marți, 30 august 2011

Natura sau tehnologia?


Cică în nu ştiu care documentar, un nene isteţ cu acces la cameră video şi ceva fonduri ar fi spus că, dacă toţi oamenii de pe pământ ar dispărea, vegetaţia ar acoperi toate realizările civilizaţiei noastre în aproximativ 500 de ani. Dar toate-toate, adică şi zgârie-norii americani pe lângă care trec teroriştii şi jinduiesc să le dea un nou look, şi autostrăzile etern neterminate ale României, şi magazinul din colţ care-mi vinde pâine expirată deşi cer invariabil pâine-de-azi. Eu zic că nenea cu camera video e un mic dobitoc. Şi asta pentru că nu este nevoie ca oamenii de pe pământ să dispară, vegetaţia se va întoarce frumuşel cu mult mai devreme, să zicem atunci când pompele cu petrol or să înceapă să ne ofere nisip.

Oricum, zilele trecute am avut ocazia să constat practic, deşi ştiam teoretic, că între natură şi tehnologie, natura iese câştigătoare la puncte chiar fără să aibă nevoie de patent sau baterii. Pe la şase dimineaţa, fără vânt fără furtună, o superbă salcie plângătoare (Salix babylonica) a decis să-şi sfârşească viaţa pe capota maşinii mele. În trecere a mai şters o lunetă şi un far spate de la maşina unui vecin. Frumos, discret, fără zgomot, salcia a murit cu frunzele încă verzi, pe pat de cioburi, îndoind caroseria unei maşini care numai moale nu s-ar putea spune că este. Moment inedit, numai bun de tras în poză.


Pentru cei care s-ar putea într-o zi să se trezească, aşa ca mine, cu maşina sub copac (la propriu!), adaug că am chemat Serviciul pentru Situaţii de Urgenţă, aflat în subordinea Primăriei. Oamenii au venit cât de repede au putut, şi au chemat la rândul lor un buldozer care a degajat frumos trunchiul salciei, permiţându-mi să scot maşina. Nimic de zis, operaţiunea de salvare a fost o reuşită, nici nu încerc să mă gândesc ce s-ar fi putut întâmpla dacă scăpau trunchiul acela din nou, ar fi putut sparge geamuri, parbriz... m-ar fi putut răni şi pe mine. Un nene funcţionar s-a grăbit să-mi spună că Primăria nu are nici o datorie faţă de mine, pentru că nu parcasem pe un loc amenajat. Se făcea să-l contrazic?

Paguba vecinului ar fi undeva pe la 1500 lei. Paguba mea cam dublă. La care adaug 2 săptămâni fără maşină, răstimp în care nu voi putea să mă duc la ţară. Stau şi mă gândesc după ce-mi pare mai rău, după bani sau după faptul că treburile îmi vor sta în loc? Banii cred că se vor rezolva, pentru că în Codul civil există instituţia răspunderii pentru prejudiciile cauzate de animale, de edificii şi de lucruri în general: articolul 1000 alin. (1) Cod civil statuează că "suntem de asemenea responsabili de prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor pentru care suntem obligaţi a răspunde sau de lucrurile ce sunt sub paza noastră." Un copac aflat pe domeniul public al administraţiei locale este în paza juridică a Primăriei, iar un prejudiciu cauzat de el trebuie despăgubit de această autoritate.


Atât jurisprudenţa, cât şi doctrina juridică admit că articolul 1000 alin. (1) Cod civil face referire la lucruri neînsufleţite, atât mobile, cât şi imobile, fără distincţie dacă acestea, prin natura lor, sunt sau nu potenţial periculoase, fără distincţie dacă au dinamism propriu sau nu, dacă au produs prejudiciul fiind în mişcare sau aflându-se în staţionare. Pornind de aici, instanţele au acordat despăgubiri pentru cazuri foarte variate: accidente de circulaţie, accidente legate de folosirea energiei electrice, explozia cazanelor sau a conductelor de gaz, spargerea conductelor de apă, căderea într-o groapă de canal neacoperită, surparea unui mal, căderea gheţii de pe acoperiş sau a unei glastre cu flori aşezate pe pervazul unei ferestre. Sau, cazul care mă interesează pe mine acum, căderea unui copac.

Desigur, nenea şeful nu putea să-mi spună mie ceea ce am aflat din cursul de obligaţii al lui Constantin Stătescu. În primul rând pentru că, lucrând la Serviciul pentru Situaţii de Urgenţă al Primăriei, nu avea cum să ştie ce despăgubeşte administraţia locală. Iar apoi pentru că, cine s-ar fi gândit?, nu era Constantin Stătescu în persoană. Dar nu-i problemă, fain îi când cetăţeanul este informat şi aduce lumina în cotloanele obscure ale administraţiei locale. Pe moment, m-am dus şi le-am explicat tărăşenia, prilej cu care au făcut şi ei un raport pentru acţiunea respectivă, nu ştiu de ce am senzaţia că, dacă n-aş fi apărut cu pretenţii de despăgubire, acel raport n-ar fi fost făcut, şi-i mare păcat, pentru că oamenii chiar au avut activitate, cinste lor.


Partea frumoasă a acelei dimineţi a fost aceea că am aflat şi eu că salcia plângătoare nu trăieşte mai mult de 30 de ani. Venerabila care mi-a pleznit maşina a fost plantată în 1986, deci a decedat la 25 de ani. În treacăt fie spus, modul în care se toaletează copacii, prin tăierea totală a crengilor de către Dorel, specialistul-primăriei-calificat-în-de-toate, este cauza pentru care cei mai mulţi dintre copaci vor muri mult mai repede decat scrie la carte, şi asta tot de la Dorel o ştiu: în loc să alunece pe ramuri şi pe frunze, apa de ploaie loveşte direct trunchiul fără protecţie şi se infiltrează în inima arborelui. Şi uite aşa copacul e din ce în ce mai fragil, pentru că nu există un horticultor care să impună anumite limite când se bagă drujba în crengile copacilor sub pretextul toaletarii.

Nu în cele din urmă, din salcia culcată la pământ şi încă alte două sălcii la fel de putrede, am secţionat câţiva butaşi verzi cu gândul să-i plantez pe pământul meu, şi-am mai colectat şi patru saci de lemn putred ca să fac şi eu la primăvară un răzor ca Gab şi Irina. Chiar dacă lemnul salciei nu este bun pentru foc, având o putere calorică debilă, copacul este foarte potrivit pentru soluri cu exces de apă, are o valoare meliferă deosebită şi o frumuseţe pe care puţine alte specii i-o pot disputa. Nu în ultimul rând, atunci când moare şi se intinde pe maşini produce incomparabil mai puţine pagube ca un stejar sau un brad, ca să dau doar două exemple.


În cele din urmă, trebuie să-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru atenţia delicată pe care a avut-o, alegând să culce venerabila salcie peste maşina mea făcută din tablă, plastic şi piele, la o oră la care piticuţii vecinilor şi ai mei dormeau ca de obicei îngereşte în pătucene, care învelit, care dezvelit, care pe o parte, care cu faţa în sus, cu degetul în gură sau nu, după posibilităţi. Mai adaug faptul că respectul meu pentru Ford a crescut direct proporţional cu noile cunoştinţe despre Salix babylonica, un mecanic de treabă va avea de lucru undeva cam două săptămâni, iar dacă Primăria se face că nu-i pasă de art. 1000 alin. (1) Cod civil, un avocat va mai avea un proces pentru următorii doi ani. Avem deci activitate. Undeva în fundalul acestui post, PIB-ul României toarce ca un motan care scoate toată industria textilă din criză.

Citeşte mai mult!

luni, 22 august 2011

Eira Carballo, Piscicultura la scară mică în apă dulce (note de lectură)


Partea I: Piscicultura, principii de bază

1. Introducere


Termenul “acvacultură” este un termen generic care acoperă cultura animalelor şi a plantelor acvatice în apă dulce, apă sărăturoasă şi apă sărată.

“Piscicultura integrată" constă în combinarea la scară mică a pisciculturii cu agricultura, creşterea animalelor şi practica irigaţiei.

2. Practicile pisciculturii

2.1. Metode de piscicultură


Piscicultura extensivă – intranţi economici şi manoperă de slabă intensitate.

Piscicultura semi-intensivă – aporturi de intranţi în cantitate medie, producţie de peşte mărită.

Piscicultura intensivă – aporturi importante de intranţi, densitate ridicată a stocurilor de peşte. Cheltuieli de producţie importante, peştii trebuie vânduţi la preţ ridicat pentru recuperarea cheltuielilor.

2.2. Cultura în iaz

Majoritatea peştilor de apă dulce este cultivată în iaz. Apa provine dintr-un lac, dintr-un golf, dintr-un puţ sau altă sursă naturală.

Caracteristicile unui iaz adaptat la piscicultură
a) terenul de amplasare a iazului trebuie să fie în pantă dulce;
b) în timpul construcţiei, trebuie foarte bine tasate fundul şi pereţii;
c) adâncimea poate fi de 0,5-1 metru în partea mai puţin adâncă şi 1,5-2 metri în partea cea mai adâncă;
d) golirea iazului nu trebuie să se facă în mai mult de 3 zile;
e) umplerea iazului nu trebuie să se facă în mai mult de 3 zile;
f) pe diguri trebuie plantată iarbă.

3. Iazuri piscicole

3.1. Diferite tipuri de iazuri


Există două tipuri de iazuri :
a) iazuri de diversiune ;
b) iazuri de baraj.

3.2. Principii directoare pentru concepţia şi construirea de iazuri

Formele pătrate şi dreptunghiulare sunt cele mai uşor de construit. O suprafaţă de 300 mp este potrivită pentru un iaz familial. Este preferabil să ai două iazuri mai mici decât unul singur mai mare.

Diferitele etape ale construirii unui iaz piscicol sunt :
a) pregătirea terenului ;
b) construirea iazului şi construirea digurilor ;
c) construirea lucrărilor de captare şi de evacuare a apelor ;
d) protejarea digurilor iazului ;
e) fertilizarea iazului ;
f) împrejmuirea iazului ;
g) umplerea cu apă ;
h) popularea cu peşte.

Se decopertează solul fertil, care va servi la acoperirea digurilor. Vârful digului va trebui să se găseasca la 30-50 cm de nivelul iazului.

Fertilizarea iazului se face cu compost sau bălegar.

4. Întreţinere

Administrarea cotidiană include:
a) controlul calităţii apei (oxigen, culoare, transparenţă, pH, temperatură, etc.);
b) controlul iazului pentru a depista eventualele scăpări de apă;
c) curăţarea filtrelor alimentării şi evacuării apei;
d) observarea peştilor în timp ce aceştia mănâncă;
e) supravegherea predatorilor;
f) eliminarea algelor nedorite.

Oxigenul este produs de vegetaţia din iaz. Producţia de oxigen se desfăşoară doar în condiţii de lumină. Dacă peştii se ridică la suprafaţa apei pentru a lua oxigen, înseamnă că există o carenţă în iaz.

Apa trebuie să aibă o anumită aciditate (6,7 - 8,6 pH).

Duritatea apei este un indicator al totalităţii sărurilor solubile prezente în apă. O apă care conţine multe săruri este "dură", una care conţine prea puţine este "dulce".

Aciditatea, alcalinitatea şi duritatea apei se schimbă cu var.

Turbiditatea desemnează cantitatea de particule de pământ şi de alte impurităţi dizolvate, sau în suspensie în apă, care-i dau acesteia din urmă o culoare brună. Turbiditatea ridicată diminuează producţia de peşte, pentru că reduce penetrarea luminii în apă şi în consecinţă plantele acvatice vor produce mai puţin oxigen.

Partea a doua. Planificarea unei exploataţii piscicole

5. Introducere


Principalii factori care trebuie să fie examinaţi:
a) terenul ;
b) apa ;
c) condiţiile climatice.

6. Alegerea site-ului şi a tipului de exploatare

Pentru construirea unui iaz, trebuie ţinut cont de factorii următori:
a) tipul de sol ;
b) cantitatea şi calitatea apei disponibile.

Pământul cel mai potrivit pentru construirea unui iaz conţine multă argilă.

Există trei metode pentru a afla dacă un sol este pregătit pentru construirea unui iaz:
a) metoda "prin presiune”;
b) testul pânzei freatice;
c) testul permeabilităţii apei.

În ce constă metoda "prin presiune”?
a) stropiţi o mână de sol cu o cantitate de apă care o umezeşte puţin;
b) închideţi mâna exercitând presupune asupra solului;
c) dacă solul îşi păstrează forma atunci când deschideţi mâna, va fi bun pentru construirea unui iaz.

Testul pânzei freatice:
a) săpaţi o groapă de un metru adâncime;
b) acoperiţi-o în timpul nopţii pentru a limita evaporarea;
c) dacă a doua zi este plină de apă provenind din sol, se poate construi un iaz.

Dacă a doua zi groapa este goală, se poate trece la testul permeabilităţii apei:
a) umpleţi groapa cu apă până la buză;
b) acoperiţi groapa;
c) în ziua următoare, nivelul apei coboară datorită infiltraţiilor;
d) se umpele din nou groapa cu apă până la buză;
e) se acoperă din nou groapa;
f) dacă în ziua următoare nivelul apei este în continuare ridicat, solul este suficient de impermeabil şi deci potrivit pentru construcţia de iazuri;
g) dacă apa a dispărut, locul nu este nimerit pentru piscicultură; un iaz se poate construi numai dacă se acoperă fundul iazului cu plastic sau cu argilă.

Terenurile plate sau cu înclinaţie mai mare de 4% nu sunt bune pentru piscicultură.

Principalele surse de apă şi dezavantajele lor:
a) precipitaţii – dependenţa de fluctuaţiile sezoniere ;
b) scurgere de suprafaţă – turbiditate ridicată, eventual prezenţa pesticidelor;
c) ape naturale – risc de îmbolnăviri, pesticide;
d) izvoare – nivel scăzut de oxigen şi temperatură scăzută;
e) puţuri - nivel scăzut de oxigen şi temperatură scăzută.

7. Selecţionarea speciilor de peşte

Trebuie ţinut cont de principalele caracteristici biologice ale peştilor :
a) ritmul de creştere;
b) reproducţie ;
c) dimensiuni şi vârsta ajungerii la maturitate ;
d) obiceiuri alimentare ;
e) robusteţe şi vulnerabilitate la îmbolnăviri.

Se poate alege între :
a) specii ierbivore ;
b) specii omnivore ;
c) specii carnivore.

Dacă deţinem în acelaşi iaz diferite specii de peşte (policultură), producţia va fi mai mare decât dacă ne axăm pe o singură specie (monocultură).

7.1. Speciile cele mai cultivate

Tilapia (un fel de crapi exotici)


Specii tropicale (77 la număr) de peşti de apă dulce. Cel mai cunoscut este tilapia de Nil. Foarte rezistenţi la condiţii diferite de climă. Omnivori, mănâncă aproape orice. Ating foarte repede maturitatea sexuală, şi pot suprapopula iazul.

Pentru micul crescător care nu are timp prea mult pentru iaz, cea mai bună metodă de a lupta împotriva reproducţiei exagerate a peştilor tilapia este creşterea concomitentă a unei specii de predatori în acelaşi iaz.

Siluriformii

Cei mai cunoscuţi peşti aparţinând acestei grupe sunt : pangasius, ictaluridele, claridele. Toate speciile sunt lipsite de solzi.

Cultura crapilor

Crapii cultivaţi sunt împărţiţi în trei specii :
a) crapul comun ;
b) crapii indieni ;
c) crapii chinezeşti.

Crapun comun atinge maturitatea la 2 ani, când are 2-3 kg. Este un peşte robust, rezistent la cele mai multe dintre boli, atunci când condiţiile de mediu sunt gestionate corect.

8. Alimentaţie, aspecte sanitare şi reproducerea peştilor

8.1. Alimentarea peştilor


Două tipuri de alimente sunt la dispoziţia peştilor :
a) alimente naturale ;
b) alimente suplimentare.

Alimentele naturale sunt :
a) fitoplancton ;
b) zooplancton ;
c) perifiton ;
d) plante acvatice, etc.

Discul lui Secchi este utilizat pentru a măsura transparenţa apei, de unde se poate deduce fertilitatea iazului.

Atunci când se administrează alimente suplimentare, peştii mănâncă o parte pe loc. Restul devin fertilizanţi.

Exemple tipice de alimente suplimentare:
a) tărâţe de orez;
b) făină de orez;
c) cereale;
d) firimituri de pâine;
e) făină furajeră de porumb;
f) fructe;
g) legume;
h) turte de soia.

Câteva principii atunci când se hrănesc peştii:
a) în fiecare zi hrana se administrează în acelaşi loc şi la aceeaşi oră (preferabil sfârşitul dimineţii sau după-amiaza devreme);
b) nu supraalimentaţi peştii;
c) opriţi hrănirea cel puţin cu o zi înainte de reproducţie, recoltare sau înainte de transport.

8.2. Aspectele sanitare

Este mai uşor să previi decât să vindeci o populaţie piscicolă bolnavă.

Principalii factori care asigură o bună stare de sănătate a peştilor sunt o alimentaţie bună şi o calitate adecvată a apei. Trebuie să existe o abundenţă de oxigen în apă, valoarea pH-ului trebuie să fie corectă iar conţinutul de amoniac trebuie să fie slab.

Semne de îmbolnăvire:
a) peştii vin la suprafaţă pentru a lua oxigen;
b) peştii îşi freacă corpul şi capul de pereţii iazului;
c) peştii au aripioarele zdrenţuite şi răni pe corp;
d) peştii nu mai mănâncă.

Un peşte mort din când în când nu înseamnă mare lucru. Mai mulţi peşti morţi concomitent înseamnă un eveniment grav.

8.3. Reproducţia peştilor

Popularea unui iaz porneşte de la următoarele soluţii :
a) înmulţirea în crescătorie ;
b) cumpărarea de puiet de la un alt crescător;
c) obţinerea de puiet din natură.

9. Recoltarea şi post-recoltarea

9.1. Recoltarea peştilor


Are loc în general după 5-6 luni de la popularea bazinului cu puiet. Însă în mod normal se recoltează tot timpul perioadei de creştere peştii cei mai mari, iar în final se recoltează tot ce a rămas.

Ulterior, peştii se conservă prin :
a) sărare;
b) uscare;
c) afumare;
d) fermentare;
e) punere în conserve;
f) refrigerare şi congelare.

Anexa 1: Speciile de peşti cele mai cultivate şi preferinţele lor alimentare

Consumatori de fitoplancton :
a) Crap argintiu chinezesc (Hypophtalmichthys molitrix) ;
b) Crap indian « catla » (Catla catla) ;
c) Crap indian “rohu” (Labeo rohita);
d) Chanos sau peştele-lapte (Chanos chanos).

Consumatori de plante acvatice:
a) Crap ierbivor chinezesc (Ctenopharyngodon idella);
b) Crap de Wuchang (Megalobrama amblycephala);
c) Gurami gigant (Osphronemus goramy);
d) Tilapia (Tilapia rendalli).

Consumatori de plancton:
a) Crap gigant cu capul mare (Aristichthys nobilis).

Consumatori de melci :
a) Crapul negru chinezesc (Mylopharyngodon piceus).

Peşti omnivori :
a) Caras (Carassius carassius);
b) Crapul de mâl chinezesc (Cirrhinus molitorella);
c) Crapul comun (Cyprinus carpio).

Citeşte mai mult!

duminică, 21 august 2011

Hans Wagner, Asocierile de plante în grădina de zarzavat (note de lectură)


Editura Terre vivante, Mens, France 2001

Între plante există atracţii şi repulsii naturale. Pentru această ştiinţă a interrelaţionării plantelor s-a propus numele de alelopatie. Pentru a evita ca anumite plante să nu-şi dăuneze reciproc, trebuie o bună rotaţie şi vecini adecvaţi.

Plante aromatice din grădină contribuie la protejarea legumelor împotriva bolilor şi le permite o creştere sănătoasă.

Anumite plante se iubesc, altele nu

Salata plantată alături de pătrunjel suferă enorm. Nici plantată după pătrunjel, salata nu se va descurca prea bine.

Ţelina şi conopida o duc de minune împreună.

Trandafirii şi morcovii nu cresc bine după ei înşişi. Tomatele, dimpotrivă, n-au nimic împotrivă dacă sunt cultivate după alte tomate.

Atunci când limacşii devin o plagă, asmăţuiul (hasmaţuchi) poate ajuta.

Bacteriile şi ciupercile dăunătoare se înmulţesc foarte uşor în monoculturi. În cazul culturilor asociate, se lovesc de o limită: o altă plantă, pe care n-o pot invada.

Morcovul şi ceapa merg foarte bine împreună. Morcovul alungă musca cepei, ceapa alungă musca morcovului.

Roşia alungă şi ea musca morcovului. Acesta din urmă menţine umiditatea de la piciorul roşiei şi-i alungă purecii.

Păstârnacul se împacă foarte bine cu roşia.

Mazărea şi varza, sau mazărea şi conopida merg foarte bine împreună.

Mărarul poate fi semănat împreună cu: mazărea, morcovul, castravetele, salata, ceapa.

Cimbrul alungă purecii fasolei. Ridichea roşie se dezvoltă foarte bine la rădăcina fasolei.

Limba mielului protejează foarte bine varza de limacşi.

Lista asocierilor favorabile

Usturoi + morcov, castravete, căpşun, ceapă, praz, tomată, trandafiri, arbori fructiferi.

Sfeclă + mărar, fasole, ceapă, cimbru.

Morcov + usturoi, mărar, varză, arpagic, andive, ceapă, praz, mazăre, ridiche, salată, tomate.

Ţelină + varză, spanac, fasole, praz, mazăre, tomate.

Varză + sfeclă, limba mielului, ţelină, castravete, spanac, fasole pitică, mazăre, salată, tomate.

Conopidă + ţelină, fasole pitică, phacelia, tomate.

Gulie + sfeclă, spanac, căpşun, fasole, praz, mazăre, salată, tomate.

Castravete + mărar, busuioc, ţelină, varză, spanac, fenicul, fasole căţărătoare, salată, ceapă.

Spanac + varză, căpşun, fasole, mazăre, ridiche, salată, tomate.

Fenicul + castravete, andive, salată.

Fasole căţărătoare + sfeclă, castravete, salată, spanac.

Fasole pitică + mărar, sfeclă roşie, limba mielului, ţelină, varză, castravete, căpşun, mazăre, cartof, sfeclă, tomate.

Ceapă + usturoi, mărar, morcov, castravete, păstârnac, salată, tomate, trandafiri şi arbori fructiferi.

Praz + morcov, ţelină, spanac, căpşun, tomate.

Mazăre + morcov, ţelină, varză, spanac, ridiche.

Ridiche de lună şi ridică de iarnă + morcov, creson, căpşun, fasole, salată, tomate.

Salată + mărar, sfeclă, limba mielului, castravete, varză, gulie, spanac, fasole, mazăre, ridiche, tomate.

Tomate + limba mielului, morcov, ţelină, varză, spanac, ceapă, păstârnac, pătrunjel, praz, salată.

Fasolea şi mazărea nu apreciază ceapa.

Nucii şi absintul au un efect inhibitor asupra vecinilor, oricare ar fi aceştia.

Lista asocierilor negative

Usturoi - varză, fasole.

Sfeclă roşie - spanac.

Morcov – mentă.

Varză – alte varietăţi de varză, ustiroi, ceapă.

Conopidă – fenicul.

Castravete – ridiche, hrean.

Spanac – sfeclă roşie.

Fenicul – gulie, tomate, fasole.

Fasolea căţărătoare – usturoi, fasole pitică, ceapă, praz, mazăre.

Fasolea pitică – fenicul, fasole căţărătoare, ceapă.

Salată – ţelină, creson, pătrunjel.

Ceapă – varză, fasole, praz, mazăre.

Praz – fasole, mazăre.

Mazăre – fasole, ceapă, praz, tomate.

Ridiche şi hrean – castraveţi.

Tomate – sfeclă, varză roşie, fenicul, mazăre.

Cum să porneşti o grădină cu culturi asociate

Planificarea cu grijă este cheia.

Cărările pot fi semănate cu trifoi.

După ce s-au cules ultimele legume, se recomanda folosirea unui îngrăşământ verde : muştarul. Acesta dispare aproape de la sine în timpul iernii, fără nici un efort din partea grădinarului.

Important este ca terenul să fie tot timpul acoperit, fie cu legume, fie cu îngrăşăminte verzi.

Este bine de făcut un plan pe hârtie al grădinii de zarzavat, cu fiecare strat în parte. De răspuns la întrebările următoare :
a) Care va fi talia legumelor ?
b) Câte plante vor fi necesare?
c) În funcţie de dimensiunile legumelor, trebuie prevăzut un singur rând sau mai multe?
d) Ce se va semăna în stratul din stânga şi în cel din dreapta?
e) Noile culturi le vor suporta pe cele precedente ?
f) Vor fi ele într-o vecinătate bună?

Grădina culturilor asociate se sprijină pe principiile de bază următoare:
a) grădina este întotdeauna verde;
b) lucrul solului nu presupune niciodată săparea lui în profunzime, ci doar o greblare;
c) îngrăşăminte verzi şi compost.

Câteva trucuri pentru a avea o grădină reuşită

Semănarea directă, adesea dispreţuită de grădinari, prezintă câteva avantaje importante:
a) avem o mai mare alegere de varietăţi şi seminţele costă mai puţin decât plantele;
b) seminţele pot fi reînnoite după plac;
c) plantele se dezvoltă fără să fie perturbate de transplantare;
d) plantele semănate direct sunt mai puţin sensibile la boli şi sunt mai rar atacate de limacşi şi alţi dăunători ;
e) adesea legumele semănate direct sunt mai avansate decât cele repicate.

Principiul care stă la baza preparatelor din plante este acelaşi cu cel care e la baza mulciului: dăm solului ceea ce el ne-a dat. Purinul din aromate (de exemplu : purinul de urzici) fortifică plantele şi îndepărtează dăunătorii. Numai că trebuie să ştim exact cum să lucrăm cu ele, purinul de urzici fiind foarte concentrat, deci prea puternic atunci când este în contact direct cu plantele.

Un purin se prepară întotdeauna foarte uşor:
a) se umple un recipient din lemn, lut sau plastic, pe jumătate cu plante, apoi se completează cu apă rece (de preferinţă apă de ploaie);
b) este recomandabil să adăugăm câţiva pumni de argilă pentru a atenua mirosul care se degajă în cursul fermentării;
c) procesul de fermentare începe, în funcţie de temperatură, după câteva zile sau o săptămână; se amestecă la fiecare câteva zile;
d) după trei sau patru săptămâni, fermentarea este terminată şi purinul poate fi utilizat.

Se face purin din următoarele plante:
a) brânca ursului (Heracleum sphondilyum);
b) frunzele de varză;
c) frunzele, florile şi fructele de soc;
d) tătăneasă;
e) urzică;
f) păpădie;
g) pătlagină.

Citeşte mai mult!

Cum să creezi un colţ sălbatic de 1000 mp cu un buget la mişto


- O fotografie a colţului sălbatic, care se vede în stânga sus, făcută în aprilie 2011.
-

Bine e să începi anumite lucruri cu sfârşitul. Inclusiv când o pui de-o gospodărie. Bine e să-ţi trăieşti viaţa în umbra morţii, să nu uiţi că eşti finit, că nu eşti nici nemuritor, nici fără de capăt. Zicea un sfânt priceput că ăsta e începutul înţelepciunii. Lipsa care e moartea dă, clipă de clipă, plinătate vieţii. A nu te gândi că într-o zi vei pica cu botul în pământ ar fi deci lipsa lipsei, absenţa într-o bună zi a absenţei tale. Eu nu izbutesc, nici n-am izbutit vreodată, ştiu doar gândurile astea cumva pe de rost, dar mă învârt în preajma începutului înţelepciunii precum câinele în lanţ cu ochii pe ciozvârtă. Ehei, de-aş putea să nu niciodată uit că-s doar un cârnat, mi-ar fi viaţa liturghie.

Acum însă am noroc. Am luat pământul ce l-am luat, şi vremea-i aşa că nu pot face mare lucru pe el. Pe-o parte are o secară ce trebuie să şi-o strângă omul, pe cealaltă are o lucernă ce nu-i încă de cosit. Pomii fructiferi şi viţa-de-vie nu-s încă de plantat. Gardul viu nu-i de însămânţat. Neavând nimic de făcut, am pus ochii pe colţul sălbatic, nu cu gând să-l elimin, ci să-l sălbăticesc puţin mai tare, şi-apoi să-i dau drumul să lunece în voia lui. Pentru cei care sunt puţin stingheriţi de ce vorbesc eu aici, ar fi vorba despre zona 5 a unei gospodării permaculturale, aceea pe care dintru început o destinăm "inutilului", adică speciilor forestiere menite să adăpostească păsări şi plante diverse, de pe urma cărora nu vrem să tragem foloase. Locul nostru în care ne propunem să ajungem rar, şi să fim musafiri.


- Altă fotografie, tot din aprilie 2011. -

Ei bine, am noroc. N-am nimic special de făcut, afară de proiectarea gospodăriei, despre care nu vreau să scriu pe blog, pentru că nu-mi prieşte vorbăria despre proiecte. Apoi, marele noroc este că pe pământul ce-am luat există deja un colţ sălbatic, un loc invadat de arbuşti, parte uscaţi, parte vii, o oază de spini în care nu poţi intra fără să te zgârii urât, un colţ semănat cu văgăuni (de iepuri, de vulpe?), cu nişte tufe incredibil de mari de sânger şi de porumbar. Cu doi meri pădureţi incredibili. Îl evaluez ca la vreo 1000 de metri pătraţi (dar o fac regeşte, fără să calculez), e la un capăt, cel mai departe casă, pe vârful dealului, şi conţine două platouri micuţe, unul deasupra celuilalt, unite printr-o râpă pe care n-o poţi ataca din orice unghi.

Partea bună (pe lângă faptul că extraordinar că locul respectiv există, nu mai trebuie să-l inventez), este prezenţa abundentă a arbuştilor. Aşa că, spre deosebire de cursul normal al unei păduri, când arbuştii sunt semănaţi cot la cot cu arborii, eu sunt nevoit să încep să tai câţiva dintre ei. N-am să elimin prea mulţi, ci doar câteva tufe uriaşe (câţiva metri cubi buni) care sunt atât de puternice încât n-ar permite apariţia nici unui copăcel în preajma lor. Nimic nu se va pierde, tulpinile cele mai drepte urmează să le folosesc în grădina de zarzavat pe post de araci, iar în livadă pe post de proptele pentru pomişori. Iar frunzele şi crengile cele mai debile vor asigura mulciul necesar la startul colţului sălbatic.


- Tufe de porumbar, aprilie 2011 -

Ah, era să uit de buget? Păi ce proiect e ăsta care să nu beneficieze de nişte fonduri acolo, orientativ, cât de-o plapumă pe care să n-o depăşesc (prea mult). Am fost într-o pepinieră, să văd cât costă teişorii, glădiţele, stejăruşii... Şi mi s-a tăiat pofta ca să cumpăr de la ei. Adică un tei costă cam 30 de lei. Stejarii undeva ca la vreo 10 lei. În 1000 de metri pătraţi încap fără mari probleme 100 de copaci, şi cum oricum urmează să plantez cam 400 de pomi fructiferi toamna asta, plus vreo 100 de arbuşti... hm, trebuie să fiu puţin strâns la mână. Realitatea e că nu-mi permit exuberanţa unei investiţii de 2-3.000 de lei în colţişorul ăsta. Dar nici n-am să stau până când vor veni banii...

Habar n-am, poate că par zgârcit. Cei care mă cunosc bine mă taxează, dimpotrivă, de risipitor. În ce mă priveşte, ştiu prea bine că dezleg băierile pungii când vine momentul să iau ceva bun, oricum s-o fi traducând bunătatea asta - uneori e trăinicie, pentru că detest obiectele consumabile, sau să arunc obiecte în general; alteori e lucrul frumos, cred sincer că urâtul ne poate ucide, şi de aceea cumpăr uneori lucruri frumoase, mi se face rău când aud judecăţi de tip utilitarist şi mi-e profund milă de oamenii care-şi organizează viaţa strict pe linia asta. Plus că am aşa, un dispreţ pentru bani atunci când cumpăr ceea ce depăşeşte orice valoare financiară din lumea asta... de exemplu pământul, dar simt că n-o să mă uit la bani nici când am să cumpăr un câine, sau un cal...


- Tufe de porumbar, tufe de sânger, aprilie 2011. -

Deci bugetul este, doamnelor şi domnilor, 100 de lei. Sper să mă încadrez. Din suma aceasta pătrăţoasă, intenţionez să cumpăr câteva instrument: un fierestrău cu care să tai arbuştii uscaţi ce încă n-au căzut la pământ, precum şi arbuştii care sunt prea numeroşi, un plantator pentru bulbi, pe care intenţionez să-l folosesc pentru ghinde şi castane, şi un plantator conic pentru seminţe de glădiţă şi salcâm. După cum este foarte evident, singurii copăcei pe care sper să-i aduc vor proveni direct din pădure, plus ce mai am puiet crescut alandala pe lângă bloc. Restul vor fi strict seminţe. Ah, să nu uit, mai aduc şi ceva butaşi de cătină albă pe care vreau să-i pun lângă râpă, planta asta prezintă proprietatea curioasă de a-şi trimite drajonii la deal, se caţără pur şi simplu şi fixează terenurile în pantă, oricât de abruptă ar fi ea.

Acum, la sfârşitul lunii august, am găsit deja disponibile în natură seminţe de tei şi seminţe de paltin. În oraş sunt câteva exemplare suficient de joase încât să se poată recolta cu mâna, fără scară, fără nimic. Am strâns o sacoşă de-aia mare cu seminţe, pe care urmează să le împrăştii haotic. Sunt mici, şi majoritatea vor da greş, vor îngrăşa pământul. Asta e soarta seminţelor, cu cât sunt mai mici cu atâta supravieţuiesc mai greu. Iar dacă am să fiu uimit cu câte s-or lega, nu-i bai, că le transplantez într-un an doi, puiet să am eu, că sigur am să-i fac rost. Cu ghindele şi castanele nu mai merge aruncate, alea chiar trebuie îngropate, e ceva dichis, dar se prind aproape toate. Şi nucile la fel. Dar nu pun nuci, va veni şi vremea lor în livadă, n-are rost să mă încurc. Mai degrabă aduc nişte butaşi de soc, şi mai caut ceva arbuşti ca să diversific zestrea locului.


- Colţul sălbatic în iulie 2011. Se văd tufele de sânger izolate, puternic colorate în roşu. -

Ca să concluzionez, zilele astea încep să tai şi arunc prima pungă de seminţe. Cumpăr fierestrăul pentru crengi. Încerc să investighez mai bine zona, oricum am senzaţia c-am s-o parcurg centimetru cu centimetru atât când voi tăia din arbuşti, cât şi când voi planta seminţele. Sper să mă încadrez în buget. Mă rog, măcar pe termen scurt, pentru că în perspectivă s-ar putea s-aduc o băncuţă acolo, când s-or sălta copăceii spre cer şi-o să fie umbră. Iar dacă mi-a ajuta Dumnezeu, poate-or să mă îngroape puii mei în colţul sălbatic, pentru că aşa-i obiceiul prin satele acelea, lumea-şi ţine morţii în curte, nu-i exilează la cimitir, precum romanii pe vremuri. Şi la faza asta sigur sar din suta de lei pe care mi-am propus s-o cheltuiesc.

Citeşte mai mult!

vineri, 12 august 2011

John Seymour, Grădina dumneavoastră de legume (note de lectură)



Subtitlu: Cum să cultivi fructe şi legume în toate anotimpurile

Introducere


Până la al doilea război mondial, generaţiile precedente grădinăreau pentru subzistenţă. Grădinile de atunci erau de o fertilitate uimitoare.

Astăzi, asistăm la o întoarcere în forţă a grădinii de legume. Prin intermediul lor se fac economii importante, alimentele au un gust mai bun, efectul pentru sănătate este benefic.

Oamenii vor să producă organic. Ei redescoperă valoarea îngrăşămintelor de origine animală şi vegetală. Nici un grădinar n-ar trebui să uite că toate cuvintele terminate în "cid" (vezi: pesticid, ierbicid, insecticid, fungicid etc.) denumesc în fapt otrăvuri.

Tratarea solului cu nitraţi chimici duce la terenuri incapabile să reţină azotul.

Cele şase principii ale agriculturii organice sunt :
a) grădina trebuie să fie în acord cu natura, nu să i se opună;
b) natura este variată, grădinarul trebuie să practice şi el diversitatea;
c) grădinarul trebuie să cultive sau să întreţină alte forme de viaţă – animală sau vegetală - cât mai aproape de locul unde cultivă legumele;
d) grădinarul trebuie să înapoieze solului atât (sau aproape atât) cât îi ia;
e) grădinarul trebuie să hrănească solul, nu plantele;
f) el trebuie să studieze natura în ansamblu, şi nu diferitele sale aspecte izolate.

Chiar şi pe o bucată mică de pământ, grădinarul care nu e vegetarian îşi ca da seama că poate creşte iepuri, sau găini, sau ambele.

Principiul fundamental al culturii pe răzoare constă în amenajarea unui strat foarte profund care nu va fi niciodată călcat în picioare. Plantele se vor dezvolta într-un teren mai bogat, în profunzime, rădăcinile dezvoltându-se în jos mai degrabă decât lateral. Legumele obţinute astfel sunt mai mari, iar plantele vor fi mai dese.

Un răzor ar trebui să producă o recoltă de patru ori mai mare decât un strat obişnuit.

Ciclurile naturale

Plantele şi animalele sunt în interdependenţă. Animalele elimină dioxid de carbon şi consumă oxigen, plantele elimină oxigen şi consumă dioxid de carbon. Animalele manâncă plante şi elimină tot ceea ce nu pot digera. Iar bălegarul animalelor este util solului, de unde cresc plantele.

Ciclul apei

Apa râurilor, mării, lacurilor şi a solului, precum şi cea provenită din transpiraţia animalelor şi a plantelor se evaporă sub acţiunea soarelui. Este apoi transportată în atmosferă de vânturi, după care revine la nivelul solului sub forma ploii şi a zăpezii.

Ciclul azotului

Este o substanţă necesară tuturor plantelor şi animalelor. Anumite bacterii şi alge pot fixa azotul pur într-un element compus utilizabil de formele de viaţă mai elaborate.

Nici un chimist n-a putut explica faptul că animalele pot în câteva ore să transforme materii vegetale lipsite de azot într-un bălegar extrem de bogat în azot.

Orice ţesut vegetal sau animal mort, îngropat în sol, va elibera conţinutul său de azot care va putea fi utilizat de alte plante. Însă, dacă nu există suficient azot care să echilibreze carbonul care formează cea mai mare parte a oricărui organism viu, bacteriile care permit procesul de putrefacţie, adică care permit materiilor organice să se descompună şi să elibereze azotul, vor recurge la azotul care este deja conţinut în sol. Într-o primă etapă, solul va fi privat de azotul conţinut. Însă, în momentul în care procesul este terminat, este eliberat în sol nu doar azotul împrumutat, ci şi azotul obţinut din materiile organice descompuse.

Lucerna se descompune în câteva săptămâni. Paiele au nevoie de 1-2 ani pentru a se descompune. Materiile vegetale care se încorporează în pământ trebuie să fie foarte tinere. Dacă apucă a da seminţe, trebuie să treacă printr-o grămadă de compost.

Ciclul azotului ne spune că grădinarul trebuie să cultive atâtea specii aparţinând familiei leguminoaselor (fasole, mazăre etc.) câte poate.

Solul

Dacă pământul este bun, este plin de viaţă. Într-un hectar de teren bun se află de la 10 la 20 de tone de materie vie.

Originile solului

Fundamental, solul este constituit din roci pulverizate de agenţi precum: căldura, frigul, apa, vântul şi creaturile vii.

Diferitele tipuri de sol

Pentru grădinar este important să cunoască dacă solul său este uşor, adică format din particule de nisip. Sau dacă solul este greu, compus din particule minuscule, precum argila. Sau dacă este între aceste două extreme. Mai este important dacă solul este alcalin sau acid. Din fericire, orice sol poate fi ameliorat.

Humusul

Este compus din materii vegetale şi animale moarte, transformate de micro-organismele din sol într-o substanţă organică complexă care se integrează în acesta.

Humusul are numeroase efecte benefice:
a) protejează solul de eroziunea provocată de ploaie şi permite apei să se infiltreze încetişor şi în profunzime;
b) reduce eroziunea provocată de vânt;
c) permite particulelor de pământ să se aglomereze, transformând solurile fine şi prăfoase în soluri mai consistente;
d) hrăneşte organismele utile din sol;
e) scade temperatura solului vara şi o creşte iarna;
f) furnizează elemente nutritive plantelor pentru că conţin tot ceea ce acestea au nevoie;
g) reţine apa ca un burete şi minimizează transpiraţia;
h) împiedică transformările chimice să se producă prea rapid atunci când se incorporează în sol îngrăşăminte non-organice sau var;
i) degajează acizi organici care ajută la neutralizarea solurilor prea alcaline şi permite solului să degajeze minerale utile pentru plante;
j) reţine în sol amoniacul, precum şi alţi compuşi azotaţi sub o formă disponibilă.

Orice materie organică incorporată în sol poate produce humus:
a) compostul;
b) materiile vegetale uscate;
c) bălegarul din fermă;
d) excrementele omeneşti;
e) turba;
f) frunzele descompuse;
g) algele şi ierburile marine;
h) deşeurile rezultate din culturi.


Capitolul I. Indexul ilustrat al legumelor, al fructelor şi al plantelor aromatice

Părţile comestibile ale plantelor

Părţile componente ale plantelor pot fi clasificate în:
a) rădăcini;
b) tulpinile;
c) frunzele;
d) fructele;
e) florile;
f) grăunţele.

Rădăcinile

Numeroase legume au rădăcini pivotante comestibile: morcovii, păstârnacul, ridichile, napii şi sfecla.

Tulpinile

Cartofii nu sunt rădăcini, ci tulpini modificate.

Anumite tulpini nu au gust agreabil decât atunci când au fost albite, adică au fost sustrase luminii, împiedicându-se formarea clorofilei. De ex: cartofii, ţelina, andivele şi cardonul.

Frunzele

Multe legume au frunze comestibile : ceapa, prazul, usturoiul, haşma.

Florile

Nu constituie în general hrană importantă pentru om. Cele mai multe sunt fertilizate de albine, unele doar de vânt (ex: porumbul).

Sunt comestibile: conopida şi broccoli, anghinarea.

Fructele

Puful de păpădie este un fruct. Asemenea şi nuca. Tomatele, pătlăgelele vinete, ardeii iuţi, păstăile de fasole şi de mazăre sunt fructe şi ele. Căpşuna şi mura nu sunt fructe, ci grupuri de fructe (bace). Strugurii şi coacăzele sunt şi ele bace.

Fructele care conţin un singur sâmbure sunt drupe (ex: prunele).

Seminţele

Anumite seminţe pot fi consumate (cele ale cerealelor). În general seminţele sunt mai nutritive decât toate părţile componente ale unei plante.

Plantele aromatice

Seminţele lor parfumează alimentele.

Capitolul II. Cum să grădinăreşti tot anul

Grădinarul filosof spune : « Nu există timp rău. »

Iarna

Este momentul odihnei, al curăţeniei, al trasării căilor de acces, al unei noi sere, a reparării instrumentelor şi a pregătirii anului următor.

Atunci când solul este suficient de dur pentru a rezista greutăţii, cu ajutorul unei roabe, se transportă compostul şi se împrăştie pe teren.

Se caută aracii pentru fasole şi mazăre, şi se taie la 1,2 m.

În ianuarie se pun cartofii la germinat, într-un coş, în seră. Cartofii pentru sămânţă au nevoie de lumină, dar nu trebuie să sufere de frig.

Arborii fructiferi pot fi plantaţi toată iarna, cu condiţia să nu fie prea mare umezeala sau să nu fie îngheţat.

Este preferabil ca arborii să primească un strat generos de mulci la rădăcină, decât să fie prăşiţi cu sapa.

Primăvara

Dacă semănaţi prea devreme, gerul şi umezeala riscă să ducă la putrezirea seminţelor. Natura nu este prea grăbită primăvara. Nici grădinarul n-ar trebui să fie.

Anumite legume trebuie cultivate pe strat cald (ex: toată familia verzei).

Seminţele trebuie semănate într-un pământ la fel de uscat ca praful (pământul uscat este cald), apoi udate bine.

Aprilie este luna cea mai încărcată din an. Cele mai multe dintre semănăturile din grădina de legume au loc acum.

Vara

Continuaţi să semănaţi salată, ridichi, morcovi şi sfeclă în mici cantităţi, dar adesea. Veţi avea în acest fel legume proaspete toată vara şi toamna. Acesta este principalul privilegiu al celui care posedă o grădină de legume.

Iunie este o lună redutabilă în ceea ce priveşte insectele dăunătoare.

Sera trebuie deschisă în timpul zilei : tomatele au nevoie de mult aer. Castraveţii au nevoie de umezeală, însă nu le place să se sufoce.

În ceea ce priveşte retenţia de apă, cultura pe răzoare este excelentă. Este nevoie de jumătate de apă pentru un răzor în raport cu un strat obişnuit.

Imediat ce se recoltează nişte plante, altceva trebuie pus în loc. Nici un strat nu trebuie să rămână gol. Dacă nu aveţi nimic de pus, atunci semănaţi îngrăşăminte verzi. Dacă n-aveţi timp, atunci lăsaţi buruienile să crească, însă smulgeţi-le înainte să dea seminţe, şi lăsaţi-le pe loc. Vor îngrăşa pământul.

Un prăşit bun valorează mai mult decât o irigare.

Toamna

Recoltele se succed fără încetare, iar ceea ce nu se poate consuma trebuie conservat.

Toate fructele se culeg înainte de sfârşitul unii octombrie. Frunzele arborilor se strâng şi se incorporează grămezii de compost. În felul acesta, nici un dăunător al arborilor nu poate supravieţui.


Capitolul III. Organizarii grădinii de zarzavat

Cel care porneşte organizarea grădinii de la zero are mare noroc. Însă cel mai adesea se lucrează cu grădini deja utilizate, deci preconcepute.

Nevoile dumneavoastră specifice

Întâi de toate ar trebui făcută o listă cu ceea ce doriţi să aveţi în grădină.

Este greu de estimat producţia, doar experienţa vă poate spune cât puteţi obţine de pe o suprafaţă dată. Regula generală ar trebui să fie aceea de a cultiva cât de mult se poate. Răzoarele pot uimi cu cantitatea de legume obţinută de pe ele.

Topologia grădinii

Preocuparea pentru expoziţia sudică a grădinii nu trebuie să devină excesivă. Chiar şi terenurile cu expoziţie nordică sunt capabile să dea legume bune, cu o întârziere rezonabilă faţă de terenurile cu expoziţie sudică.

Umbra este mai importantă decât expoziţia. Unele plante nu merg la umbră, altele nu merg la soare.

Este prea puţin important dacă rândurile sunt orientate de la sud la nord, sau de la est la vest.

Dacă terenul este în pantă, e obligatoriu să faceţi terase. Construirea teraselor este epuizantă, dar efortul va fi răsplătit prin producţiile de legume şi absenţa eroziunii solurilor.

Clima

Este bine să ştiţi direcţia vântului dominant. Dacă aveţi necazuri cu acest factor, este bine să ridicaţi un gard cu interstiţii, mult mai eficace decât un gard compact (în ultima situaţia se pot crea vârtejuri în grădină, la ceva distanţă de gard). Este şi mai bine să plantaţi un gard viu, să puneţi arbuşti, arbori, însă vântul trebuie să fie încetinit, nu stopat.

Este bine să aveţi în apropiere o sursă de apă.

Dispunerea diverselor elemente

Grădina de legume ideală trebuie să aibă:
a) un strat pentru seminţe şi repicări;
b) un colţ pentru plante aromatice ;
c) un strat rezervat legumelor perene (sparanghel şi anghinare) ;
d) un strat pentru arbuşti fructiferi ;
e) patru straturi pentru legume anuale;
f) un loc rezervat pomilor fructiferi.

Construcţiile trebuie să cuprindă :
a) instalaţiile pentru compost;
b) un loc pentru creşterea animalelor ;
c) o căsuţă pentru unelte;
d) o seră.

Mai trebuie rezervat un spaţiu şi pentru un strat de flori.

Stupii se instalează la distanţă, eventual la înălţime. Nu e bine să fie nici aproape de alte animale, nici sub copaci.

Chiar şi în situaţia în care aveţi mai mult teren la dispoziţie, trebuie început cu suprafeţe mai mici. An de an se pot adăuga noi straturi. Terenul necultivat cu legume poate fi ameliorat.

Organizarea straturilor

Este necesar să dispuneţi de cel puţin patru straturi, în vederea unei minime rotaţii a culturilor pe patru ani. Dacă dispuneţi de mai multe straturi, este şi mai bine.

Aleile ar fi bine să fie pietruite.

Cartofii au nevoie de un sol foarte bine îngrăşat, în vreme ce rădăcinoasele plasate în acest tip de sol tind să-şi bifurce rădăcinile. De aceea este bine de distanţat cât se poate aceste două tipuri de culturi.

Mazărea, fasolea şi leguminoasele în general preferă solul plin de calcar, ceea ce nu este cazul pentru cartofi. Deci nu se pot succeda. În schimb, este foarte bine de cultivat varză după leguminoase.

Legumele « diverse » (tomatele, pepenii, bostanii, salatele, ridichile) se simt foarte bine pe un sol în care s-a incorporat un compost bine descompus.

Exemplu de ciclu pe acelaşi strat :
a) Anul I - Stratul se îngraşă abundent, şi se plantează cartofi. După recoltare se plantează secară de iarnă ca îngrăşământ verde. Secara se incorporează în sol la începutul celui de-al doilea an.
b) Anul II - Se incorporează var şi se plantează : mazăre, fasole şi alte leguminoase. După recoltare se seamănă varză.
c) Anul III - Se cultivă legume « diverse ».
d) Anul IV – Se seamănă legume cu rădăcini comestibile.

Dacă terenul este suficient de mare, în anul V se seamănă lucernă.

Organizarea unei livezi

Dimensiunea grădinii are o implicaţie majoră în privinţa arborilor plantaţi. Cu cât o grădină este mai mare, cu atât se pot planta arbori fructiferi cu tulpină mai înaltă şi mai groasă (nuci, pruni).

Arborii fructiferi nu trebuie să fie încurajaţi cu prea multe îngrăşăminte, pentru că rezultatul este în general o creştere a arborilor în detrimentul fructelor.

Pentru a se evita orice problemă legată de umbră, livada trebuie organizată ca o scară: arborii mai mari trebuie plasaţi spre nord, iar cei mai mici spre sud.

Popularea unei livezi trebuie să ţină cont de polenizarea arborilor.

Anumiţi dăunători ai arborilor sunt chiar cei din proximitatea omului: găinile mănâncă căpşuni, caprele rod coaja arborilor.


Capitolul IV. Ce este indispensabil pentru a grădinări bine

Cum să tratezi solul

Modul cel mai obişnuit de a pregăti un teren abandonat pentru grădinărit este săpatul cu hârleţul. Ulterior, se împrăştie un strat de compost pe noua suprafaţă. Viermii îl vor îngloba în sol.

Cel mai bun moment pentru a instala răzoare este al doilea an de grădinărit. În primul an, săpatul cu hârleţul este obligatoriu.

Metoda culturii fără lucrări

Principiul de bază al acestei metode este de a avea întotdeauna la suprafaţa solului un strat de cel puţin 5 cm de compost bine descompus care se reînnoieşte în fiecare an. În felul acesta se consumă cantităţi uriaşe de compost.

Plantele cultivate pe un sol bogat în compost sunt mai robuste şi rezistă mai bine la cele mai multe dintre boi şi paraziţi.

Cum să faci compost

Compostul poate fi făcut într-o cutie din lemn fără fund astfel încât primul strat de materie vegetală să fie în contact cu pământul. Straturile vegetale, şi de bălegar trebuie să alterneze. Grămada se acoperă cu un plastic negru. Amestecul se udă şi se întoarce periodic.

Nu contează din ce se fac cutiile pentru compost. Pot fi făcute din lemn, din cărămidă, din piatră. La rigoare, chiar şi un butoi din metal găurit poate servi pentru o grădină mică.

Îngrăşămintele verzi trebuie incorporate în sol înainte de a înflori.

Îngrăşăminte

Dezavantajele folosirii azotului de sinteză (din îngrăşămintele chimice):
a) producerea de nitraţi o operaţiune foarte costisitoare, care presupune o mare cheltuială de energie, iar preţul ei creşte odată cu preţul petrolului ;
b) azotul de sinteză stimulează creşterea plantelor, dar diminuează rezistenţa la maladii, insecte şi îngheţuri de primăvară;
c) creşte randamentul culturilor, dar scade calitatea plantelor;
d) în mod normal, azotul conţinut în aer este fixat cu ajutorul microorganismelor; dacă se adaugă azot de sinteză, microorganismele se văd private de funcţia lor şi mor; se distruge astfel capacitatea solului de a fixa el însuşi azot, iar obligaţia de a administra îngrăşăminte chimice se amplifică.

Îngrăşămintele de origine animală şi umană aduc toate elementele de care pământul are nevoie. Numai că trebuie obligatoriu să fie bine compostate înainte de a fi răspândite pe teren.

Înmulţirea plantelor

Se selectează doar cele mai bune şi mai tipice plante.

Plantele bianuale pot fi recoltate, păstrate la rece, apoi repicate în al doilea an. Prazul poate rămâne în pământ timp de 2 ani fără probleme. Ceapa e mai prudent să fie repicată.

Înmulţirea vegetativă

Principiul butăşirii este foarte simplu : prelevaţi o ramură de la o plantă adultă şi puneţi-o în pământ. Ceva mai târziu se vor forma rădăcini. Puteţi preleva un butaş din orice parte a plantei, dacă este plantat în condiţii ideale va forma o nouă plantă.

Cum să plantezi un arbore

Operaţiune dificil de realizat de către o singură persoană. E mai bine să fie doi oameni.

Se face o groapă cu dimensiuni duble faţă de cele ale rădăcinilor. Este greşit să se facă groapa cu câteva zile înainte de plantare (poate deveni la fel de dură ca betonul). Se pune o furcă bună de bălegar la fundul gropii. Se acoperă bălegarul cu pământ de la deasupra gropii. Se pune o proptea, care să sprijine copacul. Copacul se află la adâncimea potrivită atunci când punctul de grefă este la 15 cm deasupra nivelului solului. Rădăcinile se acoperă şi se tasează foarte bine. Se udă din abundenţă. Se mulceşte din abundenţă. Copacul se leagă de proptea cu un ciorap vechi (pentru a nu se răni coaja).

Altoirea

Constă în implantarea unei porţiuni vegetale numită grefă (altoi) pe un alt vegetal numit port-altoi, care devine suport şi-i conferă seva necesară dezvoltării.

Tăierea (curăţarea) arborilor

Arborii sunt curăţaţi de crengi pentru trei motive principale:
a) pentru a fi eliminate ramurile bolnave sau rău plasate;
b) pentru a da o formă precisă unui copac, după nevoile exploataţiei;
c) pentru a creşte randamentul arborilor şi a ameliora calitatea fructelor.

Bolile şi paraziţii

Insectele

Trebuie evitate insecticidele chimice, pentru că efectul lor depăşeşte uciderea insectelor vizate, distrugându-se întotdeauna şi alte forme de viaţă.

Puricii plantelor sunt uşor de eliminat cu o simplă stropire cu apă şi săpun.

Cultura pe răzoare

Metoda a fost adoptată în sec. XIX de grădinarii francezi din preajma marilor oraşe, care deţineau suprafeţe foarte mici de teren, dar aveau acces nelimitat la bălegarul de cal (mijlocul principal de transport). Independent, grădinarii chinezi aflaţi în situaţie similară au făcut acelaşi lucru.

Cum să faci un răzor

Suprafaţa se delimitează iniţial cu picheţi şi sfoară. Instrumentele de lucru sunt: hârleţul, furca, grebla şi roaba. Lăţimea răzorului trebuie să fie de 1,5 m. Lungimea de 6 m pare a fi potrivită (dar se poate şi mai scurt, dacă dimensiunile nu permit). Răzorul, odată pus în practică, nu va mai fi niciodată călcat. Ceea ce va deveni răzor se acoperă cu un strat de gunoi de grajd bine fermentat. Apoi răzorul se sapă bine cu hârleţul.

Unii partizani ai culturii pe răzoare consideră că răzoarele trebuie săpate anual. Însă, dacă cantitatea de bălegar este suficientă, sau compost, săpatul anual nu mai este o opţiune.

Pentru alei, cincizeci de cm sunt suficienţi.

Pe răzoare se pot semăna de patru ori mai multe plante decât pe un teren obişnuit.


Capitolul V. Cultura legumelor

Leguminoasele

Mazăre, bob, fasole, soia şi arahide – toate fac parte din familia Leguminoase. Conţinut mare de proteine. Fixează azotul.

Puse pe o grămadă de compost, leguminoasele eliberează azot.

Un sfert din grădină ar trebui anual cultivate cu leguminoase. Aceste plante nu apreciază aciditatea.

Boabele de mazăre recoltate proaspăt au un gust dulce foarte plăcut. Însă gustul se menţine doar câteva ore, timp în care zaharurile se transformă în amidon.

Lintea are o producţie foarte mică. Dacă nu dispuneţi de suprafeţe mari în grădină, nu se merită. Bobul, pe de altă parte, are o producţie foarte bună, şi este foarte hrănitor.

Crucifere

Varză, varză de Bruxelles, conopidă, brocoli, rutabaga (varză cu rădăcină-tubercul), nap, odolean, creson, ridiche de lună. Toate aceste plante seamănă cu plantele deşertului prin aceea că reţin apa ce li se oferă. Toate sunt bianuale, adică produc seminţe în al doilea an de viaţă.

Varza produce 100 tone la hectar. Dacă dorim să avem varză tot anul, trebuie s-o împărţim pe trei grupe: de primăvară, de vară, de toamnă.

Cruciferele sunt plante vorace, care apreciază un teren fertil, de pe care extrag multe substanţe nutritive.

Varza poate fi păstrată pe timpul iernii în beci, pe un pat de paie, acoperită cu paie.

Solanacee

Cartofi, tomate, ardei gras şi pătlăgele vinete. În aceeaşi clasă mai intră: tutunul, beladona şi ardeiul iute. Toate au nevoie de un sol foarte bogat, cât mai aproape de cel al junglei tropicale.

Cartofii au nevoie de un sol lejer acid. Azotul este mai puţin important, totuşi nu sunt de dorit carenţe puternice.

Ombelifere

Morcovi, păstârnac, ţelină, pătrunjel, mărar. Toate ombeliferele au ceva în comun : încolţesc foarte greu.

Morcovul este plantă bianuală. Se seamănă alternativ cu ceapa, pentru că se protejează reciproc de dăunător.

Liliacee

Ceapă, praz şi sparanghel.

Sparanghelul este o legumă formidabilă, care apare atunci când aproape niciuna nu este disponibilă, însă are nevoie de trei ani din momentul semănării până la acela al degustării.

Chenopodiacee

Sfeclă furajeră, sfeclă roşie, spanac.

Curcubitacee

Castraveţi, dovlecel, dovleac, pepene verde.

Dovleacul se conservă la o temperatură mai înaltă decât orice altă legumă: 10-16 grade Celsius.


Capitolul VI. Cultura fructelor

Rosacee


Mere, pere, gutui, cireşe, piersici, caise, prune, zmeură, căpşuni, nectarine. Din aceeaşi familie face parte: trandafirul, păducelul. Toate au florile polenizate de insecte.

Cei mai mulţi dintre arborii fructiferi nu se reproduc fidel prin seminţe, ci prin reproducere vegetativă (altoire, marcotaj, butăşire, drajonare). Port-altoiul este cel care determină dezvoltarea şi proporţiile arborelui. La momentul actual, cei mai mulţi dintre port-altoi provin de la varietăţi care dau forme mici, pitice.

Multe varietăţi de păr au nevoie de două grefe.

Caişii şi piersicii se pot cultiva în seră.

Rutacee

Portocale, mandarine, lămâi, grapefruit.

Saxifragacee

Coacăz negru, coacăz roşu, coacăz alb. Arbuşti excepţional de rustici. Coacăzele albe se pot consuma şi crude, celelalte mai cu seamă gătite.

Moracee

Smochini, duzi. Din aceeaşi familie mai fac parte : cânepa, hameiul, arborele de cauciuc.

Smochinul creşte şi în climat rece, dacă obţine foarte mult soare, iar solul este sărac. N-ar fi rău să fie cu spatele la un zid poziţionat spre sud. Rădăcinile smochinului trebuie ţinute aproape de copac, eventual într-o cutie de ciment. Dacă solul este bogat, rădăcinile se dezvoltă exploziv, iar arborele nu mai rodeşte înainte de 50 de ani.

Dudul cultivat lângă cireş face ca păsările iubitoare de fructe să cultive dude şi să lase cireşele.

Omul poate trăi mâncând în exclusivitate: pâine, vin şi măsline. Măslinul creşte în orice fel de sol, dar este foarte exigent la cădură.

Viţa-de-vie apreciază solul sărac, uscat, pietros.


Capitolul VIII. Cultura în seră

Există o multitudine de sere şi solarii. Dacă pereţii solariului sunt din folie de polietilenă, trebuie luat în calcul schimbarea lor odată la trei ani.

Cea mai mică seră este cea care se ataşează de geamul casei. Sera lipită de zidul sudic al casei este o soluţie foarte judicioasă, pentru că va permite inclusiv reglarea termică a locuinţei, încălzind-o în timpul iernii.

Pentru schelet trebuie ales între: aluminium, lemn şi plastic.

Pentru materialul transparent se alege între: sticlă şi trei tipuri de plastic (fibra de sticlă, PVC şi polietilenă).

Sticla lasă să treacă lumina, durează mult, se sparge rar din cauza vântului şi se înlocuieşte uşor. Însă este foarte scumpă şi foarte grea.

Plasticul din fibre este uşor de fixat şi nu are nevoie de un suport foarte important. Reţine ceva din căldura soarelui, ceea ce e bine vara, dar nu foarte bine iarna. Însă este inflamabil, şi nu durează decât vreo 20 de ani.

PVC-ul este mai ieftin decât cele două materiale anterioare, lasă bine să treacă lumina, dar nu durează mai mult de 5 ani.

Polietilena este foarte ieftină, lumina o traversează perfect, însă nu rezistă deloc la un vând violent.

Pentru cineva care cultivă în seră produse pentru familia lui, încălzirea serei este un lux nejustificat. Există numeroase plante care pot fi cultivate într-o seră neîncălzită de-a lungul anului, şi suficiente metode de conservare a plantelor care nu cresc pe timpul iernii.

Chiar şi în climatul cel mai rece, sera poate fi utilă pentru a cultiva plante mediteraneene : tomate, castraveţi, pepeni verzi, ardei, pătlăgele vinete ş.a. Iarna o seră neîncălzită poate fi utilizată pentru: salată, ridiche, spanac.

Cărările din seră pot fi din ciment, dar mai bine din pietriş sau piatră.

Ideal este ca solul serei să fie “artificial”, adică venit din afară şi preparat. Un amestec bun conţine: o parte turbă, o parte nisip grosier de rău, două părţi pământ bun de grădină. Oricum, dacă se cultivă ani la rând aceleaşi plante, pământul trebuie evacuat şi înlocuit cu altul proaspăt. Pământul introdus trebuie « pasteurizat », dar nu « sterilizat » !! Pentru pasteurizare, pământul se trece printr-un cuptor încălzit la 80-83 grade Celsius, dar nu mai mult.

Ventilarea este foarte importantă. Aerul nu trebuie să fie niciodată « mort », adică să stagneze.

Nu se udă niciodată frunzele într-o seră, doar rădăcinile. Nu se udă puţin şi des, ci rar şi mult, alternându-se perioadele de udat copios cu perioadele de secetă. Se udă dimineaţa, niciodată seara. Apa nu trebuie să aibă temperatura celei de la robinet, ci 21 de grade Celsius. Iarna apa trebuie să provină dintr-un butoi aflat în interiorul serei.


Capitolul IX. Conservarea de lungă durată a produselor grădinii

Metode de conservare pe termen lung :
a) sărare;
b) uscare;
c) scufundare în oţet;
d) conservarea propriu-zisă în borcan sau cutie de conserve;
e) prepararea de dulceţuri şi jeleuri;
f) congelare.

Arta sărării este utilizată în conservarea fasolei verde, care se păstrează atât de bine încât este imposibil s-o distingi de fasolea verde proaspătă. Se poate săra practic orice legumă crocantă şi dură, însă multe vor fi mai alterate decât fasolea verde, din cauza formării acidului lactic.

Uscarea este una din metodele cele mai simple de conservare a legumelor, fructelor şi a plantelor aromatice.

Aproape toate fructele se pretează uscării: merele, piersicile, caisele, strugurii, prunele, smochinele etc. Cele mai mari trebuie tăiate felii, cele mai mici trebuie pur şi simplu tăiate în două. Prunele şi altele mai mici pot rămâne intacte.

Numai câteva legume pot fi uscate: mazărea, fasolea, ardeii iuţi, sparanghelul şi porumbul.

Conservarea în oţet permite transformarea legumelor în condimente. E bine de ştiut că cel mai bun oţet este cel din vin, a cărui aromă este mai puternică decât cea a oţetului din cidru. Oţetul se aromatizează dacă se înmoaie condimentele în el timp de 2 luni. Toate legumele pot fi conservate în oţet. Durata de conservare n-ar trebui să depăşească 6 luni.


Capitolul X. Diverse

Găinaţul, prin conţinutul foarte mare de azot, activează minunat grămada de compost. Găinile trebuie să aibă acces la verdeaţă, fie printr-un parcurs liber, fie dacă li se oferă în cantităţi semnificative într-un ţarc pentru mişcare.

Raţele nu sunt mame bune. După ce scot boboci, raţele trebuie să rămână închise, altfel îşi duc bobocii prin iarbă umedă sau prin noroi.

Dacă aveţi o livadă mare, gâştele sunt păsările care pot paşte foarte bine, folosind verdeaţa din ea. Este bine de ştiut că gâştele, păsări monogame, se acceptă foarte greu, uneori ia săptămâni sau chiar luni până când se acuplează. Gâştele pot oua cam 10 ani, iar gâscanii pot fi folosiţi la reproducţie cam 5 ani. Gâsca rămasă cloşcă poate refuza să se hrănească, de aceea trebuie îndopată cu forţa.

Cinci perechi de porumbei sunt suficiente pentru a da o masă săptămânală unei familii formate din patru persoane. O pereche poate aduce zece pui anual.

Cu două iepuroaice-mame o familie poate avea o masă din carne de iepure săptămânal. Durata de viaţă a unei reproducătoare este de 2 ani. Excelenţi producători de compost, consumă practic toate resturile unei grădini.

Dacă plasăm stupul la înălţime, nimeni nu riscă să fie înţepat de albine. Mai există şi metoda plasării stupilor în spatele unui gard viu.

Gardurile vii sunt foarte frumoase, în plus sunt vii, deci întreţin viaţa multor făpturi, însă în contrapartidă consumă resursele care ar putea servi pentru alte plante. Pentru un grădinar “organic” insectele adăpostite de gardurile vii sunt inestimabile.

Gardurile clasice prezintă avantajul că oferă spalieri pentru numeroase legume : fasole, castraveţi, tomate, dovlecei şi pepene verde.

Pentru gardurile vii sunt preferabile plantele locale, simple, cum ar fi : păducel, fag, lemn câinesc, buxus.

Într-o căsuţă de grădină, tot ce poate fi pus pe pereţi trebuie pus pe pereţi. Locul fiecărui instrument de lucru poate fi marcat prin creionarea conturului. În felul acesta se vede imediat ce lipseşte.

Citeşte mai mult!

marți, 2 august 2011

Ioan Viorel Raţi, Cătina albă în exploataţii agricole (note de lectură)


Uleiul de cătină conţine de 10 ori mai mult caroten decât morcovul, având acţiune bactericidă, uşor narcotică şi sedativă. Conţinutul de vitamina C întrece şi coacăzul, dar chiar şi citricele. Doar măceşul îi face concurenţă.

Din cătină se pot prepara:
a) sucuri;
b) siropuri;
c) dulceţuri;
d) peltea;
e) nectar;
f) gem;
g) jeleuri;
h) marmelade;
i) gelatină;
j) umpluturi de bomboane;
k) băuturi alcoolice.

Planta combate eroziunea solurilor degradate, emiţând drajoni până la 24 de m distanţă. Fixează azotul în sol. Poate fi utilizată ca gard viu. Meliferă. Emană fitoncide, şi când este plantată lângă alte specii le protejează de boli şi dăunători.

Fructele se folosesc ca hrană pentru găini. Gălbenuşul devine portocaliu.

Plantă foarte iubitoare de lumină şi foarte sensibilă la umbră. Are însă o incredibilă putere de adaptare. Gerurile intense şi seceta par să nu o afecteze.

Ajunge la înălţimea de 1-6 metri. Plantă dioică (exemplare cu flori femele şi flori mascule). Exemplarele femele, fecundate cu ajutorul vântului, poartă fructe şi rodesc la interval de doi ani.

Cătina posedă una sau mai multe rădăcini principale adânc-ramificate, dar şi o reţea bogată deasă şi foarte superficială de rădăcini, care formează “rădăcinile secundare”, cu ajutorul cărora se poate întinde până la 12 m împrejur. Prin rădăcinile adventive cătina se înmulţeşte şi îndeseşte permanent. Concomitent are loc o puternică ancorare în sol. Prin aceasta tufa de cătină poate asigura ancorarea solului şi fixarea acestuia.

În calitate de plantă-pionier, cătina poate fi plantată ca plantă ruderală în locuri sterile, precum în cazul recultivării unor terenuri (de exemplu în haldele părăsite de cărbune).

Cu mulţi ani în urmă, Î.H., caii grav răniţi în războaie erau abandonaţi. S-a observat că aceştia se vindecau foarte repede şi căpătau vitalitate cu o blană sclipitoare atunci când păşteau prin jungla de cătină. De aceea cătina se mai numeşte şi Hippophae (păr de cal lucitor).

În România este cunoscută sub denumirea de : cătină albă, cătină albă de râu, cătină de râu, cătină ghimpoasă, cătină albastră, dracilă, cătină roşie, iar în judeţul Buzău, în localitatea Cătina poartă numele de “fructele Maicii Domnului”.

Hipophae rhamnoides (2n = 24) denumită cătină albă sau cătină de râu face parte din Ordinul Eleagnales, fam.Eleagnaceae.

Este o specie care se prezintă sub forma unui arbust cu ţepi puternici, cu flori unisexuat dioice, având formula florală: K4-2CoA4G1-. Are un port înalt de 1.5 – 3.5 - 4 m iar în condiţii favorabile poate lua forme arborescente de 8-10 m înalţime şi un diametru al trunchiului de peste 15 cm.

În literatură sunt semnalate exemplare foarte mari, cum de asemeni în zone aride şi cu soluri foarte sărace şi climă aspră, la altitudini mari poate creşte şi sub formă de tufă joasă aproape târâtoare.

Cătina este o specie precoce ce intra repede pe rod din anul 3 de la plantare şi poate atinge vârste între 7-30-50 ani, funcţie de condiţiile ce i se oferă. La noi în ţară durata de viaţă biologică a cătinişurilor este între 18–20 ani.

La plantele mature, sistemul radicular depăşeşte de trei ori proiecţia coroanei.

Cătina are tendinţa de a emite de la baza tulpinii două rădăcini principale ce cresc diametral opus, comportându-se diferit funcţie de poziţia terenului. Pe versanţi, una din rădăcini se dezvoltă pe linia de cea mai mare pantă şi are totdeauna lungimea cea mai mare şi grosimea aceeaşi pe toată lungimea ei. Această particularitate de geotropism negativ, permite extinderea din aproape în aproape în mod natural, începând de la poalele versantului către vârf, unde de regulă eroziunea este mai intensă.

Scoarţa este netedă, de culoare brun–verzuie, care cu timpul se închide la culoare şi se exfoliază sub formă de ritidom.

Lăstarii de 1 an au numeroşi peri solzoşi stelaţi, cenuşiu-argintii, iar cei de 2 ani au scoarţa de culoare verde închis. La exemplarele femele lujerii sunt deschişi la culoare şi mugurii mici şi rar dispersaţi, prevăzuţi cu doi solzi. La exemplarele mascule lujerii sunt mai mici, mugurii mari şi prevăzuţi cu mai mulţi solzi.

Scoarţa exemplarelor bătrâne este rugoasă şi negricioasă, diametrul tulpinii variază funcţie de specie şi condiţiile de mediu, de câţiva centimetri până la 20-30 cm. Portul acestei specii este influenţat în mare măsură de condiţiile de mediu. Dacă o întâlnim în locuri adăpostite cu sol suficient de fertil, se prezintă ca un arbore de 5-6 m înălţime. Pe terenuri mai puţin fertile, pe stânci golaşe, în zone joase şi în locuri aride se prezintă ca tufe scunde, puternic ramificate.

Mugurii florali masculi sunt mai lungi, de 10-13 cm şi groşi de 3-5 mm, uşor depărtaţi de ramură, cu suprafaţa vălurată, acoperiţi cu solzi de culoare cafeniu – arămie, cu reflexe roşietice. Plantele femele au muguri mici şi groşi, aproape lipiţi de ramură, acoperiţi parţial de solzi de culoare cafenie. Acestea, în timpul înfloritului, capătă o nuanţă albă strălucitoare datorită creşterilor vegetative, pe când la exemplarele mascule creşterile încep după înflorit.

Arbustul înfloreşte în lunile martie-aprilie, înainte de a înfrunzi, înaintea alunului şi a cornului. Floarea rezistă la temperaturi negative de -3,7°C.

Înfloritul durează o săptămână, polenizarea fiind făcută de vânt şi de insecte, în special de albine. În urma fecundării, florile femele se transformă în fructe ce acoperă ca un manşon ramurile. Cătina începe să fructifice la 2-5 ani după plantare anual, dar abundent doar o dată la 2 ani. Pe măsură ce planta înaintează în vârstă fructifică mai intens.

Capacitatea de germinaţie a seminţei de cătină se păstrează 2 ani. Repausul seminal are loc în fruct, astfel încât sămânţa poate încolţi imediat după extragere.

Perioada de creştere intensivă – începe din anul II de la plantare şi se caracterizează printr-o creştere susţinută a sistemului radicular şi a tulpinii şi se desfăşoară timp de 4-5 ani, interval în care planta se garniseşte cu ramuri de schelet şi semischelet.

Perioada de creştere si rodire – este scurtă, de 2-3 ani şi se manifestă odata cu apariţia primelor fructe, realizându-se producţii de 3-12 to/ha.

Perioada de plină rodire - , durata acesteia este strâns dependentă de agrotehnică. Se caracterizează prin producţii mari de fructe ce pot depaşi 25 to/ha.

Perioada de declin - după aproximativ 18-20 ani de la plantare producţia de fructe scade, devine neinsemnată cantitativ, plantele încep să se usuce parţial iar apoi in totalitate.

Perioada de creştere a fructelor este de 180-200 zile.

Maturarea fructelor în condiţiile ţării noastre are loc la sfârşitul lunii iulie începutul lunii august
. În jurul acestei date fructele capată culoarea specifică biotipului, seminţele sunt complet formate, capabile să germineze. În continuare culoarea pieliţei şi a pulpei se intensifica, fructele cresc în volum, iar la sfârşitul lunii septembrie începutul lunii octombrie ajung la maturitatea optimă. De la intrarea în pârgă până la completa maturizare în compoziţia chimică a fructelor au loc transformari substanţiale. Substanta uscată creşte cu peste 60%, substanţele grase se triplează, iar acidul ascorbic se mareşte cu 50-60%.

După depăşirea acestei faze, conţinutul în vitamina C scade brusc spre 50% şi cu aproximativ 75% în februarie-martie.

Cătina se înmulţeşte pe cale generativă prin seminţe şi pe cale vegetativă prin butaşi, marcote, drajoni, altoire şi înmulţire meristematică.

Fructele bine coapte se zdrobesc, se presează printr-o altă sită deasă astfel ca să se desprindă învelişul ce protejează spermoderma. Seminţele se spală bine, se usucă la curent de aer, se pun apoi în săculeţi de pânză spre păstrare. Dintr-un kilogram de fructe rezulta 80-90 g seminţe. Rezultatele cele mai bune se obţin la semănatul din primăvară. Înainte de semănat seminţele se stratifică timp de 30 zile în nisip la 3-5° C sau se înmoaie timp de 30 minute în apă curată la temperatura camerei.

Seminţele se seamănă în straturi la distanţa de 12-15 cm, 20-25 cm, 35-40 cm, după cum puieţii vor rămăne în acelaşi loc 1-2 sau 3 ani. Adăncimea de semănat nu trebuie să fie mai mare de 1 cm iar cantitatea de sămânţă la mp este de 1,2-3 g.

Păstrarea seminţelor se face în săculeţe sau saci de pânză, ferite de şoareci.Păstrarea se face la semiîntuneric, la o temperatură cuprinsă între 1-10°C şi umiditate atmosferică < 50-60%. Butăşirea în uscat se arată mai eficientă decât cea în verde, atât prin usurinţa mai mare a lucrării, costurile mai reduse, cât şi prin rezultatele mai bune de prindere. Totuşi butăşirea în verde se impune a fi experimentată în mai multe variante şi la mai multe momente de recoltare, deoarece procentele de înrădăcinare în uscat nu sunt mulţumitoare mai ales în cazul unora dintre populaţii.

Epoca cea mai bună de recoltare a ramurilor pentru butaşi este de toamna cu puţin înainte de căderea frunzelor. Lungimea de fasonare a butaşilor lemnificaţi este de 20-22 cm în situaţia când înrădăcinarea se face în teren neirigat, 16-17 cm în teren irigat şi 3-6 cm când înrădăcinarea se face în spaţii protejate.

Înmulţirea prin marcote. Distanţa pe rând este de 4/1.5 m. Primăvara se taie toate creşterile scurt la câţiva cm la suprafaţa solului, când lăstarii de la baza tufei ajung la înalţimea de 14-16 cm, se muşuroiesc la jumătate din înalţimea lor cu pământ reavăn, iar pe măsură ce lăstarii cresc, operaţiunea se repetă până când muşuroiul ajunge la 30 cm înalţime. În mod obişnuit, muşuroiul se desface la 2 ani cănd marcotele sunt bine înrădăcinate iar de la o plantă se pot recolta 6-8 marcote.

Înmulţirea prin drajoni. Capacitatea mare de drajonare a cătinei permite recoltarea de drajoni şi folosirea lor direct la plantare. Sistemul radicular al drajonilor este slab dezvoltat, asfel că prinderea la plantare este de aproximativ de 40-50%.

Înmulţirea prin altoi se foloseşte doar în cazuri rare, pentru înmulţirea în timp scurt a unor exemplare valoroase şi este aplicată metoda copulaţiei perfecţionate la nivelul coletului.

Cătina este cea mai valoroasă specie de arbuşti fructiferi, care în flora spontană produce 4-5 to/ha, în timp ce adusă în cultură poate produce şi peste 20 to/ha.

Răndurile trebuie să aibă direcţia nord-sud, pentru ca plantele să aibă o cât mai mare expunere la soare. Direcţia rândului în plantaţiile pe terase sau pe terenurile în pantă va fi cea a curbelor de nivel.

Cea mai recomandată epocă de plantare este toamna deoarece plantele beneficiază de multă umiditate în sol, dar se poate face şi primăvara foarte devreme cu condiţia ca terenul să fie pregătit din toamnă. La stabilirea distanţelor de plantare trebuie să se ţina seama de forma de conducere a coroanei, vigoarea biotipurilor, sistemul de cultură. Dacă se foloseşte forma de conducere aplatizată, distanţa dintre rănduri poate fi mai mică de 3 m iar pe rand 2 m. La formele clasice (tufă liberă) distanţa se măreşte la 3-4/1,5-2 m. La plantare trebuie asigurată o plantă masculă la 8 plante femele.

Înainte de plantare rădăcinile vătămate, rupte, se îndepărtează după care se mocirlesc cu un amestec compus din pământ galben, gunoi de grajd proaspăt şi apă în proporţii egale.

Obişnuit, cătina se plantează în gropi de 45/45/40 cm în locuri marcate prin picheţi. Pentru a nu fi nevoie să se refacă pichetajul, gropile se fac de aceeaşi parte a pichetului. Odată cu plantarea se mai adaugă 5-6 kg gunoi bine fermentat. Butaşii înradăcinaţi se aşează în groapă cu 5-6 cm mai adânc, cu rădăcinile răsfirate şi cu vârful către pichet. Pe măsură ce introducem pământ în groapă, puietul îl vom mişca scurt şi repede în sus şi în jos pentru ca acesta să facă un contact cât mai bun cu rădăcinile. Se tasează bine cu piciorul pământul în groapă, iar după ce aceasta s-a umplut cu pământ se face o mică copcă în care se toarnă 6-8 l apă. Se scurtează butaşul la 8-10 cm deasupra nivelului solului, după care se face un muşuroi până la nivelul mugurelui terminal.

Cătina răspunde slab la fertilizare, se poate afirma că prin aplicarea acestei lucrări se consumă bani.

Recoltarea fructelor este cea mai grea operaţie, datorită tufelor dese, a spinilor lungi şi rigizi, a fructelor mici şi aglomerate pe ramuri, a prinderii lor puternice de ramuri; acestea sunt principalele cauze care îngreunează foarte mult lucrarea.

Stabilirea momentului optim de recoltare este în funcţie de modul de valorificare al fructelor. Pentru a realiza o eficienţă economică ridicată şi un randament sporit la hectar, recoltarea trebuie făcută în momentul când fructele au ajuns la greutatea maximă şi când majoritatea substanţelor chimice active acumulate ating nivele ridicate; la cătină acestea se realizează la sfârşitul lunii septembrie – începutul lunii octombrie, dar apare inconvenientul legat de deprecierea culorii fructelor, scăderea conţinutului în vitamina C şi micşorarea elasticităţii pieliţei fructului care plesneşte foarte uşor la recoltat. În condiţiile ţării noastre, pentru a se desfăşura în bune condiţii, recoltatul trebuie să se efectueze înainte de 15 octombrie. După aceasta dată fructele sunt supramaturate, randamentul la recoltare scade, fructele scad în greutate şi se zbârcesc.

Un interes pentru cultivatorii de cătină îl prezintă şi producţia de frunze. Cercetările întreprinse au scos în evidenţă faptul că frunzele sunt foarte bogate în proteine. În luna iunie acestea conţin cea mai mare cantitate de proteine, 21,5% după care descreşte ajungând la sfârşitul lunii septembrie la 11,0%. Toamna substanţele proteice trec în rădăcină, iar primăvara intră din nou în circuit. Aceste constatări au determinat pe producători să realizeze culturi specializate şi să stabilească exact momentul recoltării. Frunzele se pot usca la aer sau sunt păstrate prin îngheţare.

Din punct de vedere economic se vorbeşte despre o utilizare de 100% a fructelor şi a ceea ce rezultă de la presare. Cele mai promiţătoare produse din cătină sunt: ulei din sămânţă, ulei din pulpă, flavon powder, flavon capsules, vitamine extrase, componente bioactive, fructe uscate, aditivi alimentari, extracte naturale, coloranţi alimentari naturali, acizi naturali şi vitamina C.

Fructele de cătină trebuie recoltate în stare bine coaptă, iar după recoltare ori prelucrate rapid ori congelate. Întrucât oxidează uşor şi astfel îşi schimbă nu numai culoarea ci şi gustul, fructele nu trebuie să vină în contact cu metale. De aceea se folosesc foarfece neruginite, linguri din lemn şi vase din ceramică sau email. Prelucrate cu atenţie, se toarnă pe cât posibil în sticle sau pahare deschise la culoare, bine închise şi se păstrează la rece şi la întuneric, păstrîndu-se nealterat conţinutulde vitamine chiar şi după o depozitare îndelungată.

Citeşte mai mult!