duminică, 25 septembrie 2011

Jurnal de fermă permaculturală (I)

Trei zile la rând

Săptămâna asta am avut un noroc formidabil: trei zile una după alta în care m-am dus la moşie să lucrez. În linii mari, mi-am propus să pregătesc terenul viitoarei grădini de legume. L-am marcat cu ţăruşi pe care i-am unit cu o sfoară de cânepă, ca să-mi fac o idee în privinţa amplasamentului. Bine am făcut. Cât m-am învârtit în jurul viitoarei grădinuţe, am constatat că tentaţia unghiurilor de 90 de grade e păguboasă, şi am modificat una din laturi în funcţie de panta la baza căreia se afla. Grădinuţa va avea o formă uşor neregulată, dar va respecta relieful, ceea ce e mai bine.

Am pornit prima grămadă de compost: un strat de paie, un strat de bălegar, un strat de buruieni cu rădăcini profunde, de la care aştept aport mineral. Şi iar bălegar, şi iar paie, iar peste ele râme cumpărate dintr-un magazin pentru pescari. Bălegarul l-am adus de pe imaşul învecinat, în saci. Primii vreo şase saci au fost cum au fost, mai ales că era bălegar preponderent uscat. Ceea ce n-a fost prea deştept, pentru că ce-i uscat nu mai lucrează. În fine, cam asta era ce puteam strânge cu mâna goală. Apă cât am putut duce, la vreo 10 găleţi. A doua zi am venit cu o săpăligă, şi am început să recoltez în primul rând bălegar proaspăt, activ, cu viermişori.

Însă doi saci cu bălegar umed pe care trebuie să-i duci un kilometru până la grămada de compost devin două pietre de moară. Aşa că am discutat cu văcarul satului să-mi ducă preţioasa materie cu căruţa. Un pachet de ţigări şi o bere, ca să-şi mai mângâie singurătatea. Am umplut şase saci, fiecare la vreo patruzeci de kilograme. A treia zi am procedat la fel. Sabina află cu uimire că există o conexiune între legume şi caca de vacă. Între greaţa urbană şi plăcerea de a încărca un sac cu “lopăţica”, plăcerea învinge. Ok, fie şi aşa, numai să n-aibă roşiile şi ardeii gust de caca. Îi promit că nu va fi cazul. Prima grămadă a fost finalizată, am început-o pe a doua. Mă gândesc că mi-ar trebui cam cinci grămezi serioase, care să lucreze până prin aprilie, când voi avea nevoie de compost pentru straturi.


Din vorbă în vorbă, nea Gavrilă, văcarul, mi-a zis că pot lua de la el gunoi ars cât vreau eu. Aşa, ca la vreo trei remorci. Omul nu se joacă, ideea de a căra bălegar cu sacul i se pare tembelă. Gunoi ars? Nu, ce să fac cu ăla ars? Adica, stai aşa, nea Gavrilă, ce înţelegi mata prin gunoi ars? Putrezit. Aaa, atunci vreau. Nu-i departe de compost, iar pământul meu are nevoie de asta. Rămâne să văd cum fac să tocmesc un om cu tractorul şi încă vreo doi flăcăi la încărcat. Panta mea sudică e îngrozitor de exploatată, pământul e galben şi crăpat de la secetă, puţinul pir care a crescut pe el, chiar şi cosit, nu va face mare brânză ca aport organic. Trebuie să arunc vreo cinci remorci de gunoi ars pe el, înainte de a-l semăna cu un trifoi, ca îngrăşământ verde.

Auzi, nea Gavrilă, cum îi zice pe aici la tulpina de porumb? Tulei. În Moldova îi zice strujan. Râdem de ne prăpădim amândoi. Ils sont fous, ces Moldaves! Da’ tulei de vânzare sunt pe aici? De care? Tulei roşi? Înţeleg că e vorba de tulpinile de pe care vacile au ros frunzele. Da, zic, chiar tulei roşi. Păi, ce să faci cu ei? Trebuie pentru legume. Nu intru în detalii, nu-i spun că vreau să-i îngrop sub răzoare. Irina si Gab au pus acolo lemne putrede, Heinz Erven a îngropat baloţi de fân. Eu cred că se pot folosi tulei de porumb şi tulpini de floarea-soarelui cu acelasi efect. Tuleii roşi nu costă nimic, li se dă foc pur şi simplu. Omul nu vede conexiunea între tulei şi tomate. Am aproape şaptezeci de ani, zice nea Gavrilă, şi aşa ceva încă n-am auzit. Ehe, zic, auzitul nu-i nimic, văzutul e totul.

Mi-am cumpărat coasă. Rusească, nu poloneză, că-i mai scumpă. Am dat 40 de lei pe ea în iarmaroc. La Dedeman am văzut coasă nemţească, cu 150 de lei. Am să-mi iau şi din aia, pentru că prin sat cosaşii care au mai ramas au măcar două scule. M-am dus la un moş s-o bată cu ciocănelul, ca odinioară. De bătut a bătut-o, dar bani nu mi-a luat. Ne înţelegem noi, suntem megieşi aicea. Aşa e, suntem vecini, ne vedem cu binoclul, dar tot vecini se cheamă că suntem. Privilegiul satelor răsfirate: nu suntem aproape dar ne auzim şi ne vedem foarte-foarte bine. Însă nu mi-a prins coada de coasă, m-a trimis la alt vecin, undeva pe lângă şcoală, adică la vreo 5 km. Mi-a dat coasa lui să lucru în ziua aceea, că dacă nu-l găsesc pe moş Nicoară de lângă şcoală?

L-am găsit, dar nu mai lucra, că-i bolnav. M-a trimis peste drum, la un cioban, care mi-a făcut treabă ce nu făceam eu într-o sută de ani. Cât mă costă? Lasă, că ne înţelegem noi, doar suntem în sat. Iată-mă deci dator. Sunt prins într-un angrenaj al schimburilor pe termen lung. Nici o carte de economie nu pare să ţină cont de faptul că trocul se poate şi aşa: tu îmi faci azi un serviciu, eu ţi-l întorc peste un an. Sau tu îmi faci acum o favoare, eu îţi rămân prieten veşnic îndatorat. Logica banului nu poate pricepe subtila logica a trocului. Seara, duc şi eu un om din sat acasă în oraş cu maşina. Îl întreb unde stă, apoi îl depun aproape de scara blocului. Dă să-mi plătească. Îl întreb ce l-a apucat. Aproape că mă bucur să mi-l ştiu dator, doar că niciodată nu iau bani când duc oamenii cu maşina. Sper că el nu ştie.

Trag în coasa omului, culc buruienile care au crescut pe hotar, apoi pe cele de lângă drum. Coasa merge ca lama de bărbierit, ierburile cad aproape fără să-şi dea seama. La drum semăn data viitoare salcâmi, am doi pumni buni de seminţe. Le dau un clocot, apoi le las o zi în apă călduţă, să li se înmoaie coaja. Asta se cheamă scarificare. După care le arunc pur şi simplu, rugându-mă la Dumnezeu să încolţească. Numai că trebuiau culcate buruienile, ca să ajungă seminţele la pământ. Când am dus coasa, vad o fisură în oţel, undeva la punctul de prindere. Oare aşa era sau am pleznit-o eu prin trunchiurile lemnificate? Stai liniştit, zice moş Iurean, pleznitura se sudează. Iar cât mai cosesc eu, mai am o coasa. Am aproape certitudinea c-am stricat scula omului. Dar nu mă lasă să mă simt prost, şi nici nu-mi cere să repar paguba. Nici bine n-am venit în sat, şi sunt tratat ca un om de-al locului. Îndatorarea ca semn al ospitalităţii.

Amarul acela de buruieni am să-l strâng şi-am să-l bag la compostat. Căldura degajată va steriliza seminţele, iar tulpinile vor aduce aporturi minerale semnificative. Îmi pare rău de venerabila coasă, dar concomitent mă bucur că n-am dat foc buruienilor. Ar fi fost, desigur, foarte simplu, dar m-aş fi privat de un material capabil să facă mari servicii. Însă sus, în colţul sălbatic, aş da foc la rugii care împânzesc locul. Îi extrag unul câte unul, e foarte fastidios şi-mi intră ţepii în mâini şi-n tălpi. Zgârieturile de pe picioare nici nu le mai simt. Îi scot la margine şi-i aprind foarte greu, au tulpinile contorsionate, flacăra nu ajunge bine la ele. Până la urmă am să renunţ, e prea fastidios, mă mulţumesc să le scot şi să fac un gogoloi de tulpini ţepoase, care va putrezi în timp. Oricum, trebuie eliberat locul, tulpinile vii le ţin în picioare pe cele moarte, iar ierburile înalte fac accesul foarte greoi.

Seară de seară ajung acasă, fac un duş şi încep să-mi extrag spinii. Numai că nu-mi dau seama de ei decât undeva pe la o bucată de noapte, când mă trezesc să citesc. Dacă ceva mă doare, sigur am un spin sub piele. În prima noapte găsesc ceva pe la un deget la mâna stângă. Iese rapid, cu un ac. A doua noapte mă înţeapă la picior, în două locuri. Mă operez, extrag, calc din nou bine. Mă doare apoi bizar degetul mare de la piciorul drept. E de la coasă, am forţat puţin, n-am mai cosit de mulţi ani şi se cunoaşte. Mă dor şalele, mă dor picioarele, merg aplecat prin casă ca un elefant braconat de râd toţi de mine. În prima seară e cumplit, mă ţin de mobile şi de pereţi. Dimineaţa pe la trei e şi mai rău, încep să mă gândesc dacă va exista a doua zi sau nu.

Însă pe la şapte îmi trece totul ca prin minune, urc în maşină şi ajung în sat fresh. Mă dezbrac la bustul gol, soarele toamnei e numai bun. Nu mănânc aproape nimic toată ziua, într-o frenezie a lucrului care exclude foamea. Beau însă vreo 6-7 litri de apă, aproape stau cu bidonul de apă lângă mine. Abia în a treia zi mi-e foame, sunt cu Sabina şi mănânc tot ce-am luat. Soarele şi apa ţin de foame, ştiam demult. După trei zile, nu mă mai doare aproape nimic, dar ca prin miracol îmi simt braţele, fiecare muşchi e la locul lui. Mă rebronzez, însă cum soarele m-a bătut din înalt, fruntea mi-e arsă, iar obrajii sunt mai deschişi la culoare. Arăt ca şi cum aş fi frecventat un solar defect.

Citeşte mai mult!

vineri, 16 septembrie 2011

Edward S. Faulkner, Nebunia plugarului (note de lectură)


1. Marja de eroare

Teza acestei cărţi este aceea că plugul care este utilizat în toată lumea civilizată este cea mai puţin satisfăcătoare opţiune pentru pregătirea terenului în vederea cultivării semănăturilor.

Niciodată nu s-a formulat o motivaţie ştiinţifică pentru arat. Nimeni n-a putut să dea un răspuns atunci când a fost întrebat de ce nu este bine ca îngrăşămintele organice să fie lăsate la suprafaţă, în loc să fie îngropate cu plugul.

Toate construcţiile teoretice despre administrarea solului s-au bazat pe presupunea axiomatică a corectitudinii aratului. Numai că aratul este incorect. Deci toate teoriile privind cultivarea plantelor trebuie reexaminate pornind de la faptul că a ara este un lucru greşit.

Dacă n-am fi mers împotriva legilor naturii atunci când am început să arăm terenurile, am fi evitat problemele create astfel (eroziunea solurilor, inundaţiile, diminuarea pânzei de apă freatică, compactarea şi impermeabilizarea solurilor), precum şi eforturile pentru a le soluţiona.

În America există mai multe maşini care echipează fermierii decât oriunde în lume. Şi totuşi, ţăranul chinez sau ţăranul altor state “înapoiate” produce mai mult raportat la aceeaşi suprafaţă decât fermierul american cu echipamentele lui de ultimă oră.

Cea mai mare parte a cunoştinţelor noastre despre relaţiile nutriţionale ale plantelor sunt strict academice: clasificate superficial şi niciodată dezvoltate în vederea utilităţii practice. Ştim desigur că nici un animal n-ar putea supravieţui dacă ar fi hrănit cu produşi chimici de sinteză. Nu e greu de apreciat că toate animalele, precum şi omul, ar dispărea de pe pământ dacă ar fi private de hrana organică oferită de plante.

Ideile îndeobşte acceptate privitoare la îngrăşămintele verzi au fost modificate de două recomandări :
a) incorporarea îngrăşămintelor verzi în sol devreme, înainte ca acestea să se lemnifice şi să putrezească greu;
b) dacă totuşi îngrăşămintele verzi se lemnifică, trebuie adăugaţi azotaţi înainte de incorporarea acestora în sol.

Scopul adăugării azotaţilor este acela al grăbirii rescompunerii masei verzi, lucru care chiar se întâmplă, numai că produsul rezultat este adesea spălat în afara solului de primele ploi care cad după apariţia lui. Rezultatul administrării îngrăşămintelor verzi în aceste circumstanţe este adesea unul nul.

Faţa pământului este un cimitir, şi aşa a fost întotdeauna. În pământ se întorc cei vii atunci când mor, înapoind ceea ce au luat cu împrumut pentru a da formă şi substanţă scurtei lor călătorii sub soare. Nici o plantă, nici un animal, nici altceva nu poate stabili un drept de posesie permanentă asupra materialelor care-i compun corpul.

A venit vremea să analizăm metodele noastre de administrare a solului în funcţie de suprafaţa pe care o găsim în păduri şi în câmpurile pe care nu le-a atins plugul. Nu este nici o infracţiune în plagierea căilor naturii.

Scopul acestei cărţi este acela de a demonstra că problemele solului se datorează psihologiei oamenilor. Acolo unde oamenii nu sabotează dorinţa naturii de a creşte, nu există probleme ale solului.

Eroziunea prin spălare este foarte importantă, şi cu mult mai amplă decât eroziunile vizibile de suprafaţă. Ceea ce se pierde prin această eroziune specială ajunge în pânzele de apă freatică şi în mare.

2. Ce este solul?

Ca şi electricitatea şi multe alte lucruri importante şi familiare, solul nu a fost niciodată definit în mod corect. Nici nu este de aşteptat să fie definit acum.

Se spune că a vedea înseamnă a crede. Totuşi, fermierul a văzut şi n-a crezut. A văzut cum pădurile nu sunt afectate de secetă, cum buruienile de pe hotar nu au nici o problemă în timp ce lanul de porumb se usucă din cauza lipsei apei. Aceeaşi vreme este şi în pădure, şi pe hotar, şi în lanul de porumb. Cu toate acestea, nici pădurea nici buruienile nu dau vreun semn că le-ar fi sete.

Una dintre cauzele care au dus la actuala stare de lucruri dezastroasă din agricultură este ideea că oamenii trebuie să ajute plantele să crească. În realitate, nimeni nu poate face nimic pentru ca o plantă să crească. Chiar şi atunci când le cultivăm în mediu artificial, ne rezumăm până la urmă la a reproduce mediul natural.

Se poate spune că dacă invenţia grapei cu disc ar fi precedat-o pe cea a plugului, iar dacă echipamentul pentru plantat şi cultivat ar fi fost conceput să opereze la suprafaţă, lăsând neatinse reziduurile plantelor, atunci n-ar fi fost niciodată nevoie de plug.

3. Solul nu este erodat

Într-un anume sens, foarte important, solul nu este erodat atunci când substanţele minerale provenite din descompunerea materiei organice îl părăsesc, pentru că, la drept vorbind, acestea nu sunt sol. Eroziunea începe doar atunci când suprafaţa solului devine non-absorbantă, din cauza faptului că, în absenţa materiei organice prezentă în toate solurile vii, dispare capilaritatea şi totul devine prea compact.

Practic, tot ce este necesar pentru pregătirea unei noi culturi se reduce la trecerea cu grapa, care va disloca resturile vegetale ale culturii anterioare, păstrându-le totuşi la suprafaţă, după care se tasează cu un tăvălug, în vederea refacerii capilarităţii solului. Ulterior se poate proceda la semănat.

Solul, format din materie organică, poate reţine enorm de multă apă (de câteva ori propria greutate).

Resturile vegetale sunt îndepărtate de pe sol pentru că maşinile agricole se pot mişca mai uşor pe un sol perfect curat. Însă, dat fiind faptul că producţiile sunt mai mari pe un sol care conţine resturi la suprafaţă, atunci echipamentele agricole actuale sunt nepotrivite pentru sarcinile care le sunt încredinţate.

Pentru a creşte producţia şi pentru a opri eroziunea solului (în fapt, unul şi acelaşi scop) trebuie să nu mai introducem materia organică sub suprafaţa solului, acolo unde rădăcinile plantelor nu o pot ajunge şi nu o pot prelucra. “Conservarea solului” constă în activarea şi punerea în circulaţie biologică a substanţelor minerale care, de la începuturile timpurilor, au fost zăvorâte în structurile rocilor de la suprafaţa pământului.

4. Tradiţii ale aratului

Plugăritul este aproape universal. Fermierilor le place să are. Toată literatura agricolă îi sfătuieşte pe fermieri să are cât mai adânc. Cu toate acestea, nu există nici o motivaţie ştiinţifică pentu care aratul ar fi preferabil abandonării resturilor agricole la suprafaţă. Dintre toate răspunsurile, atunci când sunt întrebaţi de ce anume ară, fermierii par să încline în cea mai mare măsură spre justificarea că în acest fel scapă de buruieni.

S-a avansat ideea că rolul aratului ar fi acela de a expune solul la cantităţi mai mari de oxigen. Numai că solul pădurilor, care suportă arbori impresionanţi, nu arată că ar avea nevoie de mai mult oxigen decât conţine deja. S-ar putea spune că plantele nu au nevoie de mai mult oxigen decât intră deja în solul din care se retrage apa.

5. Cercetare (nesponsorizată... neconvenţională)

Autorul povesteşte cum a transformat terenul din spatele casei, conţinând în 1930 un nivel de zero materii organice, într-un teren din ce în ce mai fertil, devenit normal în 1938.

6. Dovada la scară mare

Oamenii de ştiinţă sunt de acord în privinţa efectului de secetă pe care îl atrag cantităţile mari de materie organică introdusă în sol prin metoda aratului, dar nu există un consens la nivelul explicaţiilor. Comportamentul plantelor în sol compact, discuit, este dovada cea mai bună că aratul este inutil.

Omul şi-a asumat în mod eronat îmbunătăţirea metodelor de hrănire a plantelor pe care le-a practicat corect Natura. Pus în faţa necesităţii de a descuraja competiţia pentru hrană a altor plante, care le ameninţă pe cele pe care doreşte el să le cultive, omul a sfârşit prin a înfăptui operaţiuni care duc la dispariţia chiar a hranei de care are nevoie plantele sale. Problemele pe care le are omul sunt deci consecinţa erorii sale fundamentale. Pentru a le pune capăt, omul trebuie doar să se întoarcă la metode care imită cele ale Naturii.

7. Solul creat de maşini

Se poate spune că am lăsat solurile să degenereze în primul rând pentru că există prea mult sol bun peste tot pe faţa pământului. Partea bună este că putem recrea solul peste tot acolo unde acesta a fost distrus, fie prin eroziunea vântului, fie prin păşunat excesiv, fie prin recolte epuizante.

Nu este necesar ca solul să fie închis la culoare pentru a produce bine, deşi este adevărat că solul productiv întotdeauna îşi arată calitatea prin prezenţa materiei organice putrezite, care este de culoare închisă.

Cu ajutorul unui tractor şi al îngrăşămintelor verzi, omul poate face un sol productiv în doar un an.

Nu se poate spune că un anume tip de sol este mai bun decât altul pentru o anumită recoltă, cu condiţia ca solul să aibă suficient material organic la suprafaţă.

Nu există la ora actuală nimic mai bun decât discul pentru incorporarea la suprafaţă a substanţelor organice. Este un instrument bun, care are însă câteva limitări:
a) nu poate fi utilizat pe teren foarte pietros;
b) este dificil de manevrat în pantă;
c) în absenţa unor tehnici speciale, discul nu lasă suprafaţa lină în urmă.

Pentru foarte mulţi fermieri curăţenia câmpurilor proaspăt arate constituie un motiv de mândrie. Problema nu este cum se prezintă suprafaţa acestor ogoare, ci ideea noastră despre frumuseţe.

Aratul a devenit acceptat ca o axiomă a agriculturii, preludiul necesar oricărei operaţiuni. Chiar dacă lucrul cu plugul a fost asociat timp de mulţi ani cu deteriorarea ogoarelor noastre, încă nu am înţeles că pentru a rezolva problemele trebuie să încetăm cu arăturile.

8. Vremea lăsată de Dumnezeu

Omul poate conserva umezeala dăruită de cer, sau o poate risipi. Trebuie să înţelegem că dacă suficientă materie organică este incorporată la suprafaţa solului, acesta va deveni un rezervor capabil să reţină în mare proporţie apa de ploaie. Bineînţeles, masa spongioasă va da drumul la apa de care au nevoie culturile, care altfel ar suferi serios în perioadele dintre ploi.

Trebuie să considerăm că este normală orice suprafaţă a solului care a fost nearată, sau orice sol arat care a avut timp să-şi refacă reţeaua capilară a apei. Orice suprafaţă înierbată sau păşune, precum şi orice gard viu pot fi considerate ca făcând parte din peisajul natural.

Dacă este gestionat corect, solul poate fi făcut să reţină precipitaţiile naturale până la nivelul la care rădăcinile îşi caută în mod normal hrana esenţială. Prezenţa masei organice la suprafaţă îmbogăţeşte apa cu substanţe prin intermediul cărora, picătură cu picătură, apa astfel tratată va aduce mai multă creştere plantelor decât apa aflată între particulele minerale ale solului. Apa conţinută astfel de masa organică ajunge la îndemâna plantelor fără ca oportunitatea prezentată de hrana plantelor să fie risipită în vreun fel. Adevărul despre vreme este că omul o poate folosi foarte bine – dacă vrea.

9. Capcana drenajului

Suntem obişnuiţi să drenăm apa de pe solul saturat. Experienţa însă ne spune că drenajul instalat acolo unde nu este imperativ necesar este cea mai sigură cale spre scăderea producţiei.

Cheltuielile cu drenarea terenurilor sunt semnificative. Adesea, simpla lor acoperire cu materie organică diminuează considerabil problemele. Terenurile aflate în păduri, cu grade de înclinaţie importante, nu sunt niciodată supuse eroziunii, chiar şi sub presiunea unor averse de o violenţă impresionantă. Înainte de a proceda la instalarea unui sistem de drenaj, trebuie văzut dacă încărcarea solului cu materie organică nu reprezintă exact soluţia potrivită.

Solul din care începe să lipsească materia organică se videază rapid de micro-organisme şi insecte. El devine deşert, şi singurul lucru care nu-l consacră ca atare este prezenţa destul de regulată a precipitaţiilor atrase de păduri.

Doar mlaştinile au nevoie de drenare. Dacă pe un teren normal apar suprafeţe umede, adevărata problemă este dispariţia materiei organice.

10. Despre tipuri de sol

Atunci când primii colonişti au venit în America, era imposibil de aflat ce fel de sol se găseşte sub picioarele lor, atât era de abundent stratul productiv de humus.

Din raţiuni academice, tipurile de sol pot fi importante. Din raţiuni practice, nu au nici un fel de importanţă. Dacă materia organică este oferită solului, comportamentul lui este întotdeauna acelaşi.

11. Castraveţi pentru grădinar

În urmă cu 30 de ani, studenţii în pedologie ai unei universităţi americane întrebau de ce este necesară aplicarea de îngrăşăminte chimice la un sol dotat din plin chiar cu elementele pe care acele îngrăşăminte le conţineau. Răspunsul dat a fost acela că mineralele din sol sunt extrem de insolubile, altfel nu s-ar afla (încă) acolo. Părea logic. Poate fi de înţeles că, dacă fie şi numai 0,25% din fosforul conţinut de un sol s-ar dizolva într-un singur sezon, atunci mai devreme sau mai târziu plantele ar suferi fantastic din cauza acestei carenţe. Explicaţia părea bună, însă nu ţinea cont de cumpătarea naturii.

Putem recunoaşte faptul că în cel mai bun caz omul nu contribuie cu nimic la creşterea plantelor. În cel mai rău caz distruge cu rapiditate condiţiile excelente de creştere amăgindu-se că hrănesc recoltele.

Pământul, dacă este lăsat de capul lui, este capabil de mult mai bune producţii decât ar putea scoate fermierii de la el. Condiţiile care favorizează putrezirea materiei organice sunt aceleaşi cu cele care favorizează creşterea recoltelor.

Bacteriile saprofite care consumă îngrăşămintele verzi, dacă sunt lăsate să-şi facă treaba la suprafaţa solului, fixează azotul atmosferic. Asta înseamnă că nu este nevoie de azotaţi. Şi mai înseamnă că inclusiv leguminoasele care fixează azotul sunt inutile (cu condiţia descompunerii aerobice a îngrăşămintelor organice).

În procesul descompunerii materiei organice, se degajă dioxid de carbon. Acesta se dizolvă în apă, moment în care apare acidul carbonic. Acesta din urmă este cel mai bun solvent organic pentru minerale utile plantelor.

Există o grămadă de azot în aer. Cantităţile de minerale din sol sunt practic nelimitate. Tot ce trebuie să facem este să folosim noi practici, care să descătuşeze forţele naturale existente. Trebuie să nu mai vindem castraveţi grădinarului, utilizând îngrăşăminte chimice pentru soluri deja fertile.

12. Boli şi plăgi

În literatura de specialitate se admite în general teoria conform căreia cu cât sunt mai bune condiţiile pentru creşterea plantelor, cu atât sunt mai mici riscurile pentru boli şi atacuri ale insectelor.

Este adevărat faptul că epoca epuizării solurilor coincide cu perioada în care bolile şi insectele au devenit extrem de agresive. Există suficiente motivă ca să considerăm că cele două lucruri sunt conectate între ele.

Cândva se ştia că în gălbenuş se găsesc cele mai multe dintre vitamine. Astăzi, gălbenuşurile sunt sărace, pentru că hrana oferită găinilor este săracă în vitamine. Iarăşi, se ştia că laptele de vacă are un conţinut bogat în săruri minerale şi vitamine. Numai că laptele de azi este sărac, pentru că în alimentaţia vacilor lipsesc ieburile şi pajiştile furnizoare. Ce ştim cu certitudine este că nici găina, nici vaca nu sintetizează vitamine şi săruri singure, de aceea atenţia se îndreaptă spre plante, şi în cele din urmă spre sol.

Atât timp cât în fermajul şi horticultura convenţională lupta împotriva bolilor de orice fel a devenit inevitabilă, se poate pune întrebarea : în ce fel o metodă de pregătire a solului poate aduce o schimbare în bine?

Este rezonabil să considerăm că insectele şi bolile intră în expansiune doar într-un mediu potrivit, aşa cum se întâmplă şi cu alte fiinţe vii. Se pare, în plus, că mediul care este cel mai bun pentru boli şi insecte este cel nepotrivit pentru plantele gazde; iar condiţiile favorabile dezvoltării plantelor sunt intolerabile pentru boli şi insecte.

13. Fermajul fără buruieni

Buruienile i-au ţinut ocupaţi pe ţărani timp de multe generaţii. Astăzi, sunt considerate ca inevitabile. Totuşi, poate nu este chiar aşa. Poate că buruienile sunt mai vulnerabile decât credem noi.

Ni se pare că atunci când arăm pământul controlăm înmulţirea buruienilor. Este adevărat că arătura îngroapă adânc seminţele plantelor nedorite, care astfel nu mai pot germina. Numai că tot arătura scoate al suprafaţă seminţele plantelor îngropate în urmă cu un an sau doi, şi acestea germinează fără probleme. Ceea ce pare a fi o metodă sigură, este de fapt tot ce poate fi mai vicios în materie de controlare a buruienilor. Nu suntem decât victimele metodelor noastre de lucru cu pământul.

În această lucrare se vorbeşte adesea despre secara de toamnă, dar nu pentru că ar fi cel mai bun tip de îngrăşăminte verzi, ci pentru că este o opţiune foarte nimerită pentru ţara autorului. Însă fiecare fermier trebuie să caute soluţia potrivită pentru regiunea lui. La rigoare, dacă un câmp este plin de buruieni, acestea pot fi tratate ca îngrăşăminte verzi.

Este imposibil de precizat câte recolte vor trebui incorporate în sol până când acesta va deveni negru din nou. Probabil este vorba de 2-5 ani.

14. Pământul poate zâmbi din nou

Cu cât « mai mare şi mai bun » este plugul, cu atât mai devastator e efectul său. Se evaluează că doar în Statele Unite se degradează suficient sol cât ar putea susţine recolte pentru hrana a jumătate din populaţia lumii.

Care vor fi efectele renunţării la arat ?
a) păşunile vor fi mai verzi, realmente;
b) culturile vor creşte mai bine, cu mult mai puţină atenţie decât primeau până acum ;
c) vitaminele şi mineralele pe care mâncarea noastră le conţinea din abundenţă vor reveni în aceeaşi măsură ;
d) noi vom fi mai sănătoşi, iar viaţa noastră mai confortabilă.

Trebuie să înţelegem că se poate cultiva pământul fără să-l sărăcim.

Citeşte mai mult!

sâmbătă, 10 septembrie 2011

Peter Goodchild, Haosul care va veni (note de lectură)

Subtitlu: Petrolul, electricitatea, agricultura, populaţia, rătăciri, supravieţuire

Prefaţă

Dacă vrei să afli cum va arăta viitorul, trebuie să te concentrezi în primul rând pe americani: ei deţin societatea modernă industrială tipică, şi au o mare influenţă asupra lumii.

Nici măcar nu este sigur că întoarcerea la moduri de viaţă din vechime, dacă acesta va fi cazul, ar fi o nefericire. Oamenii au fost “necivilizaţi” pentru foarte mul timp, şi se pare că s-au descurcat destul de bine. Trăiau într-o lume mai puţin aglomerată, şi pentru ei pământul, marea, cerul, erau încă frumoase. Poate că va veni o vreme când, asemenea strămoşilor noştri, vom putea să ne mişcăm cu o viteză mai redusă, privind pădurea, valurile oceanului, sau ciclurile eterne ale soarelui, lunii, şi ale stelelor.

1. Colapsul sistemului

În lumea noastră, petrolul condiţionează totul : combustibili, îngrăşăminte, lubrifianţi, plastic, vopsea, ţesături sintetice, asfalt, medicamente, şi multe alte lucruri. Suntem dependenţi de combustibili fosili în industrie, transport, agricultură, minerit şi electricitate.

Unii spun că declinul petrolului nu este o problemă, pentru că vom avea timp să trecem la alte surse de combustibil. Realitatea este că terminarea resurselor de petrol este o curbă, nu o linie verticală, de aceea lucrurile nu sunt foarte uşor de înţeles decât după ce inevitabilul s-a produs.

Cele mai importante studii situează "peak oil" undeva între anii 2000 şi 2020. Cei mai mulţi dintre specialişti consideră că, odată fiind atins plafonul producţiei petroliere, declinul va fi de 6% anual.

În 1850, înainte de exploatarea industrială a petrolului, rezervele planetare erau cam de 2 trilioane de barili. În 2010, se evaluează ceea ce a mai rămas cam la 1 trilion de barili. Aparent, ar fi suficient ca să mai dureze multă vreme, însă nu e chiar aşa. Anual se consumă pe planetă cam 30 de miliarde de barili. Nu s-au mai făcut descoperiri importante, şi la nivelul la care este cunoscută planetă, greu de crezut că se vor mai face.

Nici rezervele de cărbune şi gaze naturale nu sunt mai serioase. Exploatarea cărbunelui are nevoie de mult petrol (pentru motoarele diesel), în vreme ce gazele naturale nu sunt uşor de transportat. Cele mai multe dintre echipamente nu pot folosi aceste două surse de energie pentru input.

Pentru oameni, cel mai important aspect al penuriei combustibilor lichizi va fi lipsa hranei. "Plafonul producţiei de petrol" înseamnă "plafonul producţiei de hrană". Fără combustibili fosili, metodele moderne de producţie a hranei vor dispărea, iar producţiile agricole vor fi incomparabil mai scăzute. Revoluţia Verde a presupus, printre altele, dezvoltarea unor recolte foarte productive. Aceste noi soiuri por fi cultivate numai cu irigaţii, îngrăşăminte şi pesticide, având nevoie de combustibili fosili. În esenţă, Revoluţia Verde a fost o invenţie despre tranformarea petrolului şi a gazelor naturale în hrană.

Energie alternativă

Sursele alternative de energie nu vor fi niciodată foarte utile, în primul rând din cauza “energiei nete": în general se cheltuie mai multă energie decât se obţine în urma transformării. Singurele energii "rentabile" sunt petrolul şi uraniumul. Din păcate, uraniumul nu poate oferi suficient pentru a înlocui mai mult decât o fracţie nesemnificativă din ceea ce dă petrolul.

Pe de altă parte, formele de energie alternativă sunt atât de dependente de petrol, încât utilizarea lor este iraţională. Petrolul este necesar pentru a extrage, procesa şi transporta aproape orice altă formă de energie.

Cea mai mare sursă de energie rămâne soarele. Numai că un sistem care să alimenteze omenirea cu energie solară este imposibil de pus în practică, ar fi nevoie de imense cantităţi de hidrocarbon, metale şi alte materiale, practic un astfel de sistem ar înghiţi mult mai mult decât ar putea produce.

Căutarea de surse alternative de energie nu este doar iluzorie, este de-a dreptul dăunătoare. Visând cu ochii deschişi la o utopia silenţioasă a moriştilor de vânt şi a panourilor solare, reducem impactul oricărei informaţii serioase apare în acest domeniu. De fiecare dată când ştirile afirmă că există soluţii nedureroase la criza petrolieră, răspunsul publicului nu constă în conştientizare, ci în somnolenţă. Ne îndreptăm spre cel mai mare dezastru din istorie, dar concomitent ne mângâiem cu fantezii escapiste. Toate discuţiile despre energiile alternative sunt doar o metodă de a evita adevărata problemă: aceea că Epoca Industrială a luat sfârşit.

Problema infrastructurii

Cele mai multe dintre anticipările unei lumi post-petrol se bazează pe concepţia greşită că va exista o infrastructură, similară celei de azi, care va suporta noile creaţii. Totuşi, echipamentele moderne sunt dependente de anumite metode de fabricaţie, transport, întreţinere şi reparare, în general propulsate de combustibilii fosili. A crede că maşini acţionate de energie solară vor fi produse pe bază de energie electrică produsă de soare, că echipamentele pentru a le alimenta vor fi încărcate în camioane propulsate cu energie solară - ţine de science fiction.

Nu doar petrolul se termină. Este din ce în cel mai greu să găsim minereuri metalifere la suprafaţă, acum sunt în câmpurile de gunoaie ale lumii. Dacă ne imaginăm o lume fără petrol, trebuie să ne imaginăm o lume fără metale şi fără electricitate.

Întreaga infrastructură va fi năruită: petrol, electricitate, căi asfaltate. Vor fi aneantizate: diviziunea muncii, guvernele, nivelurile educaţiei superioare.

În lume sunt cam 15 milioane de kmp de pământ arabil, adică 10% din totalul uscatului. Populaţia lumii are cam 7 miliarde de oameni. Revin undeva cam 5 oameni pe hectar de pământ arabil. Numai că nu este tot repartiţia este uniformă: multe ţări au cam 7 oameni pe hectar. O agricultură nemecanizată poate suporta cam 4 oameni pe hectar.

Populaţia

La 1900, populaţia lumii era de 1,7 miliarde de oameni. În 1950 – 2,5 miliarde. Se consideră că fără combustibili fosili pământul nu poate suporta mai mult de 2-3 miliarde.

Lumea care va exista de aici în 100 de ani nu va fi oglinda celei care a fost în urmă cu 100 de ani. Epuizarea generală a resurselor poate cauza asemenea daune la structura societăţii încât guvernul, educaţia şi diviziunea muncii s-ar putea să nu mai existe.

Ca multe alte specii, umanitatea se dezvoltă şi consumă până când membrii ei fac foame şi mor. Cei patru călăreţi ai Sfântului Ioan Teologul (război, foamete, epidemii şi moarte) simbolizează sfârşitul lumii industriale. Experienţa dezastrelor trecute ne arată că există un punct dincolo de care încep jafurile şi linşajurile. Supravieţuitorii societăţii industriale vor trebui să se distanţeze de masacrele oraşelor.

Mai există un motiv pentru care o comunitate de supravieţuitori va trebui să se distanţeze de oraş : cu tehnologii primitive este nevoie de mult pământ pentru a susţine viaţa oamenilor.

Elementele colapsului

Colapsul sistemic al civilizaţiei moderne are 10 elemente:
a) combustibilii fosili;
b) metalele;
c) electricitatea;
d) mâncarea (se împuţinează);
e) apa (se împuţinează);
f) transportul;
g) comunicarea (fără şosele pavate, fără telefon, fără calculatoare);
h) guvernul;
i) educaţia;
j) diviziunea muncii.

Ca urmare, apar patru consecinţe:
a) crima;
b) cultul religios (recrudescenţa dogmelor bazate pe superstiţie, ignoranţă, cruzime, intoleranţă);
c) nebunia;
d) haosul (oamenii vor începe să gândească din ce în ce mai mult în termeni de “nimic nu mai merge”).

2. Economia de după atingerea plafonului producţiei petrolului

Aproape orice în economia globală ori este făcut din petrol, ori are nevoie de petrol pentru a fi fabricat sau folosit. Dacă preţul petrolului creşte, preţul tuturor lucrurilor creşte. Cea mai rea situaţie o vor avea cei care şi-au pierdut slujbele, urmaţi de cei cu venituri limitate, care au datorii (rate, carduri de credit, împrumuturi).

Faza Unu: înăsprirea situaţiei economice. Şomaj şi burse în scădere. Problema banilor va fi totul. O lume inferioară, murdară şi dezorganizată.

Faza Doi: haos veritabil. Dispariţia legii şi a ordinei. Banii dispar în favoarea barterului. Problema banilor va fi nimic. Muncă manuală şi împuţinarea bunurilor de bază. O lume şocantă, oripilantă şi mortală.

Vectorii inflaţionişti ai momentului sunt: petrolul, hrana şi aurul.

3. Sfârşitul electricităţii

Primul semn realmente distinctiv al colapsului sistemic va fi frecvenţa din ce în ce mai mare a panelor de curent. Primele probleme cu electricitatea vor fi un semnal de alarmă pentru ceea ce se va întâmpla în termen relativ scurt.

E uşor să-ţi imaginezi că singura consecinţă a scăderii resurselor de petrol este problema a ceea ce punem în rezervoarele automobilelor. Fals. Efectul asupra producţiei de electricitate va fi o problemă cel puţin la fel de serioasă. Combustibilii fosili şi electricitatea sunt strâns integrate.

Cea mai importantă sursă a electricităţii o reprezintă hidrocarburile. Pe măsură ce petrolul se va împuţina, electricitatea va urma o curbă descendentă similară.

4. Atunci când luminile se sting

Atunci când luminile se sting, totul se duce (totul din oraş!). Casele şi apartamentele moderne devin nefuncţionale. Aragazul, frigiderul, maşina de spălat şi uscătorul pentru vase devin simple obiecte inutile. Centralele termice şi aerul condiţionat se opresc. Instalaţiile de furnizare a apei nu mai funcţionează. Cei care locuiesc la etajele clădirilor înalte, sunt multe trepte de urcat atunci când lifturile s-au oprit.

Bancomatele nu vor mai furniza bani. Computerele vor înceta să mai transmită date în orice parte a lumii. Comunicarea la distanţă (internet, telefon, televiziune) se va opri.

Medicina modernă va dispărea. Farmaciile se vor închide. Sistemul de asigurări de sănătate va dispărea. Spitalele nu vor putea îngriji bolnavii, nu vor putea nici măcar păstra morţii la morgă în condiţii onorabile.

Poliţia nu va mai putea gestiona evenimentele. Cel mai probabil, poliţiştii vor sta acasă şi vor proteja propriile familii.

Ceva foarte important poate fi acumulat : cunoaştere, abilităţi, înţelepciune.

Când luminile se sting, tot ce va conta va fi să nu te afli în locul nepotrivit, în momentul nepotrivit. Dacă eşti în oraş când luminile se sting, te afli în locul nepotrivit, în momentul nepotrivit. Trebuie să trăieşti la ţară, sau să ai o proprietate la ţară.

Pe de altă parte, « proprietate » este doar o ficţiune juridică. Într-o lume în care autoritatea dispare, proprietatea este tot ceea ce poţi apăra.

5. Infracţionalitatea în lumea de după plafonul producţiei de petrol

Se pare că în viitor vor exista puţine diferenţe între infracţiuni şi război. Colapsul social furnizează mari oportunităţi infracţionale, poate şi pentru că poliţia este depăşită de situaţie în acest moment.

Tehnofilia este o boală pentru care timpul este cel mai bun remediu. Pe măsură ce combustibilii, metalele şi electricitatea intră în declin, armele "societăţii supraveghetoare" nu vor mai putea fi folosite împotriva populaţiei.

6. Comunitatea post-petrol

În mod ironic, lumea modernă este vampirizată de lipsa informaţiei serioase. Ştirile de astăzi sunt de regulă uitate mâine. Mass-media este în mâinile unui număr din ce în ce mai mic de corporaţii gigantice, iar produsul lor este construit astfel încât să-i anestezieze pe oameni. Dar irealismul televiziunii este doar începutul enigmei. Cea mai mare problemă este absenţa liderilor, a sensului organizaţiei care ar putea să gestioneze provocările importante.

Nu putem ajunge la un acord cu faptul că noi ca specie am depăşit capacitatea planetei de a ne susţine. Ne-am înmulţit dincolo de limite. Am consumat, poluat, şi ne-am extins dincolo de mijloacele noastre, şi după secole de soluţii tehnologice superficiale am rămas fără răspunsuri. Biologii explică o asemenea expansiune în termeni de “portanţă”: lemingii şi iepurii de câmp – precum şi multe alte specii – au aceeaşi problemă: suprapopularea şi supraconsumul duc la extincţie. Dar oamenii nu pot asimila acest concept. E împotriva esenţei tuturor religiilor şi credinţelor noastre filosofice.

Grupurile mici au problemele lor specifice, dar dacă vorbim despre furnizarea fericirii pentru o persoană obişnuită, banda sau satul sunt întotdeauna mai eficiente decât imperiul. Dimensiunea maximă pentru o asociere omenească ar fi undeva între 20 şi 200 de persoane.

Cel mai evident efect negativ al individualismului poate fi văzut în falsa democraţie de azi: liderii politici pot spune cele mai remarcabile minciuni, iar răspunsul este obedienţă tăcută. Cei mai mulţi dintre americani sunt lipsiţi de mijloacele de a proceda altfel, lipsindu-le familia sau prietenii cu care să facă schimb de informaţii sau să compare idei, fiind deci pe deplin dependenţi de mass-media şi de imaginea pe care aceasta o proiectează asupra societăţii.

Pe termen lung, ceea ce va conta este familia. În societatea non-modernă, familia extinsă contează mai mult decât familia nucleară. Aceasta din urmă este cumva temporară, familia extinsă este în afara timpului. Orice grup social veritabil al acestui tip de societate constă în membri care sunt legaţi fie prin legătura sângelui, fie prin cea a căsătoriei.

Vor mai rămâne doar trei metode de deplasare:
a) pe jos;
b) într-o ambarcaţiune fără motor;
c) călare pe un animal.

Bicicletele vor mai funcţiona o vreme, dar va fi greu să fie reparate în absenţa industriei.

7. Unde să trăim

Probabil că nu există o metodă raţională prin care să alegem un loc în care să trăim.

Densitatea populaţiei

Dacă societatea intră în colaps, este bine să trăieşti într-o regiune care are mari zone de teren arabil nelocuit şi nefolosit. Acolo poţi deveni independent în raport cu economia bazată pe bani.

Fără transport motorizat, oraşele supraaglomerate vor deveni capcane ale morţii.

În termeni ideali, fiecărui hectar de teren productiv trebuie să-i corespundă maxim 9 persoane de hrănit. Cel mai bine ar fi 4 persoane pe hectar.

8. Spirala lărgită

Agricultura lumii se confruntă cu diminuarea terenurilor agricole, la care se adaugă problema apei.

Dacă, pentru a răspunde la creşterea populaţiei, dublăm producţia de hrană, inducem dublarea populaţiei umane, iar noua problemă (aceea a excesului de populaţie), nu este identică cu cea originală, pentru că spirala se lărgeşte şi creează pagube şi mai mari.

9. Consumul de hrană al lumii

Doar 10% din suprafaţa uscatului este constituită din teren arabil. Restul de 90% este impropriu pentru agricultură, orice metodă am adopta.

Orice om prevăzător va trăi la ţară, nu la oraş. Printre abilităţile importante se vor număra: utilizarea sapei, a armei şi a toporului. Reputaţia de bun vecin va fi mai importantă decât aceea de ermit.

10. Foametea care va veni

Foametea cauzată de diminuarea disponibilităţilor petroliere va duce cel mai probabil la 2,5 miliarde de morţi înainte de 2050. Este posibil ca războaiele şi epidemiile să aducă morţi înaintea foametei.

Omenirea mai cunoscut foametea recent:
a) China de Nord (1876-79) – 9-13 milioane de morţi;
b) India (aceeaşi perioadă) – 5 milioane de morţi;
c) Uniunea Sovietică (1932-34, provocată politic) - 5 milioane de morţi;
d) Marele Pas Înainte din China (1958-61) - 32 milioane de morţi.

Citeşte mai mult!

vineri, 9 septembrie 2011

Heinz Erven, Paradisul meu (note de lectură)


NOTĂ: Textul care urmează nu constituie reproducerea integrală a volumului Paradisul meu, al lui Heinz Erven. Simplele note de lectură nu pot înlocui parcurgerea completă a lucrării. Puteţi cumpăra această carte la Librăria Jovis, împreună cu alte titluri.

În prefaţă: Ştiinţele naturii – chimia, botanica, zoologia, medicina, agronomia etc. – îşi ating limitele când încetează să se mai orienteze după legile naturii. Mai ştiutoare decât natura nu poate fi nici o ştiinţă; acestea pot să cerceteze natura, să descopere lucruri noi, care până atunci nu erau cunoscute, dar nu trebuie să se ridice deasupra naturii şi să-şi propună schimbarea acesteia.

Hrănirea păsărilor de curte o face utilizând sub chip de furaje combinate: urzica, tătăneasca şi dragaveiul cu frunza netedă (Rumex obtusifolius). Urzica se administrează numai după ce a fost cosită şi uscată, pentru că prin uscare perişorii ei îşi pierd efectul iritant. Urzica uscată mai este adăugată iarna în hrana păsărilor.

Albinele sunt primele victime ale stropirii cu pesticide şi insecticide. La rândul lor, păsările care consumă albine intoxicate preiau toxinele şi mor.

Dacă se doreşte practicarea unei legumiculturi şi pomiculturi biologice, pe primul loc stă protecţia păsărilor. Toate speciile de păsări îşi hrănesc puii cu insecte, larve, ouă de insecte, fluturi mici, omizi etc., până când ei reuşesc să-şi procure singuri hrana. De exemplu, o pereche de piţigoi, care hrăneşte într-o vară două generaţii de câte 10-13 pui, trebuie să caute şi să ducă la cuib circa 70 kg de insecte, larve şi ouă de insecte din pomi şi tufişuri.

Păsările consumă din furajele puse la dispoziţie de om, doar până când găsesc din nou hrană naturală, pe care o preferă întotdeauna.

Este bine ca pe un hectar de livadă să existe cel puţin 50 de cuiburi de păsări. În mijlocul grădinii este bine să existe un coş plin cu pene de găină, lână de oaie pieptănată, rafie, fân etc., pentru ca păsările să-şi poată amenaja cuibul. Păsările trebuie să aibă apă suficientă, şi astfel vor atenta mai greu la cireşe şi căpşuni (pe care le caută de sete).

Inclusiv păsările răpitoare trebuie colonizate într-o livadă.

Un agricultor conştient de responsabilitatea lui faţă de natură cedează bucuros câteva procente din recolta sa colaboratorilor necuvântători. Dacă ai un asemenea sistem de protecţie al păsărilor poţi privi liniştit cum insecte de diferite soiuri îţi atacă pomii, deoarece ştii că acest coşmar se termină cel mai târziu când apar primii pui de pasăre şi începe perioada de hrănire a acestora.

Un muşuroi de furnici roşii fereşte de dăunători o pădure în suprafaţă de 2–4 ha. Pomii fructiferi aflaţi în imediata apropiere a muşuroaielor de furnici sunt mai viguroşi şi prezintă frunze de culoare verde închis. Şi în pădure se poate constata că vegetaţia este mai abundentă în apropierea muşuroaielor de furnici.

Urechelniţele distrug păduchii plantelor. Viespile se hrănesc cu muşte de casă. Ariciul decimează şoareci, melci şi tot felul de omizi.

Pentru grădină, râma este animalul care înlocuieşte cazmaua. De aceea grădinarul va folosi cazmaua numai dacă plantează un pom sau sapă o groapă, în rest cazmaua nu are ce căuta în grădină.

Aratul pămânutului sau săpatul cu cazmaua înseamnă nu doar un consum mare de energie, dar şi deranjarea vieţii din sol. Este preferabil să se radă solul cu o sapă ascuţită, nu mai mult de 3-5 cm din stratul de suprafaţă. Ţelina rezultată se strânge şi se compostează. Apoi se cultivă un amestec de mazăre şi fasole, care acoperă solul cu verdeaţă. În acest fel solul se afânează şi se îmbogăţeşte în azot. Iarna leguminoasele degeră, iar solul rămâne tot timpul acoperit. În felul acesta pământul devine în doar un an pământ de grădină. Dacă este foarte puţin timp, se poate recurge la semănatul de muştar sau de spanac de Noua Zeelandă (Tetragonia expansa).

După plantarea pomilor nu se mai efectuează nici o lucrare la sol. Eventual se seamănă din când în când leguminoase. În nici un caz solul nu rămâne descoperit peste iarnă, trebuie acoperit fie cu îngrăşăminte verzi, fie cu materiale care degeră iarna (gunoi de grajd în strat subţire, fân, iarbă, frunze uscate etc.).

În mod curent, agricultorii care practică metode moderne intră în iarnă cu terenurile arabile descoperite, cu straturi întoarse, expuse gerului, vântului şi adeseori secetei. Astfel terenurile ajung în primăvară într-o stare biologică precară, nefiind capabile să asigure plantelor suficiente elemente nutritive.

Este o greşeală ca la arăturile adânci de toamnă să încorporăm gunoi pe brazdă. Materialul organic proaspăt trebuie prelucrat în condiţii aerobe, de către organismele din straturile superioare ale solului. De aceea, gunoiul trebuie folosit doar ca acoperământ sau cel mult încorporat superficial în sol. În adâncime ar putea avea loc doar procese de putrefacţie, cu formare de substanţe inhibitoare pentru creşterea plantelor.

Prezenţa pietrelor la rădăcina copacilor are efecte benefice, în sensul că pietrele acţionează ca îngrăşăminte minerale de lungă durată, iar sub ele se instalează o viaţă insensă şi bogată: gândaci, viermi, şopârle etc.

Dăunătorii şi bolile atacă plantele atunci când solul se află în dezordine. În acest caz, fie pământului îi lipsesc unele elemente nutritive, fie datorită unei fertilizări excesive, hrănirea plantelor nu este echilibrată. Plantele îşi pierd astfel rezistenţa la boli şi dăunători. Seceta îndelungată poate conduce şi ea la îmbolnăvirea plantelor.

Tuful vulcanic aşternut pe sol în strat de 3-4 cm acumulează nu doar apă, ci şi căldura soarelui. Dacă viţa-de-vie sau căpşunile au tuf vulcanic la rădăcină, fructele lor se coc mai repede. În timp, sub influenţa factorilor de mediu, tuful se transformă în pământ.

Plămădeala de urzică sau tătăneasă este foarte bun îngrăşământ pentru toate culturile. Plămădeala de tătăneasă este foarte indicată pentru tomate. Niciun grădinar nu trebuie să se lipsească de urzică, tătăneasă, pelin, coada calului. Mai pot fi folosite ca fungicide şi insecticide: ceapa, usturoiul şi hreanul.

Pentru a se asigura clienţilor fructe de bună calitate pe toată durata anului, se plantează un număr mare de soiuri. Şi în cazul viţei-de-vie se recomandă un ameste cât mai variat de soiuri.

Dacă producţia este foarte mare, fructele se răresc manual, obţinându-se astfel fructe de 3-4 ori mai mari decât de pe pomul nerărit.

Între rândurile de viţă-de-vie se recomandă plantarea de usturoi (care previne atacul bolilor produse de ciuperci), gălbenele, crăiţe (care atrag insectele) şi diferite specii de leguminoase.

Pentru îngrijirea pomilor fructiferi se recomandă ungerea trunchiurilor cu o pastă obţinută din caolin, balegă proaspătă de bovine şi apă de ploaie. Pasta se aplică cu bidineaua, după curăţarea trunchiurilor cu peria de sârmă. Pe parcursul anilor, trunchiul devine neted, astfel încât insectele nu au unde să ierneze. Cine nu are caolin poate folosi varul. Dacă se introduce şi fiertură concentrată din coada calului, se asigură aportul de acid silicic, al cărui efect este întărirea pereţilor celulari.

Prima condiţie pentru o livadă mixtă sănătoasă este alegerea corespunzătoare a soiurilor şi portaltoilor. Odată rezolvată această problemă, putem începe să lucrăm după modelul pădurii ce conţine un ameste de specii.

Dacă solul este subţire, se poate semăna urzică mare care, cosită şi lăsată pe loc, oferă cantităţi mari de humus. În acelaşi scop se pot folosi: morcovul sălbatic, sâlnicul, urzica moartă, coada racului, piciorul caprei, păpădia, coada şoricelului etc. Intervalele dintre rândurile de pomi pot fi cultivate cu trifoi şi alte specii de leguminoase, pentru ca azotul din aer să fie transformat în îngrăşământ.

În livadă trebuie să existe plante sanitar: vetrice (Tanacetum vulgare), conduraşii, pelinul.

Hreanul plantat printe piersici previne atacul şi băşicarea frunzelor. Mai are efect şi asupra unor boli de la vişin. În podgoriile vechi întâlnim hrean sălbăticit, semn că înaintaşii cunoaşteau mai bine decât noi mijloacele de vindecare şi apărare naturale.

Usturoiul trebuie şi el lăsat să se sălbăticească în livezi şi vii, pentru că acţionează împotriva fungilor şi dăunătorilor. Mirosul lui nu este agreat de şobolani, care părăsesc şi ei zona.

Premisa unei plantaţii sănătoase de căpşuni este acoperirea permanentă a terenului, aşa cum vedem în ădure. În grădină, ca material de acoperire, se pretează foarte bine:
a) paiele;
b) acele de conifere;
c) coaja de copaci;
d) tuful vulcanic;
e) muştarul galben (care creşte foarte repede şi în plus îndepărtează nematozii, la fel ca şi crăiţele).

Ceapa se cultivă pe stratul de anul trecut al morcovilor. Sfecla roşie este lângă un strat de ceapă, bobul lângă cartofi. Varza cultivată împreună cu ţelina urmează după bob sau după mazăre timpurie, care lasă în urma lor terenul îmbogăţit în azot.

Conopida se cultivă împreună cu ţelina (conopida protejează ţelina împotriva ruginii, iar ţelina protejează conopida împotriva albiliţei). Salata se cultivă împreună cu ridichile de lună (salata îndepărtează puricii de pământ). Ceapa cu salata (ceapa protejează salata împotriva bolilor).

Alte combinaţii benefice:
a) prazul cu ţelina;
b) prazul cu pătrunjelul de rădăcină;
c) andivele cu guliile;
d) feniculul cu varza chinezească;
e) fasolea oloagă cu castraveţi.

Legume care nu se suportă, inhibându-se reciproc în creştere:
a) tomatele cu feniculul;
b) gulia cu sfecla roşie;
c) fasolea oloagă cu ceapa şi mazărea;
d) salata cu pătrunjel.

Citeşte mai mult!