze deasupra lor.

Calendaristic, recoltarea începe după 20 mai şi durează, în funcţie de atingerea maturităţii tehnologice, până la 15 – 20 iulie, variind în funcţie de zonă şi de epoca de înfiinţare. De regulă, recoltarea la o cultură se eşalonează pe o perioadă de 20 – 25 de zile, în circa 2 – 4 etape.

Recoltarea se efectuează manual, prin tăierea căpăţânilor împreună cu 2-3 frunze, care vor proteja căpăţânile de diferite vătămări mecanice, de lumina solară şi vor asigura turgescenţa şi aspectul comercial al acestora. Producţia este de 15 – 25 tone/ha.

Conopida de toamnă se cultivă succesiv, după următoarele culturi: salată, spanac, ceapă şi usturoi pentru stufat, cartofi timpuri etc. De asemenea, este aplicată cultura dublă după borceag, secară masă verde etc., care au perioadă scurtă de vegetaţie. Sunt contraindicate plantele din familia Cruciferae.

10.7 Broccoli (Brassica oleracea botrytis cymosa)

Varietate considerată legumă de lux. Partea comestibilă o constituie inflorescenţa propriu-zisă. Valoare alimentară asemănătoare cu cea a conopidei. A mai fost numită şi conopidă verde.

Plantă anuală. Cunoaşte două grupuri fundamentale de soiuri:
a) broccoli “asparagus” sau “asparagoid”;
b) broccoli căpăţână (cape broccoli).

Pretenţii de la factorii de mediu asemănătoare conopidei sau chiar mai reduse.

10.8 Gulia (Brassica oleracea gongylodes)

Se aseamănă cu varza: asigură o recoltă pentru o lungă perioadă din an (cu excepţia a două luni de vară), dar mai ales iarna şi primăvara. Recolta este puţin perisabilă şi se poate valorifica o lună după recoltare (în cazul gulioarelor) şi până la 4 – 6 luni (în cazul guliilor).

Plantă bianuală, puţin pretenţioasă (în comparaţie cu conopida).

Recoltarea se realizează în epoca de toamnă, care se poate prelungi până la venirea îngheţurilor timpurii sau a celor de la sfârşitul lunii noiembrie. Îngheţurile uşoare nu afectează plantele şi recolta, dar pot face recoltarea mai dificilă. Recoltarea se face ca la gulia timpurie, faţă de care se recomandş eliminarea obligatorie a frunzelor fără a provoca răni la nivelul tulpinii îngroşate; uneori se pot elimina şi rădăcinile. Producţia poate ajunge uşor la 30-40 t/ha.

10.9 Varza chinezească (Brassica campestris pekinensis şi Brassica campestris chinensis)

Varza de China este folosită mai mult ca salată proaspătă. Valoarea alimentară nu diferă prea mult de varza de căpăţână.

Recolta este mai persisabilă decât la varza comună. Producţia este de 20 – 25 tone/ha.

Capitolul 11. Cultura legumelor din familia Curcubitaceae

Cuprinde:
a) castravetele;
b) pepenele galben;
c) dovlecelul;
d) dovlecelul patison;
e) pepenele verde.

11.1 Castravetele (Cucumis sativus)

Plantă anuală. De la răsărire şi până la recoltare are nevoie de 56 – 70 zile.

Strivirea sau răsucirea frunzelor şi a lăstarilor tineri provoacă amăreala fructelor.

Polenizarea florilor se face aproape exclusiv prin intermediul insectelor şi foarte puţin sau aproape deloc cu ajutorul vântului, deoarece polenul este greu şi lipicios.

Plantă de zi scurtă. Lumina insuficientă provoacă o creştere slabă a plantelor, etiolarea acestora şi reducerea capacităţii de fructificare. O intensitate prea mare a luminii grăbeşte procesul de îmbătrânire a plantelor şi le slăbeşte considerabil potenţialul de rodire.

Mediul optim pentru dezvoltarea şi fructificarea castraveţilor este un mediu cald, umed şi fără curenţi de aer rece. Au nevoie de multă materie organică, de aceea se obţin recolte mari la fertilizarea cu cantităţi ridicate de gunoi bine descompus. Vânturile prea intense provoacă amăreala fructelor, de aceea castraveţii se cultivă pe terenuri protejate.

Cele mai bune premergătoare sunt leguminoasele perene (lucerna, trifoiul) şi cele anuale (mazărea, fasolea, bobul), cartoful, varza, ceapa etc. În cadrul rotaţiei, cultura de castraveţi nu trebuie să revină pe aceeaşi suprafaţă decât după trei-patru ani.

Producţia poate varia de la 8 – 14 tone/ha la cultura pe sol, până la 50 – 60 tone/ha la cultura pe spalier.

Nu este necesar să se lase concomitent pe plantă mai mult de 10-12 fructe. Dacă numărul
fructelor depăşeşte potenţialul biologic al plantelor, atunci acestea se epuizează, este diminuată viteza de formare a fructelor şi mărimea finală a acestora, o parte din fructe nu se dezvoltă şi uneori chiar se usucă autoeliminându-se. Sarcina de rod insuficientă provoacă creşterea vegetativă excesivă cu efect negativ asupra fructificării. Sarcina de rod se reglează şi în funcţie de favorabilitatea condiţiilor de mediu (în special lumină), în sensul că, în perioada cu condiţii mai puţin favorabile, numărul fructelor pe plantă trebuie să fie mai mic (de la 6 la 9). Într-un ciclu de producţie cu vegetaţie normală, o plantă poate produce 40-45 fructe. Un fruct, ca să ajungă la maturitatea de consum, are nevoie de 18-21 zile.

11.2 Pepenele galben (Cucumis melo)

Pulpa fructului este suculentă sau făinoasă, de culoare albă, galbenă, portocalie sau verde, crocantă sau fondantă, mai mult sau mai puţin parfumată. Seminţele sunt asemănătoare cu cele de la castraveţi, dar sunt mai mari şi mai rotunjite şi au culoarea mai galbenă. Fructele costate se numesc cantalupi.

Pretenţii mari faţă de căldură. Seceta îmbunătăţeşte calitatea fructelor.

Recoltarea se face numai pe măsura atingerii maturităţii comerciale. Momentul optim este indicat de schimbarea culorii, apariţia unor crăpături în jurul pedunculului, desprinderea uşoare a pedunculului de fruct, înmuierea zonei pistilare, intensificarea aromei specifice etc. Nu trebuie întârziată recoltarea, deoarece fructele crapă după ce au atins un grad maxim de coacere. Recoltarea începe la soiurile timpurii la jumătatea lunii iulie, producţia ajungând la 18-25 t la ha. La soiurile târzii, recoltarea se prelungeşte până înainte de căderea brumelor, fructele continuându-şi maturarea în depozite.

11.3 Pepenele verde (Citrulus vulgaris)

Plantă termofilă, cu foarte bună rezistenţă la secetă, foarte pretenţioasă faţă de lumină.

Momentul optim al recoltării se poate stabili ţinând cont de: uscarea cârcelului de la baza pedunculului fructului, care se subţiază şi nu mai prezintă perişori; coaja capătă un luciu caracteristic, porţiunea zgâriată cu unghia este albă nu verde ca la fructele crude; vârful fructului formează o adâncitură; prin lovire fructul emite un sunet înfundat. Recoltarea se face dimineaţa, pe timp răcoros, tăind peduculul cu un foarfece sau un cuţit ascuţit, fără a deranja vrejul. Producţia este de 30-40 t/ha.

11.4 Dovlecelul comun (Curcubita pepo oblonga)

Plantă anuală. Cerinţele dovlecelului faţă de factorii de mediu se aseamănă cu cele ale
castraveţilor, dar cu unele deosebiri: faţă de căldură prezintă cerinţe ceva mai reduse, temperatura minimă de germinaţie fiind de 12-14 grade Celsius; are cerinţe mai mari
faţă de lumină; rezistă bine la secetă, deoarece are un sistem radicular mai profund.

Fructele, fiind foarte perisabile, trebuie să fie manipulate cu atenţie. Producţia obţinută variază de la 6-10 t/ha la fructele mici până la 20-30 t/ha la cele mari.

11.5 Dovlecelul patison (Curcubita pepo radiata)

Valoarea alimentară nu diferă de cea a dovlecelului.

Citeşte mai mult!