Jurnal de fermă permaculturală (I)

Trei zile la rând

Săptămâna asta am avut un noroc formidabil: trei zile una după alta în care m-am dus la moşie să lucrez. În linii mari, mi-am propus să pregătesc terenul viitoarei grădini de legume. L-am marcat cu ţăruşi pe care i-am unit cu o sfoară de cânepă, ca să-mi fac o idee în privinţa amplasamentului. Bine am făcut. Cât m-am învârtit în jurul viitoarei grădinuţe, am constatat că tentaţia unghiurilor de 90 de grade e păguboasă, şi am modificat una din laturi în funcţie de panta la baza căreia se afla. Grădinuţa va avea o formă uşor neregulată, dar va respecta relieful, ceea ce e mai bine.

Am pornit prima grămadă de compost: un strat de paie, un strat de bălegar, un strat de buruieni cu rădăcini profunde, de la care aştept aport mineral. Şi iar bălegar, şi iar paie, iar peste ele râme cumpărate dintr-un magazin pentru pescari. Bălegarul l-am adus de pe imaşul învecinat, în saci. Primii vreo şase saci au fost cum au fost, mai ales că era bălegar preponderent uscat. Ceea ce n-a fost prea deştept, pentru că ce-i uscat nu mai lucrează. În fine, cam asta era ce puteam strânge cu mâna goală. Apă cât am putut duce, la vreo 10 găleţi. A doua zi am venit cu o săpăligă, şi am început să recoltez în primul rând bălegar proaspăt, activ, cu viermişori.

Însă doi saci cu bălegar umed pe care trebuie să-i duci un kilometru până la grămada de compost devin două pietre de moară. Aşa că am discutat cu văcarul satului să-mi ducă preţioasa materie cu căruţa. Un pachet de ţigări şi o bere, ca să-şi mai mângâie singurătatea. Am umplut şase saci, fiecare la vreo patruzeci de kilograme. A treia zi am procedat la fel. Sabina află cu uimire că există o conexiune între legume şi caca de vacă. Între greaţa urbană şi plăcerea de a încărca un sac cu “lopăţica”, plăcerea învinge. Ok, fie şi aşa, numai să n-aibă roşiile şi ardeii gust de caca. Îi promit că nu va fi cazul. Prima grămadă a fost finalizată, am început-o pe a doua. Mă gândesc că mi-ar trebui cam cinci grămezi serioase, care să lucreze până prin aprilie, când voi avea nevoie de compost pentru straturi.

Din vorbă în vorbă, nea Gavrilă, văcarul, mi-a zis că pot lua de la el gunoi ars cât vreau eu. Aşa, ca la vreo trei remorci. Omul nu se joacă, ideea de a căra bălegar cu sacul i se pare tembelă. Gunoi ars? Nu, ce să fac cu ăla ars? Adica, stai aşa, nea Gavrilă, ce înţelegi mata prin gunoi ars? Putrezit. Aaa, atunci vreau. Nu-i departe de compost, iar pământul meu are nevoie de asta. Rămâne să văd cum fac să tocmesc un om cu tractorul şi încă vreo doi flăcăi la încărcat. Panta mea sudică e îngrozitor de exploatată, pământul e galben şi crăpat de la secetă, puţinul pir care a crescut pe el, chiar şi cosit, nu va face mare brânză ca aport organic. Trebuie să arunc vreo cinci remorci de gunoi ars pe el, înainte de a-l semăna cu un trifoi, ca îngrăşământ verde.

Auzi, nea Gavrilă, cum îi zice pe aici la tulpina de porumb? Tulei. În Moldova îi zice strujan. Râdem de ne prăpădim amândoi. Ils sont fous, ces Moldaves! Da’ tulei de vânzare sunt pe aici? De care? Tulei roşi? Înţeleg că e vorba de tulpinile de pe care vacile au ros frunzele. Da, zic, chiar tulei roşi. Păi, ce să faci cu ei? Trebuie pentru legume. Nu intru în detalii, nu-i spun că vreau să-i îngrop sub răzoare. Irina si Gab au pus acolo lemne putrede, Heinz Erven a îngropat baloţi de fân. Eu cred că se pot folosi tulei de porumb şi tulpini de floarea-soarelui cu acelasi efect. Tuleii roşi nu costă nimic, li se dă foc pur şi simplu. Omul nu vede conexiunea între tulei şi tomate. Am aproape şaptezeci de ani, zice nea Gavrilă, şi aşa ceva încă n-am auzit. Ehe, zic, auzitul nu-i nimic, văzutul e totul.

Mi-am cumpărat coasă. Rusească, nu poloneză, că-i mai scumpă. Am dat 40 de lei pe ea în iarmaroc. La Dedeman am văzut coasă nemţească, cu 150 de lei. Am să-mi iau şi din aia, pentru că prin sat cosaşii care au mai ramas au măcar două scule. M-am dus la un moş s-o bată cu ciocănelul, ca odinioară. De bătut a bătut-o, dar bani nu mi-a luat. Ne înţelegem noi, suntem megieşi aicea. Aşa e, suntem vecini, ne vedem cu binoclul, dar tot vecini se cheamă că suntem. Privilegiul satelor răsfirate: nu suntem aproape dar ne auzim şi ne vedem foarte-foarte bine. Însă nu mi-a prins coada de coasă, m-a trimis la alt vecin, undeva pe lângă şcoală, adică la vreo 5 km. Mi-a dat coasa lui să lucru în ziua aceea, că dacă nu-l găsesc pe moş Nicoară de lângă şcoală?

L-am găsit, dar nu mai lucra, că-i bolnav. M-a trimis peste drum, la un cioban, care mi-a făcut treabă ce nu făceam eu într-o sută de ani. Cât mă costă? Lasă, că ne înţelegem noi, doar suntem în sat. Iată-mă deci dator. Sunt prins într-un angrenaj al schimburilor pe termen lung. Nici o carte de economie nu pare să ţină cont de faptul că trocul se poate şi aşa: tu îmi faci azi un serviciu, eu ţi-l întorc peste un an. Sau tu îmi faci acum o favoare, eu îţi rămân prieten veşnic îndatorat. Logica banului nu poate pricepe subtila logica a trocului. Seara, duc şi eu un om din sat acasă în oraş cu maşina. Îl întreb unde stă, apoi îl depun aproape de scara blocului. Dă să-mi plătească. Îl întreb ce l-a apucat. Aproape că mă bucur să mi-l ştiu dator, doar că niciodată nu iau bani când duc oamenii cu maşina. Sper că el nu ştie.

Trag în coasa omului, culc buruienile care au crescut pe hotar, apoi pe cele de lângă drum. Coasa merge ca lama de bărbierit, ierburile cad aproape fără să-şi dea seama. La drum semăn data viitoare salcâmi, am doi pumni buni de seminţe. Le dau un clocot, apoi le las o zi în apă călduţă, să li se înmoaie coaja. Asta se cheamă scarificare. După care le arunc pur şi simplu, rugându-mă la Dumnezeu să încolţească. Numai că trebuiau culcate buruienile, ca să ajungă seminţele la pământ. Când am dus coasa, vad o fisură în oţel, undeva la punctul de prindere. Oare aşa era sau am pleznit-o eu prin trunchiurile lemnificate? Stai liniştit, zice moş Iurean, pleznitura se sudează. Iar cât mai cosesc eu, mai am o coasa. Am aproape certitudinea c-am stricat scula omului. Dar nu mă lasă să mă simt prost, şi nici nu-mi cere să repar paguba. Nici bine n-am venit în sat, şi sunt tratat ca un om de-al locului. Îndatorarea ca semn al ospitalităţii.

Amarul acela de buruieni am să-l strâng şi-am să-l bag la compostat. Căldura degajată va steriliza seminţele, iar tulpinile vor aduce aporturi minerale semnificative. Îmi pare rău de venerabila coasă, dar concomitent mă bucur că n-am dat foc buruienilor. Ar fi fost, desigur, foarte simplu, dar m-aş fi privat de un material capabil să facă mari servicii. Însă sus, în colţul sălbatic, aş da foc la rugii care împânzesc locul. Îi extrag unul câte unul, e foarte fastidios şi-mi intră ţepii în mâini şi-n tălpi. Zgârieturile de pe picioare nici nu le mai simt. Îi scot la margine şi-i aprind foarte greu, au tulpinile contorsionate, flacăra nu ajunge bine la ele. Până la urmă am să renunţ, e prea fastidios, mă mulţumesc să le scot şi să fac un gogoloi de tulpini ţepoase, care va putrezi în timp. Oricum, trebuie eliberat locul, tulpinile vii le ţin în picioare pe cele moarte, iar ierburile înalte fac accesul foarte greoi.

Seară de seară ajung acasă, fac un duş şi încep să-mi extrag spinii. Numai că nu-mi dau seama de ei decât undeva pe la o bucată de noapte, când mă trezesc să citesc. Dacă ceva mă doare, sigur am un spin sub piele. În prima noapte găsesc ceva pe la un deget la mâna stângă. Iese rapid, cu un ac. A doua noapte mă înţeapă la picior, în două locuri. Mă operez, extrag, calc din nou bine. Mă doare apoi bizar degetul mare de la piciorul drept. E de la coasă, am forţat puţin, n-am mai cosit de mulţi ani şi se cunoaşte. Mă dor şalele, mă dor picioarele, merg aplecat prin casă ca un elefant braconat de râd toţi de mine. În prima seară e cumplit, mă ţin de mobile şi de pereţi. Dimineaţa pe la trei e şi mai rău, încep să mă gândesc dacă va exista a doua zi sau nu.

Însă pe la şapte îmi trece totul ca prin minune, urc în maşină şi ajung în sat fresh. Mă dezbrac la bustul gol, soarele toamnei e numai bun. Nu mănânc aproape nimic toată ziua, într-o frenezie a lucrului care exclude foamea. Beau însă vreo 6-7 litri de apă, aproape stau cu bidonul de apă lângă mine. Abia în a treia zi mi-e foame, sunt cu Sabina şi mănânc tot ce-am luat. Soarele şi apa ţin de foame, ştiam demult. După trei zile, nu mă mai doare aproape nimic, dar ca prin miracol îmi simt braţele, fiecare muşchi e la locul lui. Mă rebronzez, însă cum soarele m-a bătut din înalt, fruntea mi-e arsă, iar obrajii sunt mai deschişi la culoare. Arăt ca şi cum aş fi frecventat un solar defect.