[Prima lucrare pregătită de grupul TEI (Traduceri Ecologice Independente) este chiar Introduction to Permaculture a clasicului Bill Mollison. Vă prezentăm un fragment care vă va deschide gustul, sperăm, pentru lectura întregului volum.]
Cumplitele vremuri ale momentului
Nu cred că a rezumat cineva ce se întâmplă pe faţa Pământului.
Ca să ne schimbăm metodele, se pare că trebuie să ne înfricoşăm pe noi înşine, anticipând valuri de tsunami şi catastrofe. Acum aceste lucruri se pot întâmpla, iar falia San Andreas se poate desprinde. Dar nu putem face prea multe în această privinţă. Ceea ce se întâmplă cu adevărat este ceva în raport cu care noi, ca fiinţe omeneşti, suntem personal responsabili. Este ceva foarte vast. Aproape fiecare lucru pe care-l spunem are aplicabilitate în toate domeniile.
Sistemele reale care încep să cedeze sunt solurile, pădurile, atmosfera şi ciclurile nutriţionale. Iar noi suntem cei responsabili de acest lucru. Nu am dezvoltat nicăieri în Vest (şi mă îndoiesc că s-a întâmplat undeva cu excepţia zonelor tribale) vreun sistem sustenabil în domeniul agriculturii sau al pădurilor. Nu avem un sistem. Haideţi să vedem despre ce este vorba.
Pădurile
S-a descoperit că pădurile sunt de departe mai importante în ciclul oxigenului decât am crezut vreodată. Credeam că oceanele sunt cel mai important element. Nu este aşa. Nu numai că nu sunt foarte importante, contribuind probabil cu mai puţin de 8% la reciclarea oxigenului atmosferic, dar multe încep să consume oxigen. Dacă vom continua să aruncăm mercur în mări, oceanul va deveni consumator de oxigen. Echilibrul se schimbă. De aceea depindem în principal de păduri ca să ne apărăm împotriva stării de anarhie.
Dintre păduri, unele au o importanţă critică, precum pădurile veşnic verzi, cuprinzând două sisteme mari. Unul este cel ecuatorial, cu multiple specii, celălalt este cel al pădurilor de conifere din zona rece a tundrei ruseşti şi pădurilor de conifere din zona meridională. Pădurile tropicale au o importanţă critică în ciclul oxigenului şi pentru stabilitatea atmosferică.
Pădurile ne furnizează o foarte mare parte din precipitaţii. Atunci când tăiem pădurile de pe creste, putem observa că nivelul ploilor se reduce cu 10 până la 30%, lucru pe care probabil că-l putem tolera. Ceea ce nu vedem întâmplându-se este că precipitaţiile se pot reduce cu mai mult de 86%, ploile fiind doar o fracţie redusă din totalul precipitaţiilor. Este cât se poate de posibil ca în nopţile liniştite şi cu cer senin, cu nicio cădere de ploaie înregistrată de către vreun meteorolog, să avem o precipitaţie majoră în păduri. Iar acest lucru este valabil pentru toate climatele. De aceea este posibil să producem condiţii de semideşert doar dacă defrişăm pădurile de pe creste. Acest lucru s-a făcut deja într-o foarte mare proporţie.
Ţine de specificul pădurilor să modereze orice. Pădurile reduc căldura excesivă şi arşiţa, eroziunea excesivă, poluarea excesivă. Atunci când pădurile sunt decimate, apar extreme nestăvilite. Şi desigur, pădurile sunt cele care creează soluri. Pădurea este unul din puţinele sisteme de creare a solului.
Ce se întâmplă cu ele? Utilizăm o mulţime de produse forestiere într-un mod foarte perisabil – hârtie, şi îndeosebi ziare. Cererea a devenit excesivă. În acest moment, defrişăm mai mult cu un milion de hectare anual în raport cu ceea ce plantăm. Dar în mai puţin de o lună lucrurile acestea se pot schimba rapid. Luna trecută, de exemplu, cifra s-a dublat din cauza defrişării pădurilor din avalul fluviului Mississippi pentru culturile de soia.
Din toate pădurile pe care le-am avut vreodată, doar 2% au mai rămas în Europa. Nu cred că există vreun copac în Europa care să nu trăiască datorită toleranţei omului sau care să nu fi fost plantat de către om. Nu mai există păduri europene virgine. Cel mult 8% din ce-a fost se află în America de Sud. Şi 15%, cred, este o evaluare generală pentru restul zonelor. Am distrus aşadar cea mai mare parte din păduri, şi ne străduim să doborâm şi ultimele rămăşiţe. Rata tăierilor variază, în funcţie de practicile de gestionare. Dar, în general, chiar şi în cele mai bine gestionate păduri, avem o pierdere constantă de 4%, deci ne-au rămas cel mult 25 de ani. Dar de fapt, ceea ce putem observa în toată Asia de Sud-Est şi America de Sud, şi în toată Lumea a Treia, şi peste tot unde multinaţionalele pot obţine proprietatea pădurilor în lumea occidentală, pierderea urcă la 100%. Este un sistem de tip „taie şi fugi”.
Am fost adormiţi cu un foarte fals sens al securităţii de asigurările repetate conform cărora societăţile de exploatare forestieră plantează 8 copaci pentru fiecare copac tăiat. Ceea ce ne interesează cu adevărat este biomasa. Atunci când scoatem din pădure 150 de tone şi punem înapoi ceva ce nu cântăreşte mai mult de 5 kilograme, nu conservăm sub nici o formă biomasa.
La ce utilizăm pădurile? Cele mai împortante întrebuinţări le constituie ziarele şi ambalajele. Chiar şi ultimele păduri virgine care au mai rămas sunt defrişate pentru asta. Păduri care n-au mai văzut picior de om, care n-au experimentat niciodată interferenţa cu omul, sunt tăiate pentru a se face din ele ziare. Este vorba despre păduri în care copacii pot avea 60 de metri până la prima ramură, catedrale gigantice. Sunt făcuţi surcele. Există copaci în Tasmania mai înalţi decât un sequoia. Sunt tăiaţi şi transportaţi ca surcele. Aşadar, în cea mai mare măsură, degradăm pădurile virgine prin cele mai josnice utilizări posibile.
Aceasta are efecte la celălalt capăt al sistemului. Deşeurile forestiere sufocă suprafeţe imense ale mărilor. Principalul motiv pentru care Marea Baltică, Marea Mediteraneană şi largul coastei New York-ului au devenit consumatoare de oxigen este faptul că fundul apei este acoperit cu un covor de deşeuri forestiere. Ar fi vorba, după o estimare, de 12.000 de miliarde de tone de dioxid de carbon eliberate anual de moartea pădurilor. Suntem dependenţi de păduri pentru a fixa dioxidul de carbon. Distrugând pădurile, distrugem sistemul care ar trebui să ne ajute. Lucrăm cu rămăşiţele unui sistem. Ceea ce se erodează acum sunt ultimele cioburi din ceea ce a fost.
Clima
Efectele acestei stări asupra climei mondiale au devenit vizibile atât în compoziţia atmosferei cât şi în privinţa capacităţii atmosferei de a media schimbările. Dintr-o lună într-alta, vom stabili un alt record meteorologic. În oraşul meu natal, suntem foarte izolaţi şi vremea e îmblânzită de ocean şi de pădure. Cu toate acestea, am avut succesiv: cea mai vântoasă, cea mai uscată şi cea mai umedă lună din istorie, în raport cu un jurnal ţinut timp de 200 de ani. Deci ceea ce se întâmplă cu adevărat în clima lumii nu este efectul de seră, nici nu ne îndreptăm spre o glaciaţiune, realitatea este că a început să fluctueze atât de amplu încât este absolut imposibil de spus care barieră va ceda. Însă când cedează, cedează o extremă, iar acest lucru se va întâmpla curând. Va fi o schimbare bruscă. Până atunci, ne confruntăm cu o variabilitate imensă a climei. Asta se întâmplă.
Putem continua să tăiem în continuare, şi poate că în doisprezece ani nu vor mai fi păduri deloc.
Mai este încă un factor. Ar fi deja destul de rău dacă tăierile noastre ar fi singurele lucruri care omoară pădurile. Dar din anii ’20 ai secolului XX, cu o frecvenţă crescândă, am început să pierdem specii din cauza unui lung şir de patogeni. La început au fost lucruri precum şancrul castanului. Castanii constituiau 80% din pădurile pe care le ocupau. În aceste condiţii, prăbuşirea unei singure specii poate reprezenta o biomasă fantastică, o rezervă biologică enormă şi un copac foarte important. Richard St. Barbe Baker a arătat că arborii care cad victime sunt cei cu cea mai mare suprafaţă verde per unitate. Mai întâi castanii, cu 24 de hectare suprafaţă foliară. Apoi ulmii, spre 16 hectare. Acum se duc fagii, stejarii şi eucalipţii din Australia şi Tasmania. Chiar şi coniferele din Japonia se năruie. Pădurile de conifere din Japonia se duc cu o viteză fantastică. La fel se întâmplă cu pădurile Scutului Canadian şi cu pădurile Rusiei.
Conspiraţia phasmatidaelor
Acum ajungem la un lucru numit conspiraţia phasmatidaelor. Fiecare pădure variază în fiecare ţară prin aceea că ulmii, castanii, plopii, brazii ei sunt victimele unui atac ale unor patogeni specifici. Insectele iau un fel de măsuri de cauterizare. Reacţia americană este insecticidul, reacţia britanică este tăierea şi arderea, iar în Australia reacţia este de tipul: “Ah, ce dracu! O să fie la anul, mai este vreme!”
Este într-adevăr vorba despre nişte boli? Ce sunt bolile acestea? Phasmatidaele sunt responsabile pentru moartea eucalipţilor. Din cauza ciupercii Phytophthora cinnamoni. În cazul ulmilor, din cauza bolii olandeze a ulmilor. La plopi e rugina. Şi la brazi e tot rugina. Credeţi că vreuna dintre aceste boli omoară pădurea?
Eu cred că noi vedem forma şi pierdem esenţa. Pădurea este un sistem care conţine moartea datorită căreia agenţii de descompunere se hrănesc. Dacă vă pricepeţi foarte bine la păduri, ştiţi că puteţi ieşi în dimineaţa asta şi lovi un copac cu un topor. Asta-i tot. Sau să-l atingeţi cu lama unui buldozer, sau să-l ciocniţi cu maşina. Apoi, dacă staţi răbdători lângă acel copac, în trei zile veţi vedea că vreo douăzeci de insecte şi alţi agenţi de descompunere şi “dăunători” au vizitat rana. Soarta copacului este deja pecetluită. Ce îi atrage este mirosul copacului rănit. Am observat asta în Australia. Răniţi copacii ca să vedeţi ce se întâmplă. Sosesc phasmatidaele. Ele detectează mirosul. Copacul a devenit hrană, şi ele vin să mănânce.
Deci nu insectele sunt cauza morţii pădurilor. Cauza morţii pădurilor este un cumul de agresiuni. Arătăm cu degetul o anumită insectă şi spunem: “Gândacul ăsta a făcut-o.” Este cu mult mai bine să căutăm vina în altă parte. Cu toţii ştim asta. Dar noi dăm vina pe insectă. Este o conspiraţie, fără îndoială, să dăm vina pe insectă. Dar adevăratul motiv pentru care copacii se prăbuşesc este că au avut loc schimbări profunde în cantitatea de lumină care intră în pădure, în poluanţi, şi în căderile de ploi acide. Oamenii, nu insectele, ucid pădurile.
Solurile
Atât cât putem şti, am pierdut 50% din toate solurile pe care le-am avut vreodată înainte de 1950. Am început să măsuram destul de bine din 1950 încoace. Şi am pierdut încă 30% din ceea ce mai rămăsese. Acum acest lucru este adevărat atât în Lumea a Treia cât şi în Occident.
Rata la care solurile sunt create este de opt tone anual la hectar – şi mult mai puţin în zonele aride. Solurile sunt create de căderea ploii şi de acţiunea plantelor. Rata variază. În deşert sunt create cu o viteză mult mai mică. Dacă nu pierzi nimic peste patru tone de sol anual, eşti în echilibru.
Dar haideţi să ne uităm la ceea ce se întâmplă de fapt. În Australia, pierdem anual aproximativ 52 tone de sol pentru fiecare hectar cultivat. Oricum, ne descurcăm cu mult mai bine decât în America. Acolo unde se cultivă porumb, se pot pierde până la 800 de tone de sol anual la jumătatea de hectar. În vreme ce în medie ar fi vorba cam de 40, se ajunge la 800 sau 1000 de tone anual. Aşadar nu o ducem prea bine. În Canada, se măsoară pierderea de humus, şi ar fi aproximativ aceeaşi. Acolo humusul se epuizează. În preerii, unde s-a pornit cu soluri humice de calitate, s-a ajuns la soluri minerale.
Aici e ceva ce ar trebui să ne intereseze pe fiecare din noi. Pentru fiecare om din lume – indiferent dacă eşti american sau indian din Orient – dacă eşti consumator de cereale, consumul costă acum 12 tone de sol anual. Toată această risipă este rezultatul lucrărilor agricole. Atât timp cât le facem, pierdem. La nivelul la care pierdem solurile, vor dispărea complet într-un deceniu.
În afara solurilor pe care le pierdem în mod direct prin lucrări agricole, risipim cantităţi enorme de sol prin ceea ce numim deşertificare. În statul Victoria din Australia pierdem anual 320.000 de hectare din cauza salinizării. Asta înseamnă nu doar o pierdere a solurilor lucrate, ci şi o pierdere a celor nelucrate.
Deforestarea duce la pierderea solurilor
Principalul motiv al dispariţiilor solurilor este tăierea pădurilor. Şi aproape întotdeauna tăierea pădurilor se petrece departe de locul pierderii solurilor. Nu poţi face nimic dacă solurile devin sărăturoase aici, pentru că motivul este departe, la sursa bazinelor hidrografice, poate la o două mii de kilometri depărtare. Începem să avem soluri sărăturoase în zonele cu climă umedă ale Australiei. Devine un “factor delocalizat”. Nu se mai întâmplă doar în deşert. Survine şi în climatul umed. Cum s-a întâmplat acest lucru?
Nu este un proces simplu, dar e facil de înţeles. Ploaia, atunci când cade pe dealuri şi pătrunde în păduri, are un transfer net descendent. Dacă îndepărtăm pădurile, avem o pierdere netă de evaporare. Pădurile transmit apă curată în aval, şi eliberează apă curată în atmosferă. Acest transfer net descendent duce cu el sărurile care sunt o parte inevitabilă a celor opt tone adiţionale la hectar produse din măcinarea rocilor. În mod normal, aceste săruri călătoresc în adâncuri, prin pânzele de apă freatică. Nu există sisteme de suprafaţă. Apa proaspătă părăseşte suprafaţa şi se scufundă în adâncuri. Chiar şi în zonele cu climă umedă, avem mai multă apă sărată în adâncuri decât la suprafaţă. Acest lucru se întâmplă pentru că arborii acţionează ca nişte pompe care menţin apa freatică la adâncime.
Dacă tăiem copacii, apele freatice se ridică, iar acest fenomen se petrece în zone enorme din America, Africa şi Australia. Atunci când ajung la aproape un metru de suprafaţă, copacii încep să moară din cauza “phasmatidaelor”. Când ajung la aproape jumătate de metru de suprafaţă, alte culturi încep să moară. Atunci când ajung la suprafaţă, apele se evaporă şi solul devine în mod vizibil sărăturos. Atunci guvernul australian începe să furnizeze gratuit pompe fermierilor care încep să pompeze apa sărată. Însă unde pot s-o deverseze? Mare problemă!
Următorul pas este să obţină ţevi din beton, astfel încât apa adusă din râuri să ajungă în sol, în timp ce pompează apă din sol pentru a o deversa în mare. Şi trebuie să facă asta pentru totdeauna. De aceea au nevoie de mii şi mii de pompe. În timp ce guvernul furnizează pompe fermierilor, tot el conferă licenţe suplimentare de exploatări forestiere multinaţionalelor, care nu au nici o problemă. Acestea vând pompe cu o mână şi aruncă deşeuri forestiere cu cealaltă. Este o împrejurare foarte fericită pentru anumiţi oameni, dar o catastrofă pentru Pământ.
Cu toate acestea, mulţi oameni n-o duc bine deloc. Aşadar ne pierdem solurile şi deşertul se extinde cu o rată pur şi simplu înfiorătoare. Şi acestea fără lucrări agricole. Întrebaţi dacă analiştii firmelor multinaţionale sunt conştienţi de aceste probleme? Nu, au diplome în economie şi în managementul afacerilor, şi în tot soiul de specialităţi irelevante.
Mineritul este alt factor major al sărăturii locale, şi are de dat socoteală singur pentru pierderea pădurilor de esenţă tare din zonele aflate în Australia de Vest, şi fără îndoială şi din alte părţi. Mineritul aduce o mulţime de reziduuri care se evaporează la suprafaţă.
Autostrăzi, oraşe şi puţuri
Autostrăzile sunt cel mai mare factor, neconcurat, care cauzează pierderea solurilor în Marea Britanie. Este unul dintre cei mai importanţi factori din America. În Marea Britanie cred că există o un kilometru de autostradă pentru fiecare kilometru pătrat. Iar sistemul de autostrăzi se extinde rapid presupunându-se că nu vei avea niciodată nevoie de sol iar autostrăzile ne vor ajuta să ajungem la o creştere a utilizării energiei. Autostrăzile sunt responsabile pentru pierderea permanentă a solurilor, pe lângă oraşe.
Oraşele sunt situate pe 11% din suprafaţa solurilor foarte bune de pe Pământ. Canada este un exemplu interesant, acolo oraşele au fost capabile să acumuleze soluri de maximă calitate, fără nici o altă concurenţă, în cursul acestui deceniu, obligându-i pe agricultori să se mute pe terenuri mai puţin sustenabile. În acelaşi timp, solicităm cel puţin menţinerea producţiei, iar în anumite cazuri creşterea ei pe solurile rămase. Avându-se în vedere că pierderea solurilor agricole se datorează în mare măsură aplicării excesive a energiei – atât sub formă mecanică precum şi chimică – atunci faptul că încercăm să susţinem productivitatea pe solurile rămase înseamnă că utilizăm din ce în ce mai multă energie pe din ce în ce mai puţină suprafaţă.
Mai sunt şi alţi factori responsabili pentru pierderea solurilor. În sud-estul arid al acestei ţări se practică o agricultură de tip muşcă şi fugi în care sapi un puţ şi pompezi apă semi-salină pentru culturile anuale. O ţii aşa timp de câţiva ani. Apoi terenul este puternic mineralizat şi trebuie să cauţi altul, să sapi alt puţ, lucru care duce la alte distrugeri. Nu poţi să nu vezi. Sunt doi sau trei ani buni, apoi rezultatele cad sub pragul de rentabilitate. Solurile se îmbibă cu carbonaţi şi cedează. PH-ul creşte cu două puncte pe an. Se poate să porneşti cu pH 8 şi să urci rapid la 11. Chestia asta te scoate din schemă.
Acum să analizăm eroziunea pe care vânturile o exercită asupra solului. Acestea au deteriorat enorm solurile din interiorul Americii. Sunt soluri care sunt transportate spre Los Angeles şi cad sub formă de ploi roşii. Solurile din zonele marginale ale Australiei Centrale cad sub forma unui noroi diluat, măsurând până la 24 tone la hectar. Vântul este un factor major în pierderea solurilor. Cu cât devine mai uscat, cu atâta vântul este responsabilul pe care-l căutăm pentru acest fenomen.
Nu trebuie să ne uităm mai departe de sol, sau mai departe de pădure, pentru a vedea o lume finită. Cred că putem spune fără teamă de a greşi că nu avem o agricultură sustenabilă sau o exploatare sustenabilă a pădurilor nicăieri în lume.
Apa
Haideţi să vedem cum stăm cu apa. Cu doar un deceniu înainte, cineva spunea că apa va deveni cel mai rar mineral al lumii. Pânza freatică de peste tot a început să se epuizeze rapid. În acest caz, ne jucăm cu sisteme foarte vechi. Multe dintre ele au o evoluţie de aproape 40.000 de ani. Nicăieri nu mai poţi găsi apă de suprafaţă uşor de exploatat. Dacă ar putea, oraşul Los Angeles ar cumpăra-o şi ar utiliza-o. Un factor major care contribuie la această situaţie este modul în care este acoperit solul peste tot în oraşe. Suprafeţe imense sunt blocate cu autostrăzi. Împiedicăm astfel apa să se întoarcă în pânza freatică. Imediat ce apa ajunge într-un râu sau pârâu, pleacă. O ia spre mare sau se evaporă. Râurile nu sunt un lucru foarte util din acest punct de vedere. Apele lor pleacă.
Există două zone critice pentru apă. Una o reprezintă oraşele. Cealaltă e marginea deşerturilor. Expansiunea deşerturilor omoară acum milioane de oameni în Africa. Fenomenul este vizibil din aer, la fel ca migraţia turmelor şi a oamenilor în afara Saharei.
Unul dintre pericole este depozitarea pe termen lung a deşeurilor atomice în adâncul apelor. Unele au început să se infiltreze în Sacramento Valley. Am face bine să fim siguri că radioactivitatea va ajunge în pânzele de apă freatică din Maine, New Jersey şi California, şi am aşa ca o bănuială, în multe alte locuri.
Industria a utilizat pur şi simplu puţuri adânci pentru a depozita deşeuri periculoase în pânza freatică, lucru care a avut drept consecinţă faptul că apa a devenit nepotabilă. Cred că oraşul Boston a încetat să-şi mai utilizeze pânza freatică. Şi nu veţi mai fi capabili s-o mai utilizaţi vreodată. Nu va mai exista nici o posibilitate s-o curăţaţi.
Acum în multe oraşe apa are 700 părţi la milion săruri dizolvate, ceea ce este foarte aproape de limita de toleranţă a rinichilor omeneşti. La 1100 părţi la milion leşini, se acumulează apa în ţesuturi, apar tot soiul de probleme. Cele mai multe morţi din această cauză survin în oraşe, în Perth şi Adelaide din Australia, în Los Angeles. În cele mai multe dintre aceste zone n-ar trebui să utilizăm apă de băut. Este bună pentru duş, deşi în Atlanta clorul aproape te asfixiază la duş. Bifenilii policloruraţi sunt una din cauzele sterilităţii. Cred că 20% dintre bărbaţii americani sunt sterili după vârsta de 20 de ani.
Faptul că apa devine o resursă rară este în mod evident ridicol, pentru că aproape două milioane şi jumătate de litri cad pe acest acoperiş anual. Dar vom ajunge fără apă cât de curând dacă nu amplasăm rezervoare şi nu construim acoperişuri ca s-o captăm.
Acum, desigur, pierderea copacilor are un efect pronunţat în direcţia diminuării resurselor de apă din ciclu. Apa nu mai circulă. Pierdem apă la suprafaţa Pământului. Cred că 97% din apă este blocată şi doar 3% din total mai circulă. Şi reducem acest procent foarte rapid.
Ar mai fi nişte factori. O dată e poluarea industrială. Apoi este lupta disperată pentru surse de energie, fie că este vorba despre lemn, cărbune, petrol sau energie atomică. Utilizarea tuturor acestor lucruri este periculoasă pentru sistemul general al vieţii. Ne îndreptăm spre probleme autentice. Pericolul se află mai ales în rezultatul final – reziduurile procesului, ceea ce iese pe coşul de fum. Însă în cazul lemnului mai este şi faptul că distrugi un copac.
Chimicalele. Ce putem spune despre ele? Aproape fiecare utilizare la scară mare a chimicalelor a fost neprevăzută şi cu rezultate pe termen lung. În această categorie intră DDT-ul, bifenilii policloruraţi, dioxina şi clorul.
Un viitor disperat
Cel mai mic lucru ce poate fi spus este că ne aşteaptă un viitor disperat. Copiii noştri ar putea să nu creadă vreodată că am avut mâncare în surplus. Şi aceasta în principal din cauza unor lucruri cu totul ridicole. Întreaga producţie a centralelor atomice din Statele Unite este echivalentul exact al curentului consumat de maşinile de spălat.
Literalmente nu pot fi de acord cu autostrada americană. Pentru mine e ca o închisoare a nebuniei. Nici cu autostrăzile din Canada, nici cu cele de aici. Oameni care conduc ca nebunii. Unde se duc? Şi de ce merg aşa de mulţi în direcţia aceea? Cu toţii fug de ceva. Mi-ar plăcea să-i întreb de ce, ce se află în camioanele acelea care bat drumul. Este ceva complet inutil? Sau este ceva de folos acolo unde se duc? Şi adesea am văzut camioane ducând aparent încărcături identice, mergând în direcţii opuse, descărcând pe ici pe colo. Şoferii îmi spun că transportă tâmpenii.
Trebuie să abordăm toate acestea simultan, inclusiv problema energiei. Lucrul acesta poate fi făcut. Este posibil. Este posibil să recuperăm lucruri pierdute. Putem la fel de bine să încercăm s-o facem sau nu. Nu vom ajunge nicăieri dacă nu facem nimic. Marea ispită, una la care universitarii sucombă fără greş, este să strângem mai multe dovezi. Dar eu întreb, mai avem nevoie de alte dovezi? Sau a venit vremea să încetăm să mai strângem dovezi şi să întreprindem acţiuni amelioratoare pornind de la cele pe care le avem deja. În 1950 era vremea să ne oprim din adunatul de dovezi şi să facem ceva ca să schimbăm lucrurile. Numai că tentaţia este să strângem cât mai multe dovezi. Prea mulţi oameni îşi risipesc viaţa făcând asta. Mai mult, pe măsură ce strângem noi dovezi, constatăm că lucrurile sunt mai grave decât păreau iniţial.
PROIECT PENTRU ACŢIUNE AMELIORATOARE
Atunci când proiectăm în spiritul permanenţei, ne îndreptăm în general spre păduri, păşuni permanente, lacuri şi iazuri, şi spre agricultura fără lucrări. Cu asta ne ocupăm noi. Până când vom şti mai bine ce este sustenabil, cu asta trebuie să ne jucăm.
Apa industrială poate fi obţinută de pe acoperişuri. Aşezările pot utiliza această apă. America are diferite feluri de rezervoare. Un tip este acela pe care îl punem sub streaşina casei. Rezervoare de alt fel sunt acelea ieftine – din pământ. Absolut nici o problemă. Putem avea întotdeauna apă pentru toate utilizările – apă proaspătă, pe care acum o lăsăm să se scurgă în mare.
Avem la dispoziţie trei metode pentru stocarea apei. Putem s-o stocăm în soluri. Putem s-o stocăm la suprafaţă, în rezervoare de pământ, sau putem s-o păstrăm în pânze de apă freatice. Pentru situaţii de tip agricol, vom utiliza solurile. Pentru situaţii domestice, rezervoarele de pământ. Sunt cu mult mai ieftine. Pentru fiecare 20000 de litri pe care-i putem acumula în tancuri de ciment, putem stoca de cinci ori mai mult în tancuri de pământ, cu acelaşi cost.
Avem strategii juridice şi financiare. Putem converti regiuni spre autosuficienţă locală. Oamenii care fac asta îşi construiesc sere adiacente caselor şi-şi produc legume în grădini. O imensă operaţiune de conversie s-a declanşat deja. De aici începem, de la un singur hectar lucrat.
Lucrul pe care l-am ignorat, nu numai întorcându-i spatele ci adesea fugind de el, este transformarea marilor investiţii în sisteme cu intrări reduse de energie. Există un număr impresionant de strategii care pot fi abordate sub umbrela unui serviciu de “Bănci ale Pământului”. Unele dintre ele ar aduce beneficii şi la nivelul fericirii noastre sociale.
Singura metodă prin care putem face ceva rapid este făcând cel mai mic număr de mişcări în cel mai rapid timp posibil, şi antrenând cât mai mulţi oameni în acest efort. Nicio speranţă s-o putem face în următorii cinci ani dacă ţinem totul pentru noi. De aceea am venit aici, cu intenţia de a sparge monopolul elitei alternative din America. Am început să dăm drumul experţilor pe teren. Avem nevoie de sute şi sute ca ei. Nu dorim să brevetăm vreodată ceva sau să ţinem vreo informaţie pentru noi, nici măcar slujbele. S-a dus timpul pentru aşa ceva. Suntem prinşi într-un sistem de cooperare, nu de competiţie. Foarte puţini dintre noi sunt în acest sistem, de aceea trebuie să lucrăm foarte eficient pentru a crea cea mai profundă schimbare în cea mai scurtă perioadă de timp.
Cred că există un imperativ etic în acest punct: trebuie să încetăm să-i admirăm pe oamenii care au bani. Trebuie să fie o schimbare etică majoră. Trăim vremuri interesante. Marea cotitură pe care trebuie s-o facem este în raport cu sistemul nostru educaţional. Toate metodologiile şi principiile pe care le utilizăm sunt rezultatul observării sistemelor naturale, şi toate sunt construite în mod pasiv. Schimbarea paradigmatică ce trebuie să fie făcută pentru a crea permacultură este aceea de a înţelege că putem s-o facem, şi s-o facem. Trebuie să transformăm cunoaşterea noastră în ceva activ. Trebuie să ne mişcăm de la nivelul de gândire pasivă la cel al gândirii active.
“Agricultura este un sistem distructiv”
Care sunt strategiile în virtutea cărora nu avem nevoie de agricultură? Agricultura este un sistem distructiv. Este adevărat, avem nevoie de mult mai mulţi grădinari. Ei sunt cei mai productivi, cei mai implicaţi agricultori. Întotdeauna au fost. Nu a fost niciodată vreo dezbatere pe această temă. Atunci când faci o fermă mare, accepţi o productivitate şi o recoltă mai mică, dar implici mai puţini oameni. De aceea este economic “eficientă”. Atunci când vorbeşti despre fermaj eficient la acest nivel, ai în vedere dolarii. Însă când reducem dimensiunea pământului lucrat, cu condiţia să nu coborâm sub suprafaţa de 1000 de metri pătraţi, productivitatea agricolă creşte. Primim o mulţime de argumente în sprijinul ideii că spargerea fermelor mari în proprietăţi de 2 hectare este neeconomică. Realitatea este tocmai contrarie.
Acum despre grădinari... Câţi grădinari sunt aici, în Statele Unite? Cincizeci şi trei la sută din menaje grădinăresc în acest moment. Doar 55 mp în medie. Obţin cam 900 de dolari pe întreaga suprafaţă. Grădinile particulare produc aproximativ 18% din hrana Statelor Unite, cu o valoare echivalentă aproape cu cea a întregii agriculturi.
Să aruncăm o privire spre Rusia. Ţăranul, pe 2000 de mp până la jumătate de hectar, produce cam 84% din hrana ţării. Fermele de stat, care ocupă cea mai mare parte a terenurilor agricole, produc ce mai rămâne. Dar fermele de stat nu-şi fac treaba. Ele au un deficit de 6%, care este acoperit de importuri din Canada şi Statele Unite. Mult lăudata agricultură la scară mare nu este agricultura care produce mâncarea.
Am coborât la aproximativ 20 de alimente de bază. Ziua soiei probabil că va veni. Poţi face aproape orice din soia.
Controlul seminţelor
Nu cred că există în lume prea multe firme specializate în producerea de seminţe care să nu aparţină unui consorţium format din cel mult 10 companii. Acest lucru este cu certitudine adevărat în Australia. Seminţele sunt acum crescute şi distribuite de multinaţionale. Poţi cumpăra un soi de porumb nehibridat în Statele Unite? Da, pe ici, pe colo. În Australia nu putem. Dar avem o singură companie de seminţe, numită Self-Reliance Seed Company din Stanley, Tasmania. Poate două.
[Self-Reliance Seeds ţine acum de trecut, dar a fost înlocuită de Phoenix Seeds, tot din Tasmania. Nota editorului]
Următoarea mutare a marilor consorţii de seminţe a fost legislaţia de patentare a seminţelor. Din acest moment, o mulţime de oameni au devenit un pic suspicioşi. Patentarea materialelor biologice a fost o mişcare niţel cam dubioasă. Apoi Consiliul Mondial al Bisericilor s-a aplecat asupra situaţiei şi a pus bazele asociaţiei Seeds of the Earth. Lucrurile au scăpat de sub control. Şi aşa s-a ajuns la o revoltă la firul ierbii împotriva confiscării resurselor fundamentale. Kent Whealy’s Seed Savers Exchange este doar una dintre aceste mişcări.
Dar unul din lucrurile care poate au fost învăţate este că nu poţi fugi în afara sistemelor. A avea un hectare de pădure în New England nu te scoate din sistem, afară dacă eşti cumva într-o operaţiune de înmulţire a seminţelor şi ştii exact ce faci. Cei mai mulţi nu ştiu. Dacă te pregăteşti să fii un grădinar bun, cu certitudine încă mai există domenii în care nu ai intrat, iar producerea seminţelor este unul dintre ele. Într-o vale din Tasmania, unde trăieşte un grup de hippioţi, poţi găsi 50 de oameni cu doctorate. Cei mai mulţi dintre ei stau acasă tricotând, sau ţesând sau culegând mure prin împrejurimi. Trebuie să ne antrenăm toate capacităţile pentru a organiza forţele vieţii, nu doar unele.
În grădina permaculturală trebuie să ne dăm răspunsuri la întrebarea în ce moduri trebuie amplasate elemente. Unele dintre acestea sunt sisteme de îngrăşăminte sau de schimburi de energie în raport cu alte elemente. Altele sunt elemente defensive care ne protejează plantele în foarte multe feluri. Iar unele acţionează ca sisteme de perdea pentru altele, sau le furnizează umbră. Aşadar, există relaţii fizice şi grupuri de regule care guvernează modul în care anumite elemente sunt puse împreună. Şi noi înţelegem unele dintre aceste reguli. Multe dintre ele sunt absolut evidente.
Diversitatea
Diversitatea nu ţine atât de numărul elementelor dintr-un sistem cât de numărul conexiunilor funcţionale dintre aceste elemente. Diversitatea nu este numărul lucrurilor, ci numărul felurilor în care lucrurile funcţionează. Într-adevăr, aceasta este direcţia spre care se îndreaptă permacultura. Stăteam într-o seară, studiind cât de multe conexiuni apar punând împreună doar două elemente, o seră şi un coteţ de găini. Cred că am ajuns pe la 129 de conexiuni benefice. Deci nu vorbim despre o complicaţie grandioasă de 3000 de specii pe acelaşi teren.
Ar fi frumos să facem 3000 de conexiuni între 30 de specii sau 30 de elemente, aceste conexiuni fiind benefice sau non-benefice. Putem vedea sute de exemple, îndeosebi în grupuri sociale, unde interesele diverse nu sunt neapărat benefice. Diversitatea în sine nu ne dă nici stabilitate, nici avantaje.
Deci ceea ce construim noi este un fel de breaslă a lucrurilor care cooperează împreună în armonie. Există reguli pentru realizarea acestui scop. Există reguli în ceea ce priveşte orientarea, zonarea şi interacţiunile. Există seturi întregi de principii care guvernează motivele pentru care punem lucrurile împreună şi cum lucrează acestea.
În departamentele de agricultură s-a definit terenul agricol. Prin aceasta se înţelege pământul care poate fi lucrat. Numai că eu nu văd niciun peisaj care să fie ne-agricol. Există o întreagă ierarhie a productivităţii terenurilor, şi toate pot fi utilizate pentru producţie. Aşadar, în agricultură pot fi luate în consideraţie două strategii. Prima este să aflăm care este nivelul minim la care pot fi reduse practicile agricole şi să mergem în continuare cu ele. Alta este să aflăm care este nivelul la care poate fi crescută utilizarea terenului neagricol în scopuri agricole. Sunt o mulţime de noi manevre de făcut. Sunt realmente stupefiat cât de puţin sunt utilizate ca atare pădurile din America în scopuri productive sustenabile.
Principiile
Haideţi să ne uităm la grupurile de principii care guvernează aceste sisteme. Aceste principii, reguli sau directive sunt bazate pe studiul sistemelor naturale. Axiomele sunt principiile indubitabile sau adevărurile care nu mai au nevoie de demonstraţie. Un principiu este un adevăr de bază, o regulă de conduită, un mod de a face. O lege este o afirmaţie sau un fapt în sprijinul căruia a venit un grup de ipoteze care s-au dovedit a fi corecte sau solide. Tezele şi ipotezele sunt idei enunţate pentru dovezi sau discuţii. Mai există reguli şi legi care nu sunt nici reguli şi nici legi. Nu se străduiesc prea mult să explice cum s-a ajuns acolo. Am pus la punct un set de directive care spune: “Aceasta este o cale corectă.” Nu au nimic în comun cu regulile sau legile, doar cu principiile.
Energia, izvor şi disipare
Ne ocupăm cu Pământul, care primeşte un aport energetic destul de constant din alte părţi ale universului. Vorbim despre o energie dintr-o sursă regenerabilă, soarele. Locul unde intervenim noi este între izvor şi disipare. Cu cât sunt mai eficace posibilităţile de stocare spre care putem direcţiona energia de la sursă şi până la disipare, cu atât mai buni suntem ca proiectanţi. Provocarea noastră este să punem la punct un grup de acumulatori eficienţi care să fie utili pentru om. Unii pot fi utili în vederea creării altor stocări. Abilitatea proiectantului se vede în complexitatea ce poate fi construită la întâlnirea cu acest flux, cantitatea de energie pe care o putem direcţiona spre acumulatori utili în scopul de a o păstra până când începem s-o utilizăm. Mai mult decât atât, o mulţime de energii neutilizabile în sens mecanic sunt utilizabile în sens biologic. Aşadar, avem nevoie de stocări mecanice ca şi de cele biologice.
Energia poate fi transferată dintr-o formă într-alta, dar nu poate niciodată să dispară, sau să fie distrusă sau creată. Aşadar alegem tipul de flux căruia îi permitem să intre în sistem. Putem determina dacă îl stocăm sau dacă îi dăm voie să plece.
Aceasta este opţiunea pe care o avem în privinţa apei, a celei aduse de ploaie. Putem s-o stocăm sau s-o lăsăm să plece. Iar dacă îi dăm voie să plece, nu mai putem s-o utilizăm.
Dacă am acumula-o, sunt o grămadă de lucruri pe care le-am putea face cu ea. Inginerii merg jos în vale, pentru că toată lumea poate vedea că există apă acolo. Pun un bloc de piatră în vale şi apa se acumulează în spatele lui şi aşa avem apă, un lac mare în vale, acolo unde este cel mai puţin util. Apa vine de pe coamele dealurilor. Dacă inginerii ar fi stocat-o acolo de unde vine, atunci ar fi făcut-o să circule prin tot felul de sisteme înainte de a o lăsa să scape în vale. Cu cât intervenim mai aproape de sursă, cu atât mai utilă este reţeaua pe care o putem crea. Deci ne îndreptăm cât mai aproape de punctul de pornire ca să începem să intervenim asupra fluxului. Nu cantitatea de precipitaţii contează, ci numărul de sarcini pe care le atribuim apei.
Nu toată energia care intră într-un sistem este eficientă. De fiecare dată când schimbăm linia energiei, pierdem puţin. Oricât de bine am proiecta, întotdeauna vom avea ceva pierderi.
Foarte multe depind de menţinerea ciclului global biologico-chimic de elemente esenţiale, îndeosebi carbon, azot, oxigen, sulf şi fosfor. Suntem îngrijoraţi de unele dintre aceste cicluri.
Probabilitatea dispariţiei speciilor este cea mai mare atunci când densitatea este foarte înaltă sau foarte scăzută. Există o dependenţă de densitate. Se poate vedea în ce măsură densitatea mare este un lucru periculos pentru specii din cauza transmiterii foarte rapide a bolilor care apar în urma epuizării elementelor critice de care depind speciile. Este ceva mai greu de văzut în ce fel densităţile foarte scăzute constituie de asemenea situaţii periculoase. Factorul număr este ignorat de cele mai multe comunităţi.
Nu cred că ştim vreo societate omenească, a cărei continuitate depinde de propria sănătate genetică, care să poată exista sub 300 de persoane, şi nici chiar la acest nivel fără un control genetic foarte riguros. Ne îndreptăm spre dispariţie în anumite zone. Populaţiile foarte dense încep şi ele să ofere o plajă foarte largă de dezastre genetice şi mutaţii.
Este posibil să faci schimbări mici într-un sistem general pentru a ajunge la o şansă mai mare de supravieţuire a elementelor sistemului, sau o producţie mai mare în cadrul acestuia. Există o afirmaţie îngrozitoare, numită teza depăşirii: “Capacitatea noastră de a schimba faţa Pământului creşte cu o viteză mai mare decât capacitatea noastră de a anticipa consecinţele acestei schimbări.”
Şi aceasta este teza viaţă-etică: organismele şi sistemele vii nu sunt doar mijloace, ci scopuri. Pe lângă valoarea lor pentru om, sau valoarea lor instrumentală în ochii fiinţelor omeneşti, ele au o valoare intrinsecă pe care nu le-o recunoaştem. Faptul că un copac are o valoare în sine, chiar dacă nu are nicio valoare pentru noi, este destul de ciudat pentru noi. Ceea ce e important este că e viu şi că funcţionează.
Resursele
Resursele sunt ceva ce poate intra într-un sistem şi creşte productivitatea, sau producţia, sau numărul de conservări utile. Dar dacă forţăm dincolo de plafonul de productivitate, sistemul în ansamblu intră în colaps. Şi aşa ajungem la afirmaţia conform căreia orice sistem integrat poate să accepte doar cantitatea de energie pe care o poate utiliza în mod productiv. Deci poţi aduce exces de îngrăşăminte organice oriunde, poţi supra-încălzi orice, poţi exagera cu aratul pe un teren. Şi în cazul banilor, şi în cazul îngrăşămintelor organice, se poate vorbi despre exces. Atunci când acest lucru se întâmplă, întâi obţii o creştere în producţie din ce în ce mai mică, apoi o creştere din ce în ce mai mare a factorului letal. Nu poţi adăuga în mod indefinit acelaşi lucru şi să obţii o creştere nesfârşită a producţiei.
Un prieten de-al meu s-a dus la Hong Kong. A gestionat un fel de buget energetic al oraşului, fiind foarte atent cu agricultura. Mi-a spus că agricultura chinezească din vechime [care plivea buruienile manual] producea, în condiţii foarte intensive, utilizând îngrăşăminte naturale, aproximativ de trei ori mai multă energie decât consuma. Apoi s-a modernizat, începând să utilizeze tractoare mici, îngrăşăminte artificiale şi stârpind buruienile cu flăcări. Cred că mi-a zis că au crescut cheltuielile cu energia cu 800% şi au obţinut un spor de producţie de 15%. Şi pe măsură ce au continuat să crească investiţiile energetice, producţia a început să scadă. Acum sunt acolo unde ne aflăm şi noi. Obţin sub formă de recolte doar 4-6% din energia pe care o utilizează.
Aşadar agricultura a pornit ca sistem de producţie de energie şi a ajuns un sistem care consumă energie, la fel cum marea s-a schimbat din producător de oxigen în consumator de oxigen, toate acestea din cauză că s-au folosit prea mulţi nutrienţi. Poţi s-o faci în cazul unui iaz foarte rapid, sau cu mult mai lent în cazul unei naţiuni sau a unui continent.
Există apoi categorii de resurse care sunt de cu totul alt tip. Există resurse care nu sunt afectate de utilizare. Poţi să te uiţi la un peisaj frumos toată ziua, şi asta nu-l va afecta. Informaţia este o astfel de resursă. [Dar informaţia este păstrată prin utilizare – DH].
Mai există o altă categorie de lucruri, interesantă prin aceea că prin utilizare acestea cresc. Cu cât le utilizezi mai mult, cu atâta cresc mai mult. Anumite forme de păşunat se află în această categorie. Anumite categorii de animale şi plante se sporesc una pe cealaltă prin interacţiune, şi alte categorii de resurse fac acelaşi lucru. Iar anumite resurse, îndeosebi cele cu durată scurtă, pur şi simplu scad dacă nu le utilizăm. Iarba anuală este un exemplu bun. Neutilizată, nivelul ei în cadrul sistemului scade. Într-o anumită măsură, aşa se întâmplă şi cu lemnul de foc într-o situaţie care predispune la incendiu. Se acumulează cu titlu de combustibil pentru incendii, atunci când totul este consumat dintr-o dată.
Însă cele mai multe dintre resurse se află în categoria acelora care trebuie să fie gestionate pentru a putea fi menţinute. Acestea sunt cele care scad prin utilizare. Le vom numi resurse finite.
Mai există încă o categorie constituită din resurse pe care, dacă le utilizăm, scade orice altceva. Avem un exemplu bun în cazul uraniumului sau a plutoniumului. Utilizarea plutoniumului tinde să producă deşeuri în combinaţie cu alte resurse, iar unele dintre întrebuinţări sunt îngrozitoare. Lucruri precum dioxinele, dacă sunt utilizate ca resurse, tind să scadă nivelul general al resurselor.
Aşadar există un fel de ierarhizare a gestionării resurselor şi o ierarhie a beneficului sau a non-beneficului. Cele mai multe dintre lucrurile care ne fac fericiţi fie sunt uşor de gestionat, fie se găsesc din abundenţă. Există câteva lucruri de care credem că avem nevoie, dar care ne fac nefericiţi.
Cred că putem polua în timp, şi mă aştept s-o facem cu ajutorul diversităţii. Doar punând o mulţime de lucruri împreună, putem atinge un nivel la care să poluăm sistemul cu ajutorul diversităţii.
Petrolul (benzina) este o resursă care a creat dezordine în societatea occidentală. N-aş putea spune când a utilizat cineva ultima oară un litru de benzină în mod productiv. Aproape tot petrolul este utilizat neproductiv. Am folosit un pahar sau două ca să distrug un muşuroi de furnici-taur la care sunt alergic. În ceea ce mă priveşte, asta a fost productiv. Nu cunosc nici un caz al unei maşini dintr-o economie industrializată care să producă mai multă energie decât utilizează. Trebuie să extragem petrolul din pământ, să-l rafinăm, să-l transportăm. Vreţi să spuneţi că petrolul a alimentat avionul cu care am călătorit ca să ajung aici. Corect. Dar am venit aici astfel încât voi să nu fiţi nevoiţi să mergeţi în altă parte. Este adevărat că petrolul are acum câteva utilizări – ceea ce numest utilizări de restituţie. Dar în general, utilizarea benzinei a dus la o dezordine teribilă. Una care loveşte în inima structurii sociale.
Haosul este realmente opusul armoniei. Este competiţie conflictuală şi individualism. Când totul este în haos, dacă doi sau trei dintre voi merg într-o direcţie, trebuie să învingă fără mare dificultate, pentru că orice altceva se face bucăţi. Deci poate vom învinge şi noi, poate profităm de o oportunitate istorică. Atunci când facem un proiect nu pierd din vedere ce anume avem de făcut. Avem o misiune pe două niveluri: pe de o parte să recomandăm doar energiile care sunt productive, energii care nu sunt dăunătoare, iar pe de altă parte să instaurăm armonia într-o organizare funcţională, să unim elemente disparate într-o ordine echilibrată.
Nu trebuie să facem confuzia între ordine şi manie. Mania este ceva ce se întâmplă atunci când suferi de o leziune a creierului frontal. Devii foarte meticulos. Iar aceasta este simptomatic pentru leziunea creierului frontal. Creativitatea, pe de altă parte, ţine de creierul întreg, şi face mai degrabă parte din dezordine. Toleranţa pentru dezordine este unul dintre foarte puţinele semne sănătoase din viaţă. Dacă poţi tolera dezordinea, probabil că eşti sănătos. Creativitatea este rareori o problemă de manie. Aceasta din urmă este precum steagul american, cu linii drepte şi bifurcaţii clare şi înguste. Grădina britanică pune în practică o rânduială extraordinară şi o dezordine funcţională. Poţi s-o măsori cu uşurinţă, dar nu produce mult. Ceea ce dorim noi este dezordine creativă. Repet, nu numărul elementelor dintr-un sistem este important, ci nivelul organizării funcţionale a acestor elemente – funcţii benefice.
Recolta este suma energiilor utile stocate. Este cantitatea de energie conservată şi generată în sisteme. Nu este vorba niciodată doar de producţie, nici de numărul de kilograme de tomate, sau de kilograme de peşte, sau de ghinde – aceasta fiind metoda normală prin care oamenii măsoară recolta – ci suma energiilor utile stocate. Recolta este o funcţie a proiectului, şi este teoretic nelimitată. Aşa stau lucrurile, n-am văzut niciodată un sistem unde să nu poată fi crescută recolta printr-un proiect mai bun.
Aşa cum proiectul însuşi este o funcţie a înţelegerii noastre asupra sistemului, în egală măsură recolta depinde de gradul în care înţelegem noi lucrurile. Intelectul este cel care decide toate aceste lucruri, mai degrabă decât orice alt factor extrinsec. Nu ştiu foarte bine ce este intelectul. Trebuie să spun că este abilitatea noastră de a înţelege, ceea ce ar putea să fie de natură empatetică, nu intelectuală.
Între sursă şi disipare, diversitatea creşte: stocarea energiei poate creşte, la fel şi complexitatea organizaţională. Sarcina noastră este să convertim pauzele din fluxul unora dintre aceste categorii în resurse benefice. Numărul de nişe dintr-un sistem este cel care va permite unui număr de specii şi varietăţi să supravieţuiască împreună. Ca de exemplu cuibul ciocănitoarei din pădure.
Acum, repet, numărul de nişe dintr-un sistem depinde de proiectul sistemului. Şi uite aşa ajungem la un caz concret. În situaţii în care ar trebui să fie saturat cu specii, şi cu recoltă, putem face o imensă schimbare observând unde putem creea mai mult spaţiu, adesea cu modificări foarte mici. [Detectând mai întâi unde există nişe goale, spaţii vide, şi umplându-le. Ecosistemele temperate, îndeosebi, sunt adesea incomplete. – D.H.]
Numărul de perechi de porumbei care clocesc pe o stâncă depinde de numărul de prichiciuri. Este uşor de multiplicat prichiciurile. Adesea, ceea ce reţine recolta la un nivel inferior nu este factorul fundamental al hranei. De fapt, foarte rar trebuie burduşite cămările de hrană. Este vorba despre alt factor fără nici o legătură cu mâncarea. Împrejurimile acestea [Wilton, New Hampshire] abundă în tone de hrană [ghinde] pe care nimeni nu le mănâncă.
Ceea ce trebuie să facem este să vedem cum funcţionează lucrurile, cum se îmbină lucruri diferite.
Înţelepciunea tribală spune că fiecare trebuie să înfăptuiască doar acţiunile de strictă necesitate, că cele care nu se încadrează în această categorie tind să fie foarte distrugătoare. Restul vine de la sine. Aşadar, fiecare îşi cere iertare pentru orice trebuie să facă şi face. Dar nu vezi oameni făcând fapte nenecesare.
Cândva prin 1952, am avut o casă în pădure, şi m-am gândit, ca la ceva neobişnuit, să nu tai un copac decât dacă am cu adevărat nevoie. Niciodată n-am avut nevoie. Dar putem trăi în pădure şi să culcăm copaci la pământ. Din nefericire, dacă avem bani, este greu să n-o facem. Întotdeauna trebuie să faci ceva pentru că trebuie să scapi de bani. Ca de exemplu petrolul.
Aşa cum văd eu, mitologia tribală a fost o metodă de a-i învăţa pe oameni cum să aibă grijă de mediu. Cred că suntem prinşi într-un joc mult mai complicat decât ne-am gândit la început.
Dacă punem un peşte şi nişte alge într-un iaz, iar una dintre alge este deosebit de gustoasă, peştele cipeşte algele gustoase până când nu mai rămâne niciuna. Astfel le extermină. Apoi celelalte alge, neplăcute pentru peşte, se înmulţesc, controlându-l pe peşte, înfometându-l. Peştele mănâncă alge, iar ulterior algele îl distrug pe peşte.
Lăsăm vacile să iasă pe păşune, iar păşunea răspunde. Vacile fac viaţa grea pentru plantele care le plac, iar ulterior produc un sistem de plante care nu le place. Unele dintre acestea din urmă sunt otrăvitoare pentru vaci. Din când în când, asta este ceea ce putem observa, păşunea răspunde.
Există un răspuns al păşunii la factorii care-i dăunează. Nu ştiu dacă se poate vorbi despre acelaşi lucru despre maşinile pe cărbuni care au brăzdat Pământul, dar probabil că există o replică pe termen lung, care ar putea fi ploile acide. Aşadar, nu punem în mişcare o forţă fără să existe o rezistenţă la acea forţă. Totul ţine de fizica mecanică, care spune că pentru fiecare acţiune există o reacţiune egală şi de sens opus. Dar înţelepciunea chineză spune: “Nu, nu este adevărat.” Dacă loveşti un sistem viu, răspunsul va fi unul şi mai violent. Reacţia este adesea nedrept de dură. Încercaţi să împingeţi pe cineva afară pe uşă. Persoana va reintra cu o furcă în mână, nu doar împingând, ci gata s-o înfingă în voi.
Acum, există diferite tipuri de acţiuni. Există acţiuni de strictă necesitate şi acţiuni dăunătoare. Dar există şi acţiuni benefice. Şi asta ne împinge spre altă ipoteză – aceea că probabil vom găsi mai mult bine decât am proiectat. Acest lucru pare să fie şi el adevărat. Ceea ce s-a întâmplat probabil de la începutul unui sistem proiectat în mod conştient este că atunci când punem trei elemente în relaţie armonioasă, apar alte rezultate benefice neprevăzute. Acest lucru s-a întâmplat aproape fără excepţie.
Există ceva ce nu s-a spus: şi anume că odată ce am făcut un lucru corect, acel lucru va face multe alte lucruri de la sine. Se pare că este adevărat. N-aş putea să spun de ce e aşa, dar aşa este. Uneori, facem o singură mutare, simplă şi corectă, care dorim să fie benefică, şi descoperim, dacă ne dăm puţin în spate şi observăm şi lăsăm lucrurile să se desfăşoare, că merg înainte şi că aduc poate alte 10 beneficii pe care nu le-am aşteptat.
Aşadar, dacă ne uităm mai de aproape, deşi le-am alăturat pentru un singur motiv – la care ne-am gândit – vedem că din momentul în care am făcut-o, mai era 12 sau 15 motive pentru care ar fi trebui s-o facem. Cred că avem cu toţii exemple de acest fel.
Atunci când cineva fixează sera în faţa casei în loc s-o amplaseze izolată în soare, poate c-o face pentru un singur motiv, ca să încălzească locuinţa, poate, sau pur şi simplu ca s-o facă mai accesibilă. Dar apoi o mulţime de lucruri bune decurg din această decizie.
Nu suntem tocmai siguri în privinţa micilor ritualuri înfăptuite de grupurile de aborigeni pe pământurile lor. Sunt destul de discreţi în privinţa a ceea ce fac, dar cu siguranţă sunt capabili să amelioreze lucrurile. Trebuie să facă o mică ceremonie pentru ca izvorul să continue să curgă din munte. Noi râdem de ei. Noi ştim că izvoarele îşi vor face treaba cu sau fără ceremonie. Numai că, pentru aborigeni, dacă le interzicem religiile, izvoarele nu vor mai curge. Nu poţi vorbi cu idioţii despre concepte avansate. Cu toate acestea, ei nu ne-ar spune multe despre ceea ce ştiu. Bănuiesc că sunt îngrijoraţi de ceea ce am putea face cu informaţiile.
Aşadar există un mod cu totul diferit de a gândi despre lucruri, pe care cred că l-am găsi foarte productiv, pentru că este o metodă utilizabilă de a sintetiza o mulţime de factori. Putem scoate principii din aceasta, dacă vrem. “Orice merge în două feluri”, este unul dintre ele. “Dacă faci ceva corect, va fi în sine cu mult mai corect”, este altul. Acum avem argumente dacă să pornim de la principii şi să ne îndreptăm spre lumea reală, sau – aşa cum încerc să fac – să mergem în lumea reală şi să extragem principiile. Ne uităm oare la ceea ce se întâmplă cu adevărat şi stăm sub un copac ca să ne gândim: “Cam aşa ceva are loc acolo.”? Sau mergem în natură şi încercăm să înţelegem ce se întâmplă şi apoi mergem în grădină? Avem acest argument despre modul în care trebuie să procedăm: Filosofie aplicată în grădinărit sau grădinărit aplicat în filosofie. Cred că există oameni care merg în ambele direcţii, unii vin dinspre abstract în grădină şi alţii din grădină înspre abstract. Cei mai mulţi dintre noi vin din grădină şi se îndreaptă spre filosofie. Puţini au fost în templu şi de acolo coboară în grădină.
Cred, din nou, că în educaţia noastră generală, şi îndeosebi în educaţia noastră primară, suntem învăţaţi o mulţime de fenomene statice şi fenomene de graniţă. Însă nu ni se predau fenomene interactive, şi nu ni se spune mult despre rezonanţa lucrurilor. Lumea reală în care ne aflăm este în continuă curgere. Întotdeauna lucrurile se îndreaptă spre ceva. Nu există ceva de genul unui fenomen natural static. Totul se îndreaptă spre alte faze. Cu toate acestea ni se explică de ca şi cum ar fi vorba despre adevăruri rigide. Suntem cultural vorbind blocaţi din cauza unei culturi ştiinţifice care încearcă să măsoare totul.
Există mai multe moduri de a ajunge în esenţa lucrurilor. Eu nu mă descurc cu simbolurile, unii nu se descurcă cu numerele, alţii nu pot gestiona dimensiunile. De aceea este benefic să ne asociem în grupuri mici, tocmai pentru a încerca să aruncăm mai multe perspective asupra aceloraşi adevăruri, încercând să înţelegem diferitele nuanţe ale adevărului. Această dinamică lipseşte în educaţie.
Ar trebui să ne aşezăm pe podea şi să discutăm mai mult despre un subiect. Este vorba despre armonia pe care, dacă o înţelegem, căpătăm enorm de mult control asupra evenimentelor. Sarcina noastră este să punem lucrurile la locul potrivit şi să le lăsăm să se matureze. Dar ca să punem ceva la locul potrivit, avem nevoie de o mulţime de informaţie. Orice încercăm să amplasăm, fie că este vorba despre o clădire, sau un copac, sau un animal, sau un drum, sau o structură, sau o persoană, trebuie să ştim multe. Este necesar să-i cunoaştem funcţiile intrinseci, ce este natural pentru acest element, lucrurile pe care nu le poate face pentru că este ce este. Anumite animale şi plante trebuie să se înmulţească şi o fac în feluri diferite. Apoi există lucruri pe care le putem considera ca fiind recoltă, în care ar putea să fim interesaţi. Ar putea fi două sau trei astfel de niveluri în natura unui singur lucru. Avem ceea ce-am putea numi recolte directe. Găinile fac ouă. Apoi mai sunt poate recolte derivate, secundare sau procesate. Găinaţul găinilor poate produce metan. Şi trebuie să cunoaştem aceste recolte diferite.
Merită să ştim şi cum funcţionează elementele. Au anumite comportamente, fac anumite lucruri. Se îndreaptă spre ceva sau influenţează în jurul lor. Au proprietăţi. Vor reflecta sau nu lumina. Au proprietăţi în virtutea a ceea ce sunt. Au o culoare. Au un întreg şir de interacţiuni şi comportamente de tip stimul-răspuns. Comportamente pe termen scurt şi de asemenea pe termen lung. Adesea comentăm în privinţa comportamentului pe termen scurt, care nu este cel pe termen lung. Ştiinţa noastră, şi îndeosebi psihologia, suferă enorm din cauza ignorării comportamentului pe termen lung.
Dacă am şti suficient, dacă am avea suficientă informaţie, atunci multe dintre aceste lucruri ar putea fi enumerate în legătură cu fiecare element din sistem, fiecare entitate. Şi atunci am putea face un proiect ameţitor de complex cu aceste lucruri. Numai că acestea nu sunt considerate ca fiind cunoaştere a entităţilor. Putem obţine cunoaştere despre aproape orice legat de un copac, mai puţin aceste lucruri. Ce păcat! Foarte puţine dintre proprietăţile unui copac sunt cunoscute. Referitor la recoltă, aceasta poate fi aproape imposibil de cunoscut. Am încercat odată să aflu cum au fost utilizaţi nucii. Am aflat că există un popor care şi-a construit întreaga cultură în jurul nucului, la fel cum alţii şi-au bazat cultura pe bambus. Dar putem lua nucul strict ca nuc. Depinde de noi.
Dacă avem o idee suficient de amplă asupra cum ceea ce se poate cunoaşte despre ceva, atunci putem amplasa acel ceva aşa încât să funcţioneze, funcţia sa intrinsecă putându-se desfăşura. Atunci o să dea recoltă, iar recolta secundară va putea fi folosită şi ea, iar comportamentul va fi prietenos pentru că-l vom pune lângă lucruri benefice.
Este o enormă diferenţă între modul în care facem proiectare în permacultură şi modul în care ar face-o un agricultor. Realmente, noi încercăm să lăsăm aceste funcţii să se desfăşoare într-un mod natural.
Citeşte mai mult!
