Sir Albert Howard, Un testament agricol (note de lectură)

Lucrarea lui Howard este bazată pe premisa că practicile agricole corecte sunt bazate pe observaţia şi utilizarea proceselor naturale. Este concomitent o critică a civilizaţiilor, judecându-le nu pornind de la artefactele şi victoriile lor, ci de la răspunsul acordat îndatoririi sacre de a transmite intactă moştenirea fertilităţii solului.

Capitolul 1. Introducere

Menţinerea fertilităţii solului este prima condiţie a oricărui sistem permanent de agricultură. În procesul obişnuit al producţiei de recolte fertilitatea este în mod constant pierdută. De aceea restaurarea ei continuă prin intermediul îngrăşămintelor animale şi a managementului solului este imperativă.

Există patru mari sisteme agricole:
a) metodele Naturii (aşa cum pot fi observate în pădure, pajişte şi ocean);
b) agricultura naţiunilor dispărute;
c) practicile Orientului care n-au fost afectate de ştiinţa occidentală ;
d) metodele în vogă în Europa şi America de Nord în ultima sută de ani.

Metodele Naturii de gestiune a solului

Culturile mixte şi speciile de animale diferite sunt regula – niciodată natura nu încearcă să creeze o monocultură.

Solul este întotdeauna protejat de acţiunea directă a soarelui, ploii şi vântului. Nimic nu se pierde. Îndeosebi apa de ploaie este conservată cu grijă: o mare porţiune este reţinută de suprafaţa solului, în vreme ce excesul este transferat spre subsol, pânze de apă freatică şi râuri. Rareori se formează şuvoaie la suprafaţa solului, iar atunci când acestea există, vorbim despre apă curată, pentru că particulele de sol nu se deplasează. Rareori şi foarte puţin apare seceta în pădure.

Pădurea îşi produce propriul îngrăşământ. Vegetalele şi dejecţiile animalelor sunt convertite în humus. Mineralele necesare copacilor şi restului vegetaţiei sunt obţinute din subsol.

Fermajul Naturii, aşa cum putem vedea în pădure, este caracterizat de două lucruri:
a) o circulaţie constantă a materiei minerale absorbită de copaci;
b) o adăugare constantă a materiei minerale noi din vastele rezerve ale subsolului.

De aceea în natură nu există deficienţe de minerale de vreun fel. Nu există nici diviziune între organic şi anorganic: humusul furnizează materia organică, solul materia minerală. Solul deţine întotdeauna mari rezerve de fertilitate. Atunci când se defrişează o pădure, mai bine de zece ani pot fi obţinute recolte bogate fără să se adauge îngrăşăminte.

Natura nu foloseşte insecticide otrăvitoare pentru a controla insectele şi fungii. Nu există vreun echivalent al vaccinurilor sau al serurilor pentru a proteja animalele. Desigur, există boli în natură, dar nu ating proporţii îngrijorătoare. Atunci când există paraziţi, plantele şi animalele se descurcă cu ei.

Niciodată Mama Natură nu face agricultură fără zootehnie. Întotdeauna foloseşte culturi mixte, formate din mai multe plante. Păstrează solul şi evită eroziunea. Deşeurile sunt convertite în humus, astfel încât nu se risipeşte nimic. Creşterea şi regenerarea se echilibrează reciproc, formând rezerve de fertilitate. Apa de ploaie este stocată.

Agricultura naţiunilor dispărute

Cunoaştem realizările inginereşti ale civilizaţiilor peruane care au terasat pantele munţilor, cultivând plante la mare altitudine. De la Roma antică ne-au rămas scrieri agricole foarte dense şi foarte detaliate.

Imperiul Roman s-a prăbuşit pentru că nu a putut să realizeze principiul fundamental că menţinerea fertilităţii solului împreună cu solicitările legitime ale populaţiei rurale nu ar trebui niciodată să intre în conflict cu operaţiunile capitaliste. Cea mai importantă posesie a unei ţări este proprietatea ei. Dacă aceasta este menţinută în sănătate şi vigoare, toate celelalte vin după. Dacă intră în declin, nimic, nici chiar cei mai bogaţi oameni nu pot salva oamenii de la ruina inevitabilă.

Practicile Orientului

Agricultura din Asia este una a permanenţei. De secole se conservă aceleaşi tehnici. [De notat că această lucrare a fost scrisă înaintea Revoluţiei Verzi, care a implementat în India tehnici occidentale bazate pe mecanizare şi chimizare.] Producţiile sunt constante şi nu există pierderi în fertilitatea solului.

Culturile mixte sunt regula. Meiul, grâul, orzul, porumbul, sunt cultivate împreună cu o specie care de regulă se coace mai târziu decât cerealele. Mazărea porumbeilor (Cajanus indicus) este cultivată cu meiul şi cu porumbul. Atunci când două plante diferite cresc împreună, recolta este mai bună decât în monocultură.

Există un echilibru între culturi şi animale. Practic, nu există agricultură fără zootehnie, pentru că boii fac lucrările agricole iar laptele provine în special de la bivoliţe. Urina şi bălegarul animelelor sunt folosite ca îngrăşământ. Excrementele omeneşti sunt şi ele compostate sau administrate direct pe ogoare.

Plantele leguminoase fixatoare de azot există demult. Abia după o lungă controversă, la sfârşitul secolului XIX, ştiinţa occidentală a admis importanţa lor excepţională în îmbogăţirea solului. Estul de foloseşte de mii de ani. Cultivarea în general este superficială, folosindu-se un plug de lemn, care nu răstoarnă brazda. De departe, orezul este cereala cea mai cultivată în Asia.

Metodele agricole ale Occidentului

Câmpurile Vestului vor să satisfacă trei necesităţi:
a) foamea locală a populaţiei rurale şi a animalelor ei;
b) foamea populaţiei crescânde din ariile urbane;
c) foamea maşinilor care solicită în mod constant materii prime.

Proprietăţile tind să fie din ce în ce mai mari. Monocultura este regula. În SUA nici rotaţia culturilor nu se face (anual se cultivă aceleaşi cereale, fără schimbarea speciilor). Maşinile înlocuiesc animalele. Motoarele devin regula peste tot. Fireşte, motoarele nu produc urină şi bălegar, şi nu contribuie cu nimic la fertilitatea solului. De aceea se folosesc îngrăşăminte sintetice.

Bolile sunt în creştere. Straturile de humus se epuizează. Procesele de conservare a hranei (congelare, utilizarea dioxidului de carbon, uscare etc.) sunt foarte dezvoltate, pentru că produse precum carnea, laptele, legumele şi fructele călătoresc mult de la sol până în stomac. Fertilitatea solului este în scădere abruptă, fiind înlocuit cu eroziunea solului.

Capitolul 2. Natura fertilităţii solului

În loc să spargem subiectul fertilităţii solului în fragmente şi să studiem agricultura ca pe un puzzle prin metodele analitice ale ştiinţei, potrivite doar pentru a descoperi fapte noi, trebuie să adoptăm demersul sintetic şi să ne uităm la roata vieţii ca la un subiect unic şi nu ca la o aglutinare de lucruri lipsite de legături între ele.

Roata vieţii este formată din două procese: creştere şi descreştere.

Creşterea: solul dă recoltele, acestea constituie hrana animalelor, iar recoltele şi animalele constituie hrana omului. Energia necesară creşterii vine de la soare. Fără soare şi fără clorofila frunzelor nimic din ceea ce avem şi ceea ce facem n-ar exista. Humusul este materia primă esenţială pentru sol.

Asociaţiile mycorizale (dintre rădăcinile plantelor şi microorganismele din sol) sunt hotărâtoare pentru prosperarea plantelor. Aceste relaţii funcţionează foarte bine într-un sol încărcat cu humus.

Singurul sistem agricol care a trecut testul timpului este cel din Orient. Primul principiul al agriculturii de succes este balanţa corectă dintre creştere şi descreştere. Acolo unde există un dezechilibru, rezervele solului se diminuează, producţia încetează să fie o agricultură corectă, devenind ceva foarte diferit. Fermierul se transformă în bandit.

Un sol fertil este un sol bogat în humus şi în care procesele de creştere au loc rapid, uşor şi eficient. Trăsăturile acestui tip de sol sunt: calitate, abundenţă şi rezistenţă la îmbolnăviri. Fertilitatea solului constă în cantitatea şi calitatea humusului din el.

Waksman defineşte humusul ca fiind: “un agregat complex de substanţe amorfe colorate de la maro până la negru, care-şi au originea în descompunerea reziduurilor plantelor şi animalelor de către microorganisme, în condiţii aerobe şi anaerobe, de regulă în soluri, composturi, turbării şi bazine acvatice. Din punct de vedere chimic, humusul constă în numeroşi constituienţi ai materialului vegetal original rezistenţi la descompunere, din substanţe în curs de descompunere, din complexuri rezultând din descompunere atât prin procese de hidroliză cât şi oxidare sau reducere, precum şi din diverşi compuşi sintetizaţi de microorganisme. Humusul este un corp natural, o entitate compusă, la fel ca şi plantele, animalele şi microbii. Este chiar mai complex din punct de vedere chimic, date fiind toate materiile care contribuie la formarea sa. Humusul posedă un anume specific fizic, chimic, şi proprietăţi biologice care îl fac diferit de alte corpuri naturale organice. Humusul însuşi sau prin interacţiune cu anumiţi compuşi anorganici ai solului, formează un sistem coloidal complex, ai cărui constituienţi diferiţi aderă împreună datorită forţelor de suprafaţă. Acest sistem este adaptabil la condiţiile schimbătoare de reacţie, umezeală şi acţiune a electroliţilor.”

Humusul depinde de circumstanţe, nu este acelaşi peste tot. Este dinamic, nu static. Spre deosebire de substanţe chimice precum sulfatul de amoniu, care poate fi analizat şi evaluat conform compoziţiei sale chimice, humusul este un vast complex organic care implică elemente foarte active: microorganismele.

Proprietăţile humusului sunt:
a) culoare de la maro închis până la negru;
b) este practic insolubil în apă;
c) conţine mai mult carbon decât plantele (până la 55-58%) ;
d) conţine cantităţi considerabile de azot (3-6%) ;
e) proporţia carbon-azot este de regulă de 10 :1 ;
f) este în situaţie dinamică ;
g) este sursă de energie pentru dezvoltarea micro-organismelor;
h) are o mare capacitate de a absorbi apa;
i) are rolul de a menţine coeziunea celorlalte particule ale solului.

Calitatea humusului interacţionează cu starea generală a plantei, cu sănătatea ei, precum şi cu calitatea recoltei. Animalele au nevoie de mai puţină mâncare dacă aceasta provine din sol fertil.

Capitolul 3. Refacerea fertilităţii

Cu fertilitatea solului s-a acţionat în timp în două feluri: ori se păstrează (cazul Orientului), ori se caută constant noi terenuri care să fie exploatate până la epuizare apoi abandonate. Multe triburi sălbatice ard pădurea, cultivă solul până când humusul nu mai dă randament, apoi abandonează terenul în vederea reîmpăduririi.

Este foarte uşor de distrus echilibrul agriculturii. Odată ce cererea pentru hrană şi materii prime creşte iar pentru produsele solului se obţin preţuri bune, presiunea asupra fertilităţii solului devine intensă. Tentaţia de a transforma această fertilitate în bani devine irezistibilă. Agricultura occidentală a devenit subiectul acestei tentaţii în urma dezvoltării rapide care a urmat invenţiei motorului cu aburi, a motorului cu combustie internă, a motoarelor electrice, şi a îmbunătăţirilor în comunicaţii şi transporturi. Fabrică după fabrică au apărut, a urmat creşterea cererii pentru mână de lucru, populaţia urbană a crescut. Toate acestea au furnizat pieţe noi pentru hrană şi materii prime. Acestea au fost aprovizionate fie transformând fertilitatea din întreaga lume în bani, fie substituind-o prin intermediul îngrăşămintelor sintetice, fie prin ambele metode concomitent. Rezultatul final a fost destabilizarea agriculturii.

Aproximativ jumătate din fiecare cultură (rădăcinile) rămâne pe teren în momentul recoltării, constituind o sursă de humus. Îngrăşămintele verzi sunt o importantă sursă de humus în Occident. Deşeurile de la animale (în special cele de abator) sunt foarte căutate în Europa şi mult prea scumpe faţă de adevărata lor valoare. Algele sunt prea puţin folosite pentru compostare, în raport cu ceea ce pot oferi. Excrementele omeneşti şi urina sunt aproape complet pierdute pentru pământ. Se poate concluziona că în Occident s-a format o adevărată prăpastie între humusul utilizat pentru realizarea de recolte şi îngrăşămintele naturale. Această prăpastie a fost umplută cu îngrăşăminte chimice. Acestea sunt bazate pe o concepţie complet greşită în privinţa nutriţiei plantelor, superficială şi fundamental falsă. Neţinând cont de viaţa din sol, conduc inevitabil la nutriţie artificială, mâncare artificială, animale artificiale şi în cele din urmă la oameni artificiali.

Facilitatea cu care pot fi obţinute recoltele cu ajutorul chimicalelor a făcut ca utilizarea corectă a îngrăşămintelor să fie cu mult mai dificilă. Dacă există un substitut ieftin al humusului, de ce să nu fie utilizat? Răspunsul comportă două paliere. Întâi, chimicalele nu pot fi niciodată un substitut al humusului, pentru că Natura a menit ca solul să fie viu, iar asocierile micorizale (între plante şi microorganisme) să fie o legătură esenţială în nutriţia plantei. În al doilea rând, utilizarea unui asemenea substitut nu poate fi ieftină, pentru că fertilitatea solului – unul dintre cele mai importante bunuri ale oricărei ţări – este pierdută. Pentru că plantele artificiale, animalele artificiale şi oamenii artificiali sunt nesănătoşi şi pot fi protejaţi de paraziţi numai prin intermediul spray-urilor otrăvitoare, vaccinurilor şi serum-uri şi un sistem scump de medicamente patentate, doctori specializaţi, spitaluri ş.a.m.d. Atunci când costurile implicate de recolte sunt adiţionate la cele ale diferitelor servicii sociale care sunt necesare pentru a repara consecinţele unei agriculturi deteriorate, şi când înţelegem că cea mai mare posesie a unei ţări este o populaţie sănătoasă, ideea că îngrăşămintele artificiale ar fi ieftine dispare fără urmă. În anii care vor veni, îngrăşămintele chimice vor fi considerate drept una dintre cele mai mari nebunii ale epocii industriale. Ideile economiştilor acestei perioade vor fi respinse ca lipsite de fundament.

Capitolul 4. Procedura Indore

Această procedură a fost creată de către Institutul Plant Industry din Indore, India Centrală, între anii 1924-1931.

Separarea cercetării agricole în compartimente ca: soiuri de plante, micologie, entomologie, ş.a. este o eroare la care trebuie renunţat. Planta trebuie studiată în relaţie cu solul pe de o parte, şi cu practicile agricole ale locului pe de altă parte.

Materialele necesare pentru compostare

a) Deşeuri vegetale: paie, pleavă, fân deteriorat, buruieni, alge, vrejuri de cartofi, reziduuri de grădină şi din seră, frunze uscate, rumeguş.
b) Reziduuri de origine animală: urina şi bălegarul animalelor, găinaţul păsărilor de curte, deşeuri de bucătărie (inclusiv oase).
c) Baze pentru a neutraliza aciditatea excesivă (piatră de var, cenuşă).
d) Apă şi aer. Ideal ar fi ca masa compostabilă să fie îmbibată cu apă ca un burete. Cel mai bine este de utilizat apa de ploaie, care este saturată cu oxigen.

Întotdeauna reziduurile de origine animală s-au dovedit mai eficiente în realizarea unui compost valoros decât activatorii chimici pentru compost.

Pentru realizarea compostului se folosesc două metode: groapa şi grămada. În climatul foarte uscat, groapa înseamnă o economie considerabilă de apă.

Cantitatea de apă necesară depinde de zona geografică unde se află grămada de compost, de volumul de material verde incorporat, de materia uscată. Niciodată masa nu trebuie să fie umedă.

Trebuie urmărit ca masa compostabilă să nu înceapă să fermenteze anaerobic. Semnul este apariţia de musculiţe care încep să se înmulţească. Se întoarce imediat compostul, pentru aerare. Fermentaţia ar putea să înceteze din cauza lipsei de apă.

Pentru a oferi un amestec uniform şi pentru a furniza necesarul de apă şi aer, grămada de compost se întoarce de două ori. Prima dată la 2-3 săptămâni după formare. Apoi la 5 săptămâni după formare. După care începe procesul de maturare şi de fixare a azotului atmosferic. În trei luni micro-organismele şi-au făcut treaba şi humusul este complet sintetizat, gata să fie împrăştiat pe teren.

Capitolul V. Aplicaţii practice ale Procedurii Indore

Plantaţiile de cafea din proprietatea Kingatore, la câteva mile de Nairobi, în Africa. Alte exemple practice care confirmă teoria.

Capitolul VI. Dezvoltările Procedurii Indore

Îngrăşămintele verzi

Schultz-Lupitz a arătat în 1880 cât de uşor se poate restaura fertilitatea unor soluri nisipoase incorporându-se în sol recolta de lupin.

Factorii cheie din tehnica îngrăşămintelor verzi sunt:
a) cunoaşterea ciclului azotului în legătură cu agricultura locală;
b) condiţiile necesare pentru creşterea rapidă şi de asemenea pentru formarea de noduli abundenţi la rădăcinile culturilor leguminoase utilizate pentru îngrăşămintele verzi;
c) compoziţia chimică a recoltei verzi la momentul arăturii;
d) condiţiile din sol în perioada de descompunere.

Dacă dorim să producem un efect rapid asupra solului, trebuie să incorporăm îngrăşămintele verzi care sunt tinere. Dacă dorim să creştem conţinutul de humus, trebuie să aşteptăm până când recolta de îngrăşăminte verzi a atins maximum de creştere.

Ceea ce contează în cazul îngrăşămintelor verzi este fertilitatea solului. Dacă solul este într-o condiţie proastă, azotul necesar descompunerii acestor îngrăşăminte va fi blocat, iar cultura următoare va fi într-o situaţie foarte rea. Dacă, dimpotrivă, solul este într-o condiţie potrivită, cultura următoare nu va avea decât de câştigat.

Capitolul 7. Aplicaţii ale Procedurii Indore

Gestiunea păşunilor

O lucernă irigată şi îngrăşată cu bălegar poate duce în India până la 20 de coase anual.

Metodele pentru a duce la creşterea humusului pe o pajişte:
a) sistemul grajdului mobil – vacile sunt întreţinute pe paşune;
b) utilizarea zgurei – foarte utilă pe pajiştile în solul cărora lipseşte oxigenul;
c) aerisirea subsolului ;
d) cultivarea păşunii.

Capitolul 8. Aplicaţii ale Procedurii Indore

Utilizarea deşeurilor urbane

Una dintre consecinţele concentrării populaţiei în spaţii mici a fost separarea, adesea pe distanţe considerabile, a unei importante cantităţi de deşeuri agricole în raport cu pământul. Este vorba despre :
a) deşeuri urbane ;
b) excrementele şi urina populaţiei.

În practic toate situaţiile, aceste materiale sunt tratate ca ceva de care trebuie scăpat în modul cel mai rapid şi mai discret cu putinţă. Practic nimic nu ajunge unde trebuie, adică la pământ. Din punct de vedere agricol, oraşele sunt forme de parazitism. Ele vor exista atâta timp cât fertilitatea solului va mai exista. Apoi întreaga ţesătură a civilizaţiei noastre va colapsa.

Este greu de crezut că se va renunţa la modul actual de tratare a deşeurilor urbane înainte ca o catastrofă, ca de exemplu o foamete masivă, să-şi facă efectele.

Valoarea deşeurilor urbane constă în aceea că pot “dilua” bălegarul, care altfel este prea instabil şi nu se transformă în compost decât foarte greu.

Capitolul 9. Aerisirea solului

Apa de ploaie este o soluţie saturată de oxigen, şi de aceea este foarte eficace în furnizarea acestui gaz în sol.

Capitolul 9 bis. Efectul nociv al ierburilor

Acest efect asupra arborilor fructiveri variază de la specie la specie şi în funcţie de perioada de viaţă a copacilor. Cei tineri sunt mai puternic afectaţi decât indivizii pe deplin dezvoltaţi, care conţin mari rezerve în tulpină. Speciile foioase suferă mai mult decât coniferele. Aceste fapte sugerează că efectul nociv al ierburilor s-ar datora înfometării.

Capitolul 10. Câteva boli ale solului

Eroziunea solului

Întotdeauna eroziunea solului este precedată de infertilitatea lui. Eroziunea solului este nimic altceva decât semnul exterior al unui faliment complet la nivelul practicilor agricole. Cauzele acestui faliment trebuie căutate în noi.

De ce este pădurea atât de eficace în prevenirea eroziunii solului şi în hrănirea izvoarelor şi a râurilor? Pădurea face două lucruri:
a) copacii şi etajele inferioare ale vegetaţiei sparg ploaia într-o bură fină iar ierburile protejează solul de eroziunea cauzată de picăturile grele de ploaie;
b) reziduurile copacilor şi ale animalelor sunt convertite în humus, care e absorbit de sol, crescând porozitatea şi capacitatea acestuia de a reţine apa.

Solul trebuie să fie cât de acoperit se poate, pentru a preveni eroziunea şi a stoca un mare volum de apă. În raport cu asta, terasarea şi drenarea sunt absolut secundare.

Capitolul 11. Retragerea producţiei agricole şi a animalului în faţa parazitului

Recolta bolnavă este omorâtă de Natură pentru profitul humusului.

Principiile care stau la baza bolilor plantelor:
a) insectele şi ciupercile nu sunt adevărata cauză a bolilor plantelor, ci atacă doar varietăţi nepotrivite ale culturilor imperfect implementate;
b) ideea de a proteja culturile împotriva bolilor cu sprayuri, chimicale ş.a.m.d. este neştiinţifică şi lipsită de fundament, şi chiar atunci când aparent reuşeşte, tot ceea ce face este să protejeze ceea ce este nepotrivit şi să ascundă adevărata problemă – cum să creşti culturi sănătoase;
c) arderea plantelor nesănătoase este o distrugere nenecesară a materiei organice, şi nu are nimic corespunzător în natură, unde insectele şi ciupercile trăiesc şi-şi desfăşoară activitatea.

Ceea ce contează în producţia recoltelor agricole este furnizarea constantă de compost organic iar menţinerea fertilităţii solului este baza sănătăţii.