duminică, 23 octombrie 2011

Hilaire Belloc, Un eseu asupra restaurării proprietăţii, (note de lectură)


Prefaţă

Adevărata problemă nu este aceea a restaurării puterii de cumpărare, ci a restaurării libertăţii economice. Este adevărat că nu poate exista libertate economică fără putere de cumpărare, dar nu este adevărat că puterea de cumpărare este echivalentul libertăţii economice.

Autorul nu propune nici o schemă pentru restaurarea libertăţii şi a proprietăţii. Nici un program. Şi asta pentru că, în opinia sa, problema este "insolubilă prin mijloace generale". În continuare: "Răul a ajuns atât de profund încât, deşi promovarea unei doctrine noi este nepreţuită, crearea unei maşinării noi şi efectivă imediat este imposibilă." Crearea noii proprietăţi trebuie făcută încetul cu încetul, la firul ierbii.

În ceea ce priveşte optimismul la modă când e vorba de soluţii ideologice: "Respectul pentru realitate mă forţează să spun că Restaurarea Proprietăţii, în condiţiile în care această instituţie aproape a dispărut, este o sarcină aproape imposibil de săvârşit. Dacă ar fi pur şi simplu imposibil de îndeplinit, n-ar merita nici măcar o picătură de cerneală. Nu este pur şi simplu imposibil de îndeplinit, sau, cel puţin, nu este pur şi simplu imposibil să începi o schimbare. Însă sorţii împotriva reconstruirii libertăţii economice într-o societate care a dobândit de mult practica şi obişnuinţa sclavagismului salarial sunt dificili dincolo de orice altă sarcină politică.”

Dacă ratează o astfel de schimbare, societatea noastră este obligată să restaureze sclavagismul. Ori sclavie, ori proprietate, nu există a treia cale.

I

Omul, pentru a putea trăi, trebuie să transforme mediul dintr-o stare în care acesta este mai puţin util pentru el într-una în care este mai util. Acest proces se numeşte "Producerea Bogăţiei". Această transformare se înfăptuieşte prin intermediul mijloacelor de producţie. Este evident că cine controlează mijloacele de producţie controlează până la urmă bogăţia însăşi.

Orice familie este liberă dacă poate controla pe deplin toate mijloacele necesare producţiei bogăţiei de care are nevoie pentru a trăi normal. Însă acest ideal este inuman, omul fiind un animal social.

Societatea fiind necesară omului, apar două limitări ale libertăţii economice:
a) diviziunea muncii (fiecare se specializează în ceva, pe care-l poate schimba cu ceilalţi, spre beneficiul reciproc);
b) principiul unităţii (statul trebuie să existe într-o formă sau alta).

Mijloacele de producţie se controlează prin intermediul proprietăţii.

“Astăzi, în Anglia, şi într-o măsură mai mică în multe alte ţări, proprietatea larg răspândită s-a pierdut. Faptul de a fi proprietar numai este o trăsătură generală a societăţii, capabilă să-i determine caracterul. Dimpotrivă, absenţa proprietăţii, dependenţa de un venit salarial precar şi de voinţa altora este trăsătura generală a societăţii noastre şi-i determină caracterul." (p. 4)

Capitalismul este starea societăţii în care o minoritate controlează mijloacele de producţie, lăsând masa cetăţenilor fără proprietate. Corpul social al acestei din urmă categorii de cetăţeni se numeşte “proletariat”.

În capitalismul industrial, proletariatul trăieşte în insuficienţă şi insecuritate. Fără restaurarea libertăţii, proletariatul poate fi protejat prin:
a) statul servil;
b) comunism.

În statul servil, capitalismul îi ţine pe oameni în viaţă exploatându-i contra unui salariu, iar atunci când nu o poate face îi ţine în viaţă prin intermediul unui mic ajutor social.

Singura formă de societate în care suficienţa şi securitatea se combină cu libertatea este aceea în care proprietatea este bine distribuită şi o mare parte a familiilor deţin şi controlează mijloacele de producţie.

Libertatea economică este bună doar dacă împlineşte anumite nevoi ale naturii umane. Liberul arbitru nu funcţionează dacă omul este privat de libertatea economică.

Nu există democraţie autentică prin delegaţie. Nu există nici conducere economică prin delegaţii. Şi asta pentru că liberul arbitru nu se exercită prin delegaţie.

Parlamentele şi democraţia sunt ireconciliabile. Parlamentarii nu sunt poporul, ci doar o oligarhie formată din politicieni de profesie. Esenţa acestei oligarhii este corupţia, pentru că pretind a fi oglinda naţiunii.

Socialismul şi capitalismul sunt produsele gemene ale aceleaşi false filosofii.

Iluzie născută în capitalism: conflictul dintre libertate şi abundenţă.

Fără libertate economică societatea nu-şi poate permite luxul reacţiilor critice la adresa statului. Doar în cadrul libertăţii economice putem avea o opinie publică.

Trei clauze trebuie avute în vedere când ne apropiem de rezolvarea practică a problemei proprietăţii:
a) restaurarea proprietăţii nu se poate face în mod mecanic;
b) o astfel de reformă nu se poate petrece fără o stare mentală generalizată în social;
c) încercând să restaurăm Libertatea Economică, este nevoie de puterea statului.

Atât statul capitalist cât şi statul comunist sunt structuri mecanice, inumane. Statul distributist (sau statul proprietarilor) este prin definiţie neterminat, nefinisat, incomplet, ca orice organism viu.

Actualmente, oamenii au uitat ce este proprietatea. Toţi vorbesc în termeni de loc de muncă şi salarii. Cei mai mulţi dintre oameni nu-şi doresc proprietatea, ci creşterea veniturilor.

II

Două principii:
a) Orice efort pentru a restaura instituţia proprietăţii poate fi încununat cu succes printr-o bulversare deliberată a tendinţelor economice naturale.
b) Efortul nostru va fi soldat cu un eşec dacă nu este însoţit de reglementări care să apere proprietatea privată, imediat după restaurare.

Efortul restaurării proprietăţii într-o societate ca a noastră poate fi comparat cu acela a reîmpăduririi pământului.

Ideea conform căreia capitalismul apare de la sine, şi în mod necesar, din simpla instituţie a proprietăţii private, este fructul unei pseudo-istorii şi a unei pseudo-filosofii. În realitate, capitalismul a apărut doar atunci când mijloacele de apărare care garantau proprietatea bine distribuită, proprietatea privată, au fost în mod deliberat făcute ţăndări de către o formă a răului căreia nu i s-a rezistat suficient.

Ceva care să poată fi numit proletariat exista înaintea revoluţiei industriale: oameni fără pământ, lucrând deja în transporturi şi comerţ, sau în meşteşuguri. Numai că nu ei au dat tonul. Nu erau suficient de numeroşi atunci când revoluţiile religioase din secolul XVI au distrus zidurile care protejau libertatea.

Prima mare distrugere a fost cea a breslelor, alături de confiscarea proprietăţilor obşteşti în toate statele în care a învins Reforma. Numai după agresarea ţărănimii şi proletarizarea ei a început capitalismul.

Maşinile nu controlază mintea omului, deşi o pot afecta.

Plutocraţia corupe maşina legislativă, şi nicăieri nu este mai evident acest lucru ca în democraţia parlamentară.

III

Problema care se pune este cum să începem restaurarea proprietăţii într-o societate în care proprietatea a fost aproape distrusă, principiul uitat, obişnuinţa cu ea pierdută pentru majoritatea cetăţenilor.

Aparent, cauza răului este competiţia fără limite. Însă putem merge mai departe decât atât. Peste tot unde proprietatea este divizată, societatea are oroare ca cel mai mic şi mai slab să fie eliminat de cel puternic. Dacă vrem să restaurăm proprietatea, trebuie să eliminăm falsa filosofie care stă la baza capitalismului şi a armatei sale de sclavi.

Trei lucruri trebuie făcute:
a) restaurarea micului cultivator, distribuitor şi meşteşugar, mai ales sub forma familială;
b) divizarea întreprinderilor care în mod obligatoriu trebuie să fie mari, la mai mulţi proprietari;
c) confirmarea acestei divizări prin instituţii care s-o menţină şi să împiedice degradarea proprietăţii în capitalism.

IV

Domeniul marilor unităţi economice devine din ce în ce mai mare. Această tendinţă are două cauze :
a) natura instrumentului utilizat (ex: sistemul căilor ferate);
b) eliminarea costurilor cu competiţia.

În ciuda a ceea ce s-a zis, progresul tehnic şi descoperirile nu s-au făcut în sprijinul marilor unităţi de producţie. Noi descoperiri şi noi aplicaţii nu produc în mod inevitabil instrumente scumpe în defavoarea celor ieftine.

V

Restaurarea proprietăţii înseamnă, şi întotdeauna a însemnat de-a lungul istoriei, întâi de toate restaurarea proprietăţii asupra pământului.

“Atunci când oamenii au devenit sclavi salariaţi, gândesc în termeni de venit. Atunci când sunt liberi din punct de vedere economic, gândesc în termeni de proprietate. Cei mai mulţi dintre oamenii moderni care trăiesc în condiţii industriale privesc reforma economică ca pe o redistribuire a venitului. Proprietatea este pentru ei o iluzie. Realitatea este venitul. Proprietatea înseamnă pentru ei doar un aranjament în urma căruia este asigurat un anume venit. Oamenii liberi o văd însă altfel. Ei se raportează la venit ca la produsul proprietăţii, iar forma tipică a proprietăţii, care este forma ei fundamentală, este proprietatea asupra pământului. În formele orientale ale despotismului, precum şi în condiţii nomade, barbare, proprietatea pământului este ori negată în teorie, ori necunoscută în practică. Însă în lumea noastră occidentală este, şi a fost de-a lungul întregii ei dezvoltări, garanţia şi fundamentul cetăţeniei.” (p. 57)

Nu poţi duce un orăşean la ţară şi să faci din el un ţăran. Nici dacă sunt întrunite cele mai favorabile condiţii, orăşeanul fără instinct pentru pământ nu va izbuti să se adapteze. Totuşi, încă mai există la oraş oameni cu instinct excepţional, capabili să se transforme ei înşişi.

Principala problemă a orăşenilor este obişnuinţa muncii mecanice, repetitive, timp de un anumit număr de ore, sub presiune. Or, munca agricolă este strict diferită. Este diversificată, nu repetitivă. În general nu este intensă. Nu este limitată la anumite ore, ci elastică.

Pământul asigură, în cazul proprietăţii bine distribuite, nu mai mult decât o subzistenţă modestă. În mod normal, omul care are o mică proprietate pe care o cultivă el însuşi, cu ajutorul familiei, nu trebuie să se aştepte să deţină mai mult decât la o existenţă cumpătată.

Unul din primele lucruri pe care îl remarcă un sclav salariat venind dintr-o societate industrială este accela că ţăranii sunt "mizeri". Însă, dincolo de faptul că pământul nu conferă mai mult decât o subzistenţă modestă, mai există o cauză pentru acest lucru: pasiunea ţăranilor pentru independenţă. Din cauza aceasta ţăranului îi place să profite şi de cea mai mică sumă de bani, ezită să cheltuiască atunci când poate să economisească, detestă luxul şi orice simte că ar putea fi taxat drept risipă.

VI

Impozitarea împovărătoare este incompatibilă cu instituţia generală a proprietăţii. Una o omoară pe cealaltă. Acolo unde proprietatea este bine distribuită, rezistenţa la impozitarea abuzivă este atât de pronunţată şi eficace încât impozitarea este eliminată. Acolo unde se face un efort pentru a restaura proprietatea bine distribuită, impozitarea va distruge acest efect.

Taxarea împovărătoare este acea formă de impozitare care a trecut dincolo de punctul după care devine o continuă anxietate şi interferenţă în viaţa producătorului. John Stuart Mill considera că 10% este un impozit destul de onest. Mai mult de atât este o povară.

Impozitarea ar trebui să fie progresivă, în funcţie de venituri.

Idealul proprietăţii nu are nimic în comun cu egalitatea proprietăţii – acest ideal mecanic este în contradicţie cu calitatea personală ataşată proprietăţii.

VII

Creditul nu este o problemă fundamentală în toate societăţile. Funcţia modernă a creditului este o dezvoltare recentă pe scară istorică. S-a dovedit o idee greşită, care conduce spre catastrofă. Creditul este doar o problemă locală şi efemeră.

Puterea băncilor asupra economiei este strict arbitrară, iar instituţia creditului ar trebui controlată.

Citeşte mai mult!

luni, 17 octombrie 2011

Jurnal de fermă permaculturală (episodul II)

Toamnă secetoasă, pământul e uscat şi ratatinat ca faţa unei babe care n-a folosit niciodată l'Oréal (deşi merita din plin). Pe alocuri sunt crăpături atât de late şi atât de profunde încât mă gândesc c-aş putea să-mi scap tălpile, ceea ce n-ar fi bai, că le-aş recupera apoi cu uşurinţă, fiind legate de trunchi printr-o prelungire numită picior. Nu se poate planta nimic, nu mai mult ca-n Sahara. Ţăranii se plâng că nu pot ara. Da, nu prea pot.

Câteva evenimente neprevăzute mi-au spulberat capitalul pe care voiam să-l investesc în toamna asta. A fost întâi faza cu salcia care a aterizat pe maşina mea nevinovată, pentru care am plătit reparaţii copioase. Apoi mi-am închis o activitate economică, fapt pentru care va trebui să plătesc tot impozitul pe venitul net la iarnă, în loc să-l eşalonez de-a lungul anului viitor. În cele din urmă, intru în concediu de paternitate cu al treilea piticuţ, deci va trebui să aştept minim 2 luni până când statul îşi va onora obligaţiile privind indemnizaţia. Am tras linia şi-am constatat că nu mai dispun de aproximativ nimic. Doar praful de pe tobă, nedisputat încă.

Mă aşteaptă deci o toamnă interesantă. Nu-i nimic, se pot face încă destul de multe lucruri şi aşa, fără capital. Nu mă opresc deci spunând ca un fals înţelept: “Multe-aş face dar n-am cu ce". Cred, dimpotrivă, că la ţară multe dintre lucruri au nevoie de ingeniozitate şi de efort, de tenacitate şi de viziune. Asta nu înseamnă că n-ar trebui bani, cum să nu?, mai cu seamă la început, când pământul trebuie tocmit şi umplut, iar proiectele abia materializate încă n-au rodit... Însă absenţa banilor mă va obliga să gândesc, să improvizez, să inventez, să mă adaptez.

Aşa că prima preocupare, în lipsă de ceva mai spectaculos, a fost una cum nu se poate mai bună: solul. Nu costă aproape nimic să refaci fertilitatea solului. Iar singurul lucru cu adevărat decisiv, adică timpul, nu poate fi cumpărat cu nimic. După cum ziceam, pământul pe care l-am cumpărat a fost ocupat în linii mari cu doua culturi: păioase spre sud şi lucernă spre nord. Acolo unde s-au cultivat păioase, solul este epuizat, e galben palid. Sub lucernă e negru, semn că humusul a avut totuşi de profitat de pe urma ei. A fost interesant să văd că pe păşunea vacilor solul este şi mai negru, de aceea am colectat bălegar fără nici o remuşcare. Am izbutit să fac şi a cincea grămadă de material compostabil, când mi-am dat seama că efortul de a organiza cele vreo 2500-3000 kg de bălegar, plus masa verde aferentă, nu-mi va servi mai devreme de toamna lui 2012 - primăvara lui 2013.

Oricât de mult mi-ar plăcea să am în vedere perspectivele, şi oricât de mult aş detesta stilul de lucru "de azi pe mâine", înţeleg că dacă nu mă prezint în primăvară cu ceva morcovi, cu ceva salată, nişte cartofi noi, alea-alea, autoritatea mea de fermier se erodează mai ceva ca cea a unui prim-ministru pe timpuri de criză. Aşadar, am făcut nişte grămezi de compost, minunat, poate mai fac vreo 5 până dă frigul, dar situaţia mea imediată nu este schimbată de acest efort. Aşa că am luat-o prin sat la picior uşurel ca să văd cine e dispus, şi pe ce preţ, să renunţe la câteva tone de compost. Negru, frumos mirositor şi numai bun să fie împrăştiat pe pământul meu leşinat. Am găsit. Gratis. Nu costă nimic, chiar nimic. Doar transportul. Deci mă scot cu vreo 70-100 de euro. Câteva remorci de camion, numai să fiu bun să-l iau de acolo, că la iarnă se adună din nou, şi n-au unde-l pune. Sunt uluit, cel mai important lucru din agricultură nu costă aproape nimic.

În acelaşi registru, m-am apucat să caut tulpini de floarea-soarelui. Bote de floare, cum li se spune aici. La o bătrână am găsit cam trei căruţe cu vârf, iar căruţaşul mi-a cerut doar să le strâng la marginea ogorului. Mi-a luat cam 9-10 ceasuri, în 2 etape. Cu 20 de lei am dus deja 2 căruţe, pe care le-am turna undeva în locul care va deveni grădina mea de zarzavat. Am mai găsit la un moş un ogor mai măricel, e dispus să mi le transporte el, pe nimic, numai să pun mâna să i le culc la pământ.

Normal, ar fi fost vorba de încă o zi de muncă. Numai că la mine e vorba de 2 jumătăţi, nu-s capabil fizic să lucrez o zi întreaga, botele se taie cu toporişca şi după 4 ceasuri mă simt ca şi cum aş fi defrişat toată Sahara: încheietura mâinii îmi arde, iar spatele o să mă doară mâine îngrozitor. Am totuşi satisfacţia de a fi făcut jumătate din ceea ce am promis. Mă gândesc însă că va trebui să clădesc şi tulpinile la marginea ogorului, altfel munceşte moşul de-i sar capacele ca să strângă ce-am culcat eu acolo. Deci o să-mi mai dau o zi bonus. Sau două jumătăţi, văd mai încolo.

De ce bote de floare? Pentru răzoare (raised beds). Ideea acestor straturi fantastic de productive este aceea de a ridica legumele mai sus, punându-le la bază o biomasă care să elibereze carbonul timp de câţiva ani, creând concomitent şi microclimat la nivelul solului. Nu-i rea ideea de a folosi lemn putred, dar de unde atâta? M-am gândit să fac răzoare cam pe 250-300 metri pătraţi. Cu câteva căruţe bune de tulpini de floarea-soarelui sper să izbutesc. Desigur, mai trebuie şi să-mi cumpăr un hârleţ şi lopată, pe care să le ascut după cum descrie Steve Solomon în Gardening When It Counts. Growing Food In Hard Times. Undeva ca la 70 euro (material bun, nu ma zgârcesc).

O altă aplicaţie interesanta a botelor de floare este aceea de protecţie împotriva vântului. Probabil că voi face câţiva zeci de metri ca să protejez legumele la sud şi la nord, acolo unde vântul deocamdată n-are oprelişti. Până voi face clădiri, până la conturarea perdelei împotriva vântului de la nord, absolut inevitabilă, ne descurcăm cum putem. Şi asta înseamnă ceva abordări provizorii, oricât de mult mi-ar plăcea lucrurile de durată.

Pe linia provizoratului, a mai trebuit să constat că fără garduri nu se poate. Acolo unde pământul meu se învecinează cu imaşul vacilor, am văzut că ugeroasele intră liber dimineaţa şi seara. Ideea de a face gard viu din Glaeditsia tricantos este desigur minunată, şi deja mă bucur că pot recolta primele seminţe din păstăile care cad prin oraş. Numai că puietul acestui copac cu spini de temut e o buruiană tare fragedă în primele luni de viaţă. N-ar avea ce face cornutele satului cu un gard viu debil. Îmi trebuie, deci, un gard (convenţional) care să protejeze gardul (viu). Unul care să reziste măcar 2-3 ani, când glădiţele sunt mari, lemnificate, cu ţepi fabuloşi, şi nu se mai tem nici de mistreţ. Vreau, nu vreau, în primăvară trebuie să fac vreo 200 de metri de gard. Cel mai probabil din nişte lemne ieftine, deşeuri de la vreun gater, scândurile acelea cu o faţă semi-rotundă din care nu se poate construi nimic de soi, dar care au darul de a fi super-ieftine (de regulă transportul costă mai mult decât marfa). Nu au viaţă prea lungă, în 4-5 ani sunt numai bune să fie aruncate pe foc. Mult mai mult decât am eu nevoie.

Asta în privinţa gardului sudic. Însă nici grădina de zarzavat nu-i scutită de pericole, constând tot în animale. Într-o zi, pe când munceam la una din grămezile mele de compost, m-am trezit cu trei porci rătăcitori, care-şi căutau norocul prin lucerna mea. Noroc că plasa cu mâncare era agăţată undeva de creanga unui copac, altfel haleau ceva şniţele, mere şi pâine cu garnitură de plastic şi hârtie. După incidentul cu porcii vagabonzi am stat şi-am reevaluat ce spusesem despre garduri. E adevărat că multe gospodării din zonă n-au gard, şi asta e semn bun, că oamenii nu fură. Însă câinii dezlegaţi, oile şi porcii intră free dacă n-au nişte puncte pentru check-in la care să stea rezemat un câine cu simţ limitat al umorului. Iar oamenilor li se pare ok să-şi trimită porcii şi păsăretul în cercetare, dacă nu-ţi convine n-ai decât să-ţi faci gard.

Deci cap la cap, grădina de zarzavat trebuie şi ea împrejmuită, probabil cu ceva lemn mai de soi, plasa de sârmă mă disperă grupa mare, n-aş pune-o decât la ţarcurile câinilor şi ale păsărilor, şi la cuştile iepurilor, dar nu ca să împrejmuiesc niscai teren. Din discuţiile cu un alt pomicultor din partea locului aflu că iepurii şi căprioarele sunt musafiri nepoftiţi în livadă. Iar de departe cei mai periculoşi sunt căpriorii, care-şi freacă coarnele de pomişorii încă cruzi, distrugându-le ireversibil coaja. Bietul om a trebuit să-şi abandoneze ideile minimaliste în favoarea unui gard de lemn, ieftin, e drept, dar util. Sper să-l corup şi pe el spre ideea de gard viu.

Deci, cap la cap, toamna asta în care n-am capital totuşi:
a) am făcut grămezi de compost pentru 2012-2013;
b) am găsit compost de vânzare ;
c) am găsit biomasă pentru raised beds ;
d) voi planta butaşi şi drajoni de cătină albă recoltaţi din natură;
e) relochez puiet de salcâm din locurile unde e prea des acolo unde nu este deloc;
f) iniţiez perdeaua de la nord împotriva vântului cu puiet apărut spontan în natură (castan, tei, stejar, fag);
g) fac primele răzoare din grădina de zarzavat.

După care aştept liniştit ninsoarea. Gratis.

Citeşte mai mult!

Steve Solomon, Cum să grădinăreşti atunci când contează (note de lectură)

Subtitlu: Cum să cultivi legume pe vremuri grele

Capitolul 1. Introducere

Timpurile grele care vor veni

În curând, tot ceea ce se bazează pe petrol va fi mai scump : combustibili, mâncare, îmbrăcăminte, transporturi, încălzirea locuinţelor, etc. Oamenii din ţările industrializate se vor confrunta cu scăderea puterii lor de cumpărare. Mulţi vor răspunde acestor provocări prin producerea propriei hrane.

În zonele temperate, legumele pot fi cultivate cu foarte puţină irigare, sau deloc.

Doar ţelina şi conopida au nevoie de o fertilitate excepţională a terenului.

Grădinile de legume care pornesc cu seminţe din plicuri colorate nu sunt de succes, pentru că negustorii de seminţe nu sunt întotdeauna oneşti.

Este nevoie cam de 70 mp de grădină pentru producerea tuturor legumelor de care are nevoie un adult timp de un an.

După patru ani, o suprafaţă de teren folosită în producţia de legume trebuie să fie înierbată, în vederea refacerii fertilităţii.

Capitolul 2. Fundamente

Ce înseamnă agricultura?
a) eliminăm plantele sălbatice;
b) cultivăm ceea ce vrem să crească;
c) spaţiem plantele astfel încât să nu existe competiţie pentru hrană;
d) ţinem plantele sălbatice departe;
e) facem ca terenul să fie mai fertil şi mai umed ca în natură.

Legumele nu cresc în sol obişnuit, ci în cel mai fertil sol de care dispunem.

Legumele cu cerinţe minime: morcovi, păstârnac, sfeclă, andivă, fasolea căţărătoare, brusture, varză, cele mai multe dintre ierburile aromatice, nap, barba-caprei.

Legume cu cerinţe medii : anghinare, busuioc, varza de Bruxelles, broccoli, varza târzie, ţelină, porumb dulce, castravete, vânătă, usturoi, gulia gigantă, salată verde, ceapă, ridiche, rutabaga, cartofi, spanac, roşii, pepene verde, napul turcesc.

Legume cu cerinţe mari : sparanghel, varza chinezească, pepene galben, conopidă, praz, spanacul de primăvară, napii de primăvară. În general ceea ce se produce repede.

Formula fertilizatorului organic complet (FOC) :
- 4 părţi de făină integrală (sau 3 părţi făină integrală + 1 parte făină de sânge)
amestecat cu
- 1/4 parte var agricol
şi
- ¼ parte ghips (dacă un utilizezi ghips, dublezi varul agricol)
şi
- ½ parte dolomită mărunţită.

“Părţile" se calculează în unităţi de volum, nu de greutate. Ca făină, se pot folosi mai ales deşeurile de la presa de ulei. Dacă este de ales între var şi dolomită, e preferabilă dolomita. Făina de sânge este un subprodus de abator.

Aciditatea solului nu contează în grădinile mici. Se corectează singură de-a lungul timpului, dacă solul primeşte amendamentele potrivite.

Aplicarea de îngrăşăminte chimice este foarte periculoasă din mai multe motive:
a) este foarte uşor de ars legumele prin depăşirea dozei optime;
b) sunt prea pure, deci incomplete şi dezechilibrate în raport cu necesităţile complexe ale plantelor;
c) se dizolvă prea rapid în sol.

Calitatea bălegarului utilizat pentru compost este dependentă de calitatea furajelor de care au parte animalele.

Solul argilos poate fi câştigat puţin câte puţin pentru legumicultură dacă se incorporează periodic materie organică în el. Cea mai simplă metodă de amendat un sol argilos este împrăştirea anuală a unui strat de compost gros de 2-3 cm înainte de săpare. O metodă ceva mai scumpă de ameliorare a solului argilos este aşternerea unui sol corespunzător, adus din altă parte.

Creşterea plantelor are loc noaptea. Coacerea fructelor (care este tot un fel de creştere) are loc tot noaptea.

Germinarea multor legume are loc numai dacă este suficient de cald. De aceea grădinarul trebuie să aibă un termometru pentru sol.

Capitolul 3. Instrumente şi lucrări

Hârleţul, cazmaua, sapa – se ascut întotdeauna după cumpărare.

Pentru a îngriji o grădină de 1000 mp, este nevoie doar de 4 instrumente:
a) un hârleţ;
b) o sapă;
c) o greblă;
d) o pilă pentru ascuţit hârleţul şi sapa.

Instrumentele de calitate nu sunt ieftine, dar se dovedesc cea mai bună investiţie pe termen lung.

Cazmaua este perfectă pentru a lucra un sol compactat, care n-a fost demult utilizat pentru legume.

Instrumentele cu coadă scurtă sunt perfecte pentru indivizii care au sub 1,5 m înălţime, sau pentru pus în portbagaj şi utilizat la camping. În grădină, oamenii cu înălţime normală utilizează instrumentele cu coadă lungă.

În general, cu cât oţelul este mai bun, cu atât poate fi mai ascuţit, şi cu atât mai mul timp poate rămâne ascuţit. Pe de altă parte, cu cât oţelul este mai dur, cu atâta riscă să se ciobească mai uşor. De aceea instrumentele de grădinărit nu se fac din cel mai bun oţel cu putinţă, ci dintr-un oţel de calitate intermediară.

Este imposibil să-ţi dai seama de calitatea unui instrument făcut din oţel altfel decât în funcţie de marca şi locul în care se face achiziţia. Altfel, nu există nici o metodă rezonabilă de a diferenţia un obiect de calitate de o piesă bună de aruncat la gunoi.

O metodă de a vedea cât de bun este oţelul dintr-un instrument este evaluarea vitezei de ascuţire: dacă se ascute repede este de proastă calitate, dacă se ascute greu, probabil că e bun.

Atunci când se înfiinţează o grădină de legume este nevoie de arat strict pentru distrugerea stratului vegetal superficial, mai ales dacă este vorba de o păşune, sau de un gazon. Ulterior, totul se face manual, pământul se mărunţeşte cu cazmaua.

Nu există ceea ce s-ar numi cea mai bună metodă de a aranja legumele într-o grădină. Răzoarele (raised beds) sunt bune pentru anumite plante (în general cele mici: morcovi, salată, mazăre pitică, fasole pitică, sfeclă, brocoli, castraveţi, varză). Altele (mai ales cele cu rădăcini puternice: pepeni, dovleac) preferă să fie cultivate fără nici o amenajare specială.

Răzoarele sunt foarte bune când se grădinăreşte fără irigaţie.

Pentru a împiedica formarea de cruste la suprafaţa straturilor, cea mai bună metodă este aceea a îmbogăţirii pământului cu compost. Schimbându-se proporţia de humus, straturile se oxigenează mult mai bine.

Un mic truc pentru alegerea unui instrument de calitate : punctul de contact dintre sapă (sau hârleţ, sau lopată, sau greblă) şi coadă dacă este de calitate, atunci e foarte probabil ca şi oţelul din care e făcut instrumentul să fie de calitate. Dacă punctul de prindere este o butaforie, sigur oţelul e jalnic.

Achiziţia unei roabe este unul dintre cei mai importanţi paşi în materie de instrumentar de grădinărit. Nu trebuie să fim zgârciţi cu ceva care trebuie să servească vreo 20 de ani. Este important ca roaba să fie din metal, nu plastic, şi să fie în acord cu corpul grădinarului (care trebuie s-o probeze, să vadă dacă o poate manevra fără să se aplece, şi fără să rişte să-şi lovească genunchii). Roabele pentru cărat beton sunt prea grele, şi mult mai solide decât este nevoie în grădinărit.

Capitolul 4. Magazinele pentru grădinărit

Trebuie evitată cumpărarea de seminţe din magazinele pentru grădinărit.

Multe răsaduri sunt pur şi simplu prea debile. Produse în sere, la adăpost de vânt şi de soare, în momentul în care sunt transplantate sub cerul liber, înregistrează un şoc de proporţii, care fie le ucide, fie le încetineşte creşterea cu 1-2 săptămâni.

Un vânzător de răsaduri cu simţul eticii le-ar muta înainte de vânzare într-un spaţiu intermediar, între seră şi câmp, la adăpost relativ dar şi la expunere relativă. În acest fel, răsadurile nu sunt şocate atunci când sunt expuse total la factorii de mediu.

Pământul de răsaduri se prepară din:
a) 5 l sol de grădină;
b) 2,5 l compost.
Amestecul se face într-o găleată de 10 l.

Răsadurile se justifică doar atunci când este vorba de: tomate, ardei gras, vinete. Pentru alte legume nu are sens.

Capitolul 5. Seminţele

Este normal să ne temem că fără apă seminţele vor muri. Însă de fiecare dată când stropim, temperatura solului scade, încetinind progresul seminţelor.

Cel mai prost moment pentru a uda este la finalul zilei. Cel mai bun este la finalul dimineţii, când soarele poate încălzi solul.

Pentru anumite vegetale colectarea de seminţe este foarte simplă, încât e de mirare de ce mulţi oameni n-o fac.

Speciile auto-polenizatoare sunt stabile, de la generaţie la generaţie schimbările sunt minime sau nu există deloc.

Speciile care trebuie să-şi schimbe polenul devin foarte debile dacă nu o fac, aşa încât nu se reproduc. Pentru ele este nevoie de mai mult teren, iar selecţia seminţelor se face cu mai multă abilitate.

Anumite plante, pentru a-şi putea păstra integritatea seminţelor, au nevoie de o anumită cantitate minimă pentru a putea să-şi păstreze specificitatea. De exemplu, porumbul trebuie cultivat în cantitate de minim 50 de exemplare. Alte plante au nevoie de minim 200 de exemplare.

Seminţele pot fi împărţite în:
a) seminţe uscate (formate în păstăi, în ciorchini, în flori uscate);
b) seminţe umede (formate în fructe zemoase, care sunt încă umede în momentul coacerii).

Exemple de seminţe uscate: fasole, mazăre, salată verde, muştar, spanac, sfeclă.

Exemple de seminţe umede: dovlecel, dovleac, castravete, pepene verde, roşie, ardei gras.

Cheia pentru a obţine seminţe uscate viguroase este extragerea seminţelor atunci când sunt maturate, oprind apoi supra-uscarea prin stocarea adecvată.

Cheia pentru a obţine seminţe umede viguroase este lăsarea fructelor să se supra-coacă, urmată de extragerea cât mai târziu cu putinţă.

Capitolul 6. Să irigăm... sau nu

Înainte de 1930, puţine grădini aveau curent, deci puţine grădini irigau în modul în care considerăm noi astăzi această activitate. Înainte de 1880, când 90% dintre americani aveau o grădină, aproape toate erau lipsite de apă curentă.

Există patru mari cauze ale secetei:
a) pregătirea improprie sau neglijentă a solului;
b) incapacitatea de a stoca precipitaţiile naturale în sol;
c) eşecul aplicării metodelor adecvate de păstrare a apei până când este solicitată de plante;
d) semănarea mai multor seminţe decât poate suporta apa din sol.

Dacă seceta se dovedeşte severă, trebuie aplicată o măsură curajoasă: eliminarea unei plante din două, indiferent cât de mici sunt plantele eliminate. Al doilea lucru de făcut este “fertigarea” (irigarea fertilă). S-a constatat că este nevoie de o cantitate dublă de apă pentru plante care nu sunt în sol fertil decât pentru cele aflate în sol fertil.

Fertigarea constă în plasarea nutrienţilor şi a umezelii imediat sub planta aflată în creştere. Tehnica este deosebit de utilă mai ales pentru plantele mari: roşii, pepeni, castraveţi, dovlecei.

În mod tradiţional, fertigarea se face cu bălegar sau cu ceai de compost.

Capitolul 7. Compostul

La momentul elaborării acestei lucrări, încă se pot cumpăra materiale care să crească fertilitatea solului. Însă este de prevăzut că, pe măsură ce petrolul va deveni mai scump, compostarea va fi singura soluţie cu adevărat ieftină pentru sporirea fertilităţii.

Creşterea fertilităţii solului este principala grijă a grădinarului.

Capitolul 8. Insecte şi boli

Înainte ca o plantă să fie atacată, deja este bolnavă. Promotorii agriculturi organice spun că trebuie să ne concentrăm pe sol care, dacă este fertil, creşte plante sănătoase. În multe situaţii acest punct de vedere se verifică. Totuşi, printre cauzele bolilor mai trebuie adăugate: vremea rea şi soiurile neadaptate climatului.

Capitolul 9. Ce să creşti... şi când să creşti

Seminţele mici ca: ţelina, busuiocul, măcrişul şi cele mai multe dintre condimente trebuie semănate foarte superficial, cam la 1,25 cm adâncime.

Seminţele ceva mai mari (spanac, sfeclă) se seamănă la 2 cm adâncime.

Seminţele mari (porumb, castraveţi, dovleci) se seamănă la o adâncime de patru ori mai mare decât dimensiunea lor.

Legumele care sunt cel mai uşor de crescut

Varza verde creaţă, gulia sunt teribil de rezistente. Varza creaţă îşi poate relua creşterea după o noapte de -14 grade Celsius.

Pentru a avea suficienţa alimentară cu cereale europene, o familie are nevoie de mai mult de jumătate de hectar. Dacă cerealele sunt nord-americane (porumb, floarea-soarelui, fasole), un acru lucrat în întregime manual este suficient. Dacă însă se cultivă cartofi, este nevoie de mult mai puţin, dat fiind faptul că se pot produce uşor 10 tone de cartofi la un hectar.

Citeşte mai mult!

joi, 6 octombrie 2011

Joseph Jenkins, Toaleta uscată (note de lectură)

[Nota de lectură care urmează a fost prilejuită de o lectură foarte importanta: The Humanure Handbook. Cum suportul lecturii a fost în original, traducerea titlului, precum şi traducerea titlurilor de capitol, îmi aparţine. Mărturisesc că n-am putut, aşa cum fidelitatea mi-ar fi impus, să echivalez The Humanure Handbook prin Cărticica despre caca. Probabil că ar fi trebuit.

Câteva secţiuni au şi ele nume dintre cele mai amuzante - am râs câteva zile amintindu-mi despre Something's about to hit the fan. De aceea, acolo unde mi s-a părut necesar, am menţionat în paranteză şi formularea exactă a autorului. Dincolo de aceste mici dileme traductologice (epuizate, vai, cu atâta viteză!), lucrarea lui Joseph Jenkins merită toată atenţia. Spre deplină lămurire, de consultat neapărat şi site-ul autorului, de văzut filmuleţele lui de pe youtube!]



Capitolul I. Tragediile nu sunt excluse (Crap Happens)

Ceva (oare ce?) e pe punctul de a lovi ventilatorul (Something’s About to Hit the Fan)

Se pare că la acest moment, comportamentul speciei umane prezintă asemănări stranii cu comportamentul organismelor patogene. Dacă schimbăm perspectiva, şi Pământul îl vom privi ca pe un organism, iar pe oameni ca pe microorganisme, specia umană se prezintă ca o ameninţare pentru planetă. Este tipic pentru agenţii patogeni să-şi omoare gazda.

Specia noastră prezintă comportament de tip maladiv: ne înmulţim fără limite, consumăm resurse naturale ca şi cum nu ar exista vreo generaţie viitoare, producem deşeuri care tulbură natura de a cărei supravieţuire depindem. Spre deosebire de patogeni însă, pentru noi nu există gazde suplimentare pe care să le infectăm. În plus, comportamentul nostru atrage dispariţia multor specii.

Să fie încălzirea globală echivalentul febrei cu care reacţioneză un om atacat de agenţi patogeni?

Una din cauzele pentru care distrugem Terra este consumismul. Credem sincer că mai mult înseamnă mai bine.

Subiectul reciclării excrementelor omeneşti este tabu, nici măcar nu face subiectul unor discuţii.


Capitolul II. Nu fă risipă de refuzuri (Waste not want not)

America produce între 12 şi 14 miliarde de tone deşeuri anual. Cea mai mare parte a lor sunt resturi organice, care pot fi compostate şi returnate solului.

Excrementele şi urina sunt resurse benefice secretate de corpurile animalelor după completarea proceselor digestive. Vorbim de deşeuri doar atunci când aruncăm excrementele şi urina. Dacă le compostăm şi le folosim, acestea devin resurse.

În realitate, noi nu reciclăm deşeuri, la mijloc este o eroare semantică să spui că deşeurile sunt, sau trebuie să fie, reciclate. Resursele materiale sunt reciclate, deşeurile – niciodată. Tocmai de aceea se numesc “deşeuri”. Noi, oamenii, suntem atât de obişnuiţi să producem deşeuri încât conceptul de eliminare a deşeurilor sunt străine pentru noi.

Excrementul unui organism este mâncarea altui organism. Sistemele naturare reciclează, necunoscând noţiunea de deşeu. Oamenii creează deşeuri pentru că ignoră sistemul de care depind. Pentru a trăi în armonie de cu natura, trebuie să renunţăm la conceptul de “deşeu”.

Excrementele omeneşti nu sunt câtuşi de puţin deşeuri. Se pot întoarce în sol după ce sunt convertite în humus după procesul de compostare.

« Deşeurile » omeneşti creează probleme de mediu semnificative, constituie o cale de transmitere a bolilor, şi privează umanitatea de o sursă de fertilitate a solului. Este una din sursele cele mai importante de poluare a apelor.

Ciclul nutrienţilor omeneşti

a) producem mâncare;
b) o mâncăm;
c) colectăm şi procesăm reziduurile organice (excremente, urină, materiale agricole);
d) returnăm materialul organic procesat înapoi în sol, îmbogăţindu-l şi permiţându-i să producă altă mâncare.

Practica premodernă a gestionării excrementelor omeneşti presupunea săparea unei gropi în pământ, şi umplerea ei de-a lungul timpului cu “deşeuri”.

Sub nici o formă nu pot fi utilizate în agricultură deşeurile urbane, care pe lângă excremente conţin deşeuri industriale, medicale şi chimice. Acolo unde acest lucru a fost încercat, rezultatul a fost dezastruos.

Pânzele freatice

Oamenii se împart în două categorii: cei care se cacă în rezervele lor de apă şi cei care nu. Noi, cei din Occident, facem parte din prima grupă. Defecăm în apă, de regulă apă potabilă. După ce o poluăm, o aruncăm, neştiind unde se duce, sau nepăsându-ne.

Sistemele care compostează produsele de toaletă încep să fie considerate la nivel mondial “sisteme sanitare corecte”, şi sunt din ce în ce mai atractive datorită costului lor relativ redus în comparaţie cu sistemele care folosesc apa şi staţiile centralizate de purificare a apei.

Deşeuri vs. compost

Aruncând nutrienţii solului la toaletă, creştem nevoia de îngrăşăminte chimice de sinteză. Astăzi, poluarea datorată eroziunii şi pierderii nutrienţilor din sol este cea mai mare sursă de poluare a apei din râuri, lacuri şi pânze de apă freatică.

Excremenetele omeneşti necompostate prezintă riscul împrăştierii agenţilor patogeni: paraziţi intestinali, hepatită, holeră, tifoidă. Toţi aceşti agenţi sunt distruşi prin compostare.

Reciclarea excrementelor omeneşti

Excrementele pot fi reciclate prin intermediul organismelor care le consumă, convertind materialul organic într-un material capabil să îmbunătăţească structura solului, în prezenţa oxigenului. În urma compostării rezultă un nou material, cu miros de pădure, plăcut, numit humus. Practic, bălegarul tuturor animalelor poate fi compostat în aceeaşi manieră.

Excrementele pot fi amestecate cu: resturi de bucătărie, iarbă cosită, frunze, resturi de grădină, hârtie şi rumeguş, în vederea unei compostări complexe.


Capitolul III. Microcreştere (Microhusbandry)

Valorificarea puterii organismelor microscopice

Există patru moduri generale de a rezolva problema excrementelor omeneşti:
a) tratarea ca deşeuri (defecarea în rezervele de apă, aşa cum se face în Occident);
b) folosirea în stare brută în agricultură (aşa-numitul "sol de noapte" din Asia, aplicat direct pe ogoare);
c) compostarea lentă de-a lungul unei perioade lungi de timp;
d) compostarea termofilă.

Compostarea termofilă este complet diferită de "solul de noapte".

Definirea compostului

Descompunerea biologică şi stabilizarea de straturi organice, în condiţii care permit dezvoltarea temperaturilor termofile ca rezultat al căldurii produse biologic, având ca rezultat apariţia unui produs biologic stabil, fără agenţi patogeni şi seminţe de plante, şi care poate fi administrat solului în mod benefic.

Compostul seamănă foarte puţin cu forma fizică a materialului original din care provine.

Chimia naturală

Compostarea (ca şi producerea berii, sau a vinului, sau a brânzei, sau a pâinii) este una din metodele prin care bacteriile pot fi utilizate pentru binele umanităţii.

Puterea soarelui într-o coajă de banană

Plantele convertesc energia solară în hrană pentru animale. Apoi, ceea ce animalele refuză, împreună cu animalele şi plantele moarte, cade la pământ, se compostează, şi urcă din nou în plante.

Regula spune că tot ceea ce putrezeşte poate fi compostat. Rezultatul se numeşte humus, o substanţă neagră sau maro, stabilă, care nu atrage insectele sau animalele dăunătoare, care poate fi manipulată şi stocată fără probleme.

Compostul poate reţine 900% din greutatea sa sub formă de apă. Nisipul - doar 2%. Argila - 20%.

Grămada de compost

Compostarea trebuie făcută în grămezi din mai multe considerente :
a) nivelul de umezeală se menţine mai uşor ;
b) căldura se pierde mai greu ;
c) dacă grămada are pereţi din lemn sau cărămidă, arată mai estetic ;
d) animalele sunt ţinute la distanţă.

Patru exigenţe ale unui compost bun

1) Umezeala

O grămadă uscată nu lucrează. Grămada este o masă biologică activă, care trăieşte, respiră, un burete organic care absoarbe destul de multă apă.

În mod firesc, cu excepţia unor ploi foarte puternice, grămada de compost nu prezintă scurgeri. Pierderile de umezeală pot fi semnificative. Este cu mult mai probabil să fie nevoie de apă suplimentară, decât să vă confruntaţi cu exces de apă şi scurgeri.

Dacă regimul pluviometric este adecvat, udarea grămezii de compost nu este necesară.

2) Oxigen

Compostul are nevoie de bacterii aerobe pentru a asigura descompunerea termofilă.

Descompunerea poate avea loc şi pe cale anaerobă, însă procesul este mai lent, se petrece la rece, şi emană mirosuri neplăcute. Compostarea aerobă nu produce miros. Totuşi, orice este adăugat grămezii de compost şi produce miros, trebuie acoperit cu un material curat, organic, care nu are miros.

Grămezile de compost sunt acoperite cu paie, fân, frunze, buruieni. În felul acesta sunt controlate mirosurile iar muştele sunt ţinute departe.

3) Temperatura

Dezhidratarea împiedică microorganismele să lucreze. Îngheţul are acelaşi efect. După dezgheţ, acestea îşi reiau lucrul ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

4) Dieta echilibrată

Compostul trebuie să aibă o balanţă corectă de carbon/azot.

Cea mai bună sursă de azot o constituie bălegarul.

Proporţia carbon/azot

Nu se pune problema măsurării precise a acestei proporţii într-o grămadă de compost. Simplele aproximaţii sunt suficiente. Utilizând toate reziduurile pe care o familie le produce (urină, excremente, resturi de bucătărie, buruieni din grădină, iarbă cosită, ceva fân, rumeguş şi frunze), se poate ajunge la o proporţie carbon/azot destul de echilibrată.

Proporţia corectă este de 20/1 până la 35/1.

Dacă este prea mult azot, microorganismele vor elibera excesul în atmosferă sub formă de amoniac.

Excrementele şi urina singure nu vor composta, pentru că au un conţinut prea mare de azot. De aceea trebuie să li se adauge materiale care conţin carbon.

Rumeguşul uscat este inert. Înainte de a fi adăugat în grămada de compost, trebuie umezit foarte bine.

Greşelile cele mai frecvente se fac cu umiditatea şi cu azotul din grămada de compost.

Patru etape ale compostării

a) faza mezofilică;
b) faza termofilică;
c) faza de răcire;
d) faza de conservare.

O grămadă de compost prea fierbinte îşi poate distruge propria comunitate biologică şi se poate transforma într-o grămadă de material organic ce trebuie să fie repopulată pentru a-şi putea continua conversia în humus.

Mituri legate de compost

Să amestecăm sau nu?

Toată lumea recomandă amestecarea grămezii de compost. Realitatea e că nu-i nevoie de aşa ceva. Se spune că prin amestecare compostul este mai bine expus la oxigen. Se mai spune că astfel toate părţile grămezii sunt supuse căldurii interne, distrugându-se astfel toţi agenţii patogeni. Iarăşi, cu cât este mai amestecată, cu atât mai bine este mărunţită materia din interior. În cele din urmă, prin întoarcere se grăbeşte compostarea.

Totuşi, dacă nu vreţi să vindeţi compostul, nu contează cât este de mărunţit. Iarăşi, dacă nu vă grăbiţi, nu este foarte important cât de rapid avem parte de compost. O aerare corespunzătoare se obţine şi fără amestecare, dacă straturile de paie, sau frunze, sau fân, alternează cu straturile de bălegar. Experienţele au arătat că nu există un impact al amestecării grămezilor asupra agenţilor patogeni.

Trebuie inoculată grămada de compost?

Nu.

Varul

Nu trebuie adăugat var în grămada de compost. Nici alte minerale. PH-ul unei grămezi de compost este neutru, în jur de 7.

De ce să NU compostezi? Poţi composta aproape orice

Există o listă întreagă de materiale care chipurile n-ar trebui compostate :
a) carne;
b) peşte;
c) unt;
d) brânză şi alte produse lactate;
e) oase;
f) grăsime;
g) maioneză;
h) ulei;
i) unt de arahide;
j) sos pentru salată;
k) frişcă;
l) buruieni cu seminţe;
m) plante bolnave;
n) coji de citrice;
o) frunze de rubarbă;
p) excrementele animalelor de companie;
q) excremente de oameni.

În realitate, toate materialele din lista de mai sus se pot composta fără probleme.

Miracolele compostului

Compostul poate degrada chimicale toxice

Chimicalele descompuse în molecule mai simple, benigne, sunt:
a) benzina;
b) motorina;
c) kerosen;
d) petrol;
e) vaselină;
f) deşeuri de cărbune;
g) deşeuri de rafinărie;
h) insecticide;
i) ierbicide;
j) explozivi.

Petrolul dintr-o grămadă de compost este complet consumat de microorganisme până la finalul procesului.

Totuşi, există compuşi chimici care pot traversa perioada de compostare păstrându-şi consecinţele profund toxice.

Compostul poate filtra aerul poluat şi apa

Compostul apără plantele împotriva bolilor

Microorganismele din compost produc antibiotice care suprimă bolile plantelor.

Compostul poate recicla cadavrele

Procesul de compostare se întinde de la câteva zile pentru păsări mici, până la câteva luni pentru vite mature. Carcasele sunt pur şi simplu îngropate în compost, unde se descompun fără a polua pânzele de apă freatică, fără muşte, fără mirosuri neplăcute.

Compostul reciclează excrementele animalelor de companie

Excrementele de câine aduc un aport important de fosfor în compost, mai ales dacă animalul a fost hrănit corect cu oase.

Ziarele pot fi compostate, însă problemele sunt puse de cerneala tipografică, care poate conţine substanţe foarte periculoase.

Cocenii de porumb nu se compostează foarte bine. De asemenea, rezistă compostării: cojile de ou, oasele, părul şi lemnul.

Practica face compostul


Capitolul IV. Chestii adânci (Deep shit)

Cuvintele ‘humble’ şi 'humus' vin din aceeaşi rădăcină, care înseamnă ‘pământ’. Exerciţiul spiritului poate îmbrăca multe forme, precum simplul act de a face curat în urma ta. Risipirea deşeurilor este un act de aroganţă, şi de ignoranţă.

Ego vs. eco

Există numeroase explicaţii teoretice legate de faptul că am părăsit condiţia de fiinţe care trăiesc simbiotic cu natura, în favoarea unui comportament de patogeni planetari.

Atunci când ego este în echilibru cu eco, persoana trăieşte în armonie cu natura.

Sistemul nostru educaţional ne învaţă să idolatrizăm intelectul, adesea în dauna dezvoltării noastre morale, etice şi spirituale. Instituţiile noastre economice ne împing să fim consumatori, şi toţi cei care acumulează bogăţii materiale sunt glorificaţi. Instituţiile noastre religioase adesea nu sunt mai mult decât sisteme în care divinitatea este antropomorfizată şi doar construcţiile omeneşti (clădiri, cărţi etc.) sunt considerate sacre.

Reciclarea asiatică

Asiaticii reciclează excrementele omeneşti de mii de ani. Occidentalii însă, nu.

Un lucru ignorat de agricultura occidentală este acela că pământul agricol trebuie să producă mai mult de-a lungul timpului, nu mai puţin. Departamentul american pentru Agricultură a ajuns la concluzia că 61% din suprafaţa terenurilor destinate agriculturii a fost parţial sau complet distrusă, sau şi-a pierdut cea mai mare parte din fertilitate.

Progresul ştiinţei

Pe la sfârşitul secolului XIX, după o dispută care a durat cam 30 de ani, oamenii de ştiinţă occidentali au admis ca fiind demonstrat faptul că leguminoasele fixează azotul în sol. Secole de practică i-au învăţat pe orientali că prezenţa leguminoaselor cu titlu de îngrăşăminet verzi este esenţială pentru conservarea şi ameliorarea fertilităţii solului.

Când căcatul se propteşte în ventilator


Capitolul V. O zi din viaţa unui căcat (A Day in the Life of a Turd)

Cea mai simplă metodă de a scăpa de excremente este câinele vagabond mexican.

Ceva mai complexă este metoda latrinelor din afara caselor: gropi umplute cu excremente, care ulterior sunt acoperite cu pământ. Acest nivel de sofisticare n-a fost depăşit de sistemele moderne care până la urmă fac acelaşi lucru: îngroapă produsul în pământ. Acest tip de latrine creează probleme de sănătate, de mediu şi estetice.

Ceva mai complexă este metoda fosei septice, care este golită periodic. Şi acest sistem poluează.

Să ne imaginăm că toată umanitatea ar adopta scenariul occidental: defecare în apă apoi purificare a apelor uzate. N-ar ajunge toată apa de pe pământ pentru deservirea acestui sistem. Această metodă va trebui abandonată.


Capitolul VI. Toaletele compostor

Tehnic vorbind, toaleta compostor este o toaletă care compostează. Restul toaletelor doar colectează.

Unele toalete produc compost termofil, altele compost rece.

Cea mai simplă metodă de a composta excremente omeneşti este colectarea lor într-o toaletă apoi adăugarea la o grămadă de compost. Toaleta acţionează ca un instrument de colectare, în vreme ce compostarea are loc în altă parte.

Toaleta compostor trebuie administrată. Nu-i acelaşi lucru cu a apăsa un buton care face să curgă apa. Desigur, în sistemele “clasice”, trebuie să plăteşti pentru apă, pentru electricitate, pentru purificarea apelor uzate. În compensaţie, toaleta compostor nu presupune costuri asociate, şi în plus se produce compostul util pentru agricultură. Deci în acest din urmă sistem, nu plăteşti nimic, şi eşti plătit pentru efortul depus. Plata este sub formă de compost.

Toaleta compostor presupune adăugarea de material după fiecare utilizare:
a) turbă;
b) rumeguş;
c) pleavă de cereale;
d) frunze;
e) paie.

În loc de tras apa, trebuie adăugat material cu conţinut ridicat de carbon.

Ideea că excrementele omeneşti sunt nepotrivite pentru agricultură se numeşte fecofobia.

Toaleta compostor presupune separarea urinei de excremente, altfel amestecul devine prea bogat în azot, prea umed, şi emană mirosuri neplăcute. Însă se poate lucra şi fără separarea urinei de excremente, cu condiţia de a adăuga cantităţi mai mari de materiale bogate în carbon, care acumulează umezeala.


Capitolul VII. Viermi şi boli

Fecofobia este o realitate care nu trebuie ignorată. Una dintre concepţiile cele mai des întâlnite este aceea că fecalele, după compostare, rămân tot fecale. Ei bine, nu-i aşa. Excrementele vin din pământ, iar după compostare se transformă în pământ. După ce procesul compostării ia sfârşit, produsul final este humus, nu căcat.

Excrementele omeneşti nu sunt periculoase, nu mai periculoase decât corpul omenesc din care provin. Pericolul stă în ceea ce facem cu ele, nu în materialul însuşi. Este periculos să le împrăştiem pe ogor ca atare, pentru că îşi păstrează capacitatea de a transmite boli. Dar este inofensiv să le compostăm, alături de alte materiale, şi să utilizăm produsul final.

Populaţia Hunzas de la poalele Munţilor Himalaya reciclează fecalele omeneşti, iar concomitent reprezintă un exemplu remarcabil de longevitate a membrilor săi, care aproape fără excepţie depăşesc 100 de ani.

Patogenii care există în excrementele omeneşti sunt de patru feluri:
a) viruşi;
b) bacterii;
c) protozoare;
d) viermi.

Doi factori conduc la distrugerea patogenilor din excremente:
a) temperatura;
b) timpul.

Cu cât mai mică este temperatura, cu atât va fi nevoie de mai mult timp. Se recomandă ca grămada de compost să stea 1 an înainte de a fi folosită. Pentru mai multă precauţie, este nevoie de 2 ani.


Capitolul VIII. Metoda perfectă pentru compostare (The Tao of Compost)

Materia organică ar trebui să fie reciclată de fiecare persoană, iar reciclarea ar trebui să fie la fel de banală ca spălatul pe dinţi.

Cea mai ieftină şi cea mai simplă metodă este aceea a utilizării unei toalete colector, urmată de compostarea conţinutului într-o grămadă aflată în exteriorul casei. Neutilizată, toaleta trebuie să fie acoperită cu un capac. Însă capacul nu împiedică nici mirosul neplăcut, nici muştele: materialele bogate în carbon asigură acest gen de protecţie.

Un foarte bun material este rumeguşul de gater, care este parţial umed, şi este un excelent biofiltru. Rumeguşul de tâmplărie, foarte uscat, trebuie parţial rehidratat pentru a servi acestui scop.

O familie de patru persoane foloseşte ca materiale bogate în carbon: 10 baloţi de paie, la care se adaugă conţinutul unei mici camionete cu rumeguş. În cazul în care se folosesc frunze uscate, sau alte deşeuri similare, cantităţile pot varia.


Capitolul IX. Sisteme de reciclare a apelor menajere

Două axiome stau la baza acestei cărţi:
a) secreţiile unui organism sunt hrana altui organism;
b) în natură nu există deşeuri.

Apele menajere (de la robinet, nu din toaletă) sunt şi ele materiale organice pe care le descărcăm în mediul înconjurător. Conţin îndeobşte azot, fosfor şi potasiu. Dacă sunt reciclate corespunzător, sunt benefice. Conţin, fără excepţie, resturi de mâncare şi săpun.

Trebuie eliminate toate chimicalele toxice şi nebiodegradabile din bucătărie. Produsele care conţin bor fac rău plantelor. Detergenţii lichizi sunt preferabili detergenţilor solizi. Dedurizatoarele de apă nu trebuie utilizate. Înălbitoarele pe bază de clor sunt otrăvuri potenţiale.

Apele menajere pot fi utilizate pentru irigaţie în grădină sau în seră. Eventual, dacă sunt purificate corect, pot fi reutilizate în acelaşi scop.

Obiectul reciclării apelor uzate este transferul nutrienţilor organici din apă către plante şi microorganisme. Acestea consumă nutrienţii, reciclând sistemul natural.

Evapotranspiraţia

Plantele pot absorbi apele uzate prin rădăcini, transpirând apoi umezeala în aer. Un astfel de sistem de reciclare se numeşte evapotranspiraţie.

Zona umedă

Sistemul care foloseşte plante acvatice pe un substrat umed se numeşte "zona artificială umedă". Cel mai adesea, plantele folosite sunt: papură, pipirig, rogoz, stuf.

Citeşte mai mult!

sâmbătă, 1 octombrie 2011

E. F. Schumacher, Ce-i micuţ îi şi drăguţ (note de lectură)

Partea întâi. Lumea modernă

Unu. Problema producţiei


Una dintre cele mai fatale erori ale epocii noastre este ideea că problema producţiei a fost rezolvată. Se consideră că pentru ţările bogate este mai importantă "educaţia pentru distracţie" iar pentru ţările sărace "transferul tehnologic".

Omul modern nu se consideră ca făcând parte din natură, ci ca o forţă exterioară destinată s-o domine şi s-o cucerească. El chiar e într-o bătălie cu natura, uitând că, dacă va câştiga această bătălie, va sfârşi prin a se găsi în tabăra perdanţilor.

Iluzia puterii nelimitate, hrănită de înfăptuiri ştiinţifice şi tehnologice uimitoare, a produs iluzia concurentă a rezolvării problemei producţiei. Această din urmă iluzie este bazată pe incapacitatea de a distinge între capital şi venituri, exact acolo unde această distincţie contează cea mai mult: natura - capitalul de neînlocuit pe care omul nu l-a strâns, ci l-a găsit, şi fără de care nu poate face nimic.

Capitalul natural depăşeşte cu mult capitalul creat de om. Fac parte din capitalul natural combustibilii fosili, care ar fi trataţi cu totul altfel dacă n-ar fi consideraţi venituri. Însă combustibilii fosili sunt doar o parte din capitalul natural. Dacă-i risipim, ameninţăm civilizaţia, însă dacă risipim natura vie, ameninţăm viaţa însăşi.

Oamenii cred că poluarea e un obicei prost al unor oameni răi şi lacomi care aruncă gunoaie peste gardul vecinului. Un comportament mai civilizat ar cere costuri suplimentare, deci e nevoie de o rată a creşterii economice care să suporte noile costuri. Imaginea este destul de corectă, însă rămânem cumva în periferia problemei.

După al doilea război mondial, agresiunea substanţelor chimice de sinteză asupra naturii a devenit covârşitoare, depăşindu-se toleranţa pe care natura o are faţă de creaţiile omului.

Ideea că energia nucleară ar putea înlocui combustibilii fosili, producând concomitent deşeuri radioactive pentru o perioadă incalculabilă de timp, este pur şi simplu greţoasă.

Metodele actuale de producţie consumă substanţa însăşi a omului industrial.

Principala noastră sarcină este să ne sustragem prezentei curse, a cărei coliziune nu este greu de ghicit. Pentru aceasta trebuie să facem efortul să înţelegem problema şi să ne îndreptăm spre un nou stil de viaţă, cu noi metode de producţie şi noi metode de consum: un stil de viaţă bazat pe permanenţă.

În agricultură şi horticultură trebuie căutate metode de producţie curate biologic, care măresc fertilitatea solului, şi produc sănătate, frumuseţe şi permanenţă. Productivitatea va veni de la sine.

În industrie trebuie să fim interesaţi de evoluţia tehnologiei la scară mică, cu faţă umană, astfel încât oamenii să nu fie depersonalizaţi în contact cu ea. De asemenea, este nevoie de noi tipuri de parteneriate între conducere şi oameni, inclusiv forme de coproprietate.

Doi. Pace şi permanenţă

Credinţa dominantă în modernitate este aceea că cel mai solid fundament pentru pace ar fi prosperitatea universală. Atâta doar că nu există nici o dovadă istorică atestând că bogaţii ar fi mai pacifişti decât săracii.

Gandhi obişnuia să vorbească cu dispreţ despre “plănuirea unor sisteme atât de perfecte încât nimeni să nu mai aibă nevoie să fie bun”. Bazându-ne pe puterea ştiinţei şi a tehnologiei, cam asta încercăm noi acum să construim.

Creşterea economică, care văzută din punctul de vedere al economiei, al fizicii, al chimiei şi al tehnologiei, nu are o limită clară, va ajunge într-o fundătură atunci când se va confrunta cu punctul de vedere al ştiinţei mediului. O atitudine de viaţă care caută împlinirea în bogăţie nu se potriveşte cu lumea asta, pentru că nu are principiu de limitare, în timp ce mediul în care este plasată are limite.

Optimismul celor care spun că “ştiinţa va găsi o cale pentru a rezolva problemele noastre” poate fi contrazis de următoarea observaţie: dezastrul ecologic spre care ne îndreptăm provine nu dintr-o scăpare întâmplătoare, ci dintr-un succes tehnologic. Realitatea este că dezvoltarea ştiinţei şi a tehnologiei aduce mai multe pericole decât oportunităţi.

Conform economiştilor, progresul economic poate fi obţinut doar dacă utilizăm tendinţa puternică a oamenilor spre egoişti, pe care religia şi înţelepciunea universală o consideră detestabilă. Însă dacă viciile omeneşti precum lăcomia şi invidia sunt cultivate sistematic, rezultatul inevitabil nu este altul decât colapsul inteligenţei. Dacă o întreagă societate este infectată de aceste vicii, membrii ei înfăptuiesc lucruri uluitoare însă devin din ce în ce mai incapabili să rezolve cele mai elementare probleme ale existenţei zilnice.

Astăzi, omul este mult prea isteţ pentru a putea supravieţui fără înţelepciune. Nimeni nu lucrează în favoarea păcii până nu lucrează pentru restaurarea înţelepciunii. Speranţa că bunătatea şi virtuţile ar putea fi amânate până atingem prosperitatea universală, şi că o căutare unilaterală a bogăţiei, fără să ne îngrijorăm în privinţa întrebărilor spirituale şi morale, este nerealistă, neştiinţifică şi iraţională.

D.p.d.v. economic, conceptul central de înţelepciune este permanenţa. Nimic nu are sens economic decât dacă persistenţa sa în timp îndelungat poate fi proiectată fără a deveni o absurditate. Permanenţa este incompatibilă cu atitudinea de predator al celui care afirmă că "ceea ce era lux pentru părinţii noştri a devenit o necesitate pentru noi".

Cultivarea şi expansiunea nevoilor este antiteza înţelepciunii şi a păcii. Înţelepciunea cere o nouă orientare a ştiinţei şi a tehnologiei spre organic, non-violent, elegant şi frumos.

Este nevoie de metode tehnologice:
a) suficient de ieftine ca să fie accesibile virtual oricui ;
b) potrivite pentru aplicare la scară redusă ;
c) compatibile cu nevoia omului de creativitate.

« Din punct de vedere economic, eroarea modului nostru de a trăi constă mai întâi în cultivarea sistematică a lăcomiei şi a invidiei şi de aici la construirea unui enorm păienjeniş de dorinţe injuste. Păcatul lăcomiei este cel care ne-a aruncat în puterea maşinii. Dacă lăcomia nu este stăpâna omului modern - asistată abil de invidie – cum de nebunia economismului nu scade la atingerea unor "standarde de viată" mai mari, şi de ce tocmai cele mai bogate societăţi gonesc după avantaje economice cu cea mai mare brutalitate. Cum putem explica refuzul aproape universal al conducătorilor societăţilor bogate de a face transformări în direcţia umanizării muncii? E suficient să susţină cineva că asta ar reduce "standardul de viată", şi orice dezbatere este închisă pe loc. Munca ce distruge sufletul, fără sens, mecanică, monotonă, tâmpită, este o insultă la adresa naturii umane care produce inevitabil ori escapism ori agresiune, şi nici o cantitate de “pâine şi circ” nu poate compensa răul făcut – acestea sunt fapte care nu pot fi nici negate nici conştientizate, pentru că se întâlnesc cu o puternică conspiraţie a tăcerii - pentru că a le nega ar fi prea din cale afară de absurd, iar a le conştientiza ar însemna să condamnăm preocuparea centrală a societăţii moderne ca pe o crimă împotriva umanităţii.” (Dorothy I. Sayers)

Ca să ajungi la înţelepciune, cărţile nu pot înlocui căutarea interioară. Trebuie să te eliberezi de dorinţi şi de lăcomie. Atunci vezi caracterul nesatisfăcător al unei vieţi dăruite urmăririi scopurilor materiale.

Cum putem dezarma lăcomia şi invidia? Poate fiind mai puţin lacomi şi având mai puţine dorinţe noi înşine. Poate rezistând tentaţiei de a ne transforma luxul în nevoi. Şi poate analizându-ne nevoile pentru a vedea dacă nu pot fi simplificate şi reduse. Devenind, în practică, conservaţionişti, ecologişti, protectori ai vieţii sălbatice, promotori ai agriculturii organice, distributişti, mici producători. O uncie de practică valorează mai mult decât o tonă de teorie.

Trei. Rolul economiei

A crede că viitorul nostru poate fi decis de economişti este o mare exagerare. Totuşi, domeniul economic joacă un rol foarte important în lumea modernă, fie şi numai pentru că decide discreţionar ce este "economic" şi ce nu. Totuşi, cât valorează acest verdict?

Economia ocupă acum centrul preocupărilor publice, iar performanţa economică, creşterea economică, expansiunea economică ş.a.m.d., sunt noile obsesii. Dacă ceva primeşte eticheta de “neeconomic”, atunci putem vorbi despre o condamnare. Tot ce este considerat drept un impediment al creşterii economice devine lucru de ruşine, iar cei care se ataşează de acest lucru sunt consideraţi ori nebuni, ori sabotori.

Ceva este considerat drept neeconomic atunci când nu izbuteşte să obţină un profit adecvat reprezentat prin bani. Economia nu poate vedea alt sens în afara banilor. Judecata economică este una extrem de fragmentară: dintre toate aspectele vieţii reale, economia serveşte doar aspectul bănesc. Din această cauză se acordă mult mai multă importanţa intereselor pe termen scurt decât celor pe termen lung.

Economia se bazează pe teoria costurilor, care elimină toate “lucrurile gratuite” pe care ni le-a lăsat Dumnezeu. Altfel spus, o activitate poate fi economică, chiar dacă produce dezastre ecologice, şi poate fi neeconomică, chiar dacă protejează şi conservă mediul.

Ştiinţa economiei tratează bunurile în funcţie de valoarea lor de piaţă, şi nu în funcţie de ceea ce sunt ele cu adevărat. Este inerenta metodologiei economice tendinţa de a ignora dependenţa omului de lumea naturală.

Într-un anume sens, piaţa este instituţionalizarea individualismului şi a iresponsabilităţii. Pe piaţă, nenumărate distincţii calitative care sunt de o supremă importanţă pentru om şi societate sunt suprimate: nu li se permite să iasă la iveală.

Pentru a introduce valori non-economice în cadrul calculului economic, economiştii utilizează metoda analizei costurilor raportate la beneficii. Aceasta este o procedura prin care cele înalte sunt reduse la nivelul celor de jos, iar cele nepreţuite primesc un preţ. Niciodată nu clarifică situaţia şi niciodată nu conduce la o decizie luminată.

Ceea ce distruge civilizaţia este faptul de a pretinde că totul are un preţ, altfel spus, că banul este cea mai mare dintre valori.

Făcând din creşterea PIB-ului un lucru bun la modul absolut, economistul nu mai are posibilitatea să se gândească: cui îi foloseşte această creştere, oare creşterea nu poate fi patologică sau distructivă? Doar puţini economişti încep să se întrebe cât mai poate creşte economia, de vreme ce creşterea infinită într-o lume finită este în mod categoric imposibilă.

Teoria costurilor se aplică foarte bine în cazul bunurilor secundare (manufacturate pornind de la bunurile primare), dar ridică enorme semne de întrebare în cazul aplicării la bunurile primare, pe care ni le furnizează natura. Diferenţa dintre cele două categorii trebuie numită meta-economie, şi trebuie recunoscută înainte începerea oricărei analize economice.

Problema ridicată de valorizarea mijloacelor deasupra scopurilor este că distruge libertatea şi puterea omului de a alege scopurile care îi servesc cu adevărat.

Patru. Economie buddhistă

Economiştii, ca cei mai mulţi dintre specialişti, suferă de un fel de orbire metafizică, presupunând că ştiinţa lor conţine adevăruri absolute şi invariabile, fără nici o prejudecată. Unii chiar afirmă că legile economice sunt la fel de departe de metafizică precum legea gravitaţiei.

În economia modernă, idealul angajatorului este să aibă producţie fără angajaţi, iar idealul angajatului este să aibă venituri fără muncă. Punctul de vedere buddhist acordă muncii trei funcţii: să-i dea omului şansa să-şi dezvolte facultăţile; să-l ajute să-şi depăşească egoismul prin unirea cu alţi oameni într-o sarcină comună; să producă bunurile şi serviciile necesare existenţei.

D.p.d.v. buddhist, femeile nu au nevoie de o slujbă în afara căminului, iar munca pe scară largă a femeilor în birouri şi fabrici este considerată un semn de eşec economic.

Posesia şi consumarea de bunuri este un mijloc care serveşte unui scop, iar economia buddhistă studiază sistematic cum se pot atinge aceste scopuri cu minimum de mijloace.

Buddhiştii fac diferenţa între surse de energie neregenerabilă şi surse de energie regenerabilă, şi consideră că o populaţie care-şi construieşte stilul de trai pe epuizarea energiei este o populaţie de tip parazit.

Rezultatele modernizării au fost peste tot dezastroase:
a) colapsul economiei rurale ;
b) un val de şomaj în oraşe şi la ţară ;
c) apariţia unui proletariat urban care nu-şi poate hrăni nici sufletul, nici trupul.

Cinci. Problema dimensiunilor

O anume interpretare a istoriei spune că la început a fost familia, iar familiile s-au unit în triburi, iar triburile în naţiuni, iar naţiunile în uniuni naţionale. Realitatea ultimilor 50 de ani de arată, dimpotrivă, că marile structuri se sparg în structuri mai mici.

Ni s-a spus că pentru ca o naţiune să fie prosperă, ar trebui să fie mare. Exemplul ar fi cel al Germaniei lui Bismarck, care devine prosperă după ce sunt aduse sub acelaşi steag puzderie de unităţi mici. Numai că elveţienii şi austriecii, state mici care nu s-au alăturat Germaniei, s-au bucurat de un nivel de trai similar. Astăzi se poate observa că cele mai prospere sunt statele mici.

Teoria « economiei la scară mare » ne spune că industria, ca şi naţiunile, tinde spre mari structuri. Este adevărat că avem acum entităţi economice covârşitor de mari, cum nu am avut niciodată în istorie. Însă numărul firmelor mici este şi el foarte mare, iar multe acestea se bucură de o prosperitate de invidiat.

Când vine vorba de oameni, întotdeauna este nevoie simultan de două lucruri care par a se exclude reciproc: libertate şi ordine. Avem nevoie de libertatea conferită de multe unităţi mici, autonome, şi în acelaşi timp de ordinea adusă de o coordonare la scară mare.

Astazi suferim de o aproape universală idolatrie a gigantismului. Aceasta este una dintre cauzele şi unul dintre efectele tehnologiei moderne, mai ales în ceea ce priveşte transportul şi comunicaţiile.

Care scară este mai potrivită? Depinde de ce vrei să faci.

Care este limita superioară dincolo de care n-ar trebui să treacă un oraş? Probabil - 500.000 de cetăţeni. Dincolo de acest număr nu se mai adaugă valoare, dar apar probleme şi degradare umană, putându-se vorbi despre creştere patologică.

Ideile convenţionale ale economiştilor din ziua de azi nu pot face nimic pentru a-i ajuta pe săraci. Tot ceea ce fac aceşti economişti este să-i ajute pe cei care deja sunt bogaţi şi puternici, să devină şi mai bogaţi şi puternici. Ei se străduiesc să arate că dezvoltarea industrială este rentabilă doar dacă are loc lângă un oraş mare, şi nu în zonele rurale.
Calculele economice îi forţează pe industriaşi să elimine factorul uman, pentru că maşinile nu fac greşelile pe care le fac oamenii. În felul acesta, cei care n-au de vânzare decât forţa lor de lucru rămâne în cea mai proastă poziţie posibil.

E nevoie de o schimbare: “Producţie făcută de mase, nu producţie în masă.”

Care sunt înţelesurile democraţiei, libertăţii, demnităţii umane, standardului de viaţă, realizării personale, împlinirii? Se aplică bunurilor sau oamenilor?

Partea a doua. Resursele

Şase. Cea mai mare resursă – educaţia


Întotdeauna când o civilizaţie a intrat în declin şi a pierit, la mijloc a fost epuizarea unei resurse.

Toată istoria arată că omul, şi nu natura, este prima resursă, factorul cheie al dezvoltării economice. Nu este greşit să spunem că educaţia este cea mai importantă resursă, pentru că ea formează omul.

Ştiinţa şi tehnologia produc “know-how”, adică nimic în sine. Know-how-ul este un mijloc fără scop, o potenţialitate, este tot atâta cultură pe cât pianul este muzică. Transmiterea valorilor ar trebui făcută prin educaţie. Iar valorile sunt mai mult decât dogme, noi gândim şi simţim prin intermediul lor, ele sunt instrumentele prin intermediul cărora vedem lumea.

Atunci când gândim, nu gândim pur şi simplu, ci gândim cu idei. Mintea noastră nu este tabula rasa. Putem gândi doar pentru că mintea noastră este deja mobilată cu tot felul de idei care ne permit să gândim.

Atunci când oamenii vor educaţie, caută ceva mai mult decât un simplu antrenament, mai mult decât simpla cunoaştere a faptelor, mai mult decât o simplă distracţie. Ceea ce caută este un set de idei care să le facă lumea şi propria viaţă inteligibile. Atunci când ceva este inteligibil, ai simţul participării. Atunci când ceva este ininteligibil, simţi o înstrăinare.

Toate filosofiile tradiţionale sunt încercări de a crea un sistem ordonat de idei cu care să trăieşti şi să interpretezi lumea.

Înstrăinarea duce la singurătate şi disperare, la “întâlnirea cu nimicul”, cinismul, gesturile inutile ale sfidării. Uneori se îndreaptă spre opţiunea învăţăturilor fanatice care, printr-o monstruoasă simplificare a realităţii, pretind că răspund tuturor întrebărilor.

Ştiinţa nu poate produce idei prin intermediul cărora să trăim. Chiar şi cele mai mari idei ale ştiinţei nu sunt nimic mai mult decât simple ipoteze de lucru, utile pentru cercetările la care sunt aplicate dar complet inaplicabile când vine vorba despre organizarea vieţii noastre sau interpretarea lumii.

Care sunt marile idei pe care umanioarele le oferă astăzi, toate datând din sec. XIX?
a) ideea evoluţiei (formele mai mari evoluează din formel mai mici);
b) ideea competiţiei (selecţia naturală cu supravieţuirea celui mai potrivit);
c) ideea că toate manifestările înalte ale vieţii omeneşti (religia, filosofia, arta etc.) sunt doar suplimente ale proceselor vieţii materiale ;
d) interpretarea freudiană care redice manifestările înalte ale vieţii omeneşti la pulsiuni ale subconştientului, rezultate din dorinţe incestuale neîndeplinite;
e) ideea generală a relativismului, care neagă absolutul, dizolvând toate normele şi standardele, anulând complet ideea absolutului în favoarea pragmatismului;
f) ideea pozitivismului, conform căreia cunoaşterea adevărată poate fi atinsă doar prin metodele ştiinţelor naturale, deci nici o cunoaştere nu este perfectă dacă nu este bazată pe fapte generale observabile.

Puterea acestor şase idei în modernitate este fantastică. Fiecare din ele conţine elemente de adevăr, însă pretenţiile fiecărei idei la universalitate sunt nişte fraude, pretinzându-se legi universale.

Ce au în comun aceste şase idei? Toate afirmă că ceea ce înainte era considerat o manifestare a unei ordini înalte nu este “decât” o subtilă manifestare a "josului". Astfel, distincţia dintre înalt şi jos este negată. Omul, ca şi restul universului, nu-i nimic mai mult decât o alăturare accidentală de atomi. Diferenţa dintre un om şi o piatră ţine de pure aparenţe. Cele mai mari cuceriri culturale ale omului nu sunt altceva decât lăcomie economică mascată sau frustrări sexuale. Nu are sens să spui că omul ar trebui să năzuiască spre “înalt” mai degrabă decât spre “jos”, întrucât diferenţa dintre “înalt" şi “jos” este subiectivă, iar verbul "ar trebui” ţine de autoritarismul megaloman.

Din păcate, umanioarele de azi nu pot face educaţie, adică nu aduc lămuririle adecvate asupra lumii, ci doar o metafizică vicioasă, care distruge viaţa şi orice tip de metafizică autentică. Iar istoricii ştiu că erorile metafizice duc la moarte.

Educaţia nu ne poate ajuta atâta timp cât nu acordă nici un loc metafizicii. Se spune că supraspecializarea distruge educaţia. Acest diagnostic nu este decât parţial şi înşelător. Specializarea în sine nu este un principiu greşit al educaţiei. Greşeala constă în lipsa de profunzime cu care sunt prezentate lucrurile, şi absenţa conştiinţei metafizice.

“Să te învăţ înţelesul cunoaşterii?”, întrebă Confucius. “Atunci când cunoşti un lucru, să recunoşti că-l cunoşti, iar atunci când nu, să ştii că nu ştii – aceasta este cunoaşterea.”

Educaţia ne poate ajuta numai dacă produce “oameni întregi”. Un om educat nu este nici cel care ştie câte puţin din toate, nici cel care ştie toate detaliile despre un anumit subiect. Omul întreg este cel care e în contact cu centrul său metafizic, care nu are îndoieli în privinţa convingerilor sale de bază, sau viziunea sa legată de înţelesul şi scopul vieţii sale.

În timp ce ideile sec. XIX neagă ierarhia nivelurilor în univers, noţiunea unei ordini ierarhice este un instrument indispensabil al înţelegerii.

Este uşor de observat că de-a lungul vieţii ne confruntăm cu sarcina reconcilierii opoziţiilor care, conform gândirii logice, sunt ireconciliabile. Problemele tipice ale vieţii sunt insolubile la nivelul fiinţei la care în mod normal suntem noi.

Problemele autentice ale vieţii (în politică, educaţie, căsătorie, etc.) sunt întotdeauna legate de depăşirea, reconcilierea contrariilor. Sunt probleme divergente, şi nu au soluţie în sensul obişnuit al cuvântului.

Atunci când se neagă « nivelurile fiinţei », se anulează concomitent etica. Aceasta din urmă disciplină este bazată pe distincţia dintre bine şi rău, de unde deducţia că binele este superior răului.

În etică, noi am abandonat marea noastră moştenire creştină. Am degradat chiar şi cuvintele fără de care discursul etic nu poate continua, cuvinte precum: virtute, dragoste, cumpătare. Ca rezultat, acum suntem complet ignoranţi, complet needucaţi în domeniul care, dintre toate domeniile, este cel mai important. Cine mai poate astăzi enumera Cele Şapte Păcate de Moarte? Dar cele Patru Virtuţi Principale?

Sarcina generaţiei noastre este cea a reconstrucţiei metafizice. Trebuie să ne înţelegem lumea, lumea în care trăim, şi să alegem. Problemele educaţiei reflectă cele mai profunde probleme ale epocii noastre. Nu pot fi rezolvate prin organizare, administrare sau infuzie de bani, deşi importanţa acestora nu poate fi negată. Suferim de o boală metafizică, iar tratamentul trebuie să fie şi el meta-fizic. Educaţia care nu ne clarifică principiile centrale este un simplu training.

Şapte. Utilizarea corectă a pământului

Printre resursele materiale, cea mai mare este pământul. Studiază cum îşi foloseşte o societate pământul, şi vei trage concluzii destul de corecte despre cum îi va fi viitorul.

Omul este un copil al naturii, nu stăpânul ei. Trebuie să-şi conformeze acţiunile cu anumite legi naturale dacă vrea să-şi menţină dominaţia asupra mediului. Atunci când încearcă să evite legile naturii, de regulă distruge mediul natural care îl susţine.

Omul civilizat a distrus de regulă cele mai multe dintre terenurile pe care a trăit mai mult timp. Acesta este principalul motiv pentru care civilizaţiile progresive s-au mutat din loc în loc. Este factorul dominant al tuturor vectorilor istoriei.

“Problema ecologică” nu este atât de nouă pe cât ni se pare. Astăzi însă există două diferenţe majore:
a) pământul este mult mai dens populat decât în timpul civilizaţiilor anterioare;
b) rata schimbărilor s-a accelerat enorm, mai ales în ultimul sfert de secol.

Ideea că omul ar putea avea o relaţie greşită cu animalele, mai ales cu cele domestice, a fost considerată în toate tradiţiile ca fiind oribilă şi teribil de periculoasă pentru el. Nici un înţelept sau sfânt nu a tratat animalele cu cruzime, şi nici nu le-a privit ca pe nişte obiecte, şi nenumărate sunt legendele şi povestioarele care pun în legătură sfinţenia şi fericirea cu amabilitatea iubitoare faţă de creaturile inferioare.

Toma d’Aquino: “Este evident că dacă omul are compasiune pentru animale, cu atât mai mult este dispus să aibă compasiune pentru semenii săi."

În zilele noastre, principalul pericol care pândeşte solul, şi de aici nu doar agricultura, ci întreaga civilizaţie, provine din dorinţa omului de a aplica în agricultură principiile industriei.

Agricultura nu este o industrie, pentru că, spre deosebire de industrie, agricultura lucrează cu viul. Nu e prea greu de priceput că "principiile” fundamentale ale agriculturii şi industriei sunt în opoziţie.

Administrarea pământului trebuie să fie orientată în trei direcţii:
a) sănătate;
b) frumuseţe;
c) permanenţă.

A patra direcţie (productivitatea), vine dacă respectăm primele trei.

Reconcilierea omului cu natura nu mai este doar de dorit, ci a devenit o necesitate. Iar aceasta nu se poate împlini prin turism, admirarea peisajului sau alte activităţi distractive, ci prin schimbarea structurii agriculturii în direcţia opusă celei impusă de modernitate. Trebuie căutate metode de reconstrucţie a culturii rurale, trebuie deschise posibilităţi pentru ocupaţii rentabile pentru un mare număr de oameni.

Omul-ca-producător nu-şi poate permite “luxul de a nu acţiona economic”, şi de aceea nu poate produce “luxul” de care are nevoie – ca de exemplu: sănătate, frumuseţe şi permanenţă – pe care omul-ca-consumator îl doreşte mai mult ca orice. Ar costa mult prea mult, şi cu cât devenim mai bogaţi, cu atâta “ne permitem” mai puţin.

Cunoaştem prea mult despre ecologie în zilele noastre pentru a avea vreo scuză referitoare la multele abuzuri care au loc în administrarea pământurilor şi animalelor, în stocarea şi procesarea mâncării, în urbanizarea nepăsătoare. Dacă le permitem, nu este din cauza sărăciei, care nu ne-ar permite să le oprim. Acestea se datorează faptului că noi, ca societate, nu avem o credinţă fermă în nici o valoare meta-economică, şi de aceea calculele economice predomină.

Opt. Resurse pentru industrie

Cel mai izbitor lucru la industria modernă este acela că cere atât de mult pentru a îndeplini atât de puţin. Industria modernă pare să fie ineficientă într-o măsură care depăşeşte puterea de imaginaţie a oricui. De aceea ineficienţa sa trece neobservată.

Într-o ţară imensă ca SUA locuieşte 6% din populaţia globului. Deşi este departe de a fi o ţară săracă, SUA foloseşte 40% din resursele brute ale lumii. Mai mult de 70% din petrolul utilizat în SUA provine din importuri. Sistemul industrial modern ar putea fi considerat eficient numai dacă ar produce rezultate indubitabile în termeni de fericire, cultură, pace şi armonie. Nu are rost să ne îndoim în privinţa faptului că sistemul american nu aduce asta, şi că nu există nici cea mai slabă perspectivă de a o face într-o bună zi, oricât de mult ar creşte productivitatea sau cererea de resurse.

Energia este pentru industrie ceea ce conştiinţa este pentru om. Dacă energia dispare, totul dispare.

Nouă. Energia nucleară - salvare sau damnare?

În vreme ce omul poate crea elemente radioactive, el nu poate face nimic pentru a micşora radioactivitatea acestora. Numai timpul poate.

Nici un loc de pe pământ nu este suficient de sigur pentru a păstra deşeurile radioactive.

Numărul oamenilor de ştiinţă care posedă simţul responsabilităţii sociale este atât de mic încât nu-şi pot determina direcţia cercetărilor.

Zece. Tehnologia cu faţă umană

Tehnologia, deşi fără îndoială un produs al omului, tinde să se dezvolte după propriile sale principii, care sunt foarte diferite de cele ale naturii umane sau ale naturii vii în general. Natura ştie întotdeauna unde să se oprească. De aceea natura tinde spre echilibru. Omul dominat de tehnologie şi specializare nu are un principiu de auto-limitare (în termeni de dimensiune, viteză sau violenţă). În subtilul sistem al naturii, tehnologia modernă acţionează ca un corp străin, şi sunt numeroase semne de respingere.

Lumea modernă, modelată de tehnologie, se găseşte pradă a trei crize simultane :
a) natura umană se revoltă împotriva tehnologiei inumane, care o sufocă şi o debilitează;
b) mediul înconjurător viu care serveşte vieţii oamenilor dă semne de dezechilibru parţial;
c) este clar pentru oricine că tehnologia bazată pe resurse neregenerabile, şi în special pe combustibili fosili, va suferi blocaje serioase şi în cele din urmă va deveni inutilizabilă.

Fiecare dintre problemele create de dezvoltarea tempetuoasă a industriei în timpul ultimului sfert de veac pare să crească mai rapid decât soluţiile.

Nimic din experienţa ultimului sfert de veac nu ne sugerează că tehnologia modernă, aşa cum o cunoaştem, ar putea realmente să ne ajute uşurând sărăcia lumii, ca să nu menţionăm problema şomajului care ameninţă acum să devină endemică şi în ţările bogate.

Nivelul timpului liber autentic al unei societăţi tinde să fie invers proporţional cu cantitatea de maşini care economisesc munca umană pe care le foloseşte.

În mod evident, tehnologia reduce un anumit tip de muncă (munca productivă făcută cu mâinile), în vreme ce creşte alte tipuri de muncă.

Astăzi, din munca făcută cu mâinile nu se poate trăi în Occident. Trebuie să fii bogat ca să lucrezi cu mâinile, trebuie să ai foarte mult timp ca să exersezi, să găseşti un profesor bun, să ai spaţiu şi instrumente bune.

Prestigiul de care se bucură oamenii în societatea modernă industrială este invers proporţional cu apropierea pe care aceştia o au în raport cu producţia.

Tehnologia modernă l-a privat pe om de munca de care el se bucură cel mai mult, muncă utilă şi creativă, oferindu-i o grămadă de muncă de tip fragmentar, în cea mai mare parte detestabilă.

Modernitatea creează dependenţă. Oricât de mizerabil te simţi în ea, îţi vine enorm de greu să ieşi.

Orice activitate care ratează recunoaşterea unui principiu de auto-limitare este demonică.

Dezvoltarea tehnologică trebuie să ia o direcţie care să răspundă adevăratelor nevoi ale omului: adică raportată la adevărata dimensiune a omului. Omul este mic, şi de aceea tot ce-i micuţ e şi drăguţ. A alege gigantismul este totuna cu a alege auto-distrugerea.

Partea a treia. Lume a Treia

Unsprezece. Dezvoltarea


Două fenomene îngrijorează întreaga lume: şomajul masiv şi migrarea în masă spre marile oraşe.

Economia duală: cam 10-15% din populaţie ocupă câteva oraşe bogate, şi câştigă salarii sau venituri importante, în vreme ce restul, în zonele rurale şi oraşele mici, câştiga nesemnificativ de puţin. Cele două economii nu se contopesc, ci se otrăvesc reciproc.

Dezvoltarea nu stă în bunuri, ci în oameni şi în educaţia, organizarea şi disciplina lor. Fără acestea din urmă, toate resursele rămân latente. Orice ţară, oricât de devastată ar fi, care are un înalt nivel de educaţie, organizare şi disciplină poate produce un "miracol economic". De fapt, este vorba despre miracole numai pentru cei care privesc strict vârful icebergului.

Aici este problema centrală a dezvoltării. Dacă principalele cauze ale sărăciei sunt deficienţele acestor trei aspecte (educaţie, organizare şi disciplină), atunci ameliorarea sărăciei depinde înainte de toate de îndepărtarea acestor trei deficienţe. De aceea dezvoltarea nu poate fi ordonată, cumpărată, planificată: este nevoie de un proces de evoluţie. Nici educaţia, nici organizarea şi nici disciplina nu "ţâşnesc".

Doisprezece. Problemele sociale şi economice care fac apel la dezvoltarea unei tehnologii intermediare

În multe locuri, săracii devin mai săraci şi bogaţii mai bogaţi, iar ajutorul extern nu poate împiedica avansarea acestui proces. De fapt, ajutorul extern adesea face să avanseze procesul, pentru că este mai uşor să-i poţi ajuta pe cei care sunt capabili să se ajute ei înşişi, decât pe cei fără ajutor.

Necesitatea pentru tehnologie intermediară

Condiţia celor săraci


Lipsa locurilor de muncă este adesea pusă pe seama creşterii populaţiei, şi fără îndoială că acesta este un factor. Însă cei care ţin la această opinie nu pot explica de ce oamenii în plus nu pot adăuga necesitatea muncii în plus. Se spune că oamenii nu pot lucra din cauza lipsei “capitalului”. Dar ce este "capitalul”? Este produsul muncii oamenilor. Lipsa capitalului poate explica nivelul scăzut al productivităţii, dar nu poate explica absenţa oportunităţilor de lucru.

Ajutor pentru cei care au cea mai mare nevoie

Problema este următoarea : ce poate fi făcut pentru a aduce sănătate în viaţa economică din afara oraşelor mari, în satele şi orăşelele în care trăiesc 80-90% din totalul populaţiei ?

Cel mai important lucru este să se creeze locuri de muncă, enorm de multe locuri de muncă, pentru toată lumea, oricât de puţin ar fi remunerate la început. Pentru oamenii săraci, un loc de muncă în care să facă ceva, nu neapărat mult, este tot ce au nevoie ca să înţeleagă că sunt apreciaţi, că este nevoie de ei, că munca are valoare. Acesta este începutul. Nu contează care va fi profitul, ci contează oamenii, care după ce devin interesaţi încep să valorizeze ceea ce fac, şi să se implice.

Un om fără loc de muncă este un om disperat, şi care practic este forţat să migreze.

Natura sarcinii

Industria modernă nu se poate înhăma la crearea de locuri de muncă, pentru că funcţionează într-o societate bogată în capitaluri şi săracă în muncă, deci nu este potrivită pentru o societate săracă în capitaluri şi bogată în muncă.

Abordarea regională

Abordările care vizează ţările cu titlu de întreg sfârşesc prin a se concentra în marile oraşe. Majoritatea populaţiei nu are nimic de câştigat de pe urma lor.

Nevoia pentru tehnologie potrivită

Dezvoltarea economică în zonele lovite de sărăcie poate fi fructuoasă numai pe baza « tehnologiei intermediare ». În cele din urmă, tehnologia intermediară va utiliza în mod intensiv forţa de muncă şi va conduce ea însăşi spre structuri la scară redusă. însă nici utilizarea intensivă a forţei de muncă, nici structurile la scară redusă nu implică "tehnologie intermediară".

Treisprezece. Două milioane de sate

Dacă natura schimbării este atât de profundă încât nu mai rămâne nimic ce părinţii ar putea să-i înveţe pe copii, sau ce copii ar putea dori să accepte de la părinţi, familia intră în colaps. Viaţa, munca, şi fericirea tuturor societăţilor depinde de anumite « structuri psihologice » care sunt infinit de preţioase şi pe deplin vulnerabile. Coeziunea socială, cooperarea, respectul reciproc şi mai presus de toate respectul de sine, curajul în faţa adversităţii şi abilitatea de a rezista la greu - toate acestea şi multe altele se dezintegrează şi dispar atunci când "structurile psihologice" sunt grav avariate.

Foarte multe nuanţe sunt pierdute dacă judecăm dezvoltarea în principal după criterii cantitative – precum PIB, investiţii, economisire etc. Ajutorul economic poate fi apreciat numai dacă ajută la mobilizarea forţei de muncă a maselor în ţările care-l primesc, şi duce la creşterea productivităţii fără « economisirea » muncii. Criteriul cel mai utilizat, creşterea PIB-ului, este foarte înşelător, şi de fapt duce la fenomene care pot fi descrise sub numele de neo-colonialism.

Banii singuri nu rezolvă problema celor două milioane de sate ale lumii a treia. Aspectul cantitativ este secundar în raport cu aspectul calitativ. Dacă politica este greşită, banii nu o vor face corectă. Dacă politica este bună, banii nu vor prezenta o problemă.

Cel mai important dar care trebui efăcut săracilor este cunoaşterea, mai ales cunoaşterea de care au nevoie. Banii se termină, cunoaşterea nu încetează niciodată. Dă-i unui om un peşte, şi-l saturi pentru o zi; învaţă-l pe om să pescuiască, şi-l saturi pentru toată viaţa. Preocuparea din ce în ce mai mare a programelor de ajutorare a săracilor ar trebui să fie aceea de a-i face din ce în ce mai independenţi, prin intermediul darurilor intelectuale relevante.

Paisprezece. Problema şomajului în India

Dezvoltarea economică înseamnă mai înainte de orice mai multă muncă. Pentru aceasta sunt patru condiţii:
a) motivaţie;
b) ceva cunoaştere;
c) ceva capital;
d) o piaţă.

Înainte de cel de-al doilea război mondial, chinezii au calculat că un an petrecut de un student la Universitate înseamnă munca a 30 de ţărani pentru un an. Asta înseamnă că o facultate înseamnă 150 de ani ţărăneşti. Cine are dreptul de a-şi însuşi 150 de ani ţărăneşti şi ce primesc ţăranii în schimb.

Ar trebui să construim o ideologie, sau oricum i-am spune, care să insiste asupra faptului că omul educat şi-a asumat o obligaţie, şi nu a dobândit pur şi simplu un « paşaport spre privilegii ».

Teoreticienii şi planificatorii ne spun că numărul oamenilor care pot fi puşi la lucru depinde de mărimea capitalului pe care o avem, ca şi cum n-am putea pune oameni la lucru pentru a produce capital. Ni se spune că nu există alegeri tehnologice, ca şi cum producţia ar fi început anul acesta. Ni se spune că nu este economic să utilizăm altceva decât ultimele metode, ca şi cum n-ar fi mai neeconomic să avem oameni care nu fac nimic. Ni se spune că este o necesitate să eliminăm « factorul uman ».

Partea a patra. Organizare şi proprietate

Cincisprezece. O maşină care prezice viitorul?


Orice maşină de prezis viitorul se bazează pe o presupunere metafizică: viitorul este deja aici sub o anumită formă, tot ce are nevoie constă în instrumente şi tehnici potrivite pentru a-l face vizibil.

Anumite lucruri sunt predictibile, altele nu. Cel mai dificil lucru pe care îl fac cei care emit predicţii este distincţia dintre cele două categorii.

Nevoia de semantică

Sunt predicţiile cu putinţă? Viitorul este ceva care nu există, deci cum este cu putinţă o cunoaştere despre ceva ce nu există? Stricto sensu, nu există cunoaştere decât despre trecut. Însă viitorul se construieşte în mare măsură cu materialul existent, despre care putem cunoaşte multe lucruri. Viitorul este deci în mare măsură predictibil dacă avem o cunoaştere solidă a trecutului.

Negarea libertăţii oamenilor este negarea responsabilităţii. Nu există acte, ci numai evenimente. Totul pur şi simplu se întâmplă. Nimeni nu este responsabil. Dacă libertatea n-ar fi negată, nimeni n-ar crede c-am putea avea o maşină care să prezică viitorul.

Tocmai intruziunea libertăţii omeneşti şi a responsabilităţii face ca economia să fie diferită de fizică iar chestiunile omeneşti în ansamblu sunt într-o mare măsură impredictibile. Se poate spune cumva că toate acţiunile omeneşti sunt impredictibile? Nu, pentru că cei mai mulţi dintre oameni nu-şi utilizează libertatea, şi acţionează pur mecanic.

Experienţa ne arată că atunci când este vorba de foarte mulţi oameni, predicţiile sunt mai sigure, pentru că în cadrul masei doar o fracţie foarte redusă îşi foloseşte libertatea, şi această fracţie nu poate influenţa ansamblul.

Predictabilitatea completă există doar în absenţa libertăţii omeneşti (deci în natura sub-umană).

Predictibilitatea relativă există doar în legătură cu un număr mare de oameni care face lucruri "normale" (rutina).

Predictabilitatea relativ consistentă există doar în legătură cu acţiunile oamenilor controlate

Deciziile individuale sunt în principiu impredictibile.

În practică, orice predicţie este pur şi simplu o extrapolare, modificată de planuri “cunoscute”. Nu există reguli, doar intuiţie. Nu atât tehnica de predicţie, cât înţelegerea deplină a situaţiei curente este cea care ajută în formarea unei judecăţi clare pentru viitor.

Economia nu este o ştiinţă exactă : ea este, de fapt, sau ar trebui să fie, o ramură a înţelepciunii.

Viaţa, inclusiv viaţa economică, merită să fie trăită, pentru că este suficient de impredictibilă. Viitorul nu poate fi prezis, poate fi însă explorat.

Şaisprezece. Spre o teorie a organizaţiilor de scară mare

În orice organizaţie, mare sau mică, trebuie să fie o anumită claritate şi ordine. Totuşi, ordinea este statică şi lipsită de viaţă. Deci trebuie să existe mecanisme pentru a face lucruri care n-au mai fost făcute înainte, care n-au fost niciodată anticipate de către gardienii ordinii, lucruri noi, neprevăzute şi nepredictibile, mărturiile creativităţii omului. Deci orice organizaţie trebuie să se lupte atât pentru ordine cât şi pentru dezordinea libertăţii creatoare.

Principalul pericol al organizaţiilor mari este tendinţa lor naturală spre ordine, în defavoarea creativităţii.

Ordinea cere inteligenţă şi conduce la eficienţă. Libertatea deschide drumul spre intuiţie şi inovaţie.

Cele cinci principii ale teoriei organizaţiei de scară mare:

Principiul subsidiarităţii (este o injustiţiei şi în acelaşi timp un mare rău şi o tulburare a ordinii corecte să se asigneze unei asociaţii mari ceea ce poate face o organizaţiei subordonată sau mai mică) – nivelul mai înalt nu trebuie să absoarbă funcţiile celui mai mic, crezând că, fiind mai înalt, va fi mai înţelept şi le va îndeplini mai eficient.

Centrul va câştiga în autoritate şi eficienţă dacă libertatea şi responsabilitatea formaţiilor subordonate va fi prezervată.

Principiul justificării (guvernul bun guvernează întotdeauna prin excepţie). Însă excepţia trebuie definită foarte clar.

Principiul identificării (fiecare unitate subsidiară trebuie să aibă un cont de profit şi pierderi şi o balanţă proprie).

Principiul motivării (munca ar trebui motivată şi de altceva decât plata ei).

Principiul axiomei de mijloc (centrul are puterea de a impune ordinea, dar cum se poate interesa de progres şi inovaţie?).

În mod normal, statisticile sunt culese în beneficiul culegătorului, care are nevoie de nişte date cantitative.

Şaptesprezece. Socialismul

Socialismul este interesant doar pentru valorile sale non-economice şi pentru posibilitatea pe care o creează de a depăşi religia economicului.

Burghezia, peste tot unde a putut, a pus capăt relaţiilor feudale, patriarhale, idilice, şi nu a mai lăsat o altă legătură între oameni decât cea a interesului egoist.

Forţa ideii de întreprindere privată este de o teribilă simplitate. Ea sugerează că totalitatea vieţii poate fi redusă la un singur aspect: PROFIT. Ideea de întreprindere privată se potriveşte perfect cu ideea pieţei (instituţionalizarea individualismului şi a iresponsabilităţii). Iarăşi, se potriveşte şi cu trendul modern al cuantificării totale în dauna aprecierii diferenţelor calitative. Şi asta pentru că din punctul de vedere al unei întreprinderi private nu contează ce produce, ci doar ce câştigă din producţie.

Nu este un accident faptul că afaceriştii de succes sunt oameni teribil de primitivi.

Optsprezece. Proprietatea

Nici un sistem, sau maşinărie, sau doctrină economică, sau teorie nu stă pe propriile picioare. În mod invariabil fiecare dintre acestea este construit pe o fundaţie metafizică, adică pe concepţia omului asupra vieţii, a înţelesului şi a scopurilor sale.

Prin intermediul întreprinderilor mici nu se pot acumula averi uriaşe, totuşi importanţa lor socială este enormă.

Într-o întreprindere mică, proprietatea este naturală şi justă.

Într-o întreprindere mijlocie, proprietatea este într-o bună măsură nenecesară. Ideea de proprietate devine injustă.

Într-o întreprindere mare, proprietatea este o ficţiune în scopul de a le permite proprietarilor lipsiţi de funcţii să trăiască parazitar din munca altora. Nu este doar injustă, ci şi iraţională.

Citeşte mai mult!