Pepiniera reprezintă un teritoriu cu anumite caracteristici, destinat culturii intensive de plante tinere, transplantate ulterior pe diferite terenuri. In pepinierele silvice se produc puieţi destinaţi impăduririlor, reimpăduririlor, instalării in spaţii verzi urbane si periurbane, folosiţi ca port altoi pentru specii lemnoase decorative (trandafirii, spre exemplu), pomicole (cireş, măr, păr ş.a.). In pepinierele silvice se fac, de asemenea, culturi de plante “mamă” pentru obţinerea butaşilor de tulpină lignificaţi, semilignificaţi, verzi, a butaşilor de rădăcină, a puieţilor din marcote etc.
In secţiile de cultură se aplică un plan de asolament, care presupune ca pe aceeaşi suprafaţă, culturile forestiere să alterneze cu culturi de plante ierbacee (graminee, care prin sistemul radicelar bogat fasciculat refac structura solului, asociate cu plante leguminoase, capabile să asimileze cu ajutorul bacteriilor de nodozităţi azotul atmosferic, asociere cunoscută sub numele de borceag).
Pentru stabilirea desimii optime se porneşte de la spaţiul minim de nutriţie necesar fiecărui puiet, aparţinând unei anumite specii, în diferite perioade de creştere. În practică, spaţiul de nutriţie se asimilează convenţional cu suprafaţa de nutriţie necesară unui puiet, având valori diferite, ca de exemplu:
a) la stejar pedunculat – 225 cm2 în stepă şi 110-150 cm2 în zona forestieră, ceea ce conduce la o desime optimă de 15-20, respectiv 22-30 puieţi/m rigolă;
b) la salcâm, suprafaţa de nutriţie este de 145-225 cm2, desimea optimă fiind de 15-23 puieţi/m rând;
c) Răşinoasele fiind mai puţin pretenţioase se cultivă la o desime mai mare –70-80 puieţi/m rând, molidul şi pinul mulţumindu-se cu o suprafaţă de nutriţie de numai 20 cm2 (molid) şi 11 cm2 (pin).
În climatul ţării noastre, par mai indicate semănăturile de primăvară, deoarece prezintă
următoarele avantaje:
a) semănate în perioada optimă, socotită atunci când temperatura solului la adâncimea de aproximativ 5 cm are valoarea, la ora 8 dimineaţa, de 8-10°C pentru molid, pin negru, pin silvestru şi peste 10°C pentru brad, larice, salcâm; seminţele acestor specii germinează într-o perioadă scurtă, iar plantulele răsar uniform;
b) seminţele pot beneficia de un sol reavăn, ca urmare a topirii zăpezii şi a perioadei de
precipitaţii de la începutul primăverii;
c) se evită răsărirea plantulelor înaintea ultimelor îngheţuri târzii (în jur de 20 mai), dacă semănarea se face cu 10-15 zile înainte de data medie a acestora;
d) sezonul de vegetaţie de la răsărirea plantulelor este suficient de lung pentru ca acestea să se lignifice până la apariţia temperaturilor negative în toamnă;
e) se elimină pericolul consumării seminţelor de către şoareci sau a plantulelor cu
germinaţie epigee;
d) se poate aplica stratificarea ori prerefrigerarea – ca mijloace de stimulare a
germinaţiei.
Ca dezavantaj se menţionează dificultăţile de conservare a seminţelor care pretind condiţii speciale în timpul păstrării (cele cu conţinut mare de apă de exemplu).
Semănăturile executate toamna prezintă şi ele unele avantaje:
a) seminţele care ajung la maturaţie în faza de “pârgă” a fructelor, semănate imediat
după recoltarea şi prelucrarea fructelor germinează fără a mai fi necesară stratificarea pentru eliminarea stării de dormanţă;
b) conservarea peste iarnă a seminţelor încorporate în sol are loc în condiţii naturale;
c) se elimină păstrarea relativ dificilă peste iarnă a seminţelor unor specii;
d) se conservă mai bine apa acumulată în sol în timpul iernii, care, în cazul semănăturilor de primăvară se poate pierde parţial, ca urmare a lucrărilor de pregătire a solului.
Semănăturile de toamnă prezintă însă şi o serie de dezavantaje:
a) poate fi depăşit momentul recoltării fructelor în stare de “pârgă” – seminţele semănate intră în repaus profund astfel că în anul următor terenul va fi ocupat de culturi “moarte”;
b) seminţele încorporate în lungul rigolelor pot fi depistate uşor şi consumate de rozătoare;
c) seminţele pot degera, ca urmare a gerurilor din timpul iernii dacă lipseşte stratul de
zăpadă, solul fiind îngheţat până la o adâncime superioară celei de semănare;
d) în toamnele lungi şi calde, plantulele pot răsări şi, în consecinţă, sunt compromise de
temperaturile negative foarte scăzute din timpul iernii;
e) apare riscul ca plantulele răsărite primăvara devreme (când temperaturile uneori
ridicate în această perioadă favorizează procesul de germinaţie), să fie vătămate de
îngheţurile târzii.
Semănături în timpul verii se fac mai rar şi pentru puţine specii. Astfel, se seamănă la
începutul verii seminţele de: plop, salcie, ulm.
Vara tarziu, se incorporează in sol seminţele cu tegumentul lemnos (“samburoase”) ale căror fructe se coc la inceputul verii – cireş, vişin, corcoduş, cais – după o prealabilă stratificare de 50-60 zile la şanţ de vară. Tot spre sfarşitul verii se seamănă achenele de tei recoltate in “pargă”.
Adâncimea de semănare este determinată de mărimea seminţelor, perioada de semănare,
textura solului. In general, seminţele se incorporează la o adancime de 2-3 ori mai mare decat grosimea lor. Adancimea este mai mare cu 1-2 cm la semănăturile făcute toamna comparativ cu cele de primăvară şi in cazul solurilor cu textură uşoară.
Seminţele foarte mici (plop, anin, mesteacăn, ulm, tuia) se seamănă la 0,2 – 0,6 cm; practic, in rigolele marcate, uşor tasate, se imprăştie seminţele, acoperindu-se cu un strat de mraniţă cu grosimea menţionată mai sus.
Pentru seminţele mici (molid, larice, pin, duglas, măceş ş.a.), adancimea rigolelor este de 1,0 – 1,5 cm pentru semănăturile de primăvară şi in soluri cu textura mijlocie – grea şi poate ajunge pană la 2,0 cm in soluri cu textură uşoară sau dacă semănăturile se fac toamna. Seminţele de mărime mijlocie (acerinee, tei, frasin, fag, salcam, corn, cireş şi altele asemănătoare) se incorporează primăvara şi in soluri cu textura grea la 2-3 cm şi la 3-4 cm – toamna şi pe soluri cu textura uşoară. Seminţele mari (ghinda, castanele) se imprăştie de-a lungul rigolelor adanci de 6-8 cm.
Excepţii fac seminţele de chiparos de baltă care, deşi au 5-7 mm (mărime mijlocie), sunt
semănate la 5 cm adancime, ca urmare a preferinţei lor in perioada de germinaţie faţă de soluri revene – umede, ca şi seminţele de dud, care deşi sunt foarte mici (in jur de 2 mm), semănate la adancimea de 2 cm, germinează intr-o perioadă scurtă.
Plantele lemnoase se pot inmulţi pe cale vegetativă din butaşi, marcote, drajoni, inclusiv multiplicarea clonală “in vitro”. Reproducerea asexuată se realizează prin diviziunea celulelor somatice, fără să aibă loc contopirea in procesul de fecundare a două celule sexuale diferenţiate (gameţi) intr-o celulă ou (zigot) capabilă să dezvolte un nou organism care trece prin toate fazele de dezvoltare parcurse de părinţi ca in cazul inmulţirii generative (sexuate). Deci înmulţirea asexuată (vegetativă, restituţia) constă in reproducerea unor părţi vegetative de plantă şi este posibilă datorită capacităţii de regenerare ale organelor vegetative.
Avantajele sunt multiple:
a) exemplarele obţinute asexuat, in majoritatea cazurilor infloresc şi fructifică mai
devreme comparativ cu cele provenite din sămanţă;
b) inmulţirea nu este legată de formarea unor organe speciale de reproducere şi, ca
atare, se poate recurge la aceasta din primele etape de dezvoltare (faza juvenilă);
c) inmulţirea vegetativă are capacitatea de transmitere a insuşirilor morfologice şi a
caracterelor stadiale pe care le are planta donor;
d) noile exemplare moştenesc mai fidel insuşirile individuale ale exemplarelor donor;
e) ontogenetic, noile exemplare preiau şi continuă dezvoltarea organelor vegetative din
care s-au regenerat, deci nu se obţine o nouă generaţie de plante;
f) pentru unele specii dioice (plopi euramericani) sau care fructifică rar, inmulţirea
vegetativă este singura sau cea mai indicată metodă de obţinere a noilor exemplare;
g) de regulă, puieţii obţinuţi prin restituţie cresc mai repede şi la varste egale sunt mai
viguroşi comparativ cu puieţii aceleiaşi specii, proveniţi din seminţe.
Inmulţirea vegetativă prezintă şi unele dezavantaje:
a) clonele regenerate repetat din butaşi pierd vigoarea de creştere;
b) datorită uniformităţii excesive (provenind de la aceeaşi clonă) noile exemplare sunt
mai expuse atacurilor diverşilor dăunători;
c) la multe specii, inrădăcinarea butaşilor este posibilă numai in spaţii adăpostite, ceea
ce conduce la un cost mai mare al producerii puieţilor.
Înmulţirea vegetativă (asexuată) se poate face din :
a) butaşi ;
b) marcote ;
c) drajoni ;
d) multiplicare clonală (in vitro).
Butaşii reprezintă fragmente de organe vegetative detaşate de plantele mamă, care, in prezenţa unor factori exogeni (căldură, umiditate, oxigen), formează rădăcini şi tulpini, generand noi exemplare. Tehnologia adoptată in pregătirea butaşilor trebuie să valorifice optim capacitatea plantelor de a se inrădăcina şi de a produce noi indivizi. Fenofaza in care se recoltează este corelată cu disponibilitatea genetică şi starea fiziologică optimă.
Executarea secţiunii butaşului in preajma mugurilor, puncte de maximă activitate biologică, asigură menţinerea circulaţiei interne a apei, concentrarea auxinelor in zona rănită, stimularea meristemelor şi a altor ţesuturi capabile să producă meristeme rizogene.
Butaşii de ramură (sau tulpină) sunt categoria cea mai folosită in pepiniere. După modul de recoltare şi confecţionare se disting: butaşi simpli, cu călcai, cu inel, cu carlig, cu un mugure.
Butaşii simpli se confecţionează din lujeri drepţi, neramificaţi, in varstă de un an, care se secţionează in fragmente de 15-18 cm in cazul arbuştilor şi 20-25 cm la plop, salcie, eliminandu-se varfurile prea subţiri (sub 0,5 cm la butăşirile in spaţiile adăpostite şi sub 1,0 cm la cele in camp). La butaşii lignificaţi tăietura inferioară se face perpendicular pe ax cu 2-3 cm sub un mugure sau chiar prin nod dacă lujerul este fistulos (Forsythia, Deutzia ş.a.), iar la butaşii nelignificaţi se face oblic la baza internodului. Tăietura superioară se face la circa 1 cm deasupra unui mugure, tot perpendicular sau oblic pentru ca apa să nu stagneze pe tăietură şi să pătrundă in exces in butaş.
Butaşii cu călcâi se obţin prin desprinderea bruscă a lujerului de pe ramura de inserţie, de 2-3 ani. La baza butaşului rezultă o mică porţiune de scoarţă şi cambiu de pe ramura mamă, care, la unele specii, asigură o inrădăcinare mai bună faţă de butaşii simpli. Butaşii cu inel reprezintă o variantă a butaşilor cu călcai. Ei se detaşează de ramura mamă cu ajutorul unui briceag; in momentul detaşării lujerului de ramura purtătoare se ia şi un mic scut din scoarţa şi cambiul acesteia. Butaşii cu cârlig se confecţionează numai din partea bazală a lujerului anual, tăiat cu un mic fragment din ramura mamă, in varstă de doi ani. Asemenea butaşi se utilizează la inmulţirea dudului, platanului, plopului alb ş.a.
Butaşii cu un mugure, mai rar folosiţi la unele specii la care materialul maternal este limitat, sunt porţiuni de lujer lignificat (pregătit de regulă in repausul vegetativ) cu un singur mugure.
După gradul de maturare, butaşii sunt:
a) lignificaţi ;
b) semilignificaţi ;
c) verzi.
Butaşii lignificaţi, folosiţi cel ma frecvent, aparţin speciilor foioase. Ei provin din lujeri anuali intraţi in repaus vegetativ, de vigoare cel puţin medie şi sănătoşi.
Butaşii semilignificaţi se recoltează in cea de a treia fenofază de creştere (iulie-august). In funcţie de lungimea lujerului anual, ei pot fi fragmente de lujer sau lujerul in totalitate (inclusiv varful), cu sau fără călcai, avand o lungime de 10-15 cm.
Butaşii verzi provin de la exemplare care vegetează activ, din lujeri incă nelignificaţi. In condiţiile naturale din ţara noastră, perioada optimă de recoltare este luna iunie, spre mijlocul fenofazei a treia de creştere vegetativă (incetinirea şi incetarea alungirii lujerului).
Butaşii de rădăcină sunt fragmente de rădăcini secundare, situate cât mai aproape de
suprafaţa solului, aparţinând plantelor mamă tinere calendaristic şi stadial. Ei au lungimi de 5-10 cm şi grosimi de 1-2 cm. Se practică la speciile care drajonează uşor. Dezgroparea rădăcinilor începe cât mai aproape de colet, unde se manifestă juvenilitatea maximă.
La detaşarea rădăcinilor de planta mamă se vopsesc capetele dinspre tulpină, pentru a şti
care este partea morfologic superioară, deoarece şi la butaşii de rădăcină se manifestă polaritatea, de care trebuie să se ţină seama când butaşii se introduc în mediu în poziţie verticală sau oblică. Perioada de confecţionare a butaşilor de rădăcină este toamna târziu, după încetarea creşterii, care, la rădăcină durează mai mult decât la tulpină sau primăvara devreme. Dacă este necesară păstrarea, aceasta se realizează prin stratificarea în nisip reavăn la temperaturi de 3…5°C.
Marcotele sunt lujeri, lăstari sau ramuri care, spre deosebire de butaşi, nu se detaşează de planta mamă în perioada de înrădăcinare. Pentru unele specii de arbuşti (călin, lemn câinesc, scumpie ş.a.), această metodă conduce la formarea unui sistem radicelar bogat, puieţii devenind apţi de plantat după un sezon de vegetaţie. Marcotarea presupune îngroparea într-un sol uşor, bine aerisit, reavăn, la adâncimea de 15-18 cm a marcotelor în vârstă de 1-2 ani, aparţinând unui exemplar tânăr, sănătos, cu numeroşi lujeri (lăstari) porniţi prin receparea repetată a plantei mamă. Stimularea formării calusului şi a mugurilor adventivi se poate realiza prin rănirea şi inelarea unei porţiuni din lujer în zona care se introduce în sol. Ca metode de marcotare frecvent folosite sunt: muşuroirea şi aplecarea simplă şi mai rar se foloseşte marcotajul prin aplecare şerpuitor şi chinezesc.
Marcotajul prin muşuroire se execută in campul pepinierei in secţia de marcotiere (plante
mamă) sau in afara acesteia, acolo unde există exemplare din specia ce interesează. Planta-mamă se recepează primăvara in apropiere de colet şi se acoperă cu pămant pentru a favoriza formarea rădăcinilor. In timpul verii, pe măsură ce lujerii cresc, se muşuroiesc treptat pană la inălţimea de 20-30 cm. Pană toamna, in porţiunea bazală a lujerilor acoperită cu pămant se formează rădăcini. La sfarşitul sezonului de vegetaţie, muşuroiul se indepărtează şi marcotele se taie cat mai aproape de planta mamă, fiind apte de plantat.
Marcotajul prin aplecare se foloseşte la speciile cu ramuri flexibile şi lungi. Lujerii de un an se aşează in poziţie orizontală şi se acoperă cu pămant, pentru a inlesni procesele de rizogeneză. In funcţie de lungimea lujerilor, marcotajul prin aplecare poate fi: simplu, şerpuitor şi chinezesc.
Marcotajul prin aplecare simplă presupune ingroparea lujerului pe o treime din lungime.
Varful rămas neingropat se palisează cu ajutorul unui tutore in poziţie verticală. Stimularea rizogenezei se face prin inelare sau indepărtarea unei faşii din scoarţa porţiunii acoperite cu pămant.
Marcotajul şerpuitor se aplică la plantele cu ramuri foarte lungi. Acesta se realizează prin îndoirea repetată a ramurii, obţinându-se o succesiune de porţiuni îngropate şi neîngropate ale lujerului. La sfârşitul sezonului de vegetaţie, prin secţionarea dublă a ramurii (în zona de formare a rădăcinilor şi în partea superioară) se obţin mai mulţi puieţi de la o singură marcotă.
Marcotajul chinezesc presupune îngroparea lujerilor pe toată lungimea lor. În apropierea
mugurilor se declanşează procesul de rizogeneză şi apoi cel de caulogeneză – de formare a tulpinilor din mugurii viabili, astfel că de pe o ramură se obţine, de asemenea, un număr mare de puieţi.
Cele mai utilizate metode de altoire la speciile forestiere pot fi grupate in trei categorii:
a) altoirea prin apropiere (alipire),
b) altoirea cu lujeri detaşaţi,
c) altoirea cu mugur detaşat.
Altoirea prin apropiere (alipire) presupune alipirea a două ramuri sau tulpini de puieţi după ce la ambii parteneri s-a înlăturat scoarţa şi un strat de lemn pe porţiunea de sudură. Altoiul trebuie să aibă un mugur axilar pe partea opusă tăieturii. După prindere, altoiul se detaşează de planta mamă sub locul de sudură. Această metodă de altoire poate fi aplicată primăvara, înainte sau după pornirea vegetaţiei.
Altoirea cu ramură detaşată are numeroase procedee şi variante de aplicare (în copulaţie, în despicătură, în triangulaţie, în placaj lateral etc.).
Altoirea în copulaţie presupune secţionarea portaltoiului printr-o tăietură oblică la nivelul unui mugur, în partea opusă acestuia. Secţionarea bazei altoiului se face în mod similar după care cele două secţiuni se suprapun pentru sudură. Se aplică la portaltoi tineri, cu diametrul de cel mult 8-15 mm, similar altoiului. Varianta perfecţionată a altoirii în copulaţie se caracterizează prin aceea că pe suprafaţa secţiunii oblice se execută în plus o limbă (la altoi) şi un lăcaş (la portaltoi), care permite atât o suprapunere cât şi o stabilitate mai bună a altoiului.
Altoirea în despicătură este un procedeu simplu însă cu rezultate mai slabe. Se recomandă
atunci când grosimea portaltoiului nu depăşeşte 7-8 cm. Portaltoiul se secţionează în plan orizontal după care se despică diametral pe ax până la o adâncime de 4-5 cm. În despicătură se introduc la extremităţile axului două altoaie-butaşi fasonate la bază sub formă de pană. Altoirea în despicătură se execută cu puţin înainte de pornirea vegetaţiei.
Altoirea sub coajă se aplică în cazul unor portaltoi mai vârstnici şi cu grosimea mult mai mare decât a altoiului. Portaltoiul se secţionează perpendicular pe ax la înălţimea dorită. Se face o incizie longitudinală, iar coaja portaltoiului de sub secţiune se desprinde cu o pană de lemn, formând un lăcaş în care să poată fi introdus altoiul. Acesta se confecţionează dintr-o ramură de un an, sub formă de butaş cu 2-3 muguri. La bază, sub un mugure şi în partea opusă a acestuia, altoiul se secţionează oblic, pe o lungime de 4-5 ori mai mare decât grosimea altoiului. Se introduce apoi pana altoiului în lăcaşul făcut sub coaja portaltoiului, se leagă şi se unge cu ceară de altoit. Acest procedeu de altoire se execută primăvara, când seva circulă şi permite îndepărtarea cojii.
Altoirea în triangulaţie este, de asemenea, un procedeu potrivit pentru portaltoii mai groşi. Portaltoiul se secţionează transversal şi de la secţiune în jos se face longitudinal o tăietură triedrică de 2-5 cm lungime. Baza lujerului-altoi se taie sub formă piramidal-triunghiulară asfel încât să se încadreze perfect în scobitura portaltoiului. După îmbinare, se leagă strâns cu rafie şi se unge cu mastic atât la locul altoirii cât şi secţiunile altoiului şi portaltoiului. Altoirea în triangulaţie se execută primăvara înainte de pornirea vegetaţiei.
Altoirea laterală în placaj este indicată pentru speciile de răşinoase. La locul de altoire (pe lujerul terminal al portaltoiului sau la circa 10 cm deasupra coletului acestuia) se practică o tăietură longitudinală de 4-5 cm prin care coaja se desprinde de liber (în partea inferioară şi cu un strat de lemn), formându-se un pinten pe care se va sprijini capătul inferior al altoiului. Din partea superioară a unui lujer se confecţionează altoiul, fasonat la bază în formă de pană care se suprapune peste tăietura de pe portaltoi. După îmbinare, se leagă cu bumbac parafinat sau rafie şi se unge cu mastic.
Altoirea în fantă laterală se aplică frecvent la răşinoasele cultivate în câmp. Pe tulpina portaltoiului, la circa 10 cm deasupra coletului se execută o incizie longitudinală, uşor curbată la partea superioară. Pe linia tăieturii, coaja împreună cu liberul se desprinde de lemn şi sub ea se introduce baza altoiului, fasonată în formă de pană.
Altoirea cu mugur detaşat (în ochi sau în oculaţie) presupune folosirea unui mugur (ochi) ca altoi. Acesta se detaşează de lujer cu o porţiune de coajă şi puţin lemn. Pe tulpina portaltoiului se fac două incizii sub forma literei T, cea longitudinală de 2-3 cm şi cea perpendiculară pe ax de 0,5-1 cm. Tăietura longitudinală trebuie să treacă puţin deasupra celei transversale pentru a uşura dezlipirea cojii şi introducerea ochiului. Atunci când altoaiele sunt muguri de dimensiuni mari se recomandă ca tăietura să se facă în cruce pentru a se putea aşeza bine ochiul la intersecţia inciziilor. După introducerea mugurului (ochiului), locul de altoire se leagă şi se unge cu ceară de altoit. După perioada în care se execută, oculaţia poate fi de primăvară sau în ochi crescând şi de vară sau în ochi dormind.
Altoirea în ochi crescând se execută după ce seva a început să circule, când coaja
portaltoiului se desprinde uşor. Altoaiele (mugurii) se recoltează de pe lujerii crescuţi în anul precedent. Deşi acest procedeu poate fi aplicat cu succes la specii forestiere repede crescătoare (plop, salcie, salcâm etc.), în cazul altor specii lăstarii porniţi din mugurii altoiţi nu ajung să se lignifice suficient până la venirea sezonului rece. Altoirea în ochi dormind se face frecvent în luna august, folosindu-se ca altoi mugurii formaţi în cursul aceluiaşi sezon de vegetaţie, din care lăstarii pornesc abia în primăvara anului următor. Ramurile de pe care se desprind mugurii se recoltează în ziua altoirii.
Împotriva vătămării de către temperaturi scăzute a seminţelor încorporate în sol toamna şi a plantulelor (puieţilor) se recomandă acoperirea solului cu un strat protector, operaţie numită mulcire, iar materialele folosite poartă numele de mulci. Materialele indicate sunt diferite: muşchi, turbă, litieră, paie de cereale sau păstăi de leguminoase, gunoi de fermă semifermentat, rumeguş – rezultat la prelucrarea lemnului (acesta însă prin udarea repetată se îndeasă, devenind greu permeabil pentru aerisirea solului şi constituind un bun adăpost pentru rozătoare).
Scopul mulcirii este multiplu. Administrat toamna, inainte de apariţia ingheţurilor, mulciul preintampină ingheţarea timpurie şi adancă a solului, preintampină degerarea seminţelor introduse in sol, intarzie topirea zăpezii, intarzie sau impiedică răsărirea timpurie a plantulelor, inlătură pericolul deşosării. Se recomandă in zonele unde zăpada se depune iarna intr-un strat subţire sau unde aceasta este spulberată frecvent. Aplicarea mulciului primăvara tarziu previne formarea crustei solului in perioada de răsărire a plantulelor şi reduce parţial evapotranspiraţia.
Plantele, inclusiv cele lemnoase manifestă exigenţă şi toleranţă diferită faţă de lumină.
a) Heliofitele (specii heliofile, fotofile) sunt plantele care cresc in plină lumină şi nu suportă umbrirea (salcamul).
b) Sciadofitele (specii sciadofile, heliofobe, fotofobe, plante de umbră) sunt speciile care suportă umbrirea şi nu cresc in plină lumină, fiind adaptate la o intensitate redusă a acesteia (fagul, bradul, tisa ş.a.).
c) Heliosciadofitele (plante de semiumbră) reprezintă o grupă de specii intermediară, intre primele două; ele cresc in plină lumină, dar suportă şi umbrirea (carpenul, jugastrul ş.a.).
d) Eurihele (eurofotofite) sunt grupa de plante cu exigenţe largi faţă de lumină, fiind tolerante atat faţă de lumina intensă, cat şi faţă de umbrire.
Pierderea apei sub o anumită limită din organele puieţilor conduce la fenomenul de ofilire, care poate fi temporară in timpul amiezii, limitată numai la aparatul foliar, frunzele refăcandu-şi turgescenţa spre seară sau permanentă, cand turgescenţa se reduce la celulele din toate organele puieţilor, ceea ce conduce la uscarea exemplarelor dacă nu se intervine cu udatul artificial.
Repicarea este deci lucrarea prin care puieţii se transplantează dintr-un teren (spaţii
adăpostite, secţii de semănături, de butăşit) pe un alt teren, in scopul asigurării unor spaţii de nutriţie mai mari, prin adoptarea unor distanţe mai mari intre randurile de puieţi şi puieţi pe rand, ceea ce conduce la valori mai mici ale indicilor de producţie cu consecinţe asupra costului puieţilor repicaţi.
Perioada de repicare poate fi toamna sau primăvara. Rădăcinile puieţilor repicaţi toamna
după căderea frunzelor işi continuă activitatea, aderă mai bine de particulele de sol, astfel că in primăvară pericolul “secetei fiziologice” este eliminat.
Livrarea ca pomi de iarnă a exemplarelor de mici dimensiuni 0,7-1,3 m (categoria I) nu este rentabilă, comparativ cu puieţii ce depăşesc 1,30 m, obţinuţi prin repicare repetată. Sunt mai apreciate exemplarele la care distanţele intre verticile sunt mici, deci au creşteri anuale mai reduse, in consecinţă, solul poate avea o fertilitate mijlocie sau chiar scăzută. Puieţii ce vor fi repicaţi in acest scop, vor fi de 2-4 ani, drepţi, simetric dezvoltaţi. Distanţele la repicare vor fi de 0,8-1,0 m intre randuri şi 0,7-0,8 m intre puieţii pe rand, ceea ce inseamnă 12-15 mii puieţi/ha. Din anul al 4-lea după repicare se pot extrage puieţii cu dimensiuni corespunzătoare. Puieţii necorespunzători ca inălţime, se pot valorifica după 5-6 ani sau chiar 7-8 ani, dacă terenul nu trebuie ocupat cu alte culturi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu