Aurel Şara, Mihai Benţea – Alimentaţia animalelor (note de lectură)

Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2011

Capitolul I. Cerinţele nutriţionale la animale

1.1. Norma şi raţia de hrană

Norma de hrană reprezintă cantitatea de substanţe nutritive (energie, proteină, aminoacizi, Ca, P, vitamine, microelemente etc.) necesare unui animal timp de 24 h.

În funcţie de producţia principală, hrana se normează pentru animalele de : reproducţie, creştere, lapte, carne, lână şi ouă.

Prin raţia de hrană se înţelege cantitatea de nutreţuri administrată unui animal timp de 24 ore, în care trebuie să se asigure integral, cantitativ şi calitativ, cerinţele prevăzute de normă.

Raţia trebuie să îndeplinească câteva condiţii :

a)      să fie completă;

b)      să fie echilibrată;

c)      să fie săţioasă;

d)      să fie gustoasă;

e)      să fie sănătoasă;

f)       să fie economică.

1.2. Cerinţele nutriţionale pentru întreţinerea funcţiilor vitale

1.2.1. Cerinţele de energie

Necesarul de energie pentru întreţinerea funcţiilor vitale reprezintă 35-65% din raţia zilnică, în funcţie de specie şi producţie.

Necesarul de energie este mai redus la ovine şi mai ridicat la cabaline. La bovine cerinţele sunt mai mari cu 20-30% comparativ cu cele pentru ovine.

Rasele uşoare au metabolismul bazal mai intens decât rasele grele.

Tineretul animal are un metabolism bazal mai intens decât animalele adulte.

La masculi necesarul energetic este mai mare decât la femele, iar la animalele castrate metabolismul bazal este mai redus decât la cele necastrate.

1.2.2. Cerinţele de proteină

Animalele nu pot să trăiască fără cantităţi minime de proteină chiar dacă primesc în hrană din abundenţă celelalte substanţe.

1.2.3. Cerinţele de substanţe minerale

În general, necesarul de substanţe minerale pentru întreţinerea funcţiilor vitale la animale este mic.

1.2.4. Cerinţele de vitamine

Se apreciază în funcţie de specie, vârstă, sistem de creştere, tehnologie aplicată etc.

Citeşte mai mult!

Edward H. Faulkner, Refacerea solului (note de lectură)

Capitolul 1. Raportul progresului înregistrat timp de şapte ani

Este nevoie de o tehnică a reabilitării solului care să fie concomitent clară şi economică. La fel cum omul este un scop în sine, şi solul este un scop în sine.

Autorul stabileşte teza conform căruia cineva poate să-şi amelioreze solul concomitent cu cultivarea plantelor.

Pe terenul cumpărat de Faulkner nu s-a adăugat var, nici compost, nici bălegar. Singura lucrare agricolă făcută înainte de fiecare cultivare a fost discuitul, şi singura ameliorare a fost incorporarea superficială în sol a resturilor fiecărei recolte.

Dezvoltarea solului înseamnă diferenţa dintre a alege cultura agricolă care se potriveşte pământului pe care-l ai şi a transforma solul de aşa manieră încât să poată susţine orice cultură agricolă.

Aratul se justifică doar în cazul desţelenitului unei suprafeţe necultivate. O simplă grapă cu disc este suficientă pentru a pregăti un teren care a fost cândva arat.

Refacerea solului presupune recreerea condiţiilor de viaţă ale micilor creaturi (insecte sau chiar mai mici) care îl îmbunătăţesc şi-l mobilizează. Doar dacă solul este într-o condiţie bună putem să stăvilim răul făcut de insecte şi boli. De fapt, solul este lucrul cel mai uşor de ameliorat de către om, iar Natura trebuie să se ocupe de lumină, căldură şi umiditate.

Capitolul 2. Agricultura cu teamă

Fermierii americani sunt conduşi şi dominaţi de frică. Acolo unde se face agricultură la scară mare, comercială, piaţa este cea care poate distruge mii şi mii de fermieri, chiar dacă aceştia şi-au făcut cu prisosinţă meseria. În acest tip de agricultură stresul este inevitabil.

Farmers of Forty Centuries, cartea profesorului King despre metodele agricole chinezeşti şi japoneze, primită cu multă răceală în SUA şi uitată atunci când s-a întocmit lista celor mai importante 250 de lucrări despre pedologie şi conservarea fertilităţii solului, este fundamentală.

Capitolul 3. Ce-a fost înainte

Ceva experienţe din copilăria autorului, agricultor la a doua generaţie.

Capitolul 4. Celule blindate

După toate observaţiile făcute de autor, dăunătorii atacă doar plantele slabe, nu şi pe cele puternice. S-ar părea că există o conexiune între calităţile solului şi vigoarea plantelor.

Chiar dacă ar vrea, cei mai mulţi dintre oameni n-ar putea mânca sănătos. Agricultura industrială produce doar acele mărfuri alimentare care pot fi obţinute mecanizat. De exemplu, fructele şi nuciferele nu pot fi produse mecanizat, şi sunt esenţiale pentru păstrarea sănătăţii oamenilor.

“Un sol viu este unul atât de plin de o multitudine de creaturi încât urmele lor pot fi văzute în fiecare lopată de pământ. Puţine soluri sunt aşa. De fapt, cele mai multe sunt atât de compactate (cu excepţia celor nisipoase) încât creaturile minuscule au fost demult alungate. Aratul nici nu conta atât de mult cât timp pământul a fost încă negru datorită materiei organice descompuse, dar atunci când ultima tuşă de culoare a dispărut – arătând că materia organică plecase – solul a devenit atât de compact încât furnicile, viespile, viermii, şi alţi locuitori ai solului au plecat să locuiască în altă parte.

Atunci când acest lucru s-a întâmplat, partea minerală a solului – din care recoltele obţinuseră o abundenţă de minerale – nu mai era saturată cu acizii eliberaţi de descompunerea organică. Anterior, aceşti acizi eliberaseră mineralele necesare din praful microscopic de rocă şi făcuseră ca acestea să ajungă, sub formă solubilă, în umezeala solului care găsise spaţiu printre particulele de rocă. Rădăcinile plantelor, atunci, în căutare de minerale, absorbeau această apă încărcată cu minerale care devenea parte componentă a plantelor. Creşterea plantelor era automată, la fel ca în Grădina Paradisului, şi aşa cum este în orice buruiană de azi. O astfel de hrană completă a unei plante înseamnă creştere sănătoasă. Mineralele oferite de sol atunci când o mulţime de acizi organici este prezentă pentru a le extrage din masa solului constituie o armură autentică a sănătăţii. Fiecare celulă a unei plante hrănite astfel devine în mod firesc rezistentă la insecte şi îmbolnăviri, tocmai pentru că are un scut în fiecare celulă.” (p. 35)

Capitolul 5. Nimic artificial!

Tatăl autorului a fost unul dintre promotorii utilizării îngrăşămintelor chimice în zona sa. Concomitent însă, tatăl autorului era unul din marii utilizatori de îngrăşăminte organice.

Autorul a refuzat orice tip de îngrăşământ (inclusiv cel de origine animală), reabilitând solul doar cu ajutorul îngrăşămintelor verzi.

Este adevărat că SUA deţine foarte multă cunoaştere ştiinţifică, totuşi nimic nu din ea nu este pus în practică dacă nu trece printr-un filtru comercial. De exemplu, descoperirea bacteriilor care fixează azotul atmosferic în sol nu a primit nici o aplicaţie comercială, şi a fost înlăturată în favoarea sintetizării azotului pe cale chimică.

Capitolul 6. Mineralele “absente”

Nu este deloc sigur faptul că dacă testele nu găsesc un anumit mineral într-un sol, plantele care vor creşte acolo nu-l vor găsi. Explicaţia ar fi faptul că plantele pot absorbi şi acumula elemente dintr-un sol în care concentraţia este atât de scăzută încât nici un test n-o poate sesiza.

O a doua explicaţie, poate mult mai realistă, este aceea că apa capilară aduce la suprafaţă elementele minerale ale subsolului, făcându-le accesibile plantelor.

Capitolul 7. Prea scoţian pentru a ara

Atunci când se ară, resturile organice ale culturii anterioare sunt îngropate în pământ. Ele se găsesc astfel mult sub posibilităţile iniţiale ale plantelor de a le exploata. Cât timp plantele cresc, apa spală resturile organice de multe substanţe minerale, de care însă noua cultură nu profită câtuşi de puţin.

Fermierii pierd mai multe minerale prin eroziunea de suprafaţă decât utilizează în culturi.

Pământul, dacă nu este arat, îşi poate vindeca singur lipsurile minerale. Arătura se justifică doar în cazul pământului înţelenit, o singură dată.

Preocupările legate de existenţa mineralelor necesare creşterii plantelor ignoră realitatea situaţiei: dacă trecem de stratul extrem de subţire de humus, planeta noastră este una fundamental minerală.

Apa care circulă prin sol este întotdeauna plină de mineralele pe care le poate culege. Nu există apă pură.

Capitolul 8. De ce să nu irigăm?

Excesul de apă este la fel de rău ca şi absenţa apei. Plantele îşi extind rădăcinile doar aproape de suprafaţa solului, adică exact stratul cel mai expus la secetă.

În mod cu totul ciudat, cei mai mari amatori de irigaţii sunt fermierii din zonele unde precipitaţiile sunt suficiente pentru dezvoltarea plantelor.

Motive pentru a refuza irigarea:
a) chiar şi cel mai ieftin sistem de irigare costă mai mult decât utilizarea apei pe care o furnizează gratuit natura;
b) odată ce un sistem de irigare este amplasat, tentaţia de a-l utiliza mai mult decât este necesar e aproape inevitabilă;
c) plantele irigate devin dependente de irigaţii, pentru că rădăcinile lor se învaţă să primească, nu să caute;
d) apa din sol este încărcată de minerale, în vreme ce apa din irigaţii ar putea fi lipsită de resurse.

Oamenii de ştiinţă sunt prea ocupaţi ca să analizeze tehnicile agricole din punct de vedere al sănătăţii consumatorului.

Capitolul 9. Fără foc sub cazan

Pentru foarte mulţi oameni, ideea de conservare a solului prezintă o inducere în eroare, pentru că a conserva înseamnă a păstra. Numai că solul nu poate fi păstrat, nefiind o realitate statică (precum cheresteaua sau cărbunele), ci una dinamică.

Solurile agriculturii moderne sunt nedinamice. Solul Grădinii Paradisului era spontan.

Gunoiul de grajd nu trebuie introdus cu plugul sub brazdă, ci lăsat la suprafaţă.

Puţini fermieri rezistă tentaţiei de a obţine un venit suplimentar din pământul lor, utilizând resurse care ar fi necesare pentru ameliorarea calităţii solului.

Solul plin de humus este ca un burete. Nu poţi avea eroziune prin scurgerea apei pe un astfel de sol sănătos. Trebuie nici mai mult nici mai puţin decât un miracol pentru ca apa, atrasă natural de forţa gravitaţiei, să nu intre în pământ ci să urmeze linia pantei şi să-l părăsească.

Prezenţa sau absenţa materiei organice abundente este strâns legată de numeroase probleme ale solului, şi atunci când furnizăm materie organică din abundenţă la intervale frecvente, automat vom corecta numeroase tulburări.

În urmă cu cincizeci de ani încă era foc sub cazan, astăzi focul s-a dus. Mai concret, cele mai multe dintre solurile americane conţineau suficientă materie organică încât erau capabile să absoarbă şi să reţină la suprafaţă suficient calciu pentru a-l furniza recoltelor. Astăzi, materia organică a dispărut din practic toate solurile agricole ale Statelor Unite.

Solurile au devenit din ce în ce mai puţin capabile să susţină vechile varietăţi. În fapt, hibridările repetate sunt adaptări ale plantelor la soluri din ce în ce mai vitrege.

Capitolul 10. Subzistenţă de pe urma solului

Sănătatea oamenilor ar putea fi un produs direct al solului.

Gustul este asociat conţinutului de minerale, iar legumele diferă enorm între ele din punctul acesta de vedere.

Cunoaşterea noastră despre vitamine porneşte de la deficienţele hranei noastre. Dacă hrana ar fi corectă, această cunoaştere ar fi deplin inutilă.

Oamenii de ştiinţă acordă o prea mare importanţă cantităţii recoltei, măsurabilului, şi pierd din vedere calitatea ei.

Materia organică este un absorbant. Orice material care a avut în el viaţă se comportă astfel.

Pământul reabilitat organic se simte din ce în ce mai bine producând recolte din ce în ce mai mari în fiecare an. Teoria convenţională spune că, pe măsură ce recoltele cresc, creşte şi furtul de fertilitate din sol, de aceea este nevoie de îngrăşăminte artificiale. Numai că hoţul nu este recolta, ci plugul.

Capitolul 11. Aventuri în cultivarea plantelor

Rotaţia culturii nu este necesară pe un sol sănătos. Altminteri, motivul pentru care se impune rotaţia culturilor ţine mai ales de evitarea îmbolnăvirilor, care sunt foarte rare şi neglijabile ca impact pe un sol revitalizat. Solurile foarte fertile conţin substanţe care omoară bacteriile ce produc îmbolnăvirile.

Un sol mai bun pare să ofere condiţii unor fructe/legume mai dulci.

O ciupercărie poate fi amenajată în aer liber, într-un loc umbros, pe un pat de frunze de pădure care putrezesc timp de 2 ani.

Capitolul 12. Soluri sărace

Solurile Americii sunt sărace. De aceea America este obligată să importe alimente din toate colţurile lumii, pentru a satisface o dietă săracă. Însă nu a fost întotdeauna aşa, când au venit pionierii din Europa au rămas uimiţi de calitatea solurilor găsite în Lumea Nouă.

Capitolul 13. Ceva pentru nimic

Materia organică în contact cu apa absoarbe de câteva ori masa proprie, pentru că materia organică primeşte apa în interiorul particulelor. Masa minerală reţine mult mai puţin, pentru că primeşte apa doar la suprafaţa particulelor.

Având în vedere că materia organică este aproximativ 50% carbon, cel mai important produs al descompunerii ei este dioxidul de carbon. Acesta se dizolvă rapid în apă, deci procesele de descompunere produc constant acid carbonic. Acesta din urmă dizolvă particulele minerale din sol şi pun produsul la dispoziţia plantelor.

Reconstrucţia solurilor face ca toate informaţiile legate de dăunători să fie inutile.

Capitolul 14. În acest răstimp, ce e de făcut?

Cel mai bine este să avem grădina noastră şi să fim capabili să ne cultivăm propria hrană.
Citeşte mai mult!

Dave Holderread, Cartea gâştelor. Un ghid complet de creştere a gâştelor în regim gospodăresc (note de lectură)

Deşi gâştele nu sunt “răspunsul” la problema foametei mondiale, ele ocupă o nişă importantă în schema producţiei de mâncare, fiind singurele păsări care pasc şi pot utiliza astfel mari cantităţi dintr-un furaj care altfel ar fi ignorat. Sunt capabile să utilizeze iarba din locuri unde ierbivorele nu ajung: marginea drumului, şanţuri, zone mlăştinoase.

Capitolul 1. De ce gâştele?

Gâştele înseamna:
a) carne hrănitoare;
b) ouă mari;
c) grăsime pentru copt;
d) puf pentru pilotă şi haine de iarnă;
e) alarmă pentru vizitatori şi predatori.

Acolo unde iarba este disponibilă în cea mai mare parte a anului, gâştele pot fi crescute cu mai puţine furaje concentrate decât orice alt animal domestic, excepţie poate bibilicile. Au nevoie de adăposturi simple în cele mai multe dintre climate, iar dacă sunt protejate împotriva predatorilor şi li se acordă o îngrijire corespunzătoare, au o rată a mortalităţii extrem de mică.

Gâştele şi raţele par a fi păsările de curte cele mai rezistente la îmbolnăviri, paraziţi, vreme rea. Gâştele se simt bine şi în climat cald, cu condiţia să existe apă şi umbră. Cresc foarte repede. Bobocii ajung la 5-6 kg în 8-10 săptămâni de la eclozare.

În afara unor prejudecăţi culturale, nu există probleme legate de ouăle de gâscă. Pot fi consumate fără precauţii speciale.

Gâştele sunt mai longevive ca majoritatea păsărilor: 15-20 de ani.

Capitolul 2. Câteva lucruri de luat în considerare

Gâştele sunt păsări mari şi puternice. Un mascul înfuriat loveşte cu ciocul şi cu aripile. Gâştele care clocesc sau au grijă de boboci pot fi şi ele agresive. Copiii mici n-ar trebui să se apropie de ele.

Unele rase pot fi considerabil de zgomotoase, în vreme ce altele sunt aproape mute.

Prezenţa gâştelor în grădină nu este de dorit.

Modul în care sunt crescute păsările şi rasa lor influenţează calitatea cărnii. Păsările crescute în spaţiu mic tind să fie mai grase decât cele care au acces la păşune.

Capitolul 3. Caracteristici exterioare

Gâştele au o glandă cu a cărei secreţie ung penele pentru a le face impenetrabile la apă.

Gâştele au nevoie de adăposturi care să le protejeze în special împotriva vântului, şi încep să devină sensibile dacă temperatura coboară sub - 14 grade Celsius mai multe zile la rând.

Au vederea excepţional de bună.

Unele rase prezintă o proeminenţă deasupra ciocului (gâştele chinezeşti şi africane), altele un smoc sub guşă (gâsca de Toulouse). În ambele cazuri aceste trăsături sunt mai proeminente la masculi şi se aceentuează odată cu înaintarea în vârstă.

Spre deosebire de găini, gâştele se contenţionează de gât şi trunchi, nu de picioare.

Capitolul 4. Comportament

Cele mai inteligente dintre păsările domestice. Au memorie bună şi nu uită oamenii, animalele şi situaţiile care le-au înspăimântat.

Cârdurile de gâşte sunt organizate ierarhic.

Nu se sacrifică gâşte în faţa cârdului, pentru că percep şi înţeleg moartea.

Sunt mai curate cu apă, dar pot fi crescute şi fără. Merg surprinzător de rapid şi pot acoperi distanţe mari. Şi-au conservat abilitatea de a zbura, multe varietăţi devenind destul de uşor zburătoare.

Legătura dintre mascul şi femelă este foarte puternică. Uneori, moartea sau înstrăinarea unuia dintre cei doi îl face pe celălalt să refuze un alt partener sau chiar să moară. Unele rase sunt monogame, în timp ce altele acceptă poligamia.

Gâştele cuibăresc la sol, adesea lângă un gard sau copac, 5-15 ouă. Masculii participă şi ei la creşterea bobocilor. Atunci când au boboci, gâştele pot fi agresive inclusiv faţă de stăpân.

În mod normal gâştele nu se bat şi trăiesc în armonie cu alte animale. Suprapopularea unor spaţii şi introducerea unor noi gâşte în grupuri gata formate duc automat la violenţe.

Capitolul 5. Alegerea rasei

Atunci când se doreşte identificarea trăsăturilor dorite la cârdul de gâşte, trebuie răspuns la următoarele întrebări:
a) Care este scopul principal în creşterea gâştelor? (ouă, carne, puf, combaterea buruienilor, controlul plantelor acvatice, pază, estetică sau diverse combinaţii);
b) Unde sunteţi localizaţi? (unele rase sunt mai zgomotoase decât altele, şi pot deranja vecinii; alte rase nu sunt adaptate frigului sau căldurii extreme);
c) Câtă experienţa aveţi în creşterea păsărilor de apă? (unele rase cer cunoştinţe mai serioase);
d) Ce culoare a penelor este mai adaptată situaţiei voastre ?
e) Ce rase sunt disponibile local sau la comandă?

Spre deosebire de alte păsări, la formarea gâştei domestice au contribuit două specii diferite: gâsca asiatică şi gâsca europeană. Pe lângă acestea, mai există două versiuni exotice, provenind din specii nedomesticite: gâsca egipteană şi gâsca canadiană.

Rasele grele sunt:
a) Africana;
b) Embden;
c) Toulouse.

Rase medii:
a) American Buff;
b) Pilgrim;
c) Pomeranian;
d) Sebastopol.

Rase uşoare:
a) Chineză;
b) Roman Tufted.

Capitolul 6. Cum să-ţi faci cârdul de gâştele

Cel mai ieftin este să porneşti din ou, dar şi cel mai riscant. Ouăle se pot deteriora şi nu se ştie câte din ele sunt fertile.

Metoda cea mai comună sunt bobocii de o zi. În mod normal, dacă se cumpără nesexaţi masculii şi femelele sunt la paritate.

Capitolul 7. Incubaţia

Primele 8-10 ouă făcute de o gâscă nu trebuie puse la incubat, rareori dau rezultate. Adesea, ouăle făcute în a doua parte a sezonului dau rezultate mai bune la incubaţie.

Durata de incubaţie este 29-31 zile. Variaţiile merg de la 28 la 33 zile.

Fertilitatea este de 75-95% la rasele medii. Fertilitatea este cea mai bună în sistemul gospodăresc, unde gâştele sunt crescute în număr redus. Prezenţa apei ameliorează de asemenea fertilitatea. Incubaţia artificială scade eclozabilitatea spre 50%.

Raţele, găinile şi curcile pot cloci ouă de gâscă, însă un număr foarte redus. Multe găini nu pot întoarce ouăle de gâscă, de aceea este o idee bună să le întoarcem noi de două ori pe zi.

Capitolul 8. Creşterea bobocilor

Cresc foarte rapid, sunt duioşi şi dacă sunt trataţi cu afecţiune devin foarte apropiaţi de oameni. Alături de bobocii de raţă, sunt considerate păsările cele mai uşor de crescut din ou la maturitate.

Trebuie ţinuţi la căldură şi uscaţi. Dacă se udă şi e frig, răcesc şi mor imediat. Până când nu le cresc penele (5-8 săptămâni) trebuie ţinuţi la adăpost de ploaie.

Mâncarea trebuie să fie proaspătă, să conţină masă verde tocată, dar şi proteină. Mâncarea mucegăită cauzează îmbolnăviri.

Apa trebuie să fie proaspătă şi la discreţie.

Spaţiul trebuie să fie adevat. Supraaglomerarea duce la îmbolnăviri şi canibalism.

Bobocii trebuie să fie feriţi de predatori.

Capitolul 9. Îngrijirea gâştelor adulte

Dacă sunt ţinute în cârduri mici şi lăsate să umble în jurul gospodăriei, au nevoie de mai puţină atenţie decât orice pasăre domestică, cu excepţia bibilicii.

Dacă vremea rea şi bolile nu prea le răpun, sunt expuse vulpilor, câinilor vagabonzi şi păsărilor de pradă. Dieta trebuie să fie echilibrată. Multe medicamente folosite în hrana găinilor şi a curcilor reduc fertilitatea gâştelor.

Nu e nevoie de apă pentru îmbăiere, dar cu certitudine este nevoie de apă proaspătă de băut, în care gâştele să-şi poată băga capul. Contenţionarea de picioare poate duce la ruperea acestora.

În multe situaţii, o livadă este un loc excelent pentru păscutul gâştelor. Mai pot fi folosite şi pentru întreţinerea peluzei.

Gânsacii par să fie cei mai fertili în anii 2 şi 3, cu o scădere de 20% în anul 4.

Capitolul 10. Dimorfismul sexual

Dimorfismul sexual este mai redus la gâşte decât la raţe şi găini. Uneori este dificil de făcut diferenţa dintre mascul şi femelă pentru începători.

Cea mai sigură metodă de a afla dacă avem de-a face cu o gâscă sau cu un gâscan este examinarea cloacăi. La boboci se poate face începând din a treia zi de viaţă.

Pilgrim este singura rasă care poate fi sexată după culoare. În general, gânsacii sunt mai dezvoltaţi, duc capul şi umerii mai sus mai sus şi au abdomenul mai puţin proeminent decât gâştele. La rasele Africană şi Chinezească, umflătura de deasupra ciocului este mai pregnantă la masculi.

Capitolul 11. Probleme de sănătate şi fizice

Cauzele îmbolnăvirii acestor păsări sunt:
a) dietă deficitară;
b) apă stătută;
c) aşternut mucegăit;
d) hrană cu medicamente;
e) supraaglomerare;
f) lipsă de igienă.

Capitolul 12. Abatorizarea

Curăţenia este esenţială în această activitate neplăcută dar necesară.

Cel mai mult timp durează jumulitul păsării. Pentru a micşora timpul alocat acestei operaţiuni, gâştele nu trebuie sacrificate înainte de creşterea completă a penelor (9-12 săptămâni).

Cea mai simplă metodă de sacrificare este cea cu toporul bine ascuţit.

Jumulitul este foarte greoi pe uscat. Cel mai bine este ca în prealabil gâsca să fie înmuiată în apă caldă. Puful se poate usca ulterior.

O metodă foarte facilă (nu fără dezavantaje) este jupuirea gâştelor. Se câştigă timp, dar se pierde din aroma cărnii.
Citeşte mai mult!

Pippa Greenwood, 1001 de idei pentru grădina ta (note de lectură)

[Cartea scrisă de Pippa Greenwood este o colecţie de sfaturi şi poze. Paragrafele scurte şi abundenţa imaginilor o fac deci uşor de răsfoit. Totuşi, să nu se înţeleagă că ar aluneca în derizoriu sau facil. Tomul se adresează celor care nu sunt şocaţi să cultive morcov la umbra unei tufe abundente de clematite, şi nu văd nimic nepotrivit într-o pergolă invadată de dovlecei. Poate de aceea este abordată îndeosebi ipoteza micii grădini urbane, de până la câteva sute de metri pătraţi, care este concomitent spaţiu de recreere şi loc produs legume şi fructe pentru familie. Pentru aceasta şi pentru sugestiile deosebite în ideea estetizării, găsesc că cele 1001 sunt pentru grădina mea. Şi a voastra, de ce nu?]

Este bine de privit îndelung grădina, de preferinţă pe orice vreme şi în diferite perioade ale anului. Numai aşa ne putem forma o imagine exactă despre tot ce ne poate oferi.

O povaţă veche spune că atunci când intraţi într-o grădină nouă trebuie să aşteptaţi un an înainte de a face ceva. Deci nu vă grăbiţi.

În cazul în care vă doriţi rododendroni şi nu aveţi sol acid, cea mai simplă metodă este amenajarea unui strat înălţat. Invers, dacă vreţi să cultivaţi plante care au nevoie de sol alcalin iar ceea ce se află în grădină e mai degrabă acid, incorporarea de var pe un strat înălţat este soluţia.

Pietrişul şi prundişul incorporate la 30 cm sunt foarte utile pentru solul greu, căruia îi îmbunătăţesc drenajul şi aerisirea.

Straturile de compost se aplică cel mai bine pe pământ umed, toamna târziu sau primăvara devreme.

Dacă lucraţi în sol greu, lutos, o furcă solidă este mai bună pentru îmbunătăţirea drenajului decât o sapă.

Este esenţial ca roata e la roabă să aibă cauciuc pneumatic şi nu plin, pentru că este mai uşor de împins.

Stropitoarele galvanizate, chiar dacă sunt mai scumpe, îşi merită banii. Duza detaşabilă este obligatorie, altfel nu se pot curăţa.

În orice grădină este nevoie de un şopron pentru păstrat uneltele, bulbii şi seminţele înainte de plantare.

Dacă vă deranjează aspectul dalelor noi, aplicaţi peste ele bălegat lichid sau iaurt, pentru a stimula apariţia algelor şi a muşchilor.

Stratul de pietriş dintr-o cărare trebuie să aibă 3 cm grosime.

Un gard poate fi foarte uşor mascat de o plantă căţărătoare care creşte repede: clematita (Clematis montana).

Un şopron neaspectuos se poate acoperi foarte bine cu un caprifoi (Lonicera) şi arată bine tot anul.

Un număr impar de plante este mai natural decât unul par.

Primele zece plante interesante întregul an:
a) Arbustus unedo;
b) Pieris (specii şi cultivari);
c) Laurus nobilis;
d) Buxus;
e) Euonymus fortunei;
f) Trachycarpus fortunei;
g) Erica şi Calluna;
h) Yucca;
i) Lauri (Ilex);
j) Conifere pitice, ca Pinus mugo.

Primele zece specii de arbori pentru grădinile mici:
a) Acer negundo “Flamingo”;
b) Acer griseum;
c) Acer palmatum;
d) Acer pseudoplatanus “Brilliantissimum”;
e) Cercis siliquastrum;
f) Koelruteria paniculata;
g) Magnolia stellata;
h) Mai multe specii de Prunus;
i) Pyrus salicifolia “Pendula”;
j) Robinia pseudoacacia “Frisia”.

Cele mai bune plante căţărătoare pentru a escalada tufe:
a) Eccremocarpus scaber;
b) Zorea (Ipomoea);
c) Tropaeolum speciosum;
d) Sângele voinicului (Lathyrus);
e) Clematite;
f) Cobaea scandens;
g) Thunbergia alata.

Clematis montana are o creştere nestăvilită, şi se poate dovedi copleşitoare pentru anumite suporturi.

Plante căţărătoare pentru locuri cu umbră:
a) Akebia quinata;
b) Celastrus scandens;
c) Clematis alpina;
d) Clematis macropetala;
e) Humulus lupulus;
f) Hydrangea anomala;
g) Lonicera japonica şi varietăţi;
h) Lonicera periclymenum;
i) Parthenocissus tricuspidata;
j) Schisandra chinensis.

Plante căţărătoare pentru locuri însorite;
a) Actinidia kolomikta;
b) Passiflora caerulea;
c) Solanum crispum;
d) Trachelospernum asiaticum;
e) Vitis “Brant”
f) Wisteria.

Plante căţărătoare cu parfum:
a) Clematis armandii;
b) Clematis “Elizabeth”;
c) Lonicera japonica;
d) Lonicera periclymenum;
e) Trandafirii;
f) Trachelospernum asiaticum;
g) Wisteria.
Citeşte mai mult!

Eugen Teodorescu-Soare, Pedologie

Eugen Teodorescu-Soare, Pedologie. Material de studiu ID, USAMV Iaşi, 2006

[Deşi cred că acest curs de Pedologie are toate carenţele sistemului de predare academic din România (stil rigid de expunere, exces terminologic, lipsa unui glosar şi a altor materiale ajutătoare etc.), există în el destule informaţii care merită să fie parcurse.

Criteriul de alegere a fost mai degrabă unul personal - am ales informaţiile pe care le-am considerat suficient de importante şi de uşor de înţeles pentru a fi cu adevărat utile grădinarului amator. Fireşte, am exclus a priori recomandările autorului pentru aplicarea fertilizatorilor şi îngrăşămintelor chimice - în viziunea domniei sale, chiar şi cele mai fertile soluri din România trebuie tratate industrial.

Notele de mai jos nu rezumă întreg cursul, ci se rezumă la capitolele dedicate caracteristicilor şi proceselor fizice, chimice şi biologice din sol. Nu am acoperit lista claselor, tipurilor, subtipurilor şi variaţiilor de sol, prea stufoasă pentru a face obiectul unor note de lectură. - SM]


Compoziţia chimică a litosferei până la adâncimea de 18 km este, după A.F. Fersman, de 49,13% oxigen, 26,00 % siliciu, 7,45 % aluminiu, 4,20% fier, 3,25 % calciu etc.

Din studiile de analiză chimică a scoarţei terestre, se observă că un număr de 10 elemente (O, Si, Al, Fe, Ca, Na, K, Mg, N, P) formează circa 99% din scoarţă, iar celelalte 5 elemente chimice (S, Mn, Ti, C, Cl) doar 1%.

În structura litosferei, ponderea cea mai mare (75%) o deţin rocile sedimentare. În condiţiile României, rocile sedimentare deţin o pondere şi mai mare, de 85%. Rocile sedimentare depozite de materiale cristaline sau amorfe, rezultate în urma proceselor de dezagregare a rocilor preexistente (vulcanice, metamorfice sau sedimentare preexistente), sub acţiunea factorilor de pedogeneză.

Rădăcinile plantelor, în urma procesului de schimb de ioni, exudează în sol diferiţi compuşi organici şi minerali, sub formă de baze, săruri, acizi, hormoni, enzime, care au rol important în alterarea chimică şi biologică.

Vegetaţia ierboasă este mai bogată în cenuşă şi deci în elemente minerale (5-10%), faţă de cea lemnoasă de foioase (3 – 8%).

Vegetaţia ierboasă este mai bogată în proteine (10-20%) faţă de cea lemnoasă (0,5 – 10%) şi, de aceea, se descompune mai rapid şi mai uşor.

Vegetaţia ierboasă redă solului cantităţi mai mari de resturi organice, acestea fiind de calitate superioară în comparaţie cu componenta lemnoasă.

Prin descompunere, cam 2/3 din resturile organice se mineralizează. O mare parte din compuşii finali şi intermediari sunt utilizaţi în nutriţia plantelor. Circa 1/3 din produşii intermediari iau parte la procesul de humificare.

În primele stadii ale descompunerii, mineralizarea este foarte intensă (în condiţii aerobe, în intervalul 2 săptămâni – 3 luni de la declanşarea descompunerilor). Cele mai uşor descompuse sunt substanţele organice: glucide, protide şi lipide, iar cel mai greu sunt: ligninele, tananţii, cerurile.

În aceleaşi condiţii de climă, pe soluri argiloase se acumulează mai mult humus, iar pe cele nisipoase, mineralizarea este mai rapidă şi aproape completă (A. Dorneanu şi colab., 1984)

Humificarea reprezintă un proces biochimic de transformare şi descompunere treptată şi lentă a resturilor organice (vegetale şi animale) din sol şi de la suprafaţa solului, care se încheie cu formarea unor substanţe organice noi, de resinteză, denumite cu termenul generic de „humus”.

Duchanfour Ph. (1965), definea humusul, astfel: “o substanţă intermediară între lumea vie şi lumea minerală, care este un complex organic coloidal acid, poros, fin dispers (brun, brun negricios sau negru), amorf, gelatinos, care îşi măreşte volumul în prezenţa apei (reţine o cantitate de apă egală cu de 15 ori greutatea lui), care însă nu este plastică şi nici adeziv”.

Humusul, este rezultatul unui proces care se desfăşoară în 2 faze antagoniste: o primă fază de mineralizare şi o a 2-a fază, de humificare. Cele 2 faze se desfăşoară simultan, între ele, de obicei, existînd un echilibru.

Mineralizarea reprezintă descompunerea şi simplificarea, cu ajutorul microorganismelor, a constituenţilor resturilor organice proaspete.

Humificarea reprezintă un complex de procese de resinteză organică, în urma cărora rezultă
materia organică specifică solului, denumită humus şi care se caracterizează printr-un conţinut ridicat de azot (care a rezultat în urma descompunerii unor substanţe organice sărace în azot).

Procesul de humificare este puţin cunoscut. Majoritatea cercetătorilor consideră că humusul are o origine biogenă, fiind corelat cu procesul de lignoliză. Humificarea evoluează lent (substanţele humice au vîrste între 20 – 50 ani), timp în care substanţele humice sunt reciclate continuu (mineralizate) şi resintetizate.

Alcătuirea substanţelor humice
Totalitatea acizilor organici care sunt specifici solului şi care intră în alcătuirea humusului, poartă numele de acizi humici.

Acizii humici reprezintă substanţe organice specifice humusului. Ei sunt compuşi macromoleculari, care conţin un număr mare de nuclee aromatice îmbogăţite în carbon şi azot.

În alcătuirea lor complexă intră toate elementele chimice, prezente în substanţele organice vegetale şi animale, pe seama cărora se formează humusul:

C, H, O, N, Si, Al, Fe, Ca, Mg, K, Na, S, P etc. O pondere mare o au: C, H, O, N, care oscilează între limitele : C: 40 – 68%; H: 3 – 6%; O: 31 – 48 % şi N: 2– 8 %.

Merită subliniat faptul că azotul, important nutrient pentru plante, este prezent în structura substanţelor humice.

În general, resturile organice în totalitatea lor, sunt bogate în carbon şi mai sărace în azot. De aceea, în cazul materiei organice proaspete, raportul C/N are valori ridicate, cuprinse în medie între 60 – 90 (C/N = 90 la paie, 50 la litiera de foioase). Pe parcursul humificării, raportul C/N prezintă valori tot mai scăzute faţă de materialul organic proaspăt (valorile extreme ale raportului C/N sunt 7 respectiv 35 –40).

În condiţii normale, raportul dintre carbon şi azot din humus este relativ constant. Astfel, în condiţii de climă relativ caldă şi puţin umedă din zona de stepă şi silvostepă, raportul C/N are valori scăzute, cuprinse între 10– 15, deoarece vegetaţia ierboasă este bogată în azot şi substanţe proteice. În condiţii de pH alcalin, neutru – slab acid, humificarea cuprinde aproape întreaga cantitate de resturi organice, formîndu-se un humus mult cantitativ şi de bună calitate, în care domină acizii huminici. În zone cu climă mai umedă şi mai răcoroasă, unde predomină vegetaţia lemnoasă, săracă în proteine şi în azot şi în condiţii de reacţie acidă, humificarea este mai lentă, mai slabă şi mai puţin profundă (predomină resturi organice slab humificate sau în curs de humificare), rezultînd acizi fulvici şi un humus de calitate slabă şi
în cantitate mică.

Raportul Carbon-Azot ne dă informaţii asupra conţinutului de azot din humus şi din sol (cu cît raportul C/N este mai mic, cu atît bogăşia în azot a solului este mai mare). La un raport C/N mai mare de 25, mineralizarea este lentă, evidenţiindu-se o cantitate mică de azot
mineral.

Raportul C/N este mai mic şi mai puţin variabil în condiţiile climatului arid, care favorizează o descompunere rapidă a resturilor organice şi mai ridicat în condiţii climatice ce favorizează acumularea materiei organice din sol.

După Chiriţă, 1955, valorile C/N pentru diferite soluri din România sunt: în cazul cernoziomurilor 12,5 – 13,5, în cazul cernoziomurilor cambice 14 – 15, în cazul preluvosolului 12,5 – 14, în cazul luvosolurilor 10 – 15,5 şi în cazul spodosolurilor 13 – 15,5.

Valoarea raportului C/N pentru acelaşi sol, are valori diferite în funcşie de latitudine şi deci de condiţiile climatice. Astfel, cernoziomurile din zona agricolă din sud (Bărăgan), au un raport C/N cuprins între 9,5 – 11,0. Cernoziomurile din nordul ţării (din Cîmpia Moldovei), valoarea C/N este de 8,5 – 10,0. Luvosolurile din sudul ţării au valoarea C/N 9,0 – 10,5, iar pentru cele din nordul ţării, valorile raportului C/N, oscilează între 7,5 – 9,0.

În general, resturile organice vegetale au un raport C/N cuprins între 50 – 100. Pe parcursul humificării valorile acestui raport scad foarte mult (aproximativ cu 60 – 70 %). Atît plantele cît şi microorganismele au nevoie de surse de hrană cu azot. Se consideră că atunci cînd valoarea raportului C/N se apropie de 10, procesul de descompunere a resturilor organice s-a încheiat.

Raportul acizi huminici/acizi fulvici

Acizii huminici asigură solului o fertilitate potenţială mai ridicată faţă de
acizii fulvici. Cu cît solul este mai bogat în acizi huminici, cu atît acesta va avea
însuşiri fizice şi chimice mai bune.

Acizii huminici se formează din descompunerea resturilor vegetale ierboase sub acţiunea
bacteriilor aerobe. Au o culoare neagră, pînă la brun închis. Sunt bogaţi în azot şi
substanţe proteice şi s-au format şi se formează în climat temperat mai cald şi mai
uscat din stepa semiaridă şi semiumedă şi în silvostepă, în condiţii de rocă bogată
în calciu şi în prezenţa unei reacţii neutre – slab alcaline şi slab-acide.

Compoziţia elementelor diferă în diferite tipuri de sol, probabil din cauza conţinutului variabil de acizi fulvici şi anume:
- acizii huminici din cernoziom C – 58,4 %; H – 3,3 %; O – 34,7 %;
- acizii huminici din luvisol albic C – 52,4 %; H – 4,8 %; = - 39,1 %.

Acizii fulvici sunt specifici pentru materia organică de natură lemnoasă, care are un conţinut redus de azot şi substanţe proteice şi elemente bazice. Se formează predominant în zona forestieră cu umiditate mai mare (precipitaţii peste 600 mm anual), prin descompunerea resturilor vegetale rezultate în mare parte de la vegetaţia forestieră, sub acţiunea mai activă a ciupercilor şi mai slabă a actinomicetelor şi bacteriilor (comparativ cu zonele de stepă şi silvostepă). În 1919, Oden a denumit acizii fulvici, ca fiind substanţele extrase cu apă din turbă. Reprezintă masa principală în solurile acide: spodosoluri, luvosoluri.

Acizii fulvici sunt substanţe humice acide, de culoare gălbuie, cu masă moleculară mai mică (între 2000 – 9000) şi cu grad de polimerizare mai redus. Ei reprezintă un stadiu iniţial în procesul de humificare.

Predomină în solurile acide şi puternic acide, unde ajung pînă la un procent de 70 % din conţinutul total de humus. În solurile slab acide şi neutre, procentul acizilor fulvici coboară pînă la 10 – 20 %.

Cantitatea de azot din acizii fulvici este de 20 – 49 % din totalul azotului solului. Au o capacitate de schimb cationic (mai mică faţă de acizii huminici).

Se deosebesc 2 categorii mari de humus cu 5 tipuri principale: mull, moder şi mor (pentru condiţii predominant aerobe) anmor (pentru condiţii de anaerobioză temporară) şi turbă (pentru condiţii de anaerobioză permanentă).

Humus mull – este specific pentru medii bine aerate şi bine drenate. Este
rezultatul unor procese de humificare foarte înaintate, sau de humificare completă a resturilor organice. Humusul este intim amestecat cu partea minerală a solului. În geneza mullului, un rol important îl au microorganismele (bacteriile mai ales) şi forma edafică (viermii de pămînt foarte numeroşi care realizează fragmentarea, mărunţirea, ingerarea şi digerarea parţială a resturilor organice prehumificabile).

Materia organică iniţială ierboasă, a suferit modificări complexe care au favorizat acţiunea de degradare şi transformare finală de către bacterii (mai ales), actinomicete şi fungi.

Este slab acid şi de culoare brun închis sau negru, fără resturi de fragmente de ţesuturi organice vegetale vizibile la microscop. Se formează în condiţii de climă favorabilă pentru o activitate biologică intensă, în soluri bogate în substanţe nutritive, fiind caracteristic solurilor fertile, celor de sub păşuni şi păduri de foioase.

Sunt 2 tipuri de humus mull: mull calcic şi mull forestier.

Mullul calcic este saturat cu baze şi s-a format într-un mediu foarte activ
biologic (climat temperat, roci calcaroase, climat subarid sub o vegetaţie de stepă). Este specific pentru cernisoluri şi alte soluri de cîmpie (faeoziomuri, kastanoziomuri), soluri formate pe roci bogate în calciu, sub acţiunea bacteriilor şi actinomicetelor (mai ales). Este cel mai bun tip de humus, din cauza procentului ridicat de acizi huminici legaţi strîns de coloizii minerali. Are culoare brun închis, reacţie neutră spre slab alcalină şi raport C/N scăzut (în jur de 10) şi se formează în zonele de stepă.

Mull forestier este specific pentru soluri formate sub vegetaţia forestieră
de foioase, sub acţiunea ciupercilor. Apare şi în soluri agricole rezultate în urma defrişărilor. Rocile sunt sărace în calciu.

Din punct de vedere morfologic, se aseamănă cu mullul calcic, însă din punct de vedere genetic, s-a format sub acţiunea ciupercilor, avînd un pH acid în jur de 5 (5,5 – 6,5), un raport C/N între 10 – 20 şi V = 50 – 60 %. Au o culoare mai deschisă fiind alcătuit predominant din acizi fulvici (mai slab, spre moderat polimerizaţi).

Humus Moder este un tip de humus intermediar între mull forestier şi
mor. Este alcătuit din materia organică mai slab humificată şi parţial legată de partea minerală. Se formează în soluri de pădure din regiuni înalte, sub acţiunea ciupercilor acidofile, care nu permit humificarea completă a resturilor organice într-un an de zile. Are o activitatea biologică redusă, precum şi o microfloră săracă.

Humus mor (brut) este specific pentru soluri cu activitate biologică
slabă, rezultînd printr-o mineralizare lentă şi foarte lentă. Este specific pentru solurile pădurilor de conifere (sau pajişti alpine), cu o activitate biologică slabă sub acţiunea ciupercilor acidofile din zona montană. Se acumulează straturi groase de litieră. Este alcătuit din resturi organice slab humificate şi puţin mărunşite, fiind un humus slab polimerizat, dominat de acizi fulvici. Este specific solurilor puţin active şi sărace în nutrienţi, rezultat prin degradarea fermentativă a litierei. Gradul de saturaţie cu baze este scăzut, raportat C/N este cuprins între 25 – 40, cu reacţie puternic acidă (pe roci acide).

Principalele însuşiri ale substanţelor humice

Capacitatea ridicată de absorbţie şi schimb de cationi. Prin schimb
cationic şi complexarea unor metale, humusul are rol important în
dinamica şi asimilarea nutrienţilor;

- capacitate de dispersie în mediu acid sau alcalin şi coagulare sub influenţa cationilor bazici;

- sunt compuşi macromoleculari care au proprietăşi specifice coloizilor şi care influenţează principalele însuşiri fizico-chimice ale solului;

- au capacitate mare de reacţie cu substanţe minerale şi organice, rezultînd compuşi organici şi organo-minerali ce alcătuiesc complexul absorbtiv al solului;

- prin compoziţia lor, substanţele humice reprezintă rezerva principală de nutrienţi care sunt eliberaţi treptat prin descompunere (după Eliade şi colab., 1983, raportul C/N/P/S din humus, este circa 100/10/1/1);

- reprezentînd masa organică, substanţele humice sunt principalul izvor şi stimulent pentru activitatea biologică din sol;

- din cauza activităţii chimice complexe, unele substanţe humice, în măsura în care sunt absorbite de plante, influenţează, mai mult sau mai puţin, procesele metabolice: sunt stimulate reacţiile de oxido-reducere, sinteza glucidelor, este modificată permeabilitatea citoplasmei,
precum şi alte însuşiri fiziologice, precum şi stimularea creşterii;

- sub acţiunea luminii solare, în moleculele de substanţe humice, apar concentraţii ridicate de radicali liberi (Schnitzer, 1977) ce se comportă ca fotosintetizatori pentru substanţele adsorbite sau legate.

În zone calde, deşi este un raport abundent de resturi organice, din cauza vitezei ridicate de descompunere, rezultă puţin humus (în climat ecuatorial se acumulează adesea humus mai puţin faţă de subzona pădurilor din zona temperată).

Humusul nu se acumulează decît atunci cînd factorii puternic limitativi, împiedică acţiunea de descompunere a microorganismelor. Un astfel de factor este oxigenul. Tocmai de aceea, în locuri joase, inundabile, slab drenate, cu tot climatul ectuatorial, materia organică începe să se acumuleze, întrucît se descompune foarte lent, rezultînd soluri organice.

Rolul şi importanţa humusului în natură

Humusul are efecte benefice (substrat organic complex)asupra vieţii din sol şi asupra însuşirilor solului. Prin activitatea microorganismelor, se degajă CO2 cu rol activ în intensificarea proceselor de alterare a materiei organice şi minerale din sol.

- are un rol important în formarea structurii glomerulare şi grăunţoase, prin cimentarea particulelor de sol;

- indirect, joacă rol important în îmbunătăşirea porozităşii solului şi consistenţei, a permeabilităţii pentru aer şi apă. Humusul asigură reţinerea şi conservarea apei accesibile pentru plante;

- influenţează pozitiv creşterea capacităţii de reţinere a apei în forme
accesibile plantelor;

- alături de argilă, ajută la împiedicarea levigării nutrienţilor şi
acşionează drept rezervor de nutrienţi, pe care îi stochează şi îi
eliberează la nevoie;

- prin culoarea închisă, determină absorbşia radiaşiilor solare calorice,
mărind gradul de încălzire a solului;

- capacitatea de reţinere şi schimb de ioni;

- modificarea permeabilităşii membranei celulelor vegetale;

- participarea directă în metabolismul plantelor prin stimularea activităţii unor enzime, precum şi utilizarea directă de către plante, a compuşilor care rezultă din descompunerea substanţelor humice.

Comparativ cu resturile organice, substanţele humice sunt mai rezistente la atacul microorganismelor şi ca urmare, elementele nutritive din humus, se eliberează în mod treptat. Astfel, % de humus din sol nu numai că nu se micşorează, ci de cele mai multe ori creşte.

Acizii humici, care sunt componenţi principali ai humusului, au însuşiri coloidale de reţinere şi schimb cationic (humusul împreună cu argila formează complexul argilo-humic al solului). Prin reţinere şi schimb de cationi, se pun în libertate în soluţia solului, principalele elemente nutritive: Ca, Mg, P, K, pentru a fi la dispoziţia plantelor.

Profilul de sol

Profilul de sol, denumit şi profil pedogenetic, este constituit dintr-o succesiune de orizonturi pedogenetice desfăşurate pe adâncime, de la suprafaţa terenului şi până la roca de solificare sau materialul parental nealterat, sau până la adâncimea la care se găseşte apa freatică într-o secţiune verticală.

Profilul de sol reprezintă cel mai important criteriu în stabilirea originii si evoluţiei solului.

Procesele de formare a solului

Procesul de formare a solului prin bioacumulare

Procesul de bioacumulare constituie fundamentul solificării şi determină acumularea de substanţe organice (humus) în orizontul de la suprafaţa profilului de sol. Organismele vegetale şi animale, intervin în transformarea materialul organic vegetal rămas la suprafaţa şi/sau în orizontul de la suprafaţa profilului de sol, astfel încît materialul vegetal aflat în diferite stadii de transformare, este legat treptat de partea minerală a solului, determinînd humificarea, pe fondul diferenţierii unui orizont humifer de bioacumulare, de tip A.

Condiţiile de mediu şi cele de substrat litologic, influenţează major asupra procesului de bioacumulare, astfel încît în zona de stepă, pe materiale parentale bogate în elemente bazice, are loc o acumulare humico-calcică, cu formarea de substanţe humice stabile (de culoare închisă) şi saturate în special în ioni de calciu, în timp ce în zona de pădure, caracterizată prin precipitaţii abundente, prin lipsa elementelor bazice la nivelul materialului parental şi prezenţa unei vegetaţii mixte cu caracter acidofil, are loc o levigare a substanţelor minerale şi organice,
determinînd o bioacumulare acidă.

Procesul de argilizare
Argilizarea este un proces complex de alterare a silicaţilor primari din sol, care are ca efect apariţia materialelor argiloase. Prin argilizare se formează un orizont specific.

Procese de gleizare şi stagnogleizare
Cele două procese se desfăşoară în condiţiile unui exces accentuat şi prelungit de apă freatică sau de apă provenită din precipitaţii, stagnantă pe profil la nivelul unui orizont slab permeabil, sau practic impermeabil (Bt).

Condiţiile de anaerobioză sau alternanţa condiţiilor de anaerobioză cu cele
aerobe, favorizate de excesul permanent sau temporar de apă freatică sau pluvială,
determină manifestarea pe profil a proceselor de reducere şi a celor de oxidare, cu
reducerea compuşilor de fier şi mangan, pe fondul unei mobilizări şi concentrări
accentuate pe feăele sau în interiorul elementelor structurale, la nivelul porilor, în
lungul fisurilor şi a canalelor de rădăcini.

Procese de eluviere şi iluviere
Acţiunea acestor procese determină o diferenşiere pe verticală a profilului de sol.

Eluvierea şi iluvierea sunt procese generale, cu acţiune interdependentă, determinate în special de transportul în soluţie sau în suspensie a unor constituenţi ai solului, prin intermediul apei (curentulul descendent şi ascendent). Cele două procese se desfăşoară cu intensitate variabilă, determinată de condiţiille de solificare (în special de condiţiile climatice). Deplasarea pe profil a unor constituenţi, poate fi determinată şi de activitatea organismelor şi
microorganismelor, de alternanţa fenomenelor de îngheţ-dezgheţ şi contracţie-gonflare,
etc.

Procesul de criptopodzolire este determinat de translocarea slabă de materie organică şi sescvioxizi de aluminiu şi de acumularea materialului amorf humic şi aluminic şi mai puţin material amorf feric, cu formarea unui orizont Bcp, întîlnit la criptopodzoluri şi la subtipurile criptospodice ale altor tipuri de sol. Acest proces este evidenţiat numai prin analize chimice.

Procesul de andosolizare
Este determinat de acţiunea coraborată a proceselor de dezagregare şi alterare asupra rocilor vulcanice, cu acumularea materialului amorf în profilul solului.

Procesul de salinizare
Procesul de salinizare determină o acumulare la nivelul unor orizonturi din cadrul profilului de sol a sărurilor uşor solubile (NaCl ; Na2SO4; Na2CO3; MgCl2; MgSO4).

Procesul de sodizare (alcalizare)

Procesul de sodizare, sau alcalizare este cunoscut ca un proces tipic de formare a soloneţurilor, proces prin care sodiul este adsorbit în complexul argilohumic al solurilor, pe fondul unor valori pH mai mari de 8,4 şi al prezenţei Na2CO3, NaHCO3.

Procesele vermice sunt caracteristice solurilor din zona de stepă şi silvostepă. Aceste procese se desfăşoară pe fondul unei activităţi intense a faunei. Sub influenţa acţiunii diverselor organisme din sol ( insecte, rîme, cîrtiţe, şoareci, popîndăi, hîrciogi), o mare parte din masa solului este ingerată. O altă parte este deplasată dintr-un orizont în altul, determinând atenuarea coprogenă a limitelor dintre orizonturi. Astfel, pentru zona de stepă, pe suprafaţa de 1 ha, s-au numărat circa 3000 de vizuini de popîndăi şi circa 40000 de galerii de şoareci.

Procesele vertice
Sunt caracteristice solurilor cu un conţinut mai mare de 30% argilă, predominant gonflantă, cît şi solurilor din zone climatice, unde în decursul anului, perioadele umede alternează cu perioade secetoase. În perioadele secetoase, în lipsa apei, materialul de sol suferă contracţii puternice şi apar crăpături largi care fragmentează masa solului. În perioadele umede, cu exces de apă, materialul de sol desprins şi depus la baza crăpăturilor îşi măreşte volumul, elementele structurale sunt presate, răsturnate sau întoarse şi alunecă unele peste altele, schimbându-şi pozişia şi determinînd formarea la suprafaţa solului, a unui microrelief de coşcove sau de gilgăi, cu numeroase microdenivelări.

Reacţia solului

Reacţia solului este o însuşire chimică importantă şi este determinată de raportul dintre concentraţia ionilor de H+ (sub formă de hidroniu H3O+) şi ionii de OH- din soluţia solului.
Însuşirea solului de a disocia ioni de hidrogen (H+), sau hidroxil (OH-), la contactul cu apa, este numită reacţia solului. Această însuşire importantă pentru chimismul solului este hotărîtoare pentru geneza şi evoluţia solului.

Reacţia solului are un important rol în dinamismul proceselor de alterare a părţii minerale a solului, precum şi în mineralizarea materiei organice, în mobilitatea elementelor chimice din sol şi în dinamica absorbţiei elementelor nutritive de către plantă. Viaţa microorganismelor solului, precum şi procesele vitale din celula vegetală a plantelor, sunt condiţionate puternic de cantitatea de ioni H+ din soluţia solului.

Prezenţa în soluţia solului a bicarbonaţilor şi carbonaţilor, a CO2, a humusului acid, a microorganismelor, a secreţiilor rădăcinilor, determină îmbogăţirea acesteia, în diferite concentraţii a ionilor de H+ şi OH-.

Noţiunea de pH

Atunci cînd într-o soluţie, într-un anumit volum, se află acelaşi număr de ioni H+ şi ioni OH- , se spune că reacţia acelei soluşii este neutră. Cînd ionii H+ sunt într-un număr mai mare decît ionii OH-, reacţia este acidă. Cînd ionii OH sunt într-un mai mare faţă de ionii H+, reacţia este alcalină.

Apa pură, fără CO2 are în stare disociată un număr egal de ioni H+ şi ioni OH- şi de aceea are o reacţie neutră. Conşine la un litru, acelaşi număr de ioni de H+ şi OH- , adică acelaşi număr de ioni-gram de H+ şi OH-.

În cazul solurilor din România, valorile pH sunt cuprinse între 3,5 şi 9,5. Solurile cu reacţie acidă (cu pH-ul sub 6,0), precum şi cele cu reacţie alcalină (cu pH-ul peste 8), trebuie ameliorate cu ajutorul amendamentelor calcaroase pe soluri acide şi cu ghips şi fosfogips pe soluri alcaline.

Pe lîngă plantele de cultură care au reacţii deosebite faţă de reacţia solului, menţionăm că şi microorganismele din sol au de asemenea, diferite cerinţe faţă de pH. De exemplu, bacteriile preferă o reacţie în jur de neutru şi slab acid (pH – 6,8), pe cînd ciupercile preferă o reacţie acidă (pH 4-5).

Asimilarea nutrienţilor de către plante şi microorganisme este influenţată de reacţia solului. Oligoelementele sunt asimilate mai uşor în mediu acid şi mai greu şi mediu alcalin.

Elementele Ca şi Mg sunt mai uşor asimilate în cazul reacţiei neutru – slab alcaline (pH-ul 7– 8,5). Azotul este uşor asimilat în condiţii de reacţie slab acidă (pH-ul 6,0 – 6,8).

Solurile prea acide şi prea alcaline au însuşiri fizice nefavorabile: structură degradată, porozitate mică, regim aerohidric deficitar.

Prezintă însuşiri chimice şi biologice nefavorabile mai ales solurile alcaline, în care este prezentă soda Na2CO3, care arde rădăcinile plantelor şi duce la blocarea unor microelemente (Bo, Zn, Cu, Mo).

Textura solului defineşte mărimea particulelor de sol în timp ce structura acestuia face referiri la modul în care aceste fracţiuni sunt dispuse împreună, definind natura sistemului de pori şi canale în sol.

Materia organică acţionează ca un liant între particulele individuale de sol, determinînd formarea unor grupări sau agregate de sol.

Compoziţia aerului din sol

Cu toate că aerul din sol provine în principal din aerul atmosferic,
compozişia lui diferă de a acestuia. Aerul atmosferic are 2 constituenţi principali:
N 78,31% şi 20,87% O2, restul fiind reprezentat de 0,76% Ar (gaz inert), CO2
(0,03 %), H (0,01 %) şi NH3 (urme).

Compoziţia aerului din sol este influenţată atît de intensitatea activităţii biologice cît şi de schimbul de gaze dintre sol şi atmosferă. Aerul din sol prezintă o compoziţie ce diferă de la un sol la altul, iar în cadrul aceluiaşi tip de sol, fluctuaţiile sunt în funcşie de anotimp şi de activitatea biologică. În orizonturile de suprafaţă ale solului, conţinutul în O2 poate oscila între
10- 20%, N între 78,5- 80,0%, iar CO2 între 0,2- 3,5%, la care se adaugă amoniac,
hidrogen sulfurat, metan, vapori de apă.

Procentul de CO2 creşte odată cu adîncimea, în timp ce procentajul de O2 scade. Aerul din solurile cu textură argiloasă, lipsite de structură sau cu structura slab dezvoltată, compacte, prezintă un conţinut mai mare de CO2 decît solurile cu textura mijlocie şi grosieră (lutoasă, luto-nisipoasă, nisipoasă), structurate şi afînate.

Procentul de CO2 este mai ridicat pe un sol cultivat decît pe un sol necultivat. P.S. Kassovici a stabilit că pe un hectar de grîu se degajă în sol, în cursul perioadei de vegetaţie circa 6000 kg CO2.

Volumul de aer al solului

Aerul în sol se găseşte în porii necapilari şi în porii capilari neocupaţi cu apă, astfel încît practic aerul lipseşte dintr-un sol saturat în apă. În cazul unui sol uscat volumul de aer este reprezentat de porozitatea totală.

Sub aspectul diferenţierii texturale, volumul de aer creşte de la un sol argilos spre un sol nisipos. Diferenţierea structurală a solului face ca volumul de aer din sol să fie mai scăzut în cazul unor soluri nestructurate, slab structurate sau cu structură distrusă, decît în cazul unor soluri cu structură bună, bine dezvoltată (grăunăoasă, glomerulară).

Raportul optim aer-apă în sol se realizează cînd porozitatea totală este de peste 50 %, fiind reprezentat în proporţii aproximativ egale de porozitatea capilară (de reţinere a apei) şi de porozitatea necapilară (de aeraşie). Acest raport optim se întîlneşte în solurile cu structură glomerulară stabilă, medie şi bine dezvoltată, cu o textură mijlocie (lutoasă, luto-argiloasă), nediferenţiată pe profil, bine afînate. Extremele, respectiv textura argiloasă, lipsa de structură, compactarea sau textura nisipoasă, structura monogranulară, afînarea excesivă duc, în primul caz, la crearea unor condiţii de exces de apă şi aeraţie slabă, iar în cel de al doilea caz la un deficit de umiditate şi o aeraţie intensă.

Cerinţele plantelor sub aspectul necesităţii optime de aer în sol, sunt diferite: 10 % la varza, 12 % la trifoi roşu, 20 % la lucernă, 26 % la grîu de toamnă, 31 % la porumb.

Condiţii bune de creştere şi dezvoltare a plantelor de cultură, sub aspectul volumului de aer, se realizează atunci cînd acesta reprezintă 15 - 30 % din volumul total al solului.

Capacitatea de absorbţie a razelor solare

Această proprietate termică depinde, în principal, de culoarea solului. Culoarea albă reflectă un procent foarte mare din radiaţia calorică, în timp ce culoarea neagră absoarbe un procent ridicat din radiaţia calorică. Astfel, solurile închise la culoare absorb pînă la 80 % din radiaţia solară, încălzindu-se mult mai repede decît solurile deschise la culoare care absorb circa 30 % din radiaţia solară.

Umiditatea solului sau conţinutul în apă influenţează, de asemenea, capacitatea de absorbţie a radiaţiilor solare. Între cele două noţiuni există o relaţie inversă, respectiv, la o umiditate scăzută capacitatea de absorbţie este mai mare, comparativ cu o umiditate puternică la care capacitatea de absorbţie este mică. Vegetaţia solului, gradul de acoperire a solului cu vegetaţie, influenţează, de asemenea, capacitatea de absorbţie a radiaţiilor solare, aceasta fiind mai scăzută în cazul unui sol acoperit de vegetaţie şi mai mare în cazul solului neacoperit.

Solurile închise la culoare se răcesc mai încet decît cele deschise, solurile acoperite de vegetaţie prezintă o scădere a temperaturii mai mică decît cele neacoperite şi, de asemenea, solurile mai umede prezintă o scădere a temperaturii mai redusă decît solurile uscate.

Culoarea solului

Prezenţa humusului imprimă solului o culoare neagră pînă la roşu-brun; compuşii fierului, în funcţie de gradul de hidratare şi de condiţiile de aerobioză sau anaerobioză, imprimă o culoare roşie, brun-ruginie sau gălbenă-portocalie şi respectiv o culoare albastră, albastru – verde, vineţiu; carbonatul de calciu, sărurile uşor solubile, argila şi silicea coloidală imprimă solului culori deschise, de la alb la cenuşiu.

Prezenţa la suprafaţa profilului a coloidului de humus imprimă în general orizontului de bioacumulare o culoare neagră, evidenţiind astfel o fertilitate naturală ridicată. Fertilitatea solului se micşorează de la solurile negre către cele brune, brune ruginii, roşii, cenuşii, galbene şi albicioase.

Ciupercile

Importanţa ciupecilor pentru activitatea biologică din sol este de necontestat, deoarece numeroase fenomene biologice din sol nu pot fi realizate decît de ciupercile solului (celuloza nu poate să fie degradată de către bacterii decît dacă a fost degradată lignina din jurul acesteia, cu ajutorul ciupercilor).
Citeşte mai mult!

Nicolae Cepoiu, Pomicultura aplicată (note de lectură)

Editura Ştiinţelor Agricole, Bucureşti.

Capitolul I. Cultura pomilor, o îndeletnicire veche şi o afacere profitabilă

Cu mai bine de 5-6 decenii în urmă, în ţara noastră se mai puteau admira încă, cu deplină satisfacţie, întinsele livezi de prun din Ţara Haţegului şi de pe văile Buzăului şi Teleajenului, care cu mulţi ani în urmă duceau faima ţării noastre până hăt-departe, cu prune lojnite, palincă sau ţuică de Văleni. Dar toate aceste peisaje pomicole din zonele colinare şi de la câmpie aveau să dispară pentru totdeauna o dată cu cooperativizarea agriculturii. în urma defrişării livezilor tradiţionale au fost înfiinţate masiv plantaţii de măr, prun, cireş şi vişin, adeseori pe terenuri cu pante abrupte şi secetoase sau pe păşuni sărace şi excesiv de umede. Drept urmare, mii de hectare dc livezi tinere s-au uscat înainte de a începe să producă, iar multe din cele rămase neîngrijite au fost decimate în
scurtă vreme de boli şi dăunători.

Capitolul II. Organele pomilor şi arbuştilor fructiferi

La pomii altoiţi, rădăcina aparţine portaltoiului, iar tulpina altoiului. Când pomii se înmulţesc prin seminţe (nucul, zarzărul, migdalul etc.), butaşi (coacăzul negru) sau drajoni (prunul Gras românesc şi vişinul local), tulpina şi rădăcina aparţin aceluiaşi individ.

La pomii altoiţi pe portaltoi vegetativi, rădăcinile care alcătuiesc structura permanentă sunt mai numeroase şi mai subţiri (cu mici excepţii).

Culoarea rădăcinilor pomilor este violacee (la zărzăr şi coacăzul negru), galben-roşcată (la cireş, vişin şi piersic), gălben-murdară (la corcoduş şi mahaleb), galben-cafenie (la măr), cafeniu-negricioasă (la păr) şi cenuşie brună (la nucul negru).

Pe solurile pietroase, sistemul radicular al pomilor depăşeşte uneori de 3 - 4 ori proiecţia coroanei, iar pe un sol brun lutos, de peste 5 ori.

La baza trunchiului se află coletul pomului, adică punctul de legătură dintre rădăcină şi tulpină. La unele asociaţii soi-portaltoi, coletul este mai îngroşat, fapt ce dovedeşte că între cei doi parteneri există o oarecare nepotrivire. Se cunosc însă şi pomi (Goldcn Dclicious/M9) la carc coletul îngroşat asigură pomilor o viaţă economică prelungită, precocitate în rodire şi o capacitate mare de producţie.

Capitolul III. Recunoaşterea pe teren a speciilor de pomi şi arbuşti fructiferi

Mărul altoit pe portaltoiul generativ (franc) atinge înălţimea de 8-10 m, iar pe portaltoii vegetativi, de vigoare slabă, cel mult 2,5-3 m.

Soiurile de păr altoite pe portaltoi franc realizează o talie mare (habitus), de 10-12 m, iar pe gutui o talie redusă, de numai 2-3 m.

Gutuiul este un pom sau un arbusotid (cu mai multe tulpini) cu talia de 3-5 m.

Soiurile dc prun altoite pe corcoduş formează pomi cu talia marc (6-7 m), iar pe prunul local, pomi cu talia mijlocie (3,5- 4 m).

Soiurile de cais în cultura clasică ating înălţimea de 5-8 m.

Piersicul formează pomi cu înălţimea de 3-5 m. La piersicul dwarf (pitic), talia pomilor este cuprinsă între 0,6 şi 1,5 m.

În livezile clasice, cireşul (netăiat) poate atinge înălţimea de 10-15 m, iar în luminişurile din pădure, cireşul sălbatic poate depăşi uşor 25 m.

Soiurile de vişin sunt arbustoide şi arborescente, formând pomi de talie mică (2-3 m) şi mare (5-6 m).

Soiurile şi populaţiile locale de nuc ating înălţimi impresionante (peste 20 m).

Soiurile de castan comestibil formează pomi viguroşi, înalţi (15-35 m) şi foarte longevivi.

In condiţii favorabile, soiurile de migdal ating o înălţime de 8-10 m şi o longevitate de peste 30 de ani.

Alunul este un arbustoid cu mai multe tulpini, care creşte sub formă de tufa, atingând înălţimea de 3-4 m.

Coacăzul negru este o tufa erectă sau răsfirată, înaltă de 1-1,5 m. Tulpinile care alcătuiesc tufa sunt de vârste (1-5 ani) şi culori diferite. Cele anuale au culoarea cafenie şi se exfoliază în fâşii neregulate, iar cele multianuale sunt colorate în cenuşiu închis.

Coacăzul roşu este o tufă cu tulpini erecte, înaltă de 1-1,5 m.

Agrişul formează tufe dese, înalte de 0,6-1,30 m, alcătuite din tulpini dc vârste diferite, în majoritate arcuite.

Afinul cultivat, cu tufa înaltă, realizează o talie cuprinsă între 0,6-2,5 m.

Zmeurul este un semiarbust, cu tulpini de 1 şi 2 ani, înalt de 1,2-1,6 m.

Soiurile de mur fără ghimpi cultivate în ţara noastră prezintă tulpini lungi (4-8 m) şi groase (10-30 mm) de culoare verde-violacee.
Căpşunul este o plantă perenă, semilemnoasă, care creşte sub formă de tufă mică (20-40 cm).

Capitolul IV. Înmulţirea pomilor şi arbuştilor fructiferi

În pomicultură sunt cunoscute două metode de înmulţire a pomilor şi arbuştilor fructiferi: înmulţirea sexuată şi înmulţirea vegetativă. Se înmulţesc sexual populaţiile locale de nuc şi castan comestibil, iar pe cale vegetativă – toate soiurile şi speciile cultivate.

Dintre formele de înmulţire vegetativă, menţionăm: altoirea, despărţirea tufelor, înmulţirea prin drajoni, marcotajul, butăşirea şi înmulţirea prin stoloni.

Altoirea este o metodă de înmulţire şi de promovare a soiurilor valoroase de pomi, de înnobilare a speciilor pomicole spontane (măr pădureţ, păr pădureţ, mahaleb etc.) şi semicultivate (zarzăr, corcoduş etc.) şi de schimbare a sortimentului de soiuri învechit ale căror fructe nu mai corespund solicitărilor consumatorilor. În pomicultură, altoirea este considerată o tehnică de lucru a chirurgiei vegetale prin care doi parteneri (altoiul şi portaltoiul) vin în contact, se acceptă reciproc şi convieţuiesc multă vreme ca o entitate pomicolă nouă. Pentru cultura clasică se vor prefera portaltoii franc.

Pentru livezile de pomi cu densitate mică se aleg soiuri valoroase, viguroase şi rezistente la boli, care formează coroane ample şi cu schelet puternic pentru a rezista încărcăturii mari de fructe.

Pentru zona dealurilor mijlocii şi înalte, sortimentul va fi alcătuit în principal din soiuri cu maturarea fructelor mijlocie şi târzie, asigurându-se astfel un consum eşalonat de fructe, din toamnă până primăvara târziu. Prin tradiţie, zona dealurilor mijlocii şi a colinelor din ţara noastră va rămâne şi în continuare sursa principală de mere, pere, prune, cireşe, vişine, alune, nuci, coacăze şi agrişe.

Din practica pomicolă se ştie că unele soiuri de păr sunt incompatibile cu gutuiul (ca portaltoi), în timp ce altele de cais şi piersic au o durată de viaţă mai scurtă când sunt altoite pe corcoduş. Longevitatea soiurilor de păr creşte când sunt asociate cu părul franc, a celor de piersic cu migdalul şi a caisului cu unele populaţii locale de prun (Buburuz).

Pentru înmulţirea pomilor în pepinieră se foloseşte altoirea în oculaţie (cu mugure). în perioada iulie-august sc practică altoirea în ochi dormind, iar primăvara, în luna aprilie, altoirea în ochi crescând.

Despărţirea tufelor se practică la speciile: agriş, coacăz şi zmeur şi constă în despărţirea unei tufe mari în altele mai mici. Fiecare plantă rezultată în urma despărţirii trebuie să prezinte tulpină şi rădăcină.

Înmulţirea prin drajoni se foloseşte pentru înmulţirea zmeurului, cătinei, populaţiilor locale de prun şi vişin. Drajonii sunt lăstari formaţi din mugurii de pe rădăcini şi prin individualizarea lor se pot obţine mai multe plante.

Înmulţirea prin marcotaj se aplică la agriş, coacăz, alun, cătină şi gutui. Marcotele sunt tulpini înrădăcinate în timpul legăturii lor cu plantele mamă. Marcotajul poate fi: simplu, prin muşuroire, radiar şi orizontal.

Butaşii sunt porţiuni de tulpină şi rădăcină detaşate de planta mamă care, în condiţii de vegetaţie normală, formează atât rădăcini, cât şi lăstari cu frunze.

Stolonii sunt tulpini târâtoare specifice căpşunului; în contact cu solul, accstea
formează mai multe rozete, care după înrădăcinare şi fortificare pol fi plantate pentru producţie.

Capitolul V. Creşterea, rodirea şi uscarea pomilor

Rodirea pomilor apare mai devreme sau mai târziu, în funcţic dc precocitatea soiului şi vigoarea portaltoiului.

În anii de mare producţie, fructele exercită o influenţă represivă asupra creşterii şi rodirii pomilor. Pomii supraîncărcaţi cu rod reduc ritmul de creştere a sistemului radicular, a tulpinii, lăstarilor, frunzelor şi de formare a mugurilor de rod.

În plantaţiile pomicole, unele specii şi soiuri rodesc în fiecare an, în timp ce altele fructifică o dată la 2-3 ani. Fructificarea bienală sau trienală se întâlneşte mai frecvent la speciile cu fructul mare (măr, păr, gutui) şi mai rar la speciile cu fructul mic (cireş, vişin). Există însă şi specii, precum piersicul, care, indiferent de mărimea recoltei, fructifică în fiecare an. Aceste exemple arată că, în aceleaşi condiţii de cultură, unele specii de pomi au tendinţa naturală să fructifice peri odic, în timp ce altele se comportă normal, formând muguri de rod în fiecare an.

Tăierile dc producţic aplicate diferenţiat asigură un spor dc recoltă de 28 - 42% la pomii tineri şi 34-63% la pomii maturi. În plus, acestea îmbunătăţesc calitatea fructelor şi anulează tendinţa de fructificare bienală a pomilor.

Capitolul VI. Formarea şi evoluţia mugurilor

Din practică se ştie că, în condiţiile unei recolte supraoptimale, aparatul foliar al pomului se diminuează, iar mărimea şi structura frunzei sunt mult deficitare în fotoasimilate. Datorită competiţiei pentru hrană între diferite organe ale pomilor (lăstari, fructe, muguri), cantitatea şi calitatea hranei sunt din ce în ce mai reduse şi mai puţin favorabile formării mugurilor de rod.

Perioada de creştere a fructelor este diferită de la o specie la alta. Astfel, pentru creşterea cireşelor la unele soiuri sunt necesare numai 45 de zile, în timp ce pentru soiurile de măr de iarnă, perioada de creştere a fructelor se prelungeşte până la 150-160 de zile. La măr şi păr, creşterea fructelor este continuu ascendentă până la faza de pârgă, în timp ce la prun, cais, cireş, vişin şi piersic ritmul creşterii este întrerupt în perioada formării sâmburelui.

Capitolul VII. Înfiinţarea plantaţiilor

Pentru obţinerea unor rezultate economice satisfăcătoare, plantaţiile pomicole se înfiinţează pe terenuri plane şi pe pante amenajate (pante 18-20%) şi neamenajate (panta 6-12%), cu expoziţie sudică, sud-vcstică sau sud-estică.

Plantaţiile extensive întreţinute prin înierbarc sunt poziţionate în zonele colinare, unde portaltoii generativi (din seminţe) valorifică mai economic solurile sărace. În grădinile familiale sunt acceptate mai toate tipurile de sol, cu condiţia ca ele să fie ameliorate prin fertilizări organice.

Dacă distanţele de plantare sunt prea mari, coroanele pomilor nu pot intercepta şi folosi eficient întreaga cantitate de lumină directă de la soare. Dacă distanţele sunt prea mici, există riscul ca pomii să se umbrească reciproc şi să se degarnisească într-un timp mai rapid şi pe porţiuni mari din coroană. De cele mai multe ori, însă, ei cresc înalţi în goana după lumină şi fructifică slab.

Distanţele de plantare pentru fiecare specie se stabilesc în funcţie de zona de cultură, vigoarea soiului şi a portaltoiului. De exemplu, la măr, în zona dealurilor mici şi mijlocii, pe sol cu fertilitate medie, portaltoiul M 106 impune o distanţă de plantare de 4 x 3 m.

Pe versanţii cu expoziţie sudică şi panta terenului mai mare de 6%, rândurile de pomi se trasează paralel cu curbele de nivel, de la est spre vest.

În multe zone din ţara noastră există plantaţii de pomi dc vârste diferite care nu au rodit niciodată, deşi au beneficiat dc cclc mai bune condiţii climatice şi agrotehnice. Faptul că mulţi dintre aceşti pomi au înflorit, dar nu au legal fructe, dovedeşte că florile lor s-au polenizat cu polen propriu. Florile de măr, cireş, vişin şi prun, în marea lor majoritate, sunt autosterile şi de aceea pentru legarea fructelor ele au nevoie să se polenizezc cu polen străin (dc la alte soiuri sau specii).

Autosterilitatea este foarte pronunţată la unele soiuri de cireş (Germersdorf), vişin (Crişana) şi migdal (Nonpareille), încât pomii plantaţi singuri, fară polenizatori, nu dau recolte niciodată. Această comportare contradictorie a soiurilor de pomi în timpul înfloritului şi legării fructelor lasă să se înţeleagă că în unele plantaţii nu este nevoie de polenizatori, în schimb în altele se recomandă folosirea a cel puţin 1-2 polenizatori care produc polen viabil şi în cantitate mare.

Pentru reuşita plantaţiilor superintensive trebuie solicitati pomi de vigoare mică (sub formă de vergi), altoiţi pe portaltoi slabi, iar pentru plantaţiile obişnuite (clasice) - pomi viguroşi, altoiţi pe portaltoi franc, obţinuţi din sămânţă.

Plantarea pomilor se face toamna, în perioada 15 octombrie - 20 noiembrie, în tot timpul iernii, când temperatura din sol şi aer este pozitivă, sau uneori primăvara devreme, când terenul s-a zvântat.

La pomii acceptaţi pentru plantare se execută fasonatul şi mocirlitul rădăcinilor. Prin fasonat sc înţelege îndepărtarea (prin tăieri) rădăcinilor rupte şi traumatizate în timpul scosului şi transportului pomilor, a celor uscate, necrozate şi parţial mucegăite şi scurtarea celor sănătoase, în funcţie de grosimea lor şi dimensiunile gropii.

La plantările de primăvară se face o copcă în jurul pomului, se udă puternic şi apoi, după zvântarea solului, se mulceşte cu paie, frunze sau rumeguş.

Capitolul VIII. Formarea coroanelor

Dirijările se bazează pe schimbarea poziţiei naturale a ramurilor în folosul creşterii sau fructificării, iar tăierile - pe eliminarea parţială sau totală a ramurilor anuale sau multianuale, în funcţie de efectele dorite.

Capitolul IX. Cultura speciilor pomicole pomacee

Specificul culturii mărului

În culturile comerciale, un sortiment de soiuri competitiv ar putea fi compus din:
- în grupa soiurilor de vară: Ark 2, Vista Bella, Akane, James Grieve, NJR 68, Close, Aromat de vară, şi Red Melba;
- în grupa soiurilor de toamnă: Prima, Pionier, Frumos de Voineşti, Parmen auriu, Generos şi Ciprian;
- în grupa soiurilor de iarnă: Jonathan, Golden Delicious, Starkrimson, Delicios de Voineşti, Idared, Ionared, Wagener premiat, Granny, Smith, Florina, Frumuseţea Romei, Kalter de Boemia, Red Kidd’s Orange, Frumos de Boskoop, Mutsu etc.

Sub influenţa portaltoiului au loc modificări importante şi în ce priveşte intrarea pomilor pe rod, mărimea şi calitatea recoltei, longevitatea economică a plantaţiilor etc.

Pomii altoiţi pe portaltoi vegetativi (M 9; M 26; MM 106) rodesc mai devreme şi au o durată dc viaţă mai scurtă decât cei altoiţi pe portaltoi franc, care rodesc mai târziu şi sunt mai longevivi.

Specificul culturii părului

Soiurile de păr înfloresc mai devreme decât cele de măr, dar pierderile cauzate de îngheţurile de revenire sunt minime şi nu afectează recolta.

În timpul fecundării, majoritatea soiurilor de păr se comportă ca autosterile, dar există şi soiuri cu tendinţa dc a lega fructe fără fecundare (partenocarpie). Cu toate acestea, pentru obţinerea unei recolte normale, în noile plantaţii se stabilesc polenizatorii, cu polenul fertil, pentru toate soiurile de păr.

Specificul culturii gutuiului

Începând cu anul 1992, când într-o plantaţie de gutui din Brăila a fost descoperită arsura bacteriană, producţia de gutui a devenit nesigură. Atacul violent asupra gutuiului înregistrat în unii ani i-a determinat pe mulţi cultivatori să defrişeze aceste livezi tinere de gutui aflate în plină rodire şi să renunţe la noi plantări. A trebuit să treacă aproape un deceniu şi oamenii să constate că pomii plantaţi izolat au fost mai puţin atacaţi şi chiar s-au refăcut după 2-3 sezoane de vegetaţie. Pe baza acestor observaţii şi constatări, apreciem că în prezent plantările pe suprafeţe mici par deocamdată să fie singura alternativă de a mai produce gutui pentru nevoile gospodăreşti, până la crearea de noi soiuri, rezistente la focul bacterian.

Soiurile de gutui se altoiesc pe portaltoi de gutui înmulţiţi prin butaşi sau marcotaj.

Soiurile dc gutui sunt autocompatibile şi de aceea nu necesită polenizatori (soiuri donatoare de polen).

Capitolul X. Cultura speciilor drupacee

Specificul culturii prunului

Prin plantaţiile masive efectuate în ultima vreme în grădinile populaţiei, prunul revine pc primul loc în rândul speciilor pomicolc cultivate în ţara noastră.

Soiurile de prun din sortiment se altoiesc pe corcoduş şi pe prunul franc.

Durata de viaţă a prunului variază între 25 şi 35 ani. Spre deosebire de măr şi păr, prunul înfloreşte mai devreme, la sfârşitul lunii martie sau începutul lunii aprilie.

Specificul culturii caisului

Caisul (Prunus armeniaca) este specia care s-a adaptat cel mai greu la condiţiile climatice din ţara noastră. în multe zone unde se cultivă, caisul rodeşte slab şi intermitent datorită îngheţurilor târzii de primăvară, carc distrug parţial sau total organele de fructificare (mugurii de rod, florile şi fructele tinere). Pierirea prematură a caisului a devenit, de asemenea, o problemă obsedantă pentru cei mai mulţi cultivatori, care renunţă să mai cultive această specie.

Portaltoii folosiţi mai frecvent în ţara noastră pentru cais sunt: zarzărul, corcoduşul şi prunul franc.

Specificul culturii piersicului

Cu mulţi ani în urmă, piersicul (Prunus persica) creştea liber pe dealurile mijlocii însorite, alături de viţa de vie. Plantaţiile dc piersic erau reduse ca număr şi suprafaţă şi cuprindeau numai soiuri cu pulpă albă, înmulţite prin sâmburi. Piersicul altoit se planta pe spaţii mici, în grădinile familiale, iar pomii se conduceau pe spalier sub formă de evantai.

Piersicul se altoieşte pe piersic, migdal amar şi corcoduş.

Soiurile de piersic sunt autocompatibile (cu mici excepţii) şi de aceea nu sunt necesare alte soiuri polenizatoare la plantare.

Soiurile de piersic au o creştere intensă şi o precocitate în rodire foarte pronunţată. Datorită acestui ritm rapid de creştere, rodire şi degamisire (uscare a ramurilor) durata de viaţă a piersicului nu depăşeşte 12-14 ani.

Piersicul dwarf prezintă pomi de talie mică (0,8-1,4 m), cu coroane dese formate din ramuri scurte normale şi anticipate, frunze mari intens colorate şi flori simple sau involte, de culoare roz sau roşu-frez, care se deschid eşalonat pe o perioadă mai îndelungată, oferind un peisaj coloristic fără egal. Soiurile sunt precoce şi foarte productive, cu o perioadă de vegetaţie prelungită. Fructele sunt acceptabile ca mărime şi de calitate apropiată celor obţinute de la soiurile standard.

Specificul culturii migdalului

Spre deosebire de celelalte specii pomicole, migdalul foloseşte mai eficient solurile pietrose, calcaroase şi nisipoase.

Din endocarpul fructelor se obţine cărbunele activ, necesar colorării coniacurilor şi unor vinuri speciale, din lemnul de migdal se confecţioncază obiecte de artă, iar din turtele rezultate de la extragerea uleiurilor se pregăteşte halvaua.

Soiurile de migdal se altoiesc pe: migdalul franc, piersicul franc, corcoduş, prunul franc şi Saint Julien.

Specificul culturii cireşului

Cireşul (Primus aviurn L.) este o specie mai puţin răspândită la noi în cultură, deşi condiţiile de climă şi sol îi sunt deosebit de favorabile. Restrângerea ariei de cultură a cireşului a fost influenţată de marile probleme care apar la întreţinerea plantaţiilor şi la recoltarea fructelor (datorită înălţimii mari a pomilor), de producţia scăzută şi de gradul ridicat de perisabilitate a cireşelor.

În ţara noastră, soiurile de cireş se altoiesc în proporţie de 80% pe portaltoi generativi şi 20% pe portaltoi vegetativi. Dintre portaltoii generativi se folosesc: cireşul sălbatic, cireşul franc şi mahalebul, iar din cei vegetativi IPC şi CI2.

Specificul culturii vişinului

Cultura vişinului (Primus cerasus L.) este relativ redusă în România. Cea mai mare parte din producţia dc fructe se obţine din grădinile populaţiei, unde vişinul se înmulţeşte uşor prin drajoni şi fructifică de timpuriu.

Capitolul XI. Cultura nuciferelor

Specificul culturii nucului

Pentru o mai bună compatibilitate la altoire şi o longevitate mai mare în plantaţie, soiurile dc nuc se altoicsc pc portaltoi seminceri (franc) obţinuţi din populaţiile locale cu talia pomului mai redusă şi pe portaltoiul Tg. Jiu 1.

Spre deosebire de alte specii (prun, cais, piersic), nucul creşte relativ lent în primii ani de la plantare. Din practică se ştie că nucului îi sunt necesari 1 -2 ani dc adaptare la condiţiile din livadă, timp în care creşterile vegetative sunt mici şi nesemnificative. Ulterior, însă, ritmul creşterilor anuale se intensifică, lăstarii atingând dimensiuni foarte mari (1,2-1,6 m). După 15-20 de ani, nucul poate atinge înălţimea de 20-25 m.

Specificul culturii alunului

Cultura alunului (Corylus avellana L.) în ţară s-a dezvoltat relativ puţin şi fără efecte economice promiţătoare. Unele încercări făcute de Staţiunea Pomicolă Vâlcea s-au lovit de etapa tranziţiei care a frânat extinderea acestei specii în zonele colinare favorabile şi a distrus plantaţiile tinere cu soiuri noi valoroase, testate şi remarcate pentru producţie şi calitatea fructelor.

Alunul se înmulţeşte vegetativ, prin drajoni, marcote, butaşi şi altoire. Pentru grădinile familiale se folosesc cu precădere drajoni înrădăcinaţi, recoltaţi de la plantele aflate în plină producţie, iar pentru microferme, materialul săditor produs in marcoticrc prin metoda marcotaj prin aplecare (în crosă).
Citeşte mai mult!

Jeff Lowenfels şi Wayne Lewis, Colaborează cu microbii! Ghidul grădinarului pentru reţeaua vie a solului (note de lectură)

Titlul original: Teaming with Microbes. A Gardener’s Guide to the Soil Food Web
de Jeff Lowenfels şi Wayne Lewis. Timber Press, 2006

[Deşi este evident că dorinţa autorilor a fost de a scrie o carte de popularizare în domeniul extrem de puţin cunoscut al microbiologiei solului, volumul Teaming with microbes abundă în informaţii care nu pot fi reproduse satisfăcător în nişte simple note de lectură. Parcurgerea integrală a volumului va facilita nu numai dobândirea unor cunoştinţe extrem de utile, dar şi întâlnirea cu un tip de discurs practic inexistent în cărţile de specialitate de la noi – un discurs care, deşi perfect adaptat la capacitatea de înţelegere a cititorului mediu, nu face rabat de la calitatea şi precizia informaţiilor. – S.M.]


PARTEA I. CUNOŞTINŢE DE BAZĂ

Cele mai multe dintre vieţuitoarele solului trăiesc în primii 10 centimetri de sol, dar au fost descoperite şi anumite specii de microbi la adâncimea de două mile.

Într-o linguriţă de sol, (dacă solul este viu), trăiesc câteva miliarde de bacterii, câţiva metri de hife de ciuperci, câteva mii de protozoare şi câteva zeci de nematode.

Cei mai mulţi dintre grădinari cred că plantele pur şi simplu preiau substanţele nutritive prin rădăcini. Foarte puţini ştiu că o bună parte din energia rezultată din fotosinteză este folosită de plnate pentru a produce substanţe chimice, numite exudaţi, pe care le secretă prin rădăcini şi care atrag bacterii şi ciuperci.

Exudaţii sunt carbohidraţi şi proteine care sunt secretate în rizosferă (zona din jurul rădăcinilor, care poate ajunge la câţiva milimetri grosime).

Bacteriile şi ciupercile consumă exudaţii, fiind ulterior consumate de microbi mai mari, precum nematode şi protozoare. Excrementele acestora din urmă sunt absorbite direct de către plante.

Plantele controlează cantitatea de exudaţi emisă, controlând astfel şi cantitatea de ciuperci şi bacterii atrase de aceştia.

Orice membru al ecosistemului din sol, odată mort, devine hrană pentru alţi membri. Astfel substanţele nutritive rămân în sol. Fără acest sistem, substanţele nutritive s-ar scurge din sol.

Uneori, bacteriile lucrează cu ciupercile formând straturi protectoare nu numai în rizosferă (zona din jurul rădăcinii), ci şi în filosferă (zona din jurul frunzelor).

Azotul nu este tot timpul la fel!

Până în 1980, cercetătorii nu au putut măsura cu precizie proporţia dintre bacterii şi ciuperci din soluri. Abia relativ recent s-a descoperit că în solurile în care intervenţia umană este mică, ciupercile sunt cele care domină, în vreme ce solurile controlate de om sunt dominate de bacterii. În păduri, în comparaţie cu solurile agricole, există în medie de 10 ori mai multe ciuperci decât bacterii.

Plantele perene, arbuştii şi arborii preferă solurile dominate de ciuperci.

Plantele anuale, ierburile şi legumele preferă solurile dominate de bacterii.

Explicaţia pentru acest fapt ţine de modul în care se fixează azotul în sol. În funcţie de mediul din sol, azotul poate rămâne sub formă de amoniu (NH4) sau poate fi transformat în nitrat (NO3) de bacterii specifice. Solurile dominate de bacterii tind să aibă un pH alcalin, ceea ce constituie un bun mediu de viaţă pentru bacteriile care au această funcţie de transformare a azotului în nitraţi. În solurile dominate de ciuperci, cea mai mare parte a azotului rămâne sub formă de amoniu.

Fertilizatorii sunt săruri care absorb apa din bacterii, ciuperci, nematode şi protozoare din sol, distrugând întregul sistem de hrănire al vieţuitoarelor microscopice.

Dintre cele peste 90 de elemente chimice care se găsesc în sol, opt sunt extrem de importante: oxigenul, siliciul, aluminiul, fierul, magneziul, calciul, sodiul şi potasiul. Fiecare dintre aceastea are o anumită sarcină electrică cu ajutorul căreia se combină pentru a forma diverse minerale.

Apa din soluri

- apa gravitaţională este apa care, circulând prin porii mari ai solului, împinge aerul în afară şi permite aerului proaspăt să pătrundă
- apa capilară este apa care se găseşte în porii de mici dimensiuni. Ea nu este influenţată de circuitul apei gravitaţionale. Ea stă “lipită” de sol prin tensiune de suprafaţă. Apa capilară poate “curge” în sus, fiind astfel disponibilă pentru rădăcinile plantelor mult timp după ce apa gravitaţională s-a scurs.
- apa hidroscopică este o peliculă subţire ataşată de particulele de sol într-un fel asemănător cu al apei capilare, însă ea nu poate fi absorbită de rădăcinile plantelor. Apa hidroscopică este extrem de importantă pentru deplasarea microbilor în căutarea hranei.

Profile şi orizonturi ale solului

Pentru grădinar, cele mai importante orizonturi ale solului sunt cele numite O şi A.

Orizontul O este orizontul de la suprafaţă. Suborizontul Oi conţine materie organică identificabilă – sol fibric. Suborizonul Oe prezintă materie în stadiu mai avansat de dezagregare – sol humic. Suborizontul Oa este acolo unde materia organică este descompusă atât de mult încât nu-i mai poate fi identificată originea – sol sapric.

Orizontul A se află sub orizontul O. Aici particulele de humus se acumulează pe măsură ce apa spală particulele de sol din orizontul O. Orizontul A are cea mai mare cantitate de materie organică dintre toate orizonturile solare. În orizontul A se desfăşoară cea mai intensă activitate biologică. Rădăcinile plantelor cresc în orizontul A.

Culoarea solului

Particulele de sol care prezintă pete roşii sau gălbui sunt semnele ale prezenţei fierului.

Când în sol se află oxid de magneziu în cantitaţi importante, solul are o nuanţă purpuriu-închis.

Solurile de culoare gri indică lipsa materiei organice.

Textura solului

După tipul texturii, solurile pot fi: nisipoase (particule mari, suficient de grele pentru a fi afectate de gravitaţie), mâloase (textură asemănătoare cu cea a făinei) sau argiloase (frecate între degete, particulele de argilă par de “plastic” şi cumva alunecoase).

Dacă o particulă de sol argilos ar fi de mărimea unei seminţe de gălbenea, o particulă de sol mâlos va fi cât o ridiche mare, iar un fir de nisip cât o roabă.

Textura solului nu trebuie confundată cu compoziţia solului!

Pentru grădini, solul ideal este cel lutos – combinaţie între părţi relativ egale de sol nisipos, mâlos şi argilos.

Capacitatea de schimb cationic a solului

Particulele de sol, cu excepţia celor de nisip care sunt prea mari, poartă sarcini electrice. Aceste particule se numesc ioni. Dacă ionii au sarcină electrică pozitivă, se numesc cationi. Dacă au sarcină electrică negativă, se numesc anioni.

Cationii adsorbiţi de argilă şi humus includ calciul (Ca++), potasiul (K+), sodiul (Na+), magneziul (Mg++), fierul (Fe++), amoniul (NH4+) şi hidrogenul (H+). Toate aceste sunt substanţe nutritive deosebit de importante.

Printre anionii din sol se numără: clorurile (Cl-), nitraţii (NO3-), sulfaţii (SO4-), fosfaţii (PO4-). Anionii sunt însă îndepărtaţi de către sarcinile negative din particulele de argilă şi humus, nefiind absorbite şi astfel fiind spălate din sol. Din acest motiv, aceste substanţe lipsesc cel mai adesea din sol.

pH-ul

pH-ul ne indică concentraţia de ioni de hidrogen (H+, cationi) dintr-o soluţie. Ca grădinari, trebuie să ştim că de fiecare dată când vârful unei rădăcini schimbă un cation de hidrogen pentru un cation de substanţă nutritivă, concentraţia de ioni de hidrogen din soluţie creşte. Astfel, pH-ul creşte, solul tinzând să devină alcalin. Totuşi, plantele menţin un echilibru preluând şi anioni.

Bacteriile

Bacteriile sunt organisme monocelulare atât de mici încât 250.000 – 500.000 de bacterii pot încăpea în punctul de la finalul acestei fraze.

Bacteriile sunt, alături de ciuperci, principalii descompunători. Fără bacterii, în câteva luni am muri sufocaţi în propriile reziduuri.

Există bacterii specializate în descompunerea celulozei (celuloza este un carbohidrat complex şi materialul care conferă structura plantei. Celuloza constituie jumătate din masa organică a plantei).

Totuşi, bacteriile nu pot descompune lignina (complex molecular dur care se găseşte în scoarţa copacilor şi în toate materialele lemnoase), care este „lăsată” pentru descompunere ciupercilor.

Bacteriile joacă un rol crucial în reciclarea a trei elemente de bază ale vieţii: carbonul, sulful şi azotul.

Pentru ca plantele să se poată folosi de azot, acesta trebuie “fixat” – adică “îmbinat” cu oxigen sau hidrogen – sub formă de amoniu (NH4+), nitraţi (NO3-) sau nitriţi (NO2-).

Bacteriile care fixează azotul în nitriţi preferă solurile alcaline. Astfel, numărul lor scade simţitor când pH-ul solului cade sub cota 7.

Un alt rol major al bacteriilor este acela de a reţine în structurile lor celulare substanţele nutritive care altfel ar fi evacuate din sol.

În solurile cu o mare diversitate de bacterii, speciile bacteriene patogene sunt ţinute sub control de speciile bacteriene nonpatogene.

Ciupercile

Se cunosc circa 100.000 de specii diferite de ciuperci şi se estimează că numărul real ar fi de peste 1 milion de specii.

Spre deosebire de bacterii, ciupercile nu au nevoie de o peliculă de apă cu ajutorul căreia să se răspândească în sol.

Ciupercile pot penetra suprafeţe foarte dure şi se pot hrăni cu compuşi complecşi (lignina este dizolvată prin producerea unei enzime numite fenol-oxidază).

Viteza de creştere a ciupercilor poate ajunge la cota uluitoare de 40 de micrometri pe minut (prin comparaţie, o bacterie obişnuită se deplasează circa 6 micrometri de-a lungul întregii vieţi).

Când ciupercile mor, hifele acestora se transformă într-un adevărat sistem subteran de tunele microscopice (cca. 10 micrometri diametru) prin care apa şi aerul pot trece. Aceste zone sunt refugii pentru bacteriile vânate de protozoare – protozoarele au dimensiuni considerabil mai mari decât cele ale tunelelor.

Ciupercile sunt principalii descompunători din sol. Adesea, bacteriile consumă materia ce a fost deja prelucrată de ciuperci.

Ca şi bacteriile, ciupercile ar trebui privite ca nişte containere cu fertilizatori.

Fosforul este aproape întotdeauna blocat în soluri. Chiar şi când este aplicat ca îngrăşământ, fosforul devine inaccesibil plantelor în câteva secunde. Ciupercile nu numai că îl caută, dar îl şi prelucrează astfel încât să poată fi absorbit de rădăcinile plantelor. De asemenea, procese asemănătoare au loc cu cuprul, calciul, magneziul, zincul şi fierul.

În solurile dominate de ciuperci, azotul se prezintă sub formă de amoniu. Aceasta este foarte bine dacă vrem plante care preferă amoniul nitraţilor, dar reciproca nu este valabilă.

Ciupercile intră adesea în simbioză cu rădăcinile plantelor. În schimbul exudaţilor din rădăcinile plantelor, ciupercile caută apă şi substanţe hrănitoare pe care le aduc plantelor.

Abia în anii 1990, termenul de micoriză (eng. mychorriza) a început să intre în vocabularul industriei agricole, dar mai deloc în vocabularul grădinarilor.

Cel puţin 90% din plante formează micorize (relaţii simbiotice cu ciupercile), iar procentajul real este probabil peste 95%.

Ciupercile din sol sunt extrem de sensibile la : compactarea solurilor, fungicide (evident), pesticide, îngrăşăminte neorganice, la alterarea fizică a solului (grapa industrială, sapa dublă).

Prin micoriză, suprafaţa rădăcinilor copacilor se măreşte de circa 700 – 1000 de ori.

Algele

Există alge marine, alge de apă dulce şi alge terestre. Algele terestre trăiesc în sol, la suprafaţă, unde au parte de lumină solară.

Algele sunt producători primari, fotoautotrofi (îşi produc singure hrana prin absorbirea energiei solare).

Rolul algelor în grădinărit este minor, din cauza nevoii lor de lumină solară. Dar, în măsura în care vieţuiesc în sol, ele secretă polizaharide şi mucegaiuri care ajută la lipirea şi agregarea particulelor de sol.

Protozoarele

Protozoarele se prezintă în trei modele: pseudopode (ex. amibele), ciliate (ex. parameciul), flagelate (ex. euglena).

Protozoarele dezvoltă numeroase relaţii simbiotice cu bacteriile.

Protozoarele au nevoie de umezeala conferită de apa hidroscopică. Dacă umezeala dispare, protozoarele hibernează, unele specii putând hiberna chiar câţiva ani de zile.

Deosebit de importante sunt reziduurile produse de protozoarele care consumă bacterii şi ciuperci. Aceste reziduuri organice conţin carbon şi alte substanţe nutritive care au fost imobilizate, acum devenind din nou disponibile pentru plante. Printre acestea se numără amoniul (NH4+). Dacă solul are pH peste 7, bacteriile fixatoare de azot sunt prezente şi vor transforma amoniul în nitraţi.

În jur de 80% din azotul necesar plantelor provine din reziduurile produse de protozoarele consumatoare de bacterii şi ciuperci.

Dacă nu avem protozoare în grădină, nu avem nici râme.

Nu toate protozoarele sunt benefice, dar într-un ecosistem sănătos, protozoarele care consumă rădăcinile sunt ţinute sub control în mod natural.

Nematodele

Nematodele sunt viermi orbi, nesegmentaţi care, împreună cu protozoarele, mineralizează substanţele nutritive conţinute de bacterii şi ciuperci.

S-au identificat aproximativ 20.000 de specii de nematode, iar cercetătorii estimează că numărul real s-ar ridica la aproape 1 milion de specii.

Nematodele au nevoie pentru ele însele de mai puţin azot decât protozoarele. Astfel, ele eliberează şi mai mult azot în folosul plantelor. Din nou, dacă pH-ul solului este sub 7, bacteriile fixatoare de azot vor lipsi, iar azotul va rămâne sub formă de amoniu, nu va fi transformat în nitraţi.

Pentru că nematodele sunt mult mai mari decât bacteriile, ciupercile şi protozoarele, au nevoie de un sol mult mai afânat. Numărul lor va fi drastic redus dacă solul este prea compactat.

Artropodele

Sub această denumire sunt reunite gâzele, gândacii, furnicile, termitele, muştele, păianjenii etc.

Cea mai mare parte dintre artropode este alcătuită din animale care mărunţesc materia organică, făcând-o mai accesibilă pentru bacterii şi ciuperci.

De asemenea, multe artropode au funcţia de taximetru – ele transportă pe corp diverse forme de viaţă microbiană.

Căpuşele şi Collembola (eng. Springtail) sunt responsabile pentru reciclarea a 30% din frunzele şi resturile lemnoase din pădurile din zonele cu climă temperată.

Căpuşele sunt deosebit de importante prin funcţiile lor de reciclare şi de descompunere în reţeaua vie a solului.

Furnicile pot amesteca circa 6 tone de sol anual.

Prin multitudinea de funcţii pe care le îndeplinesc, prezenţa artropodelor în sol este o dovadă clară a faptului că întreaga comunitate din sol este sănătoasă.

Viermii de pământ (râmele)

Pe un acru (cca. 4000 m²) de pământ de grădină bun, se găsesc 2-3 milioane de viermi care, în căutarea hranei, pot afâna anual în jur de 18 tone de sol.

În solurile forestiere, se găsesc mult mai puţini viermi, rolul lor nefiind atât de important. Aşadar, viermii se găsesc în număr mai mare în solurile dominate de bacterii.

Darwin a afirmat că orice particulă de sol a trecut cel puţin o dată printr-un vierme de pământ.

Fecalele viermilor sunt cu 50% mai bogate în substanţe nutritive decât solul care nu a fost “prelucrat” de viermi. Acest fapt ameliorează şi nivelul schimbului cationic al solului.

Faţă de solul obişnuit, fecalele viermilor conţin de 7 ori mai mult fosfor, de 10 ori mai mult potasiu, de 5 ori mai mult azot, de 3 ori mai mult magneziu disponibil, de 1,5 ori mai mult calciu.

Viermii de pământ pot elimina circa 10-15 tone de excremente / acru de pământ / an.

Râmele sunt foarte puternice. În căutarea hranei, ele pot deplasa bucăţi de rocă de 6 ori mai grele decât ele.

Tunelurile săpate de râme sunt extrem de importante pentru aerisirea şi controlul fluxului de apă din sol. Unele specii de râme sapă vertical, putând ajunge la 4 metri adâncime, altele sapă orizontal, la maxim 15 centimetri de suprafaţă.

Râmele sunt extrem de sensibile deopotrivă la tehnicile industriale de „îngrijire” a solului şi la fertilazatorii chimici

Gastropodele (melcii)

Melcii pot “hiberna” în condiţii nefavorabile (uscăciune) până la patru ani.

Fiecărui melc fără cochilie pe care-l vedem pe pământ îi corespund alţi trei sau patru care caută hrană în subsol.

Melcii accelerează descompunerea materiei organice, făcând-o mai uşor de digerat pentru bacterii şi ciuperci.

PARTEA A II-A. APLICAREA CUNOŞTINŢELOR DESPRE VIAŢA SOLULUI ÎN BENEFICIUL GRĂDINII

Cele mai simple şi mai eficiente metode pentru remedierea vieţii din sol sunt: compostul, mulciul şi ceaiul de compost aerat activ.

[Nu vom reda mai jos tehnicile generale de „fabricare” ale compostului şi mulciului. Ele sunt descrise pe larg în nenumărate volume şi articole şi sunt deja cunoscute de orice grădinar amator. Vom reda ceea ce considerăm că sunt informaţii mai puţin cunoscute, deşi nu lipsite de importanţă]

Vermicompostul este aproape întotdeauna dominat de bacterii.

Pentru inocularea în sol, stratul de compost trebuie să aibă între 0.5 şi 2,5 cm, indiferent dacă este de natură bacteriană, fungală sau echilibrat între acestea. Compostul fungal trebuie aplicat în jurul copacilor, arbuştilor şi celor mai multe dintre plantele perene. Compostul bacterian este recomandat în special legumelor, straturilor cu flori şi peluzelor.

Un mulci format din materii organice maronii, având o anumită vârstă, va dezvolta mai degrabă reţele de ciuperci, în timp ce un mulci din materii organice verzi va găzdui bacterii.

Este important să nu formăm straturi prea groase din materii verzi, pentru că astfel vom opri aerisirea stratului de mulci şi va avea loc fermentaţia anaerobă, care va dezvolta un miros neplăcut şi căldură – cu impact negativ asupra reţelei vii pe care încercăm să o sprijinim.

Din acest motiv, în general, stratul de mulci e bine să nu depăşească 5-7,5 cm grosime.

Nu trebuie să “cocoloşim” planta cu mulci. Trebuie să lăsăm un spaţiu mic între tulpină şi mulci, pentru ca descompunerea microbiană să nu o afecteze.

Un strat de mulci de 5 cm grosime format din aşchii de scoarţă de copac va dura circa 3-4 ani.

Mulciul are rezultate excepţionale când este folosit concomitent cu compostul. Adăugăm mai întâi compostul pe sol, apoi îl acoperim cu mulci.

Deşi întreţinem bacteriile şi ciupercile, nu putem avea rezultate prea bune în lipsa protozoarelor şi nematodelor, care completează ciclul substanţelor nutritive. O modalitate simplă de creştere a protozoarelor este prin înmuierea de iarbă tăiată, lucernă, fân sau paie în apă declorinată pentru trei sau patru zile. Pentru a putea păstra amestecul în stadiu aerob, putem folosi piatră de aer (de genul celor folosite în acvarii) sau o mică pompă de aer. Această soluţie, odată maturată, poate fi împrăştiată direct pe mulci.

Ceaiul de compost este o tehnică de ameliorare a calităţii vieţii din sol care compensează dezavantajele celorlalte două metode menţionate. Compostul necesită un efort fizic destul de însemnat, iar în cazul unei grădini mari, căratul compostului sau al mulciului poate fi anevoios.

În plus, compostul şi mulciul au un dezavantaj – nu se pot aplica pe frunze.

Nu trebuie confundat ceaiul de compost (eng. Actively Aerated Compost Tea – AACT) cu:

- levigatul din compost, care e un lichid care iese din compost când este presat sau spălat de apă. Levigatul din compost are prea puţină importanţă, pentru că, aşa cum am văzut, bacteriile şi ciupercile au metode proprii de fixare în materie, nefiind uşor de spălat;
- extractul de compost, care este rezultatul înmuierii compostului în apă pentru câteva săptămâni. Rezultatul este o soluţie anaerobă, ceea ce face ca extractul de compost să nu fie o soluţie rentabilă.
- ceaiul din gunoi de grajd, care este rezultatul înmuierii gunoiului de grajd în apă pentru câteva săptămâni, care este de asemenea anaerob.

Ceaiurile din compost moderne sunt aerobe. Ele sunt produse prin adăugarea compostului în apă declorinată şi aerisirea amestecului pentru 24-48 h.

Vermicompostul poate înlocui compostul în reţeta de ceai.

Pentru a încuraja dezvoltarea bacteriilor în ceaiurile de compost, putem adăuga melasă pudră sau lichidă (nesulfurată, pentru a nu ucide microbii), sirop de arţar, sirop de trestie de zahăr sau sucuri de fructe.

Pentru a încuraja dezvoltarea ciupercilor în ceaiurile de compost, putem adăuga varec (alge marine brune), acizi humici sau fulvici, praf din piatră de fosfat.

Nu există exces de ceai de compost. Cercetările nu au constatat rezultate nocive la aplicări nelimitate.

Dacă nu este pur şi simplu turnat, ci pulverizat, trebuie să ţinem cont că frunzele trebuie acoperite în proporţie de minim 70% din suprafaţă şi trebuie acoperite ambele părţi ale frunzei.

Razele ultraviolete ucid microbii. Udarea cu ceai de compost se va face când nivelul UV este mic.

Dacă se aplică prin pulverizare, presiunea din spray nu trebuie să depăşească 70 pounds (31,7 kg), iar viteza pulverizării trebuie să fie mică. Un pulverizator gen vermorel poate fi o opţiune bună pentru suprafeţe mari dacă îndeplineşte cerinţele de mai sus.

Ceaiul aerob de compost poate fi aplicat ori de câte ori dorim, neexistând contraindicaţii sau limitări. În cazul în care terenul a fost fertilizat chimic o lungă perioadă înainte, ceaiul se poate aplica săptămânal timp de 3 luni pentru restabilirea reţelei vii din sol.

Ca regulă generală, autorii recomandă aplicarea prin turnare a 5 galoane (18,9 litri) / acru de teren (cca. 4.000 mp) sau prin pulverizare a 10 galoane / acru. Ceaiul poate fi diluat, cu condiţia să avem minim 5 galoane de concentrat / acru.

Ceaiul de compost se aplică cu rezultate bune toamna după căderea frunzelor, primăvara înainte de începutul ciclului vegetativ (autorii recomandă aici 10 galoane prin turnare / acru).

Ceaiul aerob de compost – fie bacterial, fie fungic - combate eficient numeroase boli ale plantelor (listate în volum după denumirea ştiinţifică).

Pentru o ameliorare mai rapidă a pH-ului solului, autorii recomandă ca piatra de var să fie amestecată de la început în compost.

Îngrijirea copacilor, arbuştilor şi plantelor perene

Copacii, arbuştii şi plantele perene preferă, în marea lor majoritate, solurile dominate de ciuperci. Excepţii de la această regulă sunt : plopii, mestecenii, plopii tremurători.

Copacii, arbuştii şi plantele perene nu se dezvoltă bine în soluri compactate. O soluţie de urgenţă este aerisirea prin tampoane (eng. plug aeration), dar aceasta trebuie secondată de tehnicile de ameliorare a reţelei vii din sol.

Compostul trebuie aplicat la adâncime de 2,5-5 cm şi trebuie să cuprindă cel puţin linia de contur a coroanei plantei respective. Indicaţia de mai sus, conform căreia compostul nu trebuie să atingă tulpina sau trunchiul plantei pentru a nu declanşa descompunerea acesteia, rămâne valabilă.

Înainte de plantare, autorii recomandă inocularea rădăcinilor cu ciuperci micorizale (care intră în simbioză cu rădăcinile copacilor, protejându-le şi facilitându-le creşterea).

Cele mai multe dintre conifere şi speciile de esenţă tare (mesteacăn, stejar, fag) formează relaţii simbiotice micorizale cu ciuperci ectomicorizale (care trăiesc aproape de suprafaţa rădăcinii şi formează reţele în jurul ei). Cele mai multe specii de arbuşti, arbori de esenţă moale şi plantele perene formează relaţii simbiotice micorizale cu ciuperci endomicorizale (care pătrund şi cresc în rădăcină, dar şi în afara ei). Există însă şi excepţii – rododendronii, azaleele sau afinele au nevoie de ciuperci ericacee, care însă nu se găsesc deocamdată pe piaţă.

Îngrijirea legumelor şi plantelor anuale

Măsurarea pH-ului din zona rizosferei este un bun indicator – dacă pH-ul este alcalin, cel mai probabil solul este dominat de bacterii. În solurile acide, ciupercile tind să domine.

Evitaţi aratul şi lucrările adânci ale solului. Practica aratului adânc şi mărunţitului solului i se datorează în mare parte lui Jethro Tull, un avocat englez din secolul al XVII-lea (inventatorul semănătoarei moderne), care considera că pământul trebuie mărunţit de către om pentru că plantele ar avea nişte guri mici cu care ar înghiţi particulele de sol. Rezultatul este că îndeplinim cu sfinţenie această practică deşi am aflat între timp că plantele nu mănâncă solul.

Iarba mărunţită este o excelentă sursă de mulci verde (chiar dacă devine maronie, este considerată o sursă de mulci verde, pentru că la tăiere, conţine zaharuri care rămân în compoziţia ei chiar şi după ce clorofila dispare). Acelaşi lucru este valabil şi la paie. E bine să fie adăugate substanţe organice în sol din toamnă, pentu a putea fi descompuse până la începutul creşterii plantelor.

Mulciul verde favorizează în principal dezvoltarea bacteriilor.

Mulciul maroniu favorizează în principal dezvoltarea ciupercilor.

Mulciul bacterial (verde), aplicat în strat de grosimi între 5 şi 7,5 cm, este deosebit de eficient în combatarea buruienilor, cu condiţia să nu aibă contact cu plantele care se doresc protejate.

Dacă pe teren s-au făcut în trecut aplicări sistematice de îngrăşăminte chimice, trebuie aplicate toate tehnicile de ameliorarea a vieţii din sol – compost, mulci, ceai aerob de compost:

- aplicarea unui strat de 2,5 – 5 cm de compost bacterian înainte de plantarea legumelor şi plantelor anuale
- pulverizarea seminţelor cu ceai aerob de compost şi inocularea cu ciupercile micorizale
- după plantare, se aşterne un strat de mulci verde.
- după ce apar primele frunzuliţe, plantele se pulverizează cu ceai de compost bacterial şi se repetă operaţia cu câteva săptămâni înainte de recoltare. Se reia operaţiunea şi pe rămăşiţele rămase după ce sezonul de cules s-a încheiat.
- e important să aplicăm mulciul toamna pentru ca bacteriile, ciupercile, protozoarele şi nematodele să poată lucra în timpul iernii, de fiecare dată când vremea le permite.


Autorii nu recomandă aplicarea ceaiurilor de compost la temperaturi foarte joase şi nici în perioadele foarte secetoase. De asemenea, nici mulciul nu se aplică în vreme de secetă, pentru că împiedică solul să absoarbă apa.

“Nimeni n-a fertilizat vreodată o pădure”

Cele 19 reguli ale reţelei vii din sol:

1. Unele plante preferă solurile dominate de ciuperci, altele preferă solurile dominate de bacterii.
2. Cele mai multe dintre legume, plante anuale şi ierburi preferă azotul sub formă de nitrat şi au cele mai bune rezultate în solurile dominate de bacterii.
3. Cele mai multe dintre speciile de arbuşti preferă azotul sub formă de amoniu şi dau cele mai bune rezultate în solurile dominate de ciuperci.
4. Compostul poate fi folosit la inocularea microbilor folositori în soluri pe toată suprafaţa terenului şi poate fi folosit la introducerea, menţinerea sau îmbunătăţirea reţelei vii din sol în anumite zone.
5. Adăugarea de compost la suprafaţa solului va inocula solul cu microbii care se regăsesc în compost.
6. Materia organică brună, învechită, favorizează ciupercile; materia organică proaspătă, verde, favorizează bacteriile.
7. Mulciul aplicat la suprafaţă tinde să favorizeze ciupercile; mulciul amestecat cu solul tinde să favorizeze bacteriile.
8. Udarea şi măcinarea mulciului accelerează procesul de colonizare bacterială.
9. Mulciul mai aspru şi uscat favorizează dezvoltarea ciupercilor.
10. Zaharurile ajută bacteriile să se multiplice şi să se dezvolte. Varecul, acizii humici şi fulvici, piatra de fosfat ajută ciupercile.
11. Alegând materialele pentru compost, putem obţine un ceai de compost fungic, bacterian sau echilibrat.
12. Ceaiurile de compost sunt sensibile la clorină şi conservanţi.
13. Aplicarea îngrăşămintelor de sinteză ucide cea mai mare parte din microbii care alcătuiesc reţeaua vie a solului.
14. Evitaţi aditivii care au indici NPK mari (maximul admis este de 10-10-10).
15. Orice aplicare de îngrăşământ chimic (nerecomandată decât ca soluţie de urgenţă) trebuie să fie urmată de aplicarea de ceai aerob de compost.
16. Cele mai multe dintre conifere şi speciile de esenţă tare (mesteacăn, stejar, fag) formează relaţii simbiotice micorizale cu ciuperci ectomicorizale (care trăiesc aproape de suprafaţa rădăcinii şi formează reţele în jurul ei).
17. Cele mai multe specii de arbuşti, arbori de esenţă moale şi plantele perene formează relaţii simbiotice micorizale cu ciuperci endomicorizale (care pătrund şi cresc în rădăcină, dar şi în afara ei).
18. Grapa industrială şi perturbarea excesivă a solului distrug sau afectează grav reţeaua vie a solului.
19. Întotdeauna amestecaţi ciuperci endomicorizale cu seminţele plantelor anuale şi legumelor la momentul plantării sau aplicaţi-le pe rădăcini la momentul transplantării.
Citeşte mai mult!