duminică, 27 martie 2011

Gheorghe Emil Bandici, Ecoagricultura, partea a II-a, (note de lectură)

Capitolul VI. Agrosistemul legumicol. Legumicultura în contextul agriculturii biologice

6.1. Importanţa producerii legumelor în contextul agriculturii biologice


Legumicultura permite, prin specificul său, cultivarea intensă a terenului cu 2-3 culturi pe an, în succesiune, dar şi prin asocierea a 2-3 specii în acelaşi ciclu de cultură.

Pe lângă recoltele propriu-zise, foarte multe specii legumicole produc şi o importantă cantitate de masă verde care poate fi folosită atât în hrana animalelor cât şi utilizată pentru producerea de composturi.

6.2. Alegerea terenului

Trebuie efectuată o analiză atentă a calităţii terenului, în ceea ce priveşte:
a) grosimea şi însuşirile fizico-chimice ale straturilor solului;
b) învelişul vegetal al terenului;
c) activitatea biologică (fungi, insecte, viermi, etc.);
d) textura solului;
e) conţinutul în calcar şi reacţia solului.

Pentru practicarea unei agriculturi biologice nu pot fi acceptate:
a) terenurile cu umiditate excesivă, cu nivelul apei freatice la 2-3 m, fără drenaj;
b) terenurile grele, cu conţinut în metale grele (Pb, Cd etc.), terenurile sărăturate, cu conţinut mare în clor, sodium, metale grele;
c) terenurile cu remanenţă în pesticide, erbicide etc.

Un teren apreciat ca fiind bun trebuie să conţină 2% humus pentru culturile de câmp şi cel puţin 6% humus pentru legume. Se poate obţine o creştere a humusului brut în terenuri cu o doză ridicată de compost matur şi prin fertilizare cu îngrăşăminte verzi, în special trifoi.

O activitate biologică optimă în teren (râme) presupune o bună creştere a plantelor.

6.3. Lucrările de pregătire a terenului

În concepţia agriculturii ecologice, tradiţionala “arătură adâncă” şi “întoarcere a terenului” sunt intervenţii distructive pentru stratificarea solului.

6.4. Rotaţia şi asocierea culturilor

Cultivarea aceleiaşi specii legumicole pe aceeaşi parcelă prezintă o serie de dezavantaje care conduc la scăderea productivităţii:
a) extragerea aceloraşi elemente nutritive, care nu pot fi compensate nici măcar cu cel mai bun compost;
b) dezvoltarea unor organisme nocive, care găsesc posibilităţi de nutriţie şi reproducere;
c) secreţiile rădăcinilor pot face incompatibilă cultivarea unei alte specii, influenţându-se negativ şi microflora;
d) rotaţia culturilor oferă posibilităţi de alternanţă a epocilor de înfiinţare a culturilor; de asemenea, permite măsuri judicioase privind lucrările solului, aplicarea îngrăşămintelor şi stratului de acoperire, economisirea apei, refacerea însuşirilor fizice etc.

Se practică asocierea pe aceeaşi parcelă a unor specii cu timp de maturare diferit, cu rădăcini superficiale şi rădăcini adânci. În acest mod suprafaţa de teren este complet şi constant acoperită, creându-se un microclimat favorabil pentru fiinţele din sol şi contribuindu-se la combaterea infestanţilor.

Asocieri pentru protecţia faţă de boli:
a) salata este un obstacol contra atacului afidelor asupra ridichilor şi verzei;
b) morcovii cu prazul şi ceapa cultivate alternative sunt protejaţi contra paraziţilor specifici (musca morcovului şi a prazului);
c) usturoiul şi ceapa protejează căpşunul şi pătrunjelul împotriva bolilor criptogamice;
d) ţelina şi tomatele ţin afidele departe de varză;
e) prazul apără ţelina de atacul ruginilor;
f) hrenul ţine departe de unele culturi afidele, larvele şi cârtiţele;
g) crăiţele şi gălbenelele alungă nematozii.

Asocieri care favorizează gustul:
a) pătrunjelul cultivat sub tomate le face mai gustoase;
b) menta cultivată printre cartofi îi face mai aromaţi;
c) ridichile vecine cu năsturelul devin mai picante dacă nu sunt asociate cu salata.

În orice asociere se disting o cultură principală şi o cultură intercalată.

Foarte multe indicaţii practice.

6.5. Alegerea sortimentului după criteriul rezistenţei la boli şi a plasticităţii ecologice

Criterii:
a) condiţii de climă şi sol;
b) modul de cultură: în câmp, în seră sau în condiţii de protejare cu folii de plastic sau răsadniţe;
c) destinaţia produselor: consum în stare proaspătă, industrializare (conservare, congelare, deshidratare etc.);
d) epoca de semănat, plantat şi perioada de recoltare;
e) cultivarea în regim irigat sau neirigat;
f) rezistenţa sau toleranţa la boli şi dăunători ;
g) adaptarea la condiţii extreme de mediu : temperaturi excesive, lungimea fotoperioadei, toleranţa la concentraţii mari de săruri, utilizarea economică a îngrăşămintelor;
h) adaptarea la mecanizarea lucrărilor de înfiinţare, îngrijire şi recoltare ;
i) rezistenţa la manipulare, transport şi păstrare ;
k) preferinţele consumatorilor privind aspectul, gustul.

6.6. Fertilizarea culturilor legumicole

Cu cât terenul este mai bogat în organisme vii, cu atât este mai fertil, iar plantele vor fi mai rezistente la atacul paraziţilor.

În afară de dejecţiile animale provenite din zootehnie, agricultura biologică se bazează pe reciclarea materiei organice, a producţiei secundare formată din resturi vegetale care rezultă din grădini, vii, livezi, garduri vii, parcuri şi spaţii verzi.

6.6.1. Reguli de fertilizare

Mari consumatoare de elemente fertilizante :
a) conopida ;
b) varza roşie şi albă ;
c) tomatele ;
d) castraveţii ;
e) prazul ;
f) ţelina.

Medii consumatoare de elemente fertilizante :
a) spanacul ;
b) salata ;
c) ridichile ;
d) feniculul ;
e) morcovii ;
f) usturoiul ;
g) ceapa.

Slab consumatoare de elemente fertilizante :
a) leguminoasele (mazărea, fasolea) ;
b) plantele condimentare (aromatice) şi medicinale.

6.6.2. Combaterea biologică a buruienilor

N-ar trebui să vorbim despre buruieni, ci despre plante acompaniatoare. Multe dintre ele oferă nectar şi polen pentru insectele utile omului.

Combaterea lor se face prin:
a) folosirea îngrăşămintelor verzi;
b) acoperirea (mulcirea) solului şi aerarea acestuia fără întoarcerea brazdelor;
c) cosirea, tăierea, smulgerea buruienilor înainte ca acestea să formeze seminţe;
d) utilizarea buruienilor ca mulci şi la compostare.

Pentru mulcire se recomandă:
a) frunze şi compost matur;
b) paie;
c) trestie sau papură tocată mărunt;
d) resturi de lemn tocate.

Reguli elementare pentru aplicarea stratului mulci:
a) materialul de acoperire trebuie să fie bine mărunţit;
b) cu materialul uscat (paie, trestie) se poate aplica un strat mai gros (2-10 cm), dar trebuie să fie imediat umectat ;
c) materialul verde se aplică în strat subţire care se poate reînnoi des;
d) acoperirea cu mulci se face pe teren recent afânat, curat de buruieni perene, buruieni cu sămânţă etc;
e) materialul de acoperire nu trebuie să conţină seminţe de buruieni, limacşi sau ouăle acestora.

Acoperirea terenului cu materiale vegetale proaspete sau uscate permite următoarele avantaje:
a) rezultă un aport de substanţe nutritive către organismele solului şi activarea acestora;
b) are loc o aprovizionare constantă a plantei de cultură cu elemente nutritive;
c) terenul îşi menţine structura;
d) terenul nu se usucă, nu favorizează formarea crustei şi are o umiditate echilibrată;
e) pot fi controlate buruienile;
g) se împiedică eroziunea superficială a terenului şi spălarea elementelor nutritive.

6.7. Protecţia plantelor de boli şi dăunători

Cauzele atacului insectelor dăunătoare pot fi:
a) alegerea necorespunzătoare a locului de cultură (apropierea pădurii, lac etc.);
b) folosirea de seminţe sau de plante debile sau slab selecţionate;
c) greşeli în asocierea culturilor;
d) practicarea monoculturii, fără a folosi adecvat rotaţiile în asolamente;
e) lucrările solului incorect executate;
f) fertilizarea unilaterală sau excesivă, fără îngrăşăminte organice;
g) insuficienta fertilizare;
h) condiţii climatice extreme;
i) alegerea necorespunzătoare a epocii de semănat;

Măsuri preventive de protecţie a plantelor de boli şi dăunători:
a) organizarea raţională a grădinii;
b) întreţinerea pomilor;
c) menţinerea unui microclimat umed care să favorizeze activitatea păsărilor, albinelor, broaştelor, insectelor utile;
d) aplicarea măsurilor de fertilizare cu compost, acoperirea solului etc.;
e) folosirea de macerate, infuzii şi extracte de plante.

Dăunătorii animali sunt:
a) şoarecii;
b) coropişniţele;
c) larvele de noctuide;
d) larvele de coleoptere;
e) nematozii;
f) limacşii;
g) muştele;
h) purici;
i) afidele;
j) viermii fructelor.

Reţete de combatere.


Capitolul VII. Agroecosistemul pomicol. Pomicultura în contextul agriculturii biologice

7.1. Particularităţile agroecosistemului pomicol


Obiectul pomiculturii trebuie să cuprindă aproape toate aspectele ecologiei, ca ştiinţă a ecosistemului, fapt pentru care ar fi mai justificat a vorbi despre ecologizarea culturii pomilor.

Ecologizarea pomiculturii are următoarele scopuri:
a) menţinerea stării normale a solului;
b) încărcătura normală a terenului cu activităţi umane care să nu stânjenească stabilitatea;
c) autoreglarea, autoîntreţinerea şi restabilirea însuşirilor pierdute prin diverse acţiuni agrotehnice.

7.2. Zonarea în agrosistemul pomicol

7.2.1. Importanţa zonarii în pomicultura biologică


Nu există soiuri universale, care să se comporte la fel de bine pretutindeni. Există însă şi soiuri cu mare plasticitate ecologică, care se cultivă rentabil pe teritorii foarte întinse, pe toate continentele.

7.2.2. Principii, criterii şi norme de zonare în pomicultura biologică

Clima trebuie să fie analizată din următoarele puncte de vedere :
a) macroclimatul (climatul regiunii);
b) mezoclimatul (climatul localităţii, al centrului pomicol) ;
c) microclimatul (climatul din imediata vecinătate a solului în diferite porţiuni ale plantaţiei, influenţat de prezenţa microdepresiunilor şi mameloanelor, orientarea diferită a plantelor, poziţia pe versant, existenţa adăposturilor naturale sau artificiale).

7.3. Tehnologia de cultură în agroecosistemul pomicol

7.3.1. Întreţinerea ecologică a solului în plantaţiile de pomi


Principalele sisteme:
a) ogorul negru curat sau ocupat în a doua parte a verii cu vegetaţie naturală ori cu plante ca îngrăşământ verde;
b) înierbarea artificială ori naturală a solului;
c) cultura asociată a plantelor agroalimentare şi furajere repartizate în livezi pe intervalele dintre rândurile de pomi.

Solul plantaţiilor pomicole suferă modificări multiple care, în funcţie de elementele sistemului ales, pot fi produse atât în sens negativ pentru fertilitatea sa (tasare, deteriorarea structurii, epuizarea humusului, eroziune etc.), fie în sens de sporire a fertilităţii (creşterea materiei organice şi a fondului de elemente nutritive, prevenirea eroziunii şi a proceselor de degradare a structurii etc.).

Cele mai favorabile sisteme sunt cele bazate pe plante asociate în plantaţiile de pomi, în principal cu ierburi perene, care spre deosebire de ogorul negru nu aduc modificări negative pe termen lung fertilităţii şi productivităţii solului. Acesta este şi un mijloc biologic nepoluant pentru combaterea buruienilor şi stimularea vieţii microbiene în sol.

Monocultura, specifică pomiculturii, este o sursă de oboseală a solului.

Avantajele mulcirii solului:
a) menţine umiditatea din sol;
b) împiedică creşterea buruienilor;
c) reduce oscilaţiile de temperatură;
d) menţine structura, porozitatea şi afânarea solului, mărind conţinutul lui în materie organică şi împiedică procesul de eroziune.

Pentru plantaţiile pomicole tinere cea mai potrivită este cultura plantelor asociate :
a) cartofi ;
b) căpşuni ;
c) mazăre ;
d) fasole ;
e) bulboase;
f) rădăcinoase, etc.

Înierbarea în primii ani după însămânţare poate avea o acţiune inhibitoare asupra creşterii pomilor, în comparaţie cu ogorul negru, mai ales atunci când înierbarea este totală, dar în următorii ani înierbarea intervalelor nu poate decât să avantajeze agroproductivitatea pomilor. Sub acţiunea ierburilor, se reduc scurgerile apei la suprafaţă, se îmbunătăţeşte permeabilitatea, creşte de peste două ori timpul de înfiltrare a apei în comparaţie cu ogorul negru.

În natură nu se cunosc monoculturi, nu se întâlneşte sol neacoperit şi nu se restituie în permanenţă solului materialul organic.

7.3.2. Fertilitatea solului în pomicultura biologică

7.3.2.1. Fertilizarea organică


Surse de materie organică utilizabilă:
a) resturi vegetale (paiele şi cocenii de graminee, tulpinile de floarea-soarelui, vrejii de leguminoase);
b) gunoiul animalelor (animale şi păsări);
c) îngrăşămintele verzi (acele culturi care se seamănă după recoltarea culturii principale, sau sub formă de cultură ascunsă în cultura principală).

Se obţin composturi bune din scoarţă de arbori şi din nămoluri orăşeneşti.

7.3.2.2. Fertilizarea minerală

Nu se folosesc decât produse minerale greu solubile. Este vorba despre:
a) pulberi de roci silicioase (granite, porfirite, diorite, tufuri);
b) roci calcaroase sau dolomitice;
c) alege marine calcaro-magnezice.

Ca reziduuri ale unor activităţi industriale, sunt acceptate:
a) zgura lui Thomas (produs secundar din industria metalurgică de la prelucrarea fontei în oţel);
b) patent Kali (sulfat dublu de potasiu şi magneziu, obţinut prin spălarea kainitului).

7.3.3. Probleme ale protecţiei plantelor în agricultura biologică

Ecologiştii au propus şi utilizat denumirea de biocide (ucigătoare de viaţă) pentru toate substanţele în stare să nimicească grupe izolate de specii sau mari comunităţi vii pe arii întinse. Se mai numesc şi ecocide.

7.3.3.1. Combaterea dăunătorilor în pomicultura biologică

Combaterea prin procedee biologice clasice:
a) agenţi patogeni entomofagi: păsări, insecte şi acarieni prădători, insecte parazite;
b) agenţi patogeni: virusuri, bacterii, ciuperci, protozoare şi nematozi.

În pomicultura modernă, posibilitatea de a repera un loc adaptat cuibăririi diverselor specii insectivore este foarte dificilă. Contribuţia piţigoilor, ciocănitoarelor, pupezelor, graurilor, vrăbiilor în lupta împotriva insectelor este binecunoscută.

7.3.3.2. Combaterea bolilor în pomicultura biologică

Fungicidele biologice. Preparate.

7.3.3.3. Combaterea buruienilor în pomicultura biologică

Solul neechilibrat, sărăcit în humus şi prost lucrat, este foarte uşor invadat de buruieni perene greu de combătut (pălămida, volbura). În timpul perioadei de conversie de la pomicultura convenţională la pomicultura biologică, trebuie să se facă faţă la o situaţie de dezechilibru, ca urmare a folosirii timp îndelungat a erbicidelor, ceea ce a favorizat proliferarea buruienilor mai rezistente şi mai greu de combătut.

Citeşte mai mult!

vineri, 25 martie 2011

Permacultura sau Grădina Paradisului (de Stéphane Groleau) - partea a IV-a


A treia parte : relaţiile comunitare

Infrastructuri


Există două organizaţii în cadrul ecosatului Crystal Waters : trunchiul corporativ şi cooperaţia.

Cooperativa

Aceasta îi regrupează pe toţi cei care deţin terenuri, la care se adaugă prietenii satului ecologic Crystal Waters. Cooperativa gestionează resursele, aria campingului şi aria satului. Toţi membrii se întâlnesc la fiecare trei săptămâni, împreună cu directorii autorizaţi să ia decizii în numele ansamblului comunităţii. Cooperativa datează de la sfârşitul secolului trecut, iniţiată de către fermieri, acţionând ca o întreprindere menţinută de către un număr foarte redus de oameni. Ea deţine de asemenea 5% din terenuri, închiriază echipamentele de camping pentru vizitatori, se ocupă de piaţa satului şi reinvesteşte profiturile, în conformitate cu un plan pe termen lung vizând utilizarea fondurilor cooperativei pentru a da o mână de ajutor demarării noilor microîntreprinderi.

Aspectul legal şi soluţionarea conflictelor

Trunchiul corporativ este o necesitate legală ai cărei membri sunt aleşi anual. El are rolul administrării pământurilor comunitare. Într-adevăr, 20% dintre terenuri sunt utilizate pentru 83 de loturi rezidenţiale cele mai comerciale, în vreme ce restul de 80% sunt deţinute în comun şi pot fi destinate agriculturii durabile, împăduririi, petrecerii timpului liber şi proiectelor de locuinţe. Centrul ecosatului este o zonă destinată comerţului, micii industrii, turismului şi educaţiei.

Au fost stabilite şaisprezece regulamente municipale. Acestea asigură faptul că oamenii sunt responsabili cu asigurarea propriilor nevoi şi gestiunea adecvată a deşeurilor proprii. Dacă cineva încalcă aceste “legi”, se va încerca mai întâi rezolvarea amicală a problemei. Dacă situaţia nu se rezolvă, poate fi prezentată consiliului “Bătrânilor”. Aceştia sunt oameni care trec drept având maturitate, bun simţ şi înţelegere. Ei sunt aleşi pentru a rezolva conflictele şi a evita arbitrajul sau procesele în afara comunităţii. Au întregul sprijin al comunităţii. Totuşi, dacă nu reuşesc să rezolve problema, atunci trunchiul corporativ îşi dă concursul. Dacă şi acesta eşuează, atunci disputa este adusă în faţa unui arbitru furnizat de guvern. Ultimul recurs este instanţa judiciară. O singură dată o dispută a ajuns la nivelul de arbitraj.

Totuşi, deşi există reguli, nu există o structură definită pentru a le pune în practică. În locul ei, comunitatea utilizează o combinaţie formată din valorizarea celor care le respectă şi presiunea egalilor asupra celor care ezită. Ar mai fi şi discuţii dureroase în care oamenii aud despre ei lucruri care nu le plac. Codul etic al comunităţii este foarte simplu : « Îngrijeşte Pământul, îngrijeşte oamenii, împarte ceea ce depăşeşte nevoile tale. »

Social

Oricine poate trăi în Crystal Waters. Nu există proces de selecţie, nici vreo identitate politică sau religioasă oarecare. Totuşi există regulamente şi caracteristici care trebuie respectate pentru ca ecosatul Crystal Waters să fie menţinut în viaţă şi durabil din punct de vedere ecologic. Interesele copiilor primează înainte de toate. Unii îşi duc copiii la reuniuni, alţii pun bani în comun pentru a-i creşte în grup. Nu există vreun plan pentru crearea unei şcoli primare. Pe moment, copiii merg cu autobuzul la o şcoală aflată nu departe.

În comunitate există mai multe grupuri de interese. Persoanele cu copii mici formează un grup. Oamenii acestui grup au grijă de copiii fiecăruia. Rezultatul acestor grupuri aflate în legătură este viteza cu care mesajele se propagă în comunitate. În plus, oricine poate organiza activităţi în interiorul comunităţii. Ceaiul de duminică dimineaţa atrage cu regularitate treizeci până la cincizeci de persoane. Există grupuri de aikido, de meditaţie, de decorat locuinţe, etc. Întâlnirile au loc cu regularitate şi un buletin de informaţii (Village Voice) este publicat lunar. Ocazional sunt organizate "clăci" pentru a combate buruienile locale, adesea ajungându-se până la şaizeci de persoane care muncesc împreună.

Economic

Finanţele sunt o mare provocare, ca peste tot în ecosate. Ansamblul proiectului provine din finanţare privată. Totuşi, nu sunt acceptaţi speculatorii. Astfel, nu se vinde teren cuiva care nu are intenţia să se instaleze acolo.

Satul nu este complet autosuficient. Conform membrilor săi, scopul nu este acela de a fi complet autosuficient, considerându-se că o interacţiune cu mediul este mai durabilă. Se importă gaz şi metale. Se exportă fructe şi legume, cunoştinţe, competenţe şi experienţă. Mai multe întreprinderi îşi desfăşoară activitatea în afara ecosatului : cursul de permacultură, fabrica de hârtie, artişti şi artizani, secretare, cultura plantelor. Cât de des se poate, locuitorii fac afaceri cu întreprinderi care operează din interiorul satului Crystal Waters.

Politică

În interiorul comunităţii, oamenii sunt apţi să voteze încă de la vârsta de 16 ani, deşi în fapt puţini tineri de vârsta aceasta chiar votează. Atunci când trebuie luate decizii importante, sunt organizate forumuri. Oricine poate cere organizarea unei asemenea întâlniri.

În momentul în care s-a implantat Crystal Waters, raporturile cu diverse organisme n-au fost chiar calme. Atunci când s-au prezentat primele idei în faţa autorităţilor locale, climatul a fost defavorabil din trei motive: uzanţele impuneau să nu se divizeze o arie rurală în parcele mai mici de 40 de acri (16 ha); în Queensland, nu era permisă apariţia de noi sate; utilizarea pământului pentru un complex care să cuprindă agricultură, locuinţe, manufactură, educaţie şi recreere era descurajată. Lindegger remarcă cu justeţe: "Singurul lucru pe care guvernul l-a făcut pentru noi a fost construirea în drumul nostru de bariere pe care a trebuit să le surmontăm." Totuşi, cu un lobby puternic, recursul la experţi în conceperea de amenajări permaculturale, şi explicaţii detaliate asupra proiectului, au ajuns la realizarea concretă a proiectului.

Ideologie

Filosofia acestui ecosat este un “parc ambiental” la scară umană în care predomină oamenii, nu autoturismele. Se adoptă o filosofie de tipul “trăieşte şi lasă să trăiască”. Spiritual vorbind, Crystal Waters este foarte deschis şi tolerant. Creştini de toate confesiunile se amestecă cu uşurinţă cu evrei, bahai, buddhişti şi alţii. De fapt, ca şi în alte ecosate, oamenilor le este permis să experimenteze conexiunea spirituală cu viaţa terestră. Ei apreciază interacţiunea zilnică cu solul, apa, vântul, plantele şi animalele. Îşi procură singuri cele necesare (hrană, îmbrăcăminte şi locuinţă), respectând concomitent ciclurile naturii.

Zonele liniştite (numite uneori locuri sacre) au fost prevăzute în etapa de concepţie, şi sunt utilizate de către toţi rezidenţii pentru ritualuri religioase, meditaţie, contemplaţie şi alte activităţi purificatoare.

Concluzie

Eşecul societăţii noastre poate fi văzut cu ochiul liber. Capitalismul, mondializarea, ştiinţa reducţionistă culminând cu biotehnologiile şi refuzul pur şi simplu de a privi adevărul în faţă. Cea mai mare provocare a acestui secol nu este nici pe departe ameliorarea mediului înconujurător, ci mai degrabă inerţia populaţiei. Să-i faci pe oameni să înţeleagă că piaţa, capitalismul, inegalităţile şi injustiţiile societăţii noastre nu sunt nici fireşti, nici universale. Resemnarea şi supunerea, asta ne pregăteşte statul-multinaţional-capitalist. Din nefericire, cum spune adagiul: “Nu există orb mai mare care cel care nu vrea să vadă, nici surd mai mare ca cel care nu vrea să audă.” Cei care refuză să privească realitatea (efectiv negativă) evită datoria de a-şi pune întrebări în privinţa modului de viaţă.

Pe de o parte, oamenii refuză să deschidă ochii şi să se informeze, pe de altă susţin absenţa unor sisteme mai bune şi imposibilitatea de a-l schimba pe cel în care trăim. S-au realizat totuşi studii, dar aşa cum spune atât de bine Bill Mollison: “Este timpul să nu căutăm noi şi noi dovezi şi să trecem la fapte, pe teren.” Avem dovezi arhisuficiente ca să afirmăm că s-a ajuns la un punct critic. Nu mai ajunge să-i conştientizăm pe oameni, toată lumea trebuie să acţioneze.

Totuşi, există alternative. Din punct de vedere a mediului, n-avem decât să ne gândim la biodinamică, la cules (deşi rare din cauza persecuţiilor), la agricultura sălbatică şi bineînţeles la permacultură. Totuşi, în punctul în care a ajuns mediul, a devenit necesar un efort important de stabilizare şi de reamenajare a mediului. În aceste privinţe, permacultura se detaşează prin viziunea sa globală şi cunoştinţele sale aprofundate în privinţa tuturor elementelor naturale. În plus, am văzut, imediat ce ne împrietenim cu mediul înconjurător, întregul nostru mod de viaţă şi tipul nostru de societate se ameliorează. Se instalează o comuniune între natură, oameni şi orice formă de viaţă. Ecosatele ne-au oferit un exemplu perfect al unui tip de societate viitoare care integrează toate aspectele. Din punctul lor de vedere, scopul şi singura soluţie pentru a prezerva biosfera este acela de a crea “un milion de sate” pentru a înlocui Naţiunile Unite.

Situaţia mişcării ecosatelor rămâne totuşi amestecată. Pe de o parte, apar din ce în ce mai mulţi noi aspiranţi la sate ecologice, în vreme ce mai multe dintre vechile comunităţi îşi reexaminează viziunea în lumina conceptelor de ecosat. Idei, informaţii şi experienţe sunt schimbate pe scară largă prin internet, graţie Reţelei Globale a Ecosatelor. Aceasta furnizează de altfel un important suport mutual care ridică moralul trupelor. Pe de altă parte, există prea puţine semne că guvernul ar fi de acord să-şi amendeze legislaţia pentru a facilita dezvoltarea ecosatelor, şi în numeroase locuri, există bariere legale. În egală măsură, instituţiile financiare principale sunt prea puţin dispuse ca să împrumute pentru altceva decât dezvoltarea tradiţională şi afaceri.

În cazul satului ecologic Crystal Waters, provocarea critică va fi menţinerea unităţii între membri odată proiectul finalizat. Va trebui să fie urmărit atât aspectul agricol, cât şi cel cultural şi social. Este frumos să începi să funcţionezi, însă trebuie să continui. E interesant de notat că acest ecosat a fost numit în 1998 de către Naţiunile Unite pe lista celor 100 de modele de viaţă durabilă.

De-a lungul lecturilor mele, atât cele descriind ecosatele ca şi pe cele asupra principiilor permaculturii, am fost fascinat de energia pozitivă care emană din aceste scrieri. Adesea m-au dus cu gândul la descrierile fermecătoare din celebrul roman "Profeţia Anzilor". La fel cum fotografiile grădinilor lor m-au făcut să visez, este foarte încurajator să ştii că peste tot pe Pământ există oameni conştienţi de adevăratul loc al umanităţii în natură. În consecinţă, această cercetare mi-a adus enorm la nivelul cunoştinţelor legate de simbioza fiinţelor vii, a sfaturilor practice privind amenajarea unui teren, dar mai ales, aprofundării conceptului de ecosat a trezit în mine nevoia profundă de a trăi într-o zi într-o astfel de comunitate.

(sfârşit)

Citeşte mai mult!

miercuri, 23 martie 2011

Gheorghe Emil Bandici, Ecoagricultura, partea I, (note de lectură)

Editura Universităţii din Oradea, 2007

Capitolul I. Noţiuni introductive

Ecoagricultura nu utilizează:
a) fertilizanţi şi pesticide de sinteză;
b) stimulatori şi regulatori de creştere;
c) hormoni;
d) antibiotice;
e) sisteme intensive de creştere a animalelor.

Organismele modificate genetic şi derivatele lor sunt interzise în agricultura ecologică.

Comisia Europeană a prezentat în 2004 o comunicare intitulată “Planul de acţiune european în materie de alimentaţie şi agricultură biologică”, care a fixat 21 de zone de acţiune desemnate să faciliteze dezvoltarea sectorului.

În Parlamentul European există o controversă privind etichetarea “produselor biologice”. Acestea nu ar trebui să conţină organisme modificate genetic. Legile actuale permit acordarea acestei etichete chiar dacă în conţinut există 0,9% organisme modificate genetic.

1.1. Agricultura şi problemele lumii contemporane

În agricultură, pe fondul crizei energetice, se impun măsuri de economisire de energie, prin creşterea coeficientului de bioconversie.

Cea mai importantă problemă o reprezintă eroziunea solurilor, prezentă în România pe 7 milioane de hectare cu folosinţă agricolă. Mecanizarea lucrărilor agricole a determinat apariţia fenomenelor de tasare pe aproximativ 6 milioane de hectare.

În martie 2000, Comisia Europeană a creat un logotip cu menţiunea “Agricultura biologică – sistem de control CE” care să fie utilizat cu titlu benevol de către producători, după ce inspecţia a demonstrat că metodele lor şi produsele lor răspund condiţiilor fixate de reglementările UE.

1.2. Principiile agriculturii biologice

Agricultura convenţională este caracterizată de:
a) productivitate ridicată;
b) excedente de producţie în multe ţări;
c) pierderea fertilităţii solurilor;
d) dezechilibre biologice;
e) degradarea mediului ambient.

Scopurile agriculturii biologice sunt:
a) protejarea biosferei şi a resurselor planetei;
b) excluderea substanţelor chimice de sinteză (îngrăşăminte şi pesticide);
c) reciclarea sistematică a reziduurilor organice.

Agricultura biologică necesită un volum mare de forţă de muncă umană.

Principiile agriculturii biologice:
a) menţinerea fertilităţii solului, prin intensificarea activităţii sale microbiologice;
b) protecţia mediului înconjurător;
c) respectul pentru sănătatea consumatorilor;
d) viziunea globală asupra interacţiunilor din natură;
e) ferma - un organism în echilibru.

1.3. Obiectivele agriculturii biologice

a) obţinerea produselor agricole cu valoare nutritivă ridicată, în cantităţi suficiente;
b) aplicarea unor metode de lucru compatibile cu mediul înconjurător, în locul încercării de dominare a naturii;
c) potenţarea şi cuprinderea ciclurilor biologice într-un sistem în care un rol important revine microorganismelor, florei şi faunei solului;
d) menţinerea şi ameliorarea durabilă a fertilităţii solului;
e) utilizarea resurselor reînnoibile pe plan local;
f) asigurarea unor condiţii de viaţă pentru toate speciile de animale, care să le permită exteriorizarea comportamentului lor specific;
g) evitarea oricăror forme de poluare ce pot rezulta din tehnicile agricole;
h) menţinerea diversităţii genetice a sistemelor agrare, a mediului lor, inclusiv protejarea plantelor şi animalelor sălbatice;
i) asigurarea petnru producătorii agricoli a unor condiţii satisfăcătoare de viaţă, a unei retribuţii corespunzătoare şi a unui mediu sănătos de lucru.

Se pune accentul pe:
a) păstrarea microorganismelor vii din sol;
b) rotaţii adecvate ale culturilor;
c) tehnici adecvate;
d) menţinerea unui nivel adecvat al materiei organice din sol;
e) utilizarea soiurilor şi raselor locale rezistente la boli şi dăunători.

Indicatorul sintentic al bunei gospodăriri îl constituie conservarea şi sporirea fertilităţii solului.

1.4. Legile ecologice ca bază pentru agricultura biologică

Ecologia reprezintă o reţea de raporturi între organismele vii. Cu cât o exploataţie agricolă dispune de un număr mai mare de culturi şi de specii de animale, cu atât se ajunge la un echilibru natural şi la raporturi mai stabile.

1.5. Istoricul agriculturii biologice

În agricultura Europei s-au diferenţiat 3 curente:
a) agricultura biodinamică;
b) agricultura organică;
c) agricultura biologică.

Agricultura biodinamică, bazată pe respectarea unităţii sol-plantă-animal-om, acordă cea mai mare importanţă “forţelor vitale”. Promotorii acestui curent au fost Rudolf Steiner şi Ehrenfried Pfeiffer.

Metoda biodinamică se caracterizează prin utilizarea unui număr de 9 preparate cu scopul restabilirii echilibrului momentan, dereglat în urma intervenţiei omului, climatului, prin forţarea creşterii plantelor. Preparatele biodinamice se realizează din plante medicinale (coada şoricelului, muşeţel, păpădie, valeriană, urzici, coajă de stejar), gunoi de grajd şi silice. Cantităţile care se folosesc la hectar în amestec cu apa sunt foarte mici, homeopatice, având un efect stimulator.

Agricultura organică a apărut în Anglia după cel de-al doilea război mondial şi se bazează pe folosirea exclusivă a fertilităţii organice. Fondatorul acestuia, Albert Howard, şi-a enunţat teoriile în Testamentul agricol, publicat în 1940.

Agricultura biologică apare după al doilea război mondial, în legătură cu experienţa negativă cu produsele chimice şi problemele de sănătate generate de acestea.

Produsele destinate fertilizării şi ameliorării solurilor admise în agricultura biologică:
a) gunoi de grajd şi gunoi de păsări sau urină;
b) paie;
c) turbă;
d) compost uzat din cultura ciupercilor;
e) compost din deşeuri menajere organice;
f) compost din reziduuri vegetale;
g) produse animale transformate provenite din abatoare şi din industrializarea peştelui;
h) subproduse organice rezultate din industria alimentară şi textilă;
i) alge şi produse din alge;
j) rumeguş de lemn, scoarţă şi resturi lemnoase;
k) cenuşă de lemn;
l) roci fosfatice naturale;
m) roci de fosfat de aluminiu calcinate;
n) zgura lui Thomas;
o) roci potasice măcinate;
p) calcar;
q) cretă;
r) roci de magneziu;
s) roci calcaro-magnezice;
t) sulfat de magneziu;
u) gips;
v) pudră de roci;
w) argilă (bentonită, perlit);
x) sulfat de potasiu;
y) microelemente (bor, cupru, fier, mangan, molibden, zinc);
z) sulf;
aa) clorură de calciu (numai pentru tratamentele foliare aplicate la măr).

Produse autorizate pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor:
a) produse pe bază de piretrine extrase din specia Chrysanthemum cinerarifolium;
b) preparate pe bază de Derris elliptica;
c) preparate pe bază de Quassia amara;
d) preparate pe bază de Ryania speciosa;
e) propolis;
f) “pământ” de diatomee;
g) pudră de roci;
h) preparate pe bază de metaldehidă, conţinând un repulsiv împotriva animalelor superioare şi utilizate în capcane;
i) sulf;
j) zeamă bordeleză;
k) zeamă de Burgundia;
l) silicat de sodiu;
m) bicarbonat de sodiu;
n) săpun potasic;
o) preparate pe bază de feromoni;
p) uleiuri vegetale şi animale;
q) uleiuri de parafină.

1.6. Calitatea produselor în agricultura biologică

În agricultura biologică se pune accent pe valoarea nutritivă şi igienică a produsului comercializat.

În Germania, produsele care provin din culturile biodinamice portă marca protejată “Demeter” sau “Biodyn”.


Capitolul II. Conversia de la agricultura convenţională la agricultura biologică

2.1. Generalităţi

Agricultura integrată combină metodele blânde, ocrotitoare ale mediului, cu metodele şi procedeele intensive, dar aplicate la nivelul minimului necesar. Agricultura integrată este deci un pas înainte spre agricultura ecologică.

Trecerea de la agricultura convenţională, intens chimizată, la agricultura biologică este un proces biodinamic de creare a unui sistem agricol durabil şi autoreglabil, aşa cum este pădurea.

Primul an în care se aplică principiile şi tehnologiile de agricultură durabilă se numeşte “anul zero” sau “anul de carenţă”.

Perioada de timp (2-5) ani până la obţinerea autorizaţiei de acreditare se numeşte perioada de conversie.

Nu este necesară o perioadă de conversie atunci când se iau în stăpânire pământuri pe care nu s-au administrat chimicale.

2.2. Etapele parcurse de către un agricultor român, hotărât să practice agricultura biologică

- înscrierea într-o asociaţie regională de agricultură biologică;
- însuşirea cunoştinţelor teoretice minime privind agricultura biologică, dat fiind faptul că un bioagricultor trebuie să fie mult mai pregătit ca un agricultor tradiţional;
- participarea la cursuri de iniţiere în agricultura biologică;
- sub îndrumarea consultanţilor asociaţiei, agricultorul va întocmi o serie de documente obligatorii:
a) contractele cu asociaţia regională de agricultură biologică;
b) jurnalul întreprinderii, combinat cu registrul de control;
c) planul de conversie al fermei.

2.3. Planul de conversie al întreprinderii

Cuprinde următoarele capitole:
a) diagnoza întreprinderii la început de conversie;
b) măsuri de ameliorare a solului ;
c) stabilirea raportului optim între culturile de câmp şi încărcătura cu animale ;
d) structura culturilor şi asolamente ;
e) managementul îngrăşămintelor ;
f) protejarea apelor de suprafaţă şi a celor subterane ;
g) alegerea speciilor şi a soiurilor;
h) maşini pentru lucrarea protectivă a solului;
i) sămânţa şi materialul săditor;
j) controlul bolilor şi dăunătorilor;
k) controlul poluării, protejarea mediului din zona de amplasament a întreprinderii, organizarea ecologică a terenului;
l) creşterea animalelor;
m) probleme de organizare a muncii;
n) analiza chimică anuală a reziduurilor toxice din produsele bio;
o) capital şi rentabilitate;
p) valorificarea produselor;
q) controlul, certificarea, acreditarea şi consultanţă.


Capitolul III. Cultivarea biologică a plantelor: cultura mare, păşuni şi fâneţe

3.1. Studiul şi ameliorarea condiţiilor locale de mediu


Agricultorul trebuie să vegheze la păstrarea biodiversităţii:
a) răzoarele şi tufărişurile se vor menţine în limite rezonabile;
b) se vor planta perdele de protecţie;
c) pomii şi arborii răzleţi se vor păstra sănătoşi;
d) se vor construi cuiburi de păsări şi ascunzişuri pentru reptile şi arici.

3.2. Măsuri de ameliorare a solului

Solul este un organism viu, care se naşte, trăieşte şi poate muri.

Cârtiţele constituie principalul indicator al vieţii biologice din sol. Humusul nu este un dar al naturii (ca în pădure), ci un rezultat al hărniciei şi priceperii omului.

Tipul de sol ideal pentru agricultura biologică este un sol de culoare brun-închisă, cu miros de pământ de pădure, cu o structură glomerulară, bogat în râme şi rădăcini de plante, cu o textură mijlocie şi cu un drenaj bun.

Măsuri de ameliorare a solului:
a) administrarea sistematică de gunoi de grajd, împreună cu îngrăşăminte verzi;
b) menţinerea solului acoperit de vegetaţie tot anul (dacă se poate şi iarna);
c) evitarea compactării solului;
d) menţinerea pH-ului solului în limite optime (6-7);
e) pentru completarea necesarului de microelemente, se administrează făină de rocă, împreună cu gunoiul de grajd;
f) măsuri şi tehnologii antierozionale pe pante;
g) drenarea solurilor cu exces de umiditate, etc.

3.3. Asolamentul în agricultura biologică

Prin asolament corespunzător se realizează :
a) menţinerea fertilităţii solului ;
b) crearea unor condiţii optime pentru viaţa microbiană din sol;
c) sporirea rezistenţei la boli şi dăunători ai plantelor, concomitent cu reducerea surselor de infectare ;
d) sporirea eficacităţii de combatere a buruienilor ;
e) afânarea solului şi îmbunătăţirea structurii ;
f) îmbunătăţirea solului în humus şi azot.

3.4. Îngrăşăminte minerale în agricultura biologică

Folosirea îngrăşămintelor organice nu exclude posibilele erori, provenite din supradozaj.

3.4.1. Pregătirea gunoiului de grajd

Gunoiul de grajd trebuie să fermenteze aerobic, prin 4 procedee :
a) depozitarea gunoiului în grămezi mici, pe platformă sau la capătul tarlalei;
b) depozitarea gunoiului în grămezi mari, pe platforme betonate ;
c) compostarea gunoiului în prisme de compostare, prin amestecarea cu lut, nisip, pământ sau făină de rocă ;
d) compostarea de suprafaţă, prin împrăştierea direct pe tarla a gunoiului proaspăt şi incorporarea imediată sub disc.

3.4.2. Pregătirea composturilor

Composturile sunt amestecuri de resturi vegetale fermentate aerob în prezenţa unor ingrediente care activează fermentarea (gunoi de grajd bine fermentat, humus, făină de rocă, var stins, plămădeală de urzică).

3.4.3. Pregătirea urinei şi a mustului de gunoi

Mustul de gunoi este un amestec de urină cu apă.

3.5. Sistemul de îngrăşăminte verzi

Se practică culturi însoţitoare, în vederea:
a) îmbogăţirii solului în humus şi elemente nutritive;
b) protejării solului şi a vieţii microbiene;
c) obţinerii unor surse suplimentare de furaje.

După epoca de semănat, culturile însoţitoare pot fi:
a) culturi premergătoare;
b) culturi succesive;
c) culturi asociate;
d) culturi acoperitoare de sol (iarnă).

După destinaţie, culturile însoţitoare pot fi:
a) culturi furajere;
b) îngrăşăminte verzi.

Îngrăşămintele verzi în ogor propriu se practică când o solă este epuizată, după pomi, vie, hamei. De regulă se foloseşte trifoiul roşu.

Îngrăşăminte verzi în cultura premergătoare sau succesivă :
a) rezistente la iernat (amestecuri de trifoi cu ierburi);
b) sensibile la ger (borceagul de primăvară, trifoiul de Alexandria, lintea pratului, bobul furajer).

Îngrăşăminte verzi în cultura asociată :
a) asociere cu culturi prăşitoare (porumb, cartof, floarea soarelui etc.), se cultivă: soia, bobul furajer, lupinul dulce, lintea pratului, trifoi alb, trifoi mărunt, trifoi târâtor);
b) asocierea cu culturi neprăşitoare (cultura ascunsă), sunt folosite: trifoiul roşu, lucerna.

La cultura porumbului se asociază frecvent trifoiul mărunt (galben). Când porumbul are 20 de cm se seamănă trifoiul cu mâna.

3.6. Sămânţa şi materialul săditor

Trebuie să provină din întreprinderi biologice.

3.7. Controlul bolilor şi dăunătorilor

În agricultura biologică, bolile şi dăunătorii nu “se stârpesc”, ci se controlează, cel mult se combat.

3.7.1. Metode, procedee şi preparate pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor în agricultura biologică

Metode preventive:
a) ameliorarea solului: humus, structură, pH, activitate biologică intensă;
b) fertilizarea organo-minerală echilibrată;
c) lucrarea protectivă a solului;
d) asolament armonios, cu multe legume;
e) alegerea celor mai rezistente specii şi soiuri;
f) amplasarea justă a culturilor;
g) practicarea culturilor asociate, succesive şi a celor acoperitoare de sol;
h) alegerea justă a plantelor asociate în legumicultură;
i) semănatul sau plantatul la epoca optimă;
j) controlul buruienilor;
k) igiena fitosanitară;
l) cunoaşterea faunei şi florei folositoare şi protejarea acesteia'
m) protecţia mediului ambient;
n) crearea, pe cât este cu putinţă, de biotopuri umede, oxigenate (pâraie, mici mlaştini, bălţi, lacuri).

Metode curative de combatere:
a) mijloace fizico-mecanice:
- strângerea unor dăunători şi opărirea acestora (limacşi, gândaci);
- strivirea ouălor sau chiar a unor omizi;
- strângerea zilnică a frunzelor căzute;
- tăierea unor părţi de plantă atacată (făinare, păduchi etc.);
- răzuirea scoarţei pomilor precum şi strângerea cuiburilor de omizi;
- strângerea fructelor mumificate;
- mulcirea cu paie sau rumeguş a căpşunilor;
- văruirea pomilor primăvara şi toamna;
- strângerea şi arderea plantelor bolnave;
- tratarea solului cu aburi în sere şi solarii;
- instalarea de curse mecanice pentru şoareci şi şobolani;
- instalarea de benzi argintii, ca sperietori împotriva păsărilor, sau plase;
- instalarea de inele-cleioase sau brâie-capcană în pomicultură;
- instalarea de capcane cleioase, de culoare galbenă, împotriva muştei cireşelor, muştei morcovului sau a musculiţei albe;
- instalarea unor aparate de produs zgomote împotriva rozătoarelor, a păsărilor şi a cârtiţelor etc.

b) Mijloacele biotehnice:
- instalarea de capcane biologice;
- instalarea de capcane feromonale;
- înmulţirea plantelor prin culturi de meristeme.

c) Mijloace biologice:
- semănarea de plante-sanitar, care îndepărtează sau reduc atacul unor boli sau dăunători (usturoi, crăiţe, conduraşi, levănţică, cimbru, pelin, salvie, ceapă, pătrunjel, mentă, ţelină, lăstari de soc etc.);
- atragerea animalelor şi insectelor folositoare prin crearea unor condiţii bune de hrană şi adăpost;
- folosirea faunei utile, de crescătorie.

3.7.2. Preparate fitofarmaceutice naturale

3.7.2.1. Preparate care protejează sau fortifică plantele împotriva atacului unor boli


4 preparate cele mai utilizate:
a) apa de sticlă (silicat de potasiu sau sodiu, care se obţine prin topirea cuarţului în prezenţa sodei sau a carbonatului de potasiu);
b) făina de bazalt, protejează frunzele şi lăstarii împotriva infecţiilor cu ciuperci;
c) permanganatul de potasiu;
d) lecitina vegetală (netoxică pentru om şi nepoluantă pentru natură).

3.7.2.2. Preparate care îndepărtează dăunătorii
a) alaunul sau piatra acră (sulfat dublu de aluminiu şi potasiu);
b) făina de bazalt.

3.7.2.3. Preparate care omoară dăunătorii (insecticide)
a) piretrina (extract din florile de piretru), insecticid natural, extras din crizantema sălbatică din Kenya, Guatemala, Iran, coastele Dalmaţiei;
b) rotenona (extract din rădăcinile plantei tropicale Derris elliptica);
c) cvasia (extract din lemnul plantei tropicale Quassia amara);
d) Neudosan (un săpun de potasiu concentrat).

Reţete de fabricare a săpunului de potasiu.

3.7.2.4. Soluţie complexă împotriva omizilor

Uleiuri parafinice.

3.7.3. Preparate care omoară virusurile, bacteriile, ciupercile (grupa “fungicide”)
a) sulful muiabil;
b) sulfatul de cupru;
c) zeama sulfocalcică;
d) arenarinul.

3.8. Controlul buruienilor în agricultura tehnologică

Măsuri preventive de combatere:
a) asolament optim;
b) folosirea îngrăşămintelor verzi;
c) fertilizare echilibrată;
d) densitate optimă de semănat;
e) mulcirea;
f) folosirea unor soiuri cu creştere viguroasă;
g) folosirea culturilor asociate.

Metode curative:
a) combaterea mecanică;
b) combaterea termică;
c) combaterea manuală.

3.9. Noţiuni de pratotehnică biologică

Epocile de tăiere a ierbii se vor alterna, pentru a se favoriza autoînsămânţarea pe toată suprafaţa.

Timpul de pauză între două cosiri sau două păşunări va fi suficient de mare pentru ca în covorul vegetal să se instaleze şi să se menţină speciile de vigoare mai slabă, plantele medicinale şi aromatice.

Cosirea ierbii se va face imediat după perioada de creştere intensivă. Cosirea se efectuează după-amiaza sau seara, când iarba a acumulat energie luminoasă maximă. Înălţimea de tăiere nu va fi prea jos, pentru a menţine densitatea pajiştii şi pentru a se evita introducerea în nutreţ a sporilor de mucegaiuri.

3.10. Organizarea teritoriului agricol, controlul poluării, protejarea solului, a apei şi a aerului în zonă

Organizarea teritoriului agricol va viza menţinerea unui peisaj natural cu perdele de protecţie, pomi răzleţi, tufărişuri, răzoare înţelenite, biotopuri umede etc.

Ca materiale plastice, sunt admise cele pe bază de polietielnă şi propilenă. Nu se admit cele pe bază de PVC (policlorură de vinil).

Defrişările prin ardere sau arderea paielor trebuie reduse la minim.

3.11. Cultivarea biologică a plantelor aromatice şi medicinale

Distanţa minimă faţă de drumurile naţionale va fi de 50 m, iar faţă de drumurile de câmp de minim 5 m.


Capitolul IV. Tehnologii biologice privind creşterea animalelor

4.1. Generalităţi


Condiţiile de stabulaţie în creşterea animalelor trebuie să se caracterizeze prin:
a) posibilităţi sporite de mişcare;
b) spaţii de linişte;
c) aşternut din materiale naturale;
d) lumină naturală;
e) umbră;
f) protejare împotriva vânturilor şi ploilor;
g) aer şi apă proaspete;
h) furajare echilibrată;
i) grajdurile nu se vor construi pe grătare;
j) animalele să aibă posibilitatea de a ieşi la aer liber;
k) materialele de construcţie a grajdurilor sau coteţelor nu trebuie să conţină substanţe toxice.

Taurinele trebuie crescute în sistem nelegat sau cu legare temporară.

Porcii trebuie să aibă acces la padoc cu aşternut şi la păşune.

Sistemele de creştere a păsărilor în baterii nu sunt admise.

Reproducerea animalelor va avea loc pe cale naturală, fiind interzise manipulările genetice şi transferurile de embrioni.

Singurele manipulări admise asupra animalelor sunt:
a) castrarea;
b) scurtarea cozilor la miei;
c) îndepărtarea coarnelor;
d) marcarea cu inele.

4.2. Încărcătura cu animale la hectar

Încărcătura optimă este de 1 UVM/ha sau 0,7 UI (unităţi de îngrăşare) la hectar.

4.3. Alimentaţia

Este interzisă cu desăvârşire utilizarea antibioticelor, a stimulenţilor chimici, a ureei şi a înlocuitorilor proteici.

Furajele utilizate în hrana animalelor vor corespunde cerinţelor naturale ale speciilor.

Ca produse medicinale naturale, pentru toate speciile de animale sunt considerate:
a) făina de lucernă;
b) urzica mărunţită;
c) floarea de fân;
d) usturoiul;
e) seminţele de in.

4.4. Achiziţionarea de animale

Se vor prefera rasele lent crescătoare.

4.5. Probleme sanitar-veterinare

Se vor folosi numai medicamentele naturale, bolile vor fi tratate doar prin homeopatie, fitoterapie şi acupunctură.

4.6. Transportul animalelor şi sacrificarea

Se vor reduce la minim stresul şi suferinţele inutile.

4.7. Apicultura biologică

Toate materialele de construcţie a stupului vor fi naturale: lemn, paie, lut. Pentru podea şi pereţii exteriori, mijloacele de impregnare nu vor conţine compuşi toxici (se recomandă uleiul de in).

Pentru igiena stupului se admit:
a) acid acetic;
b) acid lactic;
c) acid formic;
d) acid oxalic.

La prelucrare, mierea nu se va încălzi peste 40 grade Celsius, pentru a nu se distruge enzimele.


Capitolul V. Principii noi privind combaterea bolilor şi a dăunătorilor în horticultură

În agroecosistemele mai stabile (păşuni), daunele produse de agenţii patogeni sau dăunători sunt mai reduse faţă de sistemul monoculturii.

Vezi aici partea a II-a.

Citeşte mai mult!

luni, 21 martie 2011

Stelian Acatincăi, Etologie. Comportamentul animalelor domestice, (partea a II-a) - note de lectură

Partea a II-a. Etologie specială
Comportamentul unor specii de animale domestice

Capitolul 6. Comportamentul taurinelor
6.1. Comportamentul nutriţional (trofic)


Buzele au o sensibilitate tactilă relativ redusă, motiv pentru care taurinele pot apuca şi înghiţi (odată cu furajele) diferiţi corpi străini (nisip, pământ, cuie, fragmente de sârmă) provocând boala numită reticulită traumatică. Buzele au un rol mai important în prehensiunea furajelor administrate la iesle.

6.1.1. Comportamentul nutriţional al taurinelor întreţinute pe păşune

La vacile adulte, durata medie a păşunatului este de 4-10 ore pe zi.

Cantitatea de nutreţ verde consumată de o vacă adultă este de cca. 50 kg/zi cu limite cuprinse între 27 şi 87 kg/zi, ceea ce reprezintă cca. 8 - 12% din masa corporală a animalului. Viteza de păşunat este de 58 – 80 prehensiuni / minut, când păşunea este de bună calitate, iar plantele se află într-o fază tânără de vegetaţie.

Taurinele execută un păşunat selectiv manifestând preferinţe pentru anumite plante folosind mirosul şi gustul. Vacile nu pot deosebi pe cale optică furajele comestibile faţă de cele necomestibile. Taurinele preferă plantele cu gust uşor amărui, acru, dulce şi pe cele sărate, evitând plantele amare şi pe cele cu gust neplăcut (poluate cu dejecţii sau diferite substanţe chimice).

6.1.2. Comportamentul nutriţional al taurinelor întreţinute în condiţii de stabulaţie

Preferinţele taurinelor pentru un anumit sortiment furajer sunt influenţate de calitatea furajelor şi de frecvenţa administrării acestora. Astfel, furajele administrate pentru întâia dată sunt acceptate mai greu, după câteva încercări.

6.2. Comportamentul dipsic (adăparea)

Cantitatea de apă consumată este de 40 - 60 litri/zi, acest parametru fiind influenţat de o numeroşi factori, între care: rasa, vârsta, starea fiziologică (gestaţie sau lactaţie), nivel productiv, cantitatea de substanţă uscată ingerată, conţinutul raţiei furajere în proteine şi sare, sezon calendaristic, temperatura mediului ambiant, efortul fizic depus de individ,
sistemul de adăpare, caracteristicile fizice, chimice şi biologice ale apei, etc.

6.3. Comportamentul de excreţie (defecarea şi micţiunea)

Taurinele adulte elimină 40 - 50 kg fecale/zi, ceea ce reprezintă 6 - 7% din masa lor corporală. Taurinele elimină zilnic 15 - 25 litri urină.

6.4. Comportamentul de odihnă şi somn

Durata totală a odihnei este de 8 – 13 ore pe zi, din care 70 - 80% are loc pe timpul nopţii.

Pentru odihnă, timp în care are loc şi rumegarea, taurinele adoptă poziţia de decubit sterno-costal, cu membrele anterioare flexate (adunate) sub trunchi, unul din membrele posterioare fiind adus sub abdomen, iar celălalt fiind întins lateral. În timpul odihnei, animalele ţin capul ridicat pentru eliminarea gazelor ce rezultă din fermentaţiile ruminale (prin eructaţie). Înainte de a adopta poziţia de decubit, taurinele execută un control vizual şi olfactiv al locului ales pentru odihnă şi, doar după aceea, adoptă poziţia caracteristică pentru odihnă.

Indiferent de sistemul de întreţinere (legat sau nelegat), taurinele cu o dezvoltare corporală mai mare se odihnesc mai mult decât cele având o dezvoltare corporală mai mică. Animalele aflate în partea superioară a ierarhiei sociale, întreţinute pe păşune sau în adăposturi cu întreţinere nelegată, au o durată totală de odihnă mai mare comparativ cu cele aflate în partea inferioară a ierarhiei de grup.

Taurinele dorm puţin, durata totală a somnului adânc (liniştit) fiind, în medie, de 30 minute/zi. Această perioadă de somn adânc este subîmpărţită în 6 - 10 până la 15 reprize de somn, fiecare având o durată de 2 – 4 minute. Somnul are loc, cu preponderenţă, noaptea. Faza de somn liniştit este precedată de o stare de atenţie diminuată („moţăială”), urmată de faza de somn liniştit, care se poate termina cu o scurtă fază de somn paradoxal.
În timpul fazei de somn paradoxal, la taurine se pot observa mişcări rapide ale globilor oculari (pleoapele fiind închise), mişcări bruşte şi repetate ale membrelor şi ale capului. După faza de somn paradoxal, animalul se trezeşte, revenind la starea de veghe.

6.5. Comportamentul de igienizare

Igienizarea reciprocă dintre animale prin lins este o formă de manifestare a „simpatiei dintre taurine” şi, în acelaşi timp, sunt igienizate acele regiuni corporale la care animalul însuşi nu are acces.

6.6. Comportamentul sexual

La viţele, apariţia primului ciclu estral (primul ciclu de călduri) are loc la vârsta de 8 - 12 luni, fără a depăşi vârsta de 18 luni. Apariţia primului ciclu de călduri marchează instalarea pubertăţii.

Viţelele pot fi programate la însămânţare artificială sau la montă naturală când dezvoltarea lor corporală reprezintă 65% din dezvoltarea corporală specifică maturităţii morfologice.

Ocazional, tăuraşii pot fi utilizaţi la montă începând de la vârsta de 12 luni, iar folosirea sistematică a acestora la reproducţie va avea loc de la vârsta de 15 - 18 luni. Taurii îşi menţin capacitatea de reproducţie până la vârsta de 8 - 10 ani.

6.7. Comportamentul matern şi al noului-născut

În faza de pregătire pentru fătare, vaca este liniştită se odihneşte în poziţie ortostatică sau în decubit şi cercetează vizual şi auditiv împrejurimile (priveşte atent în jurul său şi îşi îndreaptă urechile în diferite direcţii). În faza deschiderii cervixului, care la vacă durează 2 până la 24 ore, vaca este neliniştită, are privirea speriată (mai ales primiparele), întoarce capul spre flanc (autoascultaţie), se culcă şi se scoală des, agită coada, defecă şi urinează frecvent.

Intensitatea legăturilor dintre vaca-mamă şi propriul viţel este influenţată de gradul de ameliorare al rasei, de tipul morfo-productiv, de numărul de viţei la o fătare şi de vârsta vacii. Comparativ, vacile din rasele de neameliorate au un instinct matern mai puternic şi sunt mai bune mame decât vacile aparţinând raselor ameliorate. Vacile din rasele de carne au abilitatea de a fi mame mai bune, îşi îndeamnă mai des viţeii la supt şi îi supraveghează mai atent decât o fac vacile din rasele de lapte. Vacile multipare sunt mai atente cu propriul viţel decât vacile primipare. Vacile cu fătări gemelare dezvoltă legături mai slabe cu fiecare din cei doi viţei, faţă de vacile care fată un singur viţel.

6.8. Comportamentul social (de grup, interindividual)

În cadrul grupului, comportamentul social poate fi :
a) agonistic;
b) neagresiv.

6.8.1. Comportamentul agonistic (conflictual)

Ameninţarea este o formă de comunicare prin intermediul căreia animalul îşi manifestă intenţia de atac. Acţiunea de ameninţare se exteriorizează prin poziţia caracteristică a trunchiului, a gâtului şi a capului. La taurine sunt descrise trei grade de ameninţare, respectiv: redusă, medie şi intensă (puternică). Animalul care ameninţă, îşi arcuieşte coloana vertebrală (cifoză), îşi apleacă gâtul şi capul spre sol, coarnele fiind îndreptat spre adversar. Cu cât gradul (intensitatea) de ameninţare este mai mare, cu atât gâtul şi capul animalului care ameninţă sunt mai apropiate de nivelul solului.

Lupta se declanşează dacă în urma acţiunilor de intimidare prin ameninţare, nici unul din cei doi adversari nu se retrage. Cei doi adversari se privesc direct, ţin capul în jos cu coarnele îndreptate spre adversar, au membrele anterioare puţin depărtate, iar membrele posterioare sunt plasate uşor sub trunchi. Adversarii se apropie, apoi, încet unul de celălalt şi dacă nici unul din adversari nu renunţă, atunci se declanşează lupta.

La taurine, lupta propriu-zisă apare relativ rar şi este limitată în timp. Combatantul care se simte mai slab refuză lupta, adoptă atitudinea specifică de supunere şi se îndepărtează de învingător. Această retragere poate declanşa, uneori, un atac violent din partea adversarului său sau, chiar, din partea altor animale din grupul respectiv.

6.8.1.1. Formarea ierarhiei de grup

Stabilirea poziţiei pe care o ocupă fiecare individ în cadrul unui grup de taurine depinde de o serie de factori, între care: vârsta, experienţa anterioară, dezvoltarea corporală (exprimată prin masa corporală şi talia individului), prezenţa coarnelor etc. Astfel, vârsta, experienţa anterioară (dobândită în disputele anterioare) şi prezenţa coarnelor se corelează pozitiv cu rangul pe care îl ocupă animalele în cadrul ierarhiei de grup.

Dacă grupul de taurine nu depăşeşte 50 de bucăţi, probabilitatea de a fi integrat (echilibrat) este foarte mare. Dacă numărul trece de 50, se formează subgrupuri sociale, şi riscul de conflict creşte.

6.8.2. Comportamentul neagresiv

Se manifestă prin :
a) lins ;
b) mirosire ;
c) salt ;
d) joacă.

6.9. Comportamentul de explorare (de investigare, de curiozitate)

Taurinele manifestă un anumit conservatorism în ceea ce priveşte ambianţa, în sensul că taurinele se obişnuiesc relativ greu cu modificările din spaţiul de viaţă în care s-au obişnuit.

6.10. Comportamentul ludic (de joacă)

Se exteriorizează doar la animalele sănătoase, sătule şi adăpate şi care nu se află sub presiunea satisfacerii unor trebuinţe imediate.


Capitolul 7. Comportamentul cabalinelor
7.1. Legătura dintre organismul animal şi mediul ambiant


Calul are un câmp vizual de până la 300 de grade. Prin mişcări uşoare ale capului, creşte la 360 de grade. Vede destul de bine în semiîntuneric, dar se orientează greu în întuneric total. Caii percep galbenul şi verdele, însă mai puţin albastrul şi roşul.

Calul are auz fin. Mărimea, forma, portul şi mobilitatea urechilor sunt particularităţi ce pot caracteriza starea de sănătate, agilitatea, atenţia şi isteţimea calului.

Simţul olfactiv la cabaline este comparabil cu cel al câinelui. Caii depistează uşor mirosurile greu perceptibile şi pe cele suspecte. Pe timpul păşunatului de noapte caii evită, prin miros, gropile şi muşuroaiele făcute de rozătoare. Calul reacţionează puternic la mirosurile dezagreabile (dejecţii, sânge, transpiraţia omului, depozitele de deşeuri menajere, fabrici de făinuri de carne şi oase etc.).

Calul preferă furajele cu gust dulce sau sărat.

Copitele prezintă sensibilitate tactilă.

7.2. Comportamentul nutriţional (trofic)

La cabaline digestia este predominant intestinală.

Păşunatul începe din zori şi poate dura până noaptea. În medie, durata totală a păşunatului este de 12 - 13 ore pe zi, cu variaţii cuprinse între 10 şi 16 ore pe zi.

Termenul de stavă se foloseşte pentru a desemna un grup heterogen de cabaline, grup ce poate fi format din: armăsar, iepe, tineret şi mânji. La scurt timp după începerea păşunatului, stava se divide în grupuri mici de cai (4 - 5 indivizi). Pe timpul păşunatului caii se dispersează pe păşune, păstrând între ei o anumită distanţă.

Ingerarea a 1000 g mlădiţe de tisă sau a 150 g scoarţă de castan pot provoca moartea animalelor.

Furajele granulate şi cerealele moi (ovăzul), sunt ingerate foarte rapid (cca. 10 minute), pentru fiecare kg de furaj granulat ingerat fiind necesare 800 - 1000 de mişcări masticatorii. Ca urmare a ingestiei rapide, la cai pot să apară tulburări gastrice (colici), prin supraîncărcarea stomacului.

7.3. Comportamentul dipsic (adăparea)

Un cal adult consumă, în medie, în 2 - 4 reprize de adăpare, 15 – 20 litri de apă pe zi, însă, în funcţie de factorii amintiţi, cantitatea de apă ingerată poate să ajungă la 40 - 60 litri pe zi.

7.4. Comportamentul de excreţie (defecarea şi micţiunea)

La cabaline, defecarea şi micţiunea sunt funcţii fiziologice ce satisfac un dublu scop: metabolic (eliminarea produşilor de excreţie) şi etologic (apelant sexual şi de marcare a teritoriului).

7.5. Comportamentul de odihnă şi somn

Caii sălbatici se odihnesc şi dorm mai puţin decât cei domestici, caii adulţi se odihnesc şi
dorm mai puţin decât tineretul cabalin, iar cabalinele întreţinute în stabulaţie se odihnesc şi dorm mai mult decât caii întreţinuţi pe păşune.

La cabalinele adulte, raportul între timpul petrecut în stare de veghe şi somn este foarte mare. Astfel, pe parcursul unei zile (24 ore) caii petrec cca. 88% din timp în stare de veghe (atenţie - cca. 19 ore şi moţăială - cca. 2 ore) şi doar 12% din timp în stare de somn (somn liniştit - cca. 2 ore şi somn paradoxal - cca. 50 minute). Aceste activităţi se desfăşoară cu preponderenţă în poziţie ortostatică (cca. 92% din timp) şi doar 8% din timp în poziţie decubitală. Pe timpul nopţii (10 ore), caii petrec în stare de veghe cca. 72% din timp şi cca. 28% din timp în stare de somn, activităţi ce se desfăşoară în poziţie ortostatică (80% din timp) şi 20% din timp în poziţie decubitală.

7.6. Comportamentul de confort şi igienizare

La cai, comportamentul de igienizare şi de confort se exteriorizează prin mişcări specifice de curăţire, scuturare, frecare-scărpinare, tăvălire.

7.7. Comportamentul sexual

La cabaline, instinctul sexual apare la vârsta de 6 luni, iar maturitatea sexuală se instalează în jurul vârstei de 10 - 12 luni), animalele fiind admise la reproducţie, în funcţie de sex, rasă şi condiţiile de creştere, în jurul vârstei de 2 - 3 ani, când ating masa corporală şi dezvoltarea corporală specifice pentru admiterea la reproducţie.

Iepele în călduri sunt neliniştite, nechează des, scurt şi cu sunete înalte, au un apetit redus şi capricios, sunt foarte atente la ceea ce se întâmplă în jurul lor, ciulesc şi mişcă urechile, ridică în mod repetat coada, defecă şi urinează des (urina, amestecată uneori cu mucus, fiind evacuată în cantităţi mici în jeturi scurte), deschid şi închid ritmic comisura inferioară a vulvei evidenţiind clitorisul (manifestare cunoscută sub denumirea de „clipit”), vulva este edemaţiată, cu mucoasa congestionată, glanda mamară este uşor turgescentă iar proprietăţile organoleptice ale laptelui se modifică. De asemenea, iepele în călduri, simulează poziţia de urinare, caută apropierea de armăsar sau de caii vecini pe care îi ”ciupesc” uşor cu dinţii în regiunea coamei şi a grebănului. Pe păşune iapa în călduri se deplasează mult, execută controlul olfactiv al celorlalte iepe în regiunea perianală şi a cotului şi formează, cu alte iepe aflate în călduri, un grup aparte. La apropierea armăsarului, iapa se linişteşte şi rămâne imobilă, se plasează cu trenul posterior spre armăsar, campează membrele posterioare, prolabând ritmic şi repetat clitorisul, urinează frecvent şi în cantităţi mici, acceptând monta.

7.8. Comportamentul matern şi al noului-născut

La naştere, mânzul este bine dezvoltat din punct de vedere morfofiziologic. La scurt timp de la fătare mânzul este capabil să-şi urmeze mama, deplasându-se la pas, la trap sau la galop. Încă din prima zi de viaţă mânzul aude, vede, comunică vocal, se joacă, se tăvăleşte, se scarpină şi cercetează zonele imediat învecinate. Ritmul de creştere şi de dezvoltare a mânjilor în primul an de viaţă este accelerat. În primele 60 de zile de la naştere mânzul îşi dublează masa corporală.

7.9. Comportamentul social

Astfel, urechile îndreptate spre înainte exprimă atenţie şi energie, în timp ce urechile îndreptate spre înapoi exprimă frică, agresivitate sau retivitate. Urechile mişcate permanent şi în toate direcţiile sugerează diminuarea acuităţii vizuale sau, chiar, lipsa de vedere (orbirea) la individul respectiv. Ochii închişi pe jumătate indică somnolenţă sau oboseală accentuată. La caii care percep mirosuri neplăcute, nările sunt larg dilatate. Nările „fremătânde” indică frică, nelinişte, agresivitate. De asemenea, la cai sunt descrise şi mişcări al gurii sub forma unor muşcături „de afecţiune”, „de curtare”, „de agresivitate” etc. Coada ridicată exprimă vigoare, biciuirea cu coada indică tendinţe agresive din partea animalului, iar coada plasată între fese exprimă lipsă de energie, frică sau o stare de boală. „Scurmarea” paielor din aşternut cu membrele anterioare indică plictiseală, tropăiturile pot sugera nerăbdare, iar lovirea repetată a solului cu membrele anterioare indică tendinţe agresive, de atac sau de apărare.

7.9.1. Comportamentul agonistic (conflictual)

La cai, acţiunile de ameninţare se manifestă sub forma unor atitudini caracteristice (urechile îndreptate spre înapoi, nările mult îngustate, coada ridicată, ridicarea repetată şi lovirea solului cu membrele anterioare, „scurmarea” solului cu unul din membrele anterioare, facies ameninţător), manifestări însoţite de un sforăit prelung, specific. În timpul luptei atât iepele cât şi armăsarii se muşcă reciproc şi se lovesc cu copitele membrelor anterioare şi posterioare. Lupta este însoţită de nechezături specifice.

7.10. Comportamentul explorativ

Caii manifestă un interes viu pentru tot ce se întâmplă în interesul lor.

7.11. Comportamentul ludic

Întâlnit mai ales la mânji.


Capitolul 8. Comportamentul suinelor
8.1. Comportamentul nutriţional (trofic)


Animale omnivore. Simţul olfactiv bine dezvoltat. Pot fi întreţinute pe păşune (caz în care mănâncă 6-7 ore pe zi).

Consumul voluntar de furaje este mai ridicat în cazul suinelor întreţinute în boxe colective faţă de animalele întreţinute în boxe individuale.

Suinele refuză furajele cu gust prea acru sau prea amar.

8.2. Comportamentul dipsic (adăparea)

Dacă furajele sunt asigurate „ad libitum” porcii alternează consumul furajelor cu adăparea. În cazul în care furajele sunt administrate restricţionat, porcii vor consuma întâi furajele disponibile şi numai după aceea se vor adăpa.

8.3. Comportamentul de excreţie (defecarea şi micţiunea)

În pofida reputaţiei lor, suinele sunt animale curate, dacă le sunt create condiţiile necesare. Depunerea fecalelor şi a urinei se face în locuri precis delimitate şi atent alese.

8.4. Comportamentul de odihnă şi somn

Dacă temperatura ambiantă este redusă, porcii adună materialul de aşternut pentru a se evita contactul direct cu solul sau cu pardoseala rece, iar dacă este cald, materialul din aşternut este subţiat sau chiar îndepărtat, astfel încât corpul animalului să fie în contact direct cu pardoseala mai rece.

Pe timpul odihnei şi al somnului nu se respectă strict ierarhia de grup, în sensul că animalele (mai ales în cazul unor temperaturi scăzute) dorm strâns lipite unele de altele sau, chiar, unele peste altele. Această particularitate comportamentală este explicabilă prin aceea că la purcei sistemul de termoreglare fiziologică este nefuncţional în primele 7 - 10 zile de viaţă. De asemenea, pilozitatea redusă la suinele adulte nu oferă o protecţie suficientă împotriva pierderilor de căldură din organism.

8.5. Comportamentul de igienizare şi confort

Porcii nu se igienizează prin lins, ci prin frecare-scărpinare. Îmbăierea în ape noroioase este o acţiune comportamentală ce vizează protecţia împotriva atacului insectelor hematofage şi a muştelor, precum şi pentru îndepărtarea paraziţilor externi. De asemenea, îmbăierea are un rol important în cadrul funcţiei de termoreglare.

8.6. Comportamentul sexual

La scrofiţe, primul ciclu estral apare în jurul vârstei de 5 - 8 luni, iar la vieruşi pubertatea se instalează la vârsta de 4 - 5 luni. Tineretul suin poate fi admis la reproducţie în jurul vârstei de 8 - 10 - 12 luni.

Unele scroafe refuză împerecherea cu un anumit vier, părăsindu-l „fără un motiv evident pentru observatorul uman” după „preludiu” şi acceptă monta cu un alt vier. În mod asemănător, sunt citate cazuri în care anumiţi vieri care refuză monta unei scroafe, dar care se împerechează imediat cu o altă scroafă.

8.7. Comportamentul matern şi al noului-născut

În primele zile de la parturiţie, scroafele sunt foarte irascibile, mai ales faţă de subiecţii necunoscuţi şi îşi apără cu vehemenţă purceii. În general scroafele sunt bune mame, sunt atente când se culcă pentru a nu-şi strivi purceii şi răspund prompt la chemările de alarmă ale purceilor. În unele cazuri, scroafele cu deficienţe de auz (scroafele bătrâne) şi cele cu instinct matern atenuat, îşi strivesc proprii purcei. Frecvenţa strivirilor de purcei creşte pe timpul anotimpului cald, când în maternitate temperatura este mult peste zona de confort termic, iar purceii sunt moleşiţi şi nu se retrag la timp din calea scroafei în momentul în care aceasta se culcă. Uneori, scrofiţele primipare dar şi cele multipare, îşi ucid şi mănâncă proprii purcei (fetofagie).

8.8. Comportamentul social
8.8.1. Comportamentul agonistic şi formarea ierarhiei de grup


La purcei primele dispute se declanşează începând cu vârsta de 2 - 3 zile. Aceste dispute sunt urmarea competiţiei dintre purcei pentru ocuparea şi păstrarea sfârcurilor la scroafamamă. Luptele au o intensitate mai mare şi sunt mai frecvente de la vârsta de 3 zile şi continuă să se manifeste până la fixarea purceilor la sfârcuri.

Luptele dintre animalele adulte au o durată mai mare şi sunt mai violente. Uneori, aceste lupte se soldează cu răni destul de grave care, în cazuri extreme, pot cauza moartea unuia sau chiar a ambilor adversari. Luptele se exteriorizează prin lovituri cu capul şi cu râtul, prin muşcarea şi sfâşierea diferitelor regiuni corporale ale adversarului (cap, urechi, gât şi părţile laterale ale trunchiului, coadă etc.), precum şi prin folosirea colţilor. Vierii folosesc în timpul conflictelor dintre ei, colţii (incisivii), cu ajutorul cărora execută mişcări de sfâşiere, lovind cu preponderenţă, zona abdomenului care pot produce răni foarte grave, uneori chiar eviscerarea adversarului.

8.9. Comportamentul explorativ

Manifestările comportamentale explorative sunt mai evidente şi mai uşor de constatat în cazul întreţinerii suinelor pe păşune. Suinele verifică prin control olfactiv, vizual şi auditiv spaţiul pe care se găsesc la un moment dat. Suinele explorează cu preponderenţă ceea ce se găseşte la nivelul solului şi în stratul superficial de sol.


Capitolul 9. Comportamentul ovinelor
9.1. Comportamentul nutriţional


Oile preferă plantele aflate într-un stadiu timpuriu de vegetaţie, bogate în azot (leguminoasele), având o înălţime (talie) mijlocie spre mică. Oile evită consumarea plantelor cu talie mare, îmbătrânite, poluate cu dejecţii sau cu substanţe chimice care modifică mirosul şi gustul plantelor de pe păşune.

Oile consumă cu plăcere plantele având un gust uşor sărat sau uşor amărui şi evită plantele toxice şi pe cele puternic aromate.

Ovinele din rasele indigene (Ţurcană, Ţigaie, Stogoşă etc.) pasc în grupuri mari şi compacte, frontul de furajare fiind desfăşurat sub forma unui evantai. Pe păşunile sărăcăcioase, animalele din aceste rase pot păşuna în grupe formate din 4 - 5 indivizi, situate, uneori, la distanţe apreciabile unele de altele. Oile aparţinând unor rase englezeşti (Romney-Marsh, Lincoln, Suffolk, Oxford), olandeze (Texel), neo-zeelandeze (Coopwooth) şi australiene (Corriedale, Polwarth etc.) au tendinţa de a se dispersa pe păşune, întâlnindu-se frecvent indivizi care păşunează solitar. În cazul acestor rase, acest comportament specific este, pe de o parte, urmarea particularităţilor legate de zonele de formare ale acestor rase (păşuni bogate şi foarte întinse ca suprafaţă), iar pe de altă parte intensitatea consumului selectiv de furaje este mai evident, ovinele din aceste rase preferând plantele aflate într-o fază timpurie de vegetaţie, vârful şi frunzele acestora.

Pe timpul iernii, în unele arii geografice se practică şi păşunatul de iarnă.

La ovine comportamentul alelomimetic (imitarea unui tip comportamental) este foarte pregnant. Astfel, pe păşune (dar şi în alte situaţii) toate animalele se hrănesc, toate se odihnesc, respectiv toate se îndreaptă spre sursa de apă.

9.2. Comportamentul dipsic (adăparea)

Consumul mediu zilnic la oile adulte este de 3 până la 6 l de apă pe zi. În cazul unor temperaturi ridicate, consumul de apă poate creşte până la 8 - 10 l pe zi. În principiu, ovinele nu se adapă pe timpul nopţii.

9.3. Comportamentul de excreţie

Ovinele fac parte din speciile de animale domestice cu defecare şi micţiune difuză (fără o localizare specifică). La oi nu se poate realiza, prin dresaj, reflexul de reţinere al fecalelor şi a urinei.

9.4. Comportamentul de odihnă şi somn

În timpul perioadelor de odihnă are loc rumegarea. Pentru rumegare oile ţin capul ridicat pentru facilitarea procesului de eliminare al gazelor rezultate în urma procesului de digestie (eructaţie). Pe timpul reprizelor de somn, capul este întors spre şi sprijinit pe partea supero-laterală a gâtului. Datorită particularităţilor legate de fiziologia digestiei, această poziţie nu poate fi menţinută timp îndelungat. La ovine, somnul se desfăşoară, cu
preponderenţă, pe timpul nopţii. Faza de somn liniştit este precedată de o fază de atenţie diminuată („moţăială”) după care se poate instala faza de somnul profund. În timpul fazei de somn paradoxal, la ovine se pot observa mişcări rapide ale globilor oculari (pleoapele fiind închise), mişcări bruşte şi repetate ale membrelor şi ale capului. După faza de somn paradoxal, animalul se trezeşte, revenind la starea de veghe.

9.5. Comportamentul de igienizare şi comfort

Pentru îngrijirea pielii, ovinele execută mişcări de frecare-scărpinare folosind în acest scop suprafeţe rugoase (pereţi, trunchiul arborilor etc.) Acest comportament de igienizare nu trebuie confundat cu acţiunile de scărpinare cu motivaţie patologică aşa cum se întâmplă în cazul infestării cu paraziţi externi (scabie). În aceste cazuri, mişcările de frecarescărpinare sunt energice, au o durată mare, fiind vizate regiunile corporale puternic infestate. Deşi animale cu un puternic caracter gregar (de turmă), la ovine nu s-au constatat acţiuni de igienizare reciprocă între animale (de exemplu, prin lins).

9.6. Comportamentul sexual

Cele mai multe oi (92 - 98%) intră în călduri la sfârşitul verii şi pe durata toamnei. Rasele de ovine formate în nordul Europei precum şi cele care s-au format în zone cu altitudine mare (Friză, Welsh Mountain, Texel, Border Leicester, Bleu de Maine, Blackface ş.a.) se comportă ca animale poliestrice sezoniere. În schimb, la unele rase (Dorset Horn, Ile de France, rasele de tip Merinos şi cele care au fost infuzate cu rasa Merinos), ciclul estral se manifestă pe aproape întreg parcursul anului.

Prezenţa berbecilor în turmele de oi stimulează intrarea acestora în călduri. Acest fenomen poartă denumirea de „efect mascul” şi este foarte evident la oile care anterior sezonului de montă au fost complet separate de berbeci.

9.7. Comportamentul matern şi al noului-născut

Oaia mamă îşi recunoaşte propriul miel după miros numai de la o distanţă de 0,25 m.

Oile îşi recunosc mielul după impresii vizuale numai după 10 zile de la fătare, iar mieii îşi recunosc mama după impresii sonore începând cu a doua săptămână de viaţă.

9.8. Comportamentul social

Ovinele sunt animale tipice de grup, având un puternic caracter gregar (spirit de turmă) ce trăiesc în colectivităţi de diferite dimensiuni, formate din câteva zeci de indivizi până la câteva mii. Tipologia comportamentală a ovinelor este surprinzător de uniformă. Această uniformitate comportamentală este urmarea unei particularităţi comportamentale specifice, prin intermediul căreia un individ imită un alt individ (comportament alelomimetic). Această caracteristică comportamentală asigură o coeziune deosebit de puternică a turmei de ovine. Oile izolate de turmă sunt neliniştite, behăie insistent şi în mod repetat, căutând să se reintegreze grupului din care fac parte.

9.8.1. Comportamentul agonistic

La oi, interacţiunile de tip conflictual sunt puţin spectaculoase, durează puţin şi se exteriorizează prin lovituri aplicate cu capul şi prin acţiuni de împingere ale adversarei. În turmele de oi în care lipsesc berbecii, ierarhia de grup prezintă o anumită instabilitate însă conflictele sunt rare şi de mică intensitate, rezumându-se la lovituri aplicate cu capul şi împingeri reciproce.

Luptele dintre berbeci se desfăşoară după un tipar comportamental instinctiv. Astfel, berbecul dominant se apropie, având o atitudine ameninţătoare, de adversarul său, plasându-se lateral faţă de acesta. Dacă nici unul dintre combatanţi nu se retrage, se declanşează lupta. Cei doi combatanţi se îndepărtează unul de celălalt, prin mers înapoi, până la o distanţă de 15 - 20 de metri şi apoi pornesc simultan, în fugă, unul spre celălalt, având capul aplecat şi coarnele orientate spre înainte. Când cei doi berbeci s-au apropiat la o distanţă potrivită, aceştia execută o cabrare urmată de un contact dur, cap la cap. Acest tipar comportamental se va repeta de câteva ori, până când berbecul mai slab renunţă la luptă şi se retrage în fugă, fiind urmărit de învingător. Dacă după prima lovitură cap la cap, unul din combatanţi se simte mult mai slab decât adversarul său, acesta va abandona lupta şi se va retrage în fugă fiind urmărit pentru o scurtă perioadă de timp de învingător. Uneori, berbecii dominaţi sunt atacaţi, prin surprindere, de berbecul dominant. În acest caz, animalul dominant se îndreaptă alergând spre adversar, lovindu-l cu capul în zona laterală a trunchiului (regiunea coastelor şi a flancului). Lovitura poate fi atât de puternică încât berbecul atacat este trântit la pământ.

9.9. Comportamentul ludic

Comportamentul de joacă se exteriorizează prin alergare în grup sau individual, în linie dreaptă sau în zigzag. Mieii execută sărituri, cu toate cele patru membre desprinse de sol. Mieii participă, în perechi, la jocuri ce mimează elemente ale comportamentului agresiv. La berbecuţi se pot observa elemente ce fac parte din comportamentul sexual (sărituri pe congeneri, rictus al buzei superioare).


Capitolul 10. Comportamentul caprinelor
10.1 Comportamentul nutriţional


Caprele pot percepe toate cele patru gusturi de bază (dulce, sărat, acru şi amar) şi manifestă preferinţă pentru plantele având un gust uşor sărat sau acru, însă acceptă destul de uşor şi plantele cu gust amărui (frunze şi lăstari de salcie).

10.2. Comportamentul de adăpare

Dacă au această posibilitate, înainte de adăpare caprele ling pentru scurt timp bulgării de sare din adăpost şi apoi se adapă. Consumul mediu zilnic de apă este de cca. 4 l.

10.3. Comportamentul de excreţie

Îndeplineşte atât un rol metabolic (de eliminare a produşilor de excreţie) cât şi un rol etologic (de apelant sexual prin intermediul feromonilor care se găsesc în urina ţapilor şi a femelelor).

10.4. Comportamentul de odihnă şi somn

Între reprizele de păşunat, caprele se odihnesc, rumegă, se igienizează şi dorm. Caprinele se odihnesc şi dorm în decubit sternoabdominal. Durata totală a odihnei este de cca. 12 ore pe zi. La capre, reprizele de odihnă şi de somn pe timpul zilei sunt relativ scurte, cea mai lungă perioadă de odihnă şi de somn se înregistrează pe timpul nopţii.

10.5. Comportamentul de igienizare şi confort

Pe durata reprizelor de odihnă, în special în cadrul celor ce au loc pe timpul zilei, caprinele exteriorizează acţiuni specifice de autoigienizare. Igienizarea se realizează prin lins, cu ajutorul dinţilor şi al ongloanelor.

10.6. Comportamentul sexual

Datorită unor particularităţi morfofiziologice ale pielii şi organelor genitale externe, ţapul emană un miros specific, persistent. Astfel, la baza coarnelor şi la baza cozii se găsesc glande sebacee care secretă feromoni cu rol de apelant sexual pentru caprele în călduri. De asemenea, la acest miros specific de ţap contribuie şi comportamentul de micţiune (urinare) cu motivaţie sexuală.

10.7. Comportamentul matern şi al noului-născut

Între alăptări, capra se poate îndepărta destul de mult şi pentru perioade variabile de timp de propriul ied, în timp ce acesta rămâne „ascuns” în vegetaţia de pe păşune sau în aşternutul de paie. Această particularitate comportamentală (lying-out) este mai evidentă în primele 3 zile de la parturiţie şi poate dura până la vârsta de 5 săptămâni a iedului. În primele zile de la fătare, deşi se îndepărtează de ied, capra supraveghează atent locul în care se găseşte iedul.

La 2-3 zile de la naştere, iezii încep să se îndepărteze din ce în ce mai mult de mamele lor, explorând împrejurimile imediat învecinate, se joacă alergă şi sar. Iezii proveniţi din fătări gemelare se joacă împreună. Spre deosebire de puii altor specii de mamifere domestice (viţei, miei, mânji) care pentru joacă se adună în grupuri destul de numeroase, iezii manifestă tendinţa de a se juca în mod individual. Ocazional şi pentru scurt timp iezii pot forma mici cârduri, se joacă şi aleargă împreună. După aceste scurte incursiuni, ei revin la capra-mamă pentru alăptare sau pentru a se odihni în imediata apropiere a acesteia.

10.8. Comportamentul social

Deşi sunt animale sociale, coeziunea dintre indivizii ce compun un grup social este mai puţin evidentă. Astfel, pe păşune, membrii cârdului se îndepărtează destul de mult unii de ceilalţi, dispersându-se pe o suprafaţă mare de teren şi nu se neliniştesc dacă rămân izolaţi. Totuşi, pe durata păşunatului caprele menţin între ele contactul vizual. De asemenea, când un individ rămâne izolat o perioadă mai lungă de timp şi nu mai are contact vizual cu ceilalţi indivizi din grup, acesta îşi întrerupe păşunatul, emite sunete insistente, caracteristice şi caută să se reintegreze în grupul din care face parte.

10.8.1. Comportamentul agonistic şi formarea ierarhiei de grup

Ţapul cel mai viguros este dominant faţă de toţi ceilalţi indivizi din cârd, fiind urmat în ordine ierarhică de capre, tineret caprin şi iezi. Tineretul caprin şi iezii se integrează repede în grupul social. Caprele tinere şi iezii îşi recunosc timp îndelungat mamele, faţă de care manifestă o atitudine de subordonare. De regulă, caprele cu coarne le domină pe cele fără coarne.

Lupta dintre ţapi este precedată de observarea de la distanţă a adversarului, cei doi adversari se plasează faţă în faţă, agită nervos cozile, capul şi gâtul fiind menţinute la nivelul grebănului, coarnele sunt îndreptate spre înainte, urechile sunt menţinute în poziţie verticală iar părul de pe coamă este zburlit. În cazul în care la aceste acţiuni de ameninţare nici unul din adversari nu se retrage, se declanşează lupta. Pentru luptă, cei doi adversari se apropie frontal unul de celălalt, până la o distanţă potrivită şi cabrează ridicându-se pe membrele posterioare, înaintează în poziţie bipedă 2-3 paşi şi se ciocnesc, de sus în jos, cap la cap. Înainte de ciocnire, cei doi adversari îşi înclină capul spre piept, astfel încât ciocnirea să se realizeze în zona frunţii (sau cu coarnele). Dacă în urma acestei prime lovituri nici unul din combatanţi nu se retrage, lupta continuă prin ciocniri repetate. Pentru a continua lupta cei doi adversari se îndepărtează câţiva paşi (prin mers înapoi) unul de celălalt, cabrează şi se ciocnesc din nou. Lupta poate continua în acest fel sau prin împingeri reciproce cap la cap până când individul mai slab renunţă la luptă şi se îndepărtează, în fugă, de adversarul său fiind urmărit pe o anumită distanţă de învingător.

10.9. Comportamentul explorativ

Caprinele sunt animale voluntare şi au o fire curioasă. Caprinele iniţiază acţiuni de investigare a propriului teritoriu, controlând pe cale vizuală, gustativă şi olfactivă obiectele şi evenimentele din imediata lor vecinătate. Caprele sunt animale cu o mobilitate deosebită, reuşind să ajungă în locuri inaccesibile altor specii de animale de interes zootehnic. Astfel, caprele se pot căţăra pe terenuri stâncoase şi cu pante abrupte, deplasându-se cu multă siguranţă şi dexteritate pe suprafeţe cu înclinare mare şi accidentate. Această mobilitate permite valorificarea unor resurse furajere puţin accesibile altor specii de animale domestice.

Pentru marcarea teritoriului ocupat, ţapii se expun într-un loc vizibil de la distanţă, de unde supraveghează împrejurimile. De asemenea, pentru marcarea olfactivă a teritoriului ţapii depun excreţiile odorate a unor glande cutanate specializate (situate la baza coarnelor şi în zona sublacrimală) frecându-şi capul şi baza coarnelor de trunchiul arborilor şi arbuştilor.

10.10. Comportamentul ludic

În cadrul comportamentului de joacă la iezii înţărcaţi şi, mai ales, la tineretul caprin se pot observa elemente comportamentale ce fac parte din comportamentul agonistic sau sexual.

La animalele adulte comportamentul ludic este mai uşor de observat atunci când, după o lungă perioadă de stabulaţie, caprele sunt scoase pe păşune. La ieşirea pe păşune, caprele aleargă, fac salturi bruşte, se caţără şi coboară în fugă pe suprafeţe abrupte.

Capitolul 11. Particularităţi comportamentale ale unor păsări domestice de curte

11.1. Comportamentul nutriţional

Păsările de curte percep mediul ambiant îndeosebi prin intermediul percepţiilor vizuale şi, parţial, prin auz şi gust.

În condiţii de iluminat natural, păsările îşi caută hrana şi consumă pe toată durata zilei-lumină. În cazul întreţinerii în adăposturi cu iluminat artificial continuu, păsările au un consum relativ constant pe toată durata unei zile. În condiţii de obscuritate (semiîntuneric) consumul voluntar de furaje este redus.

În cazul întreţinerii libere, găinile, curcile şi bibilicile îşi procură hrana ciugulind seminţe, grăunţe, diferite ierburi, insecte şi larve. Larvele şi insectele de la suprafaţa solului sunt ciugulite direct. Galinaceele scot la suprafaţa solului, prin râcâire (scurmare), diferite larve şi insecte pe care apoi le consumă.

Unele păsări (găinile, curcile, raţele), atât cele adulte cât şi puii acestora, pot captura insectele care zboară la o înălţime convenabilă.

Comportamentul nutriţional ala palmipedelor domestice este determinat de mediul acvatic. Aceste păsări (gâşte, raţe) îşi petrec (dacă au această posibilitate) o mare parte din zi pe luciul unor ape, căutându-şi hrana, pentru igienizare, odihnă şi somn.

Pentru procurarea hranei de la adâncimi mai mari, raţele îşi scufundă în apă partea anterioară a corpului (cap, gât, piept), menţinând poziţia verticală a corpului prin mişcări de lopătare cu membrele la suprafaţa apei. Zonele mlăştinoase ale bazinelor acvatice sunt cercetate mai intens de raţe. Acestea intră în apă şi se dispun în linie de-a lungul malului şi filtrează cu ajutorul ciocului mâlul dinspre mal şi de pe fundul apei. Ca urmare a faptului că valvulele ciocului sunt zimţate pe margini, raţele reuşesc să reţină în cavitatea bucală mici larve şi insecte de apă şi să evacueze, pe părţile laterale ale ciocului, mâlul filtrat.

Gâştele pot valorifica foarte bine ierburile de pe păşunile valoroase, cu ierburi aflate într-un stadiu timpuriu de vegetaţie. Frecvent, cârdurile de gâşte se deplasează pe distanţe relativ mari (1-2 km) până la terenurile cultivate cu cereale unde consumă plantele verzi, seminţe sau (după seceriş), boabele şi grăunţele rămase pe sol.

11.2. Comportamentul sexual

La păsări, instinctul de împerechere apare la câteva săptămâni de la ecloziune, însă maturitatea sexuală se instalează (în funcţie de specie, rasă, sex şi dezvoltare corporală) în jurul vârstei de 10-12 luni.

La găini, actul copulator propriu-zis este precedat de ritualul de curtare al cocoşului. Acest ritual de curtare este format dintr-o serie de acţiuni care se desfăşoară într-o anumită succesiune. Cocoşul se apropie de găină, cu un cârâit caracteristic. Pentru atragerea partenerei sexuale, cocoşul îi poate oferi acesteia mici fragmente de furaje sau doar mimează acest act comportamental. Pe durata abordării găinii, cocoşul are penele din regiunea gâtului ridicate, penele unei aripi sunt larg răsfirate iar vârful acestora este în contact cu solul. În această postură cocoşul se deplasează cu un mers caracteristic, parcă împiedicându-se, în jurul găinii. La aceste acţiuni, găina care acceptă împerecherea adoptă poziţia caracteristică de împerechere, întinde capul şi gâtul spre înainte şi rămâne imobilă, cu corpul lipit de sol. Cocoşul execută „călcatul” apropiindu-se din spate. Pe timpul reflexului de îmbrăţişare, cocoşul îşi menţine echilibrul fixându-se cu ghearele de penajul din zona dorsală a găinii iar cu ciocul prinde câteva pene din zona capului acesteia. După câteva mişcări de acomodare are loc actul sexual propriu-zis care are o durată de câteva secunde. După copulaţie, cocoşul revine pe sol, găina se ridică scuturându-se şi aranjându-şi penajul.

11.2.1. Comportamentul de ouat şi de clocire

Unele păsări acceptă, relativ uşor, locul de ouat (cuibarul) amenajat de om (găina şi gâsca). În schimb alte specii, în special bibilica dar şi curca, acceptă mai greu cuibarul amenajat de om.

În afara sezonului de clocire, raţele întreţinute în sistem gospodăresc şi care au acces la apă (bălţi, canale, râuri) îşi depun ouăle într-un cuib pe care şi-l pot amenaja pe malul apei, pot oua direct în apă sau pot depune ouăle, la întâmplare, pe malurile apei.

Pentru construirea cuibului, păsările folosesc ierburi uscate, paie şi crenguţe subţiri pe care le aranjează cu ajutorul ciocului şi al membrelor. Cuibul este apoi tapetat cu pene adunate de pe păşune (provenite din năpârlirea păsărilor).

Pe durata clocirii, la apropierea altor păsări sau a unor intruşi, cloştile îşi zburlesc penele şi exteriorizează elemente ale comportamentului agresiv: emit sunete de ameninţare, încearcă să lovească sau să ciupească cu ciocul. În cazuri extreme, cloştile îşi apără cuibul prin acţiuni specifice comportamentului agonistic: coboară din cuib, cu penele zburlite, emit sunete de ameninţare şi execută salturi încercând să lovească intrusul cu aripile, cu ciocul şi cu ghearele.

11.3. Comportamentul parental

Comportamentul de îngrijire al progeniturii este bine reprezentat la găină. Cloştile îşi îngrijesc cu multă solicitudine puii, îi protejează faţă de intemperii şi prădători. Imediat după ecloziune şi după uscarea pufului, puii au capacitatea de a-şi urma cloşca-mamă care îi conduce la locurile de furajare şi adăpare sau la adăpost. Cloşca aduce puilor, în cioc, larve, fragmente de grăunţe, seminţe, frunze, insecte şi larve. În caz de intemperii cloştile îşi adăpostesc puii sub propriul corp.

La palmipede, îndeosebi la gâşte (şi la raţa leşească), la îngrijirea bobocilor participă şi gâscanii (respectiv răţoii) care îşi apără cârdul de boboci cu multă vehemenţă. Gâştele (masculii şi femelele) îşi apără bobocii adoptând o poziţie tipică, cu gâtul întins spre intrus şi emit un sâsâit specific de avertizare. Intrusul este atacat prin lovituri executate cu ciocul şi cu aripile. Când intrusul se retrage, gâştele îl urmăresc, pe o distanţă de câţiva metri, sâsâind, ciupindu-l cu ciocul şi lovindu-l cu aripile. Apoi gâştele revin la boboci vocalizând zgomotos.

Păsările de curte trăiesc în grupuri de mărimi diferite. Coeziunea cârdului de păsări este mai puternică la gâşte, raţe şi curci (coeziune familială) şi mai puţin evidentă la găină şi bibilică. Găinile şi, îndeosebi, bibilicile manifestă un comportament voluntar şi manifestă o anumită independenţă faţă de grupul social din care fac parte.

Comportamentul agonistic la cocoşi este foarte elaborat iar luptele dintre cocoşi sunt deosebit de spectaculoase. Cei doi adversari se plasează faţă în faţă, cu penele de pe cap gât şi trunchi zburlite, cu aripile desfăcute şi întinse spre sol, întind unul spre celălalt gâtul, capul fiind puţin aplecat. Cocoşii se rotesc unul în jurul celuilalt în spirale din ce în ce mai strânse, se opresc faţă în faţă, apoi execută un salt încercând să câştige cât mai multă înălţime, încercând să lovească cu ghearele şi cu pintenii pieptul adversarului. În acelaşi timp, cocoşii încearcă să lovească cu ciocul zonele sensibile ale capului (zona nucală şi a ochilor). Aceste acţiuni se pot repeta de mai multe ori până când unul din adversari se retrage fugind. În timpul conflictului, cei doi adversari depun un efort fizic considerabil, respiră sacadat şi zgomotos, iar creasta şi bărbiţele se cianozează. Conflictele între cocoşi se pot solda cu răniri reciproce destul de grave. În conflictul dintre doi indivizi nu intervine şi un al treilea combatant. După încheierea conflictului, dacă cocoşul învins este rănit şi sângerează, el poate fi atacat şi de alţi cocoşi. Conflictele cu sfârşit letal sunt mai frecvente în cazul în care cocoşul învins nu are suficient spaţiu la dispoziţie pentru a se retrage din faţa învingătorului.

La palmipede conflictele sunt mai puţin spectaculoase şi se exteriorizează prin lovituri aplicate cu ciocul şi cu aripile.

Păsările dominante au o atitudine mândră şi provocatoare faţă de cele dominate. Într-o situaţie de competiţie, este suficient ca individul dominant să exteriorizeze o postură ameninţătoare pentru ca pasărea dominată să se îndepărteze fugind sau să adopte o poziţie de supunere. Uneori, fără un motiv evident pentru observatorul uman, păsările dominante atacă şi lovesc cu ciocul şi aripile păsările aflate în zona centrală sau în cea inferioară a ierarhiei sociale.

11.5. Comportamentul de odihnă

Galinaceele se odihnesc pe stinghii sau pe sol. Seara, odată cu reducerea intensităţii luminoase, găinile urcă (sărind şi ajutându-se prin mişcări ale aripilor) pe stinghiile de odihnă, îşi flexează membrele sprijinindu-se pe regiunea tarsiană, închid ochii, gâtul fiind flexat şi apropiat de trunchi. Relativ frecvent, pe timpul somnului găinile îşi plasează capul sub una din aripi. Pentru odihnă, dar mai ales pentru somn, dacă au această posibilitate curcile preferă locurile situate la înălţime, pe ramurile unor arbori, garduri, acoperişul unor clădiri etc.

Palmipedele pot să se odihnească şi pot să doarmă atât pe sol cât şi pe apă. Când se odihnesc pe malul apei (pe sol), palmipedele formează un grup compact. Pentru odihnă şi somn, palmipedele adoptă poziţia de decubit streno-abdominal, cu membrele îndoite sub corp. Pe timpul somnului ochii sunt închişi, iar capul este plasat sub una din aripi. Păsările care se odihnesc sunt supravegheate alternativ de mai multe păsări care cercetează atent împrejurimile şi care în caz de pericol emit semnale sonore de alarmare (în special în cazul gâştelor, dar şi la raţe).

11.6. Comportamentul de igienizare şi confort

Pentru îndepărtarea unor corpi străini, a prafului sau a apei de pe penaj păsările execută mişcări de scuturare. În cazul unor infestări cu paraziţi externi, comportamentul de igienizare prin scuturare şi prin îmbăiere în nisip sau praf se intensifică. Păsările aleg un loc în care se găseşte nisip sau praf, se culcă lateral, îşi răsfiră penele şi execută mişcări de frecare astfel încât nisipul şi praful să pătrundă adânc între pene. Aceste mişcări se repetă de mai multe ori pasărea schimbându-şi poziţia. Pe timp canicular, pentru reglarea temperaturii corporale, găinile se îmbăiază în mici ochiuri de apă.

La gâşte şi, îndeosebi, la raţe, comportamentul de igienizare şi cel de confort cuprinde acţiuni comportamentale mai complexe, completate prin acţiuni de impermeabilizare al penelor. Penele sunt acoperite (cu ajutorul ciocului) cu o substanţă de natură lipidică secretată de glande specializate situate la baza cozii.


Capitolul 12. Noţiuni privind unele tulburări de comportament (etopatologia)

În multe cazuri, apariţia tulburărilor comportamentale este pusă pe seama artificializării exagerate a condiţiilor de creştere şi întreţinere a animalelor. Modificările comportamentale având caracter patologic sunt întâlnite mai frecvent în cazul creşterii animalelor în sisteme intensiv-industriale.

Animalele se află în starea de confort etologic în cazul în care manifestările vitale se pot derula nestingherit, potrivit cerinţelor biologice ale speciei. Stările de disconfort şi durere (stres) se pot manifesta prin mugete, scrâşnet al dinţilor, gemete, tremurături musculare, aglomerarea animalelor într-o zonă a adăpostului, facies trist, lipsă de reactivitate, inapetenţă, defecări şi urinări frecvente (fără motivaţie sexuală), frică exagerată, fuga dezordonată etc.

Suptul nenutritiv. Se întâlneşte frecvent la viţeii alăptaţi artificial şi se manifestă prin sugerea reciprocă între viţei a unor extremităţi şi apendice (bot, urechi, scrot, ombilic) sau sugerea unor obiecte de inventar din boxă.

Viciul suptului. Această tulburare comportamentală se poate observa la vaci şi constă în aceea că o vacă (aflată pe păşune, în padoc, sau chiar legată la iesle) consumă laptele din ugerul altor vaci, ceea ce duce la pierderea unor cantităţi importante de lapte, deformarea şi chiar îmbolnăvirea ugerelor la vacile supte. Acest viciu se propagă cu repeziciune şi la alte vaci. Măsurile de contracarare a acestui viciu (aplicarea de botniţe, ungerea ugerelor cu pomezi urât-mirositoare sau cu gust dezagreabil etc.) nu au dat rezultatele scontate.

Caudofagia. Este o tulburare comportamentală ce se manifestă prin muşcarea vârfului cozii (la purcei şi la porcii supuşi îngrăşării) şi chiar ingerarea acesteia (ca o formă de canibalism). Acest sindrom a fost descris şi la oile-mame care muşcă şi consumă cozile şi uneori unghiile propriilor miei (recent fătaţi).

Trichofagia. Se întâlneşte la ovine, bovine, cabaline, etc. Ca urmare a ingerării lânii (respectiv a părului), în stomac se formează tricobezoare (având aspectul unor mingi din lână sau păr compactat) care produc diferite tulburări digestive (ocluzii intestinale).

Ticuri comportamentale. Ca urmare a monotoniei mediului de creştere şi a limitării spaţiului vital, animalele nu au posibilitatea de a-şi exterioriza tipologia comportamentală specifică şi nici nu-şi pot cheltui surplusul de energie; în aceste condiţii apar tulburări ale comportamentului, manifestate prin exteriorizarea unor mişcări şi atitudini stereotipe.

a). Ticul ursului este descris la cabalinele întreţinute timp îndelungat în adăpost; animalele se leagănă, executând mişcări pendulatorii ale corpului.

b). Ticul aerofagic se poate observa la cal; caii înghit des şi în mod repetat aer pe care îl expulzează apoi prin faringe cu un zgomot caracteristic. Acest tic poate fi corelat şi cu sprijinul incisivilor de marginea ieslei; în această situaţie are loc tocirea accentuată (uneori totală) a incisivilor superiori şi parţială a celor inferiori.

c). Ticul de joc cu limba, observat la cal şi vacă (foarte contagios), constă în aceea că animalele îşi curăţă timp îndelungat şi în mod repetat botul şi nările cu ajutorul limbii, sau execută mişcări ample şi ondulatorii cu limba (care în repaus poate atârna printre dinţi). Ca urmare a acestor mişcări, animalele pot înghiţi aer ce provoacă tulburări digestive.

Nimfomania. Reprezintă exacerbarea comportamentului sexual la femele ca urmare a creşterii exagerate a concentraţiei de hormoni estrogeni în circuitul sanguin (de exemplu, în cazul prezenţei unor chişti ovarieni).

Tulburări ale relaţiei mamă-făt. Se pot întâlni la majoritatea femelelor, şi se manifestă prin neacceptarea la supt a propriilor pui, sau neacordarea îngrijirii acestora. Aceste tulburări comportamentale sunt mai frecvente la primipare şi la animalele la care instalarea instinctului matern este întârziat sau chiar abolit ca urmare a secreţiei insuficiente de prolactină.

Citeşte mai mult!