E. F. Schumacher, Ce-i micuţ îi şi drăguţ (note de lectură)

Partea întâi. Lumea modernă

Unu. Problema producţiei

Una dintre cele mai fatale erori ale epocii noastre este ideea că problema producţiei a fost rezolvată. Se consideră că pentru ţările bogate este mai importantă "educaţia pentru distracţie" iar pentru ţările sărace "transferul tehnologic".

Omul modern nu se consideră ca făcând parte din natură, ci ca o forţă exterioară destinată s-o domine şi s-o cucerească. El chiar e într-o bătălie cu natura, uitând că, dacă va câştiga această bătălie, va sfârşi prin a se găsi în tabăra perdanţilor.

Iluzia puterii nelimitate, hrănită de înfăptuiri ştiinţifice şi tehnologice uimitoare, a produs iluzia concurentă a rezolvării problemei producţiei. Această din urmă iluzie este bazată pe incapacitatea de a distinge între capital şi venituri, exact acolo unde această distincţie contează cea mai mult: natura - capitalul de neînlocuit pe care omul nu l-a strâns, ci l-a găsit, şi fără de care nu poate face nimic.

Capitalul natural depăşeşte cu mult capitalul creat de om. Fac parte din capitalul natural combustibilii fosili, care ar fi trataţi cu totul altfel dacă n-ar fi consideraţi venituri. Însă combustibilii fosili sunt doar o parte din capitalul natural. Dacă-i risipim, ameninţăm civilizaţia, însă dacă risipim natura vie, ameninţăm viaţa însăşi.

Oamenii cred că poluarea e un obicei prost al unor oameni răi şi lacomi care aruncă gunoaie peste gardul vecinului. Un comportament mai civilizat ar cere costuri suplimentare, deci e nevoie de o rată a creşterii economice care să suporte noile costuri. Imaginea este destul de corectă, însă rămânem cumva în periferia problemei.

După al doilea război mondial, agresiunea substanţelor chimice de sinteză asupra naturii a devenit covârşitoare, depăşindu-se toleranţa pe care natura o are faţă de creaţiile omului.

Ideea că energia nucleară ar putea înlocui combustibilii fosili, producând concomitent deşeuri radioactive pentru o perioadă incalculabilă de timp, este pur şi simplu greţoasă.

Metodele actuale de producţie consumă substanţa însăşi a omului industrial.

Principala noastră sarcină este să ne sustragem prezentei curse, a cărei coliziune nu este greu de ghicit. Pentru aceasta trebuie să facem efortul să înţelegem problema şi să ne îndreptăm spre un nou stil de viaţă, cu noi metode de producţie şi noi metode de consum: un stil de viaţă bazat pe permanenţă.

În agricultură şi horticultură trebuie căutate metode de producţie curate biologic, care măresc fertilitatea solului, şi produc sănătate, frumuseţe şi permanenţă. Productivitatea va veni de la sine.

În industrie trebuie să fim interesaţi de evoluţia tehnologiei la scară mică, cu faţă umană, astfel încât oamenii să nu fie depersonalizaţi în contact cu ea. De asemenea, este nevoie de noi tipuri de parteneriate între conducere şi oameni, inclusiv forme de coproprietate.

Doi. Pace şi permanenţă

Credinţa dominantă în modernitate este aceea că cel mai solid fundament pentru pace ar fi prosperitatea universală. Atâta doar că nu există nici o dovadă istorică atestând că bogaţii ar fi mai pacifişti decât săracii.

Gandhi obişnuia să vorbească cu dispreţ despre “plănuirea unor sisteme atât de perfecte încât nimeni să nu mai aibă nevoie să fie bun”. Bazându-ne pe puterea ştiinţei şi a tehnologiei, cam asta încercăm noi acum să construim.

Creşterea economică, care văzută din punctul de vedere al economiei, al fizicii, al chimiei şi al tehnologiei, nu are o limită clară, va ajunge într-o fundătură atunci când se va confrunta cu punctul de vedere al ştiinţei mediului. O atitudine de viaţă care caută împlinirea în bogăţie nu se potriveşte cu lumea asta, pentru că nu are principiu de limitare, în timp ce mediul în care este plasată are limite.

Optimismul celor care spun că “ştiinţa va găsi o cale pentru a rezolva problemele noastre” poate fi contrazis de următoarea observaţie: dezastrul ecologic spre care ne îndreptăm provine nu dintr-o scăpare întâmplătoare, ci dintr-un succes tehnologic. Realitatea este că dezvoltarea ştiinţei şi a tehnologiei aduce mai multe pericole decât oportunităţi.

Conform economiştilor, progresul economic poate fi obţinut doar dacă utilizăm tendinţa puternică a oamenilor spre egoişti, pe care religia şi înţelepciunea universală o consideră detestabilă. Însă dacă viciile omeneşti precum lăcomia şi invidia sunt cultivate sistematic, rezultatul inevitabil nu este altul decât colapsul inteligenţei. Dacă o întreagă societate este infectată de aceste vicii, membrii ei înfăptuiesc lucruri uluitoare însă devin din ce în ce mai incapabili să rezolve cele mai elementare probleme ale existenţei zilnice.

Astăzi, omul este mult prea isteţ pentru a putea supravieţui fără înţelepciune. Nimeni nu lucrează în favoarea păcii până nu lucrează pentru restaurarea înţelepciunii. Speranţa că bunătatea şi virtuţile ar putea fi amânate până atingem prosperitatea universală, şi că o căutare unilaterală a bogăţiei, fără să ne îngrijorăm în privinţa întrebărilor spirituale şi morale, este nerealistă, neştiinţifică şi iraţională.

D.p.d.v. economic, conceptul central de înţelepciune este permanenţa. Nimic nu are sens economic decât dacă persistenţa sa în timp îndelungat poate fi proiectată fără a deveni o absurditate. Permanenţa este incompatibilă cu atitudinea de predator al celui care afirmă că "ceea ce era lux pentru părinţii noştri a devenit o necesitate pentru noi".

Cultivarea şi expansiunea nevoilor este antiteza înţelepciunii şi a păcii. Înţelepciunea cere o nouă orientare a ştiinţei şi a tehnologiei spre organic, non-violent, elegant şi frumos.

Este nevoie de metode tehnologice:
a) suficient de ieftine ca să fie accesibile virtual oricui ;
b) potrivite pentru aplicare la scară redusă ;
c) compatibile cu nevoia omului de creativitate.

« Din punct de vedere economic, eroarea modului nostru de a trăi constă mai întâi în cultivarea sistematică a lăcomiei şi a invidiei şi de aici la construirea unui enorm păienjeniş de dorinţe injuste. Păcatul lăcomiei este cel care ne-a aruncat în puterea maşinii. Dacă lăcomia nu este stăpâna omului modern - asistată abil de invidie – cum de nebunia economismului nu scade la atingerea unor "standarde de viată" mai mari, şi de ce tocmai cele mai bogate societăţi gonesc după avantaje economice cu cea mai mare brutalitate. Cum putem explica refuzul aproape universal al conducătorilor societăţilor bogate de a face transformări în direcţia umanizării muncii? E suficient să susţină cineva că asta ar reduce "standardul de viată", şi orice dezbatere este închisă pe loc. Munca ce distruge sufletul, fără sens, mecanică, monotonă, tâmpită, este o insultă la adresa naturii umane care produce inevitabil ori escapism ori agresiune, şi nici o cantitate de “pâine şi circ” nu poate compensa răul făcut – acestea sunt fapte care nu pot fi nici negate nici conştientizate, pentru că se întâlnesc cu o puternică conspiraţie a tăcerii - pentru că a le nega ar fi prea din cale afară de absurd, iar a le conştientiza ar însemna să condamnăm preocuparea centrală a societăţii moderne ca pe o crimă împotriva umanităţii.” (Dorothy I. Sayers)

Ca să ajungi la înţelepciune, cărţile nu pot înlocui căutarea interioară. Trebuie să te eliberezi de dorinţi şi de lăcomie. Atunci vezi caracterul nesatisfăcător al unei vieţi dăruite urmăririi scopurilor materiale.

Cum putem dezarma lăcomia şi invidia? Poate fiind mai puţin lacomi şi având mai puţine dorinţe noi înşine. Poate rezistând tentaţiei de a ne transforma luxul în nevoi. Şi poate analizându-ne nevoile pentru a vedea dacă nu pot fi simplificate şi reduse. Devenind, în practică, conservaţionişti, ecologişti, protectori ai vieţii sălbatice, promotori ai agriculturii organice, distributişti, mici producători. O uncie de practică valorează mai mult decât o tonă de teorie.

Trei. Rolul economiei

A crede că viitorul nostru poate fi decis de economişti este o mare exagerare. Totuşi, domeniul economic joacă un rol foarte important în lumea modernă, fie şi numai pentru că decide discreţionar ce este "economic" şi ce nu. Totuşi, cât valorează acest verdict?

Economia ocupă acum centrul preocupărilor publice, iar performanţa economică, creşterea economică, expansiunea economică ş.a.m.d., sunt noile obsesii. Dacă ceva primeşte eticheta de “neeconomic”, atunci putem vorbi despre o condamnare. Tot ce este considerat drept un impediment al creşterii economice devine lucru de ruşine, iar cei care se ataşează de acest lucru sunt consideraţi ori nebuni, ori sabotori.

Ceva este considerat drept neeconomic atunci când nu izbuteşte să obţină un profit adecvat reprezentat prin bani. Economia nu poate vedea alt sens în afara banilor. Judecata economică este una extrem de fragmentară: dintre toate aspectele vieţii reale, economia serveşte doar aspectul bănesc. Din această cauză se acordă mult mai multă importanţa intereselor pe termen scurt decât celor pe termen lung.

Economia se bazează pe teoria costurilor, care elimină toate “lucrurile gratuite” pe care ni le-a lăsat Dumnezeu. Altfel spus, o activitate poate fi economică, chiar dacă produce dezastre ecologice, şi poate fi neeconomică, chiar dacă protejează şi conservă mediul.

Ştiinţa economiei tratează bunurile în funcţie de valoarea lor de piaţă, şi nu în funcţie de ceea ce sunt ele cu adevărat. Este inerenta metodologiei economice tendinţa de a ignora dependenţa omului de lumea naturală.

Într-un anume sens, piaţa este instituţionalizarea individualismului şi a iresponsabilităţii. Pe piaţă, nenumărate distincţii calitative care sunt de o supremă importanţă pentru om şi societate sunt suprimate: nu li se permite să iasă la iveală.

Pentru a introduce valori non-economice în cadrul calculului economic, economiştii utilizează metoda analizei costurilor raportate la beneficii. Aceasta este o procedura prin care cele înalte sunt reduse la nivelul celor de jos, iar cele nepreţuite primesc un preţ. Niciodată nu clarifică situaţia şi niciodată nu conduce la o decizie luminată.

Ceea ce distruge civilizaţia este faptul de a pretinde că totul are un preţ, altfel spus, că banul este cea mai mare dintre valori.

Făcând din creşterea PIB-ului un lucru bun la modul absolut, economistul nu mai are posibilitatea să se gândească: cui îi foloseşte această creştere, oare creşterea nu poate fi patologică sau distructivă? Doar puţini economişti încep să se întrebe cât mai poate creşte economia, de vreme ce creşterea infinită într-o lume finită este în mod categoric imposibilă.

Teoria costurilor se aplică foarte bine în cazul bunurilor secundare (manufacturate pornind de la bunurile primare), dar ridică enorme semne de întrebare în cazul aplicării la bunurile primare, pe care ni le furnizează natura. Diferenţa dintre cele două categorii trebuie numită meta-economie, şi trebuie recunoscută înainte începerea oricărei analize economice.

Problema ridicată de valorizarea mijloacelor deasupra scopurilor este că distruge libertatea şi puterea omului de a alege scopurile care îi servesc cu adevărat.

Patru. Economie buddhistă

Economiştii, ca cei mai mulţi dintre specialişti, suferă de un fel de orbire metafizică, presupunând că ştiinţa lor conţine adevăruri absolute şi invariabile, fără nici o prejudecată. Unii chiar afirmă că legile economice sunt la fel de departe de metafizică precum legea gravitaţiei.

În economia modernă, idealul angajatorului este să aibă producţie fără angajaţi, iar idealul angajatului este să aibă venituri fără muncă. Punctul de vedere buddhist acordă muncii trei funcţii: să-i dea omului şansa să-şi dezvolte facultăţile; să-l ajute să-şi depăşească egoismul prin unirea cu alţi oameni într-o sarcină comună; să producă bunurile şi serviciile necesare existenţei.

D.p.d.v. buddhist, femeile nu au nevoie de o slujbă în afara căminului, iar munca pe scară largă a femeilor în birouri şi fabrici este considerată un semn de eşec economic.

Posesia şi consumarea de bunuri este un mijloc care serveşte unui scop, iar economia buddhistă studiază sistematic cum se pot atinge aceste scopuri cu minimum de mijloace.

Buddhiştii fac diferenţa între surse de energie neregenerabilă şi surse de energie regenerabilă, şi consideră că o populaţie care-şi construieşte stilul de trai pe epuizarea energiei este o populaţie de tip parazit.

Rezultatele modernizării au fost peste tot dezastroase:
a) colapsul economiei rurale ;
b) un val de şomaj în oraşe şi la ţară ;
c) apariţia unui proletariat urban care nu-şi poate hrăni nici sufletul, nici trupul.

Cinci. Problema dimensiunilor

O anume interpretare a istoriei spune că la început a fost familia, iar familiile s-au unit în triburi, iar triburile în naţiuni, iar naţiunile în uniuni naţionale. Realitatea ultimilor 50 de ani de arată, dimpotrivă, că marile structuri se sparg în structuri mai mici.

Ni s-a spus că pentru ca o naţiune să fie prosperă, ar trebui să fie mare. Exemplul ar fi cel al Germaniei lui Bismarck, care devine prosperă după ce sunt aduse sub acelaşi steag puzderie de unităţi mici. Numai că elveţienii şi austriecii, state mici care nu s-au alăturat Germaniei, s-au bucurat de un nivel de trai similar. Astăzi se poate observa că cele mai prospere sunt statele mici.

Teoria « economiei la scară mare » ne spune că industria, ca şi naţiunile, tinde spre mari structuri. Este adevărat că avem acum entităţi economice covârşitor de mari, cum nu am avut niciodată în istorie. Însă numărul firmelor mici este şi el foarte mare, iar multe acestea se bucură de o prosperitate de invidiat.

Când vine vorba de oameni, întotdeauna este nevoie simultan de două lucruri care par a se exclude reciproc: libertate şi ordine. Avem nevoie de libertatea conferită de multe unităţi mici, autonome, şi în acelaşi timp de ordinea adusă de o coordonare la scară mare.

Astazi suferim de o aproape universală idolatrie a gigantismului. Aceasta este una dintre cauzele şi unul dintre efectele tehnologiei moderne, mai ales în ceea ce priveşte transportul şi comunicaţiile.

Care scară este mai potrivită? Depinde de ce vrei să faci.

Care este limita superioară dincolo de care n-ar trebui să treacă un oraş? Probabil - 500.000 de cetăţeni. Dincolo de acest număr nu se mai adaugă valoare, dar apar probleme şi degradare umană, putându-se vorbi despre creştere patologică.

Ideile convenţionale ale economiştilor din ziua de azi nu pot face nimic pentru a-i ajuta pe săraci. Tot ceea ce fac aceşti economişti este să-i ajute pe cei care deja sunt bogaţi şi puternici, să devină şi mai bogaţi şi puternici. Ei se străduiesc să arate că dezvoltarea industrială este rentabilă doar dacă are loc lângă un oraş mare, şi nu în zonele rurale.
Calculele economice îi forţează pe industriaşi să elimine factorul uman, pentru că maşinile nu fac greşelile pe care le fac oamenii. În felul acesta, cei care n-au de vânzare decât forţa lor de lucru rămâne în cea mai proastă poziţie posibil.

E nevoie de o schimbare: “Producţie făcută de mase, nu producţie în masă.”

Care sunt înţelesurile democraţiei, libertăţii, demnităţii umane, standardului de viaţă, realizării personale, împlinirii? Se aplică bunurilor sau oamenilor?

Partea a doua. Resursele

Şase. Cea mai mare resursă – educaţia

Întotdeauna când o civilizaţie a intrat în declin şi a pierit, la mijloc a fost epuizarea unei resurse.

Toată istoria arată că omul, şi nu natura, este prima resursă, factorul cheie al dezvoltării economice. Nu este greşit să spunem că educaţia este cea mai importantă resursă, pentru că ea formează omul.

Ştiinţa şi tehnologia produc “know-how”, adică nimic în sine. Know-how-ul este un mijloc fără scop, o potenţialitate, este tot atâta cultură pe cât pianul este muzică. Transmiterea valorilor ar trebui făcută prin educaţie. Iar valorile sunt mai mult decât dogme, noi gândim şi simţim prin intermediul lor, ele sunt instrumentele prin intermediul cărora vedem lumea.

Atunci când gândim, nu gândim pur şi simplu, ci gândim cu idei. Mintea noastră nu este tabula rasa. Putem gândi doar pentru că mintea noastră este deja mobilată cu tot felul de idei care ne permit să gândim.

Atunci când oamenii vor educaţie, caută ceva mai mult decât un simplu antrenament, mai mult decât simpla cunoaştere a faptelor, mai mult decât o simplă distracţie. Ceea ce caută este un set de idei care să le facă lumea şi propria viaţă inteligibile. Atunci când ceva este inteligibil, ai simţul participării. Atunci când ceva este ininteligibil, simţi o înstrăinare.

Toate filosofiile tradiţionale sunt încercări de a crea un sistem ordonat de idei cu care să trăieşti şi să interpretezi lumea.

Înstrăinarea duce la singurătate şi disperare, la “întâlnirea cu nimicul”, cinismul, gesturile inutile ale sfidării. Uneori se îndreaptă spre opţiunea învăţăturilor fanatice care, printr-o monstruoasă simplificare a realităţii, pretind că răspund tuturor întrebărilor.

Ştiinţa nu poate produce idei prin intermediul cărora să trăim. Chiar şi cele mai mari idei ale ştiinţei nu sunt nimic mai mult decât simple ipoteze de lucru, utile pentru cercetările la care sunt aplicate dar complet inaplicabile când vine vorba despre organizarea vieţii noastre sau interpretarea lumii.

Care sunt marile idei pe care umanioarele le oferă astăzi, toate datând din sec. XIX?
a) ideea evoluţiei (formele mai mari evoluează din formel mai mici);
b) ideea competiţiei (selecţia naturală cu supravieţuirea celui mai potrivit);
c) ideea că toate manifestările înalte ale vieţii omeneşti (religia, filosofia, arta etc.) sunt doar suplimente ale proceselor vieţii materiale ;
d) interpretarea freudiană care redice manifestările înalte ale vieţii omeneşti la pulsiuni ale subconştientului, rezultate din dorinţe incestuale neîndeplinite;
e) ideea generală a relativismului, care neagă absolutul, dizolvând toate normele şi standardele, anulând complet ideea absolutului în favoarea pragmatismului;
f) ideea pozitivismului, conform căreia cunoaşterea adevărată poate fi atinsă doar prin metodele ştiinţelor naturale, deci nici o cunoaştere nu este perfectă dacă nu este bazată pe fapte generale observabile.

Puterea acestor şase idei în modernitate este fantastică. Fiecare din ele conţine elemente de adevăr, însă pretenţiile fiecărei idei la universalitate sunt nişte fraude, pretinzându-se legi universale.

Ce au în comun aceste şase idei? Toate afirmă că ceea ce înainte era considerat o manifestare a unei ordini înalte nu este “decât” o subtilă manifestare a "josului". Astfel, distincţia dintre înalt şi jos este negată. Omul, ca şi restul universului, nu-i nimic mai mult decât o alăturare accidentală de atomi. Diferenţa dintre un om şi o piatră ţine de pure aparenţe. Cele mai mari cuceriri culturale ale omului nu sunt altceva decât lăcomie economică mascată sau frustrări sexuale. Nu are sens să spui că omul ar trebui să năzuiască spre “înalt” mai degrabă decât spre “jos”, întrucât diferenţa dintre “înalt" şi “jos” este subiectivă, iar verbul "ar trebui” ţine de autoritarismul megaloman.

Din păcate, umanioarele de azi nu pot face educaţie, adică nu aduc lămuririle adecvate asupra lumii, ci doar o metafizică vicioasă, care distruge viaţa şi orice tip de metafizică autentică. Iar istoricii ştiu că erorile metafizice duc la moarte.

Educaţia nu ne poate ajuta atâta timp cât nu acordă nici un loc metafizicii. Se spune că supraspecializarea distruge educaţia. Acest diagnostic nu este decât parţial şi înşelător. Specializarea în sine nu este un principiu greşit al educaţiei. Greşeala constă în lipsa de profunzime cu care sunt prezentate lucrurile, şi absenţa conştiinţei metafizice.

“Să te învăţ înţelesul cunoaşterii?”, întrebă Confucius. “Atunci când cunoşti un lucru, să recunoşti că-l cunoşti, iar atunci când nu, să ştii că nu ştii – aceasta este cunoaşterea.”

Educaţia ne poate ajuta numai dacă produce “oameni întregi”. Un om educat nu este nici cel care ştie câte puţin din toate, nici cel care ştie toate detaliile despre un anumit subiect. Omul întreg este cel care e în contact cu centrul său metafizic, care nu are îndoieli în privinţa convingerilor sale de bază, sau viziunea sa legată de înţelesul şi scopul vieţii sale.

În timp ce ideile sec. XIX neagă ierarhia nivelurilor în univers, noţiunea unei ordini ierarhice este un instrument indispensabil al înţelegerii.

Este uşor de observat că de-a lungul vieţii ne confruntăm cu sarcina reconcilierii opoziţiilor care, conform gândirii logice, sunt ireconciliabile. Problemele tipice ale vieţii sunt insolubile la nivelul fiinţei la care în mod normal suntem noi.

Problemele autentice ale vieţii (în politică, educaţie, căsătorie, etc.) sunt întotdeauna legate de depăşirea, reconcilierea contrariilor. Sunt probleme divergente, şi nu au soluţie în sensul obişnuit al cuvântului.

Atunci când se neagă « nivelurile fiinţei », se anulează concomitent etica. Aceasta din urmă disciplină este bazată pe distincţia dintre bine şi rău, de unde deducţia că binele este superior răului.

În etică, noi am abandonat marea noastră moştenire creştină. Am degradat chiar şi cuvintele fără de care discursul etic nu poate continua, cuvinte precum: virtute, dragoste, cumpătare. Ca rezultat, acum suntem complet ignoranţi, complet needucaţi în domeniul care, dintre toate domeniile, este cel mai important. Cine mai poate astăzi enumera Cele Şapte Păcate de Moarte? Dar cele Patru Virtuţi Principale?

Sarcina generaţiei noastre este cea a reconstrucţiei metafizice. Trebuie să ne înţelegem lumea, lumea în care trăim, şi să alegem. Problemele educaţiei reflectă cele mai profunde probleme ale epocii noastre. Nu pot fi rezolvate prin organizare, administrare sau infuzie de bani, deşi importanţa acestora nu poate fi negată. Suferim de o boală metafizică, iar tratamentul trebuie să fie şi el meta-fizic. Educaţia care nu ne clarifică principiile centrale este un simplu training.

Şapte. Utilizarea corectă a pământului

Printre resursele materiale, cea mai mare este pământul. Studiază cum îşi foloseşte o societate pământul, şi vei trage concluzii destul de corecte despre cum îi va fi viitorul.

Omul este un copil al naturii, nu stăpânul ei. Trebuie să-şi conformeze acţiunile cu anumite legi naturale dacă vrea să-şi menţină dominaţia asupra mediului. Atunci când încearcă să evite legile naturii, de regulă distruge mediul natural care îl susţine.

Omul civilizat a distrus de regulă cele mai multe dintre terenurile pe care a trăit mai mult timp. Acesta este principalul motiv pentru care civilizaţiile progresive s-au mutat din loc în loc. Este factorul dominant al tuturor vectorilor istoriei.

“Problema ecologică” nu este atât de nouă pe cât ni se pare. Astăzi însă există două diferenţe majore:
a) pământul este mult mai dens populat decât în timpul civilizaţiilor anterioare;
b) rata schimbărilor s-a accelerat enorm, mai ales în ultimul sfert de secol.

Ideea că omul ar putea avea o relaţie greşită cu animalele, mai ales cu cele domestice, a fost considerată în toate tradiţiile ca fiind oribilă şi teribil de periculoasă pentru el. Nici un înţelept sau sfânt nu a tratat animalele cu cruzime, şi nici nu le-a privit ca pe nişte obiecte, şi nenumărate sunt legendele şi povestioarele care pun în legătură sfinţenia şi fericirea cu amabilitatea iubitoare faţă de creaturile inferioare.

Toma d’Aquino: “Este evident că dacă omul are compasiune pentru animale, cu atât mai mult este dispus să aibă compasiune pentru semenii săi."

În zilele noastre, principalul pericol care pândeşte solul, şi de aici nu doar agricultura, ci întreaga civilizaţie, provine din dorinţa omului de a aplica în agricultură principiile industriei.

Agricultura nu este o industrie, pentru că, spre deosebire de industrie, agricultura lucrează cu viul. Nu e prea greu de priceput că "principiile” fundamentale ale agriculturii şi industriei sunt în opoziţie.

Administrarea pământului trebuie să fie orientată în trei direcţii:
a) sănătate;
b) frumuseţe;
c) permanenţă.

A patra direcţie (productivitatea), vine dacă respectăm primele trei.

Reconcilierea omului cu natura nu mai este doar de dorit, ci a devenit o necesitate. Iar aceasta nu se poate împlini prin turism, admirarea peisajului sau alte activităţi distractive, ci prin schimbarea structurii agriculturii în direcţia opusă celei impusă de modernitate. Trebuie căutate metode de reconstrucţie a culturii rurale, trebuie deschise posibilităţi pentru ocupaţii rentabile pentru un mare număr de oameni.

Omul-ca-producător nu-şi poate permite “luxul de a nu acţiona economic”, şi de aceea nu poate produce “luxul” de care are nevoie – ca de exemplu: sănătate, frumuseţe şi permanenţă – pe care omul-ca-consumator îl doreşte mai mult ca orice. Ar costa mult prea mult, şi cu cât devenim mai bogaţi, cu atâta “ne permitem” mai puţin.

Cunoaştem prea mult despre ecologie în zilele noastre pentru a avea vreo scuză referitoare la multele abuzuri care au loc în administrarea pământurilor şi animalelor, în stocarea şi procesarea mâncării, în urbanizarea nepăsătoare. Dacă le permitem, nu este din cauza sărăciei, care nu ne-ar permite să le oprim. Acestea se datorează faptului că noi, ca societate, nu avem o credinţă fermă în nici o valoare meta-economică, şi de aceea calculele economice predomină.

Opt. Resurse pentru industrie

Cel mai izbitor lucru la industria modernă este acela că cere atât de mult pentru a îndeplini atât de puţin. Industria modernă pare să fie ineficientă într-o măsură care depăşeşte puterea de imaginaţie a oricui. De aceea ineficienţa sa trece neobservată.

Într-o ţară imensă ca SUA locuieşte 6% din populaţia globului. Deşi este departe de a fi o ţară săracă, SUA foloseşte 40% din resursele brute ale lumii. Mai mult de 70% din petrolul utilizat în SUA provine din importuri. Sistemul industrial modern ar putea fi considerat eficient numai dacă ar produce rezultate indubitabile în termeni de fericire, cultură, pace şi armonie. Nu are rost să ne îndoim în privinţa faptului că sistemul american nu aduce asta, şi că nu există nici cea mai slabă perspectivă de a o face într-o bună zi, oricât de mult ar creşte productivitatea sau cererea de resurse.

Energia este pentru industrie ceea ce conştiinţa este pentru om. Dacă energia dispare, totul dispare.

Nouă. Energia nucleară - salvare sau damnare?

În vreme ce omul poate crea elemente radioactive, el nu poate face nimic pentru a micşora radioactivitatea acestora. Numai timpul poate.

Nici un loc de pe pământ nu este suficient de sigur pentru a păstra deşeurile radioactive.

Numărul oamenilor de ştiinţă care posedă simţul responsabilităţii sociale este atât de mic încât nu-şi pot determina direcţia cercetărilor.

Zece. Tehnologia cu faţă umană

Tehnologia, deşi fără îndoială un produs al omului, tinde să se dezvolte după propriile sale principii, care sunt foarte diferite de cele ale naturii umane sau ale naturii vii în general. Natura ştie întotdeauna unde să se oprească. De aceea natura tinde spre echilibru. Omul dominat de tehnologie şi specializare nu are un principiu de auto-limitare (în termeni de dimensiune, viteză sau violenţă). În subtilul sistem al naturii, tehnologia modernă acţionează ca un corp străin, şi sunt numeroase semne de respingere.

Lumea modernă, modelată de tehnologie, se găseşte pradă a trei crize simultane :
a) natura umană se revoltă împotriva tehnologiei inumane, care o sufocă şi o debilitează;
b) mediul înconjurător viu care serveşte vieţii oamenilor dă semne de dezechilibru parţial;
c) este clar pentru oricine că tehnologia bazată pe resurse neregenerabile, şi în special pe combustibili fosili, va suferi blocaje serioase şi în cele din urmă va deveni inutilizabilă.

Fiecare dintre problemele create de dezvoltarea tempetuoasă a industriei în timpul ultimului sfert de veac pare să crească mai rapid decât soluţiile.

Nimic din experienţa ultimului sfert de veac nu ne sugerează că tehnologia modernă, aşa cum o cunoaştem, ar putea realmente să ne ajute uşurând sărăcia lumii, ca să nu menţionăm problema şomajului care ameninţă acum să devină endemică şi în ţările bogate.

Nivelul timpului liber autentic al unei societăţi tinde să fie invers proporţional cu cantitatea de maşini care economisesc munca umană pe care le foloseşte.

În mod evident, tehnologia reduce un anumit tip de muncă (munca productivă făcută cu mâinile), în vreme ce creşte alte tipuri de muncă.

Astăzi, din munca făcută cu mâinile nu se poate trăi în Occident. Trebuie să fii bogat ca să lucrezi cu mâinile, trebuie să ai foarte mult timp ca să exersezi, să găseşti un profesor bun, să ai spaţiu şi instrumente bune.

Prestigiul de care se bucură oamenii în societatea modernă industrială este invers proporţional cu apropierea pe care aceştia o au în raport cu producţia.

Tehnologia modernă l-a privat pe om de munca de care el se bucură cel mai mult, muncă utilă şi creativă, oferindu-i o grămadă de muncă de tip fragmentar, în cea mai mare parte detestabilă.

Modernitatea creează dependenţă. Oricât de mizerabil te simţi în ea, îţi vine enorm de greu să ieşi.

Orice activitate care ratează recunoaşterea unui principiu de auto-limitare este demonică.

Dezvoltarea tehnologică trebuie să ia o direcţie care să răspundă adevăratelor nevoi ale omului: adică raportată la adevărata dimensiune a omului. Omul este mic, şi de aceea tot ce-i micuţ e şi drăguţ. A alege gigantismul este totuna cu a alege auto-distrugerea.

Partea a treia. Lume a Treia

Unsprezece. Dezvoltarea

Două fenomene îngrijorează întreaga lume: şomajul masiv şi migrarea în masă spre marile oraşe.

Economia duală: cam 10-15% din populaţie ocupă câteva oraşe bogate, şi câştigă salarii sau venituri importante, în vreme ce restul, în zonele rurale şi oraşele mici, câştiga nesemnificativ de puţin. Cele două economii nu se contopesc, ci se otrăvesc reciproc.

Dezvoltarea nu stă în bunuri, ci în oameni şi în educaţia, organizarea şi disciplina lor. Fără acestea din urmă, toate resursele rămân latente. Orice ţară, oricât de devastată ar fi, care are un înalt nivel de educaţie, organizare şi disciplină poate produce un "miracol economic". De fapt, este vorba despre miracole numai pentru cei care privesc strict vârful icebergului.

Aici este problema centrală a dezvoltării. Dacă principalele cauze ale sărăciei sunt deficienţele acestor trei aspecte (educaţie, organizare şi disciplină), atunci ameliorarea sărăciei depinde înainte de toate de îndepărtarea acestor trei deficienţe. De aceea dezvoltarea nu poate fi ordonată, cumpărată, planificată: este nevoie de un proces de evoluţie. Nici educaţia, nici organizarea şi nici disciplina nu "ţâşnesc".

Doisprezece. Problemele sociale şi economice care fac apel la dezvoltarea unei tehnologii intermediare

În multe locuri, săracii devin mai săraci şi bogaţii mai bogaţi, iar ajutorul extern nu poate împiedica avansarea acestui proces. De fapt, ajutorul extern adesea face să avanseze procesul, pentru că este mai uşor să-i poţi ajuta pe cei care sunt capabili să se ajute ei înşişi, decât pe cei fără ajutor.

Necesitatea pentru tehnologie intermediară

Condiţia celor săraci

Lipsa locurilor de muncă este adesea pusă pe seama creşterii populaţiei, şi fără îndoială că acesta este un factor. Însă cei care ţin la această opinie nu pot explica de ce oamenii în plus nu pot adăuga necesitatea muncii în plus. Se spune că oamenii nu pot lucra din cauza lipsei “capitalului”. Dar ce este "capitalul”? Este produsul muncii oamenilor. Lipsa capitalului poate explica nivelul scăzut al productivităţii, dar nu poate explica absenţa oportunităţilor de lucru.

Ajutor pentru cei care au cea mai mare nevoie

Problema este următoarea : ce poate fi făcut pentru a aduce sănătate în viaţa economică din afara oraşelor mari, în satele şi orăşelele în care trăiesc 80-90% din totalul populaţiei ?

Cel mai important lucru este să se creeze locuri de muncă, enorm de multe locuri de muncă, pentru toată lumea, oricât de puţin ar fi remunerate la început. Pentru oamenii săraci, un loc de muncă în care să facă ceva, nu neapărat mult, este tot ce au nevoie ca să înţeleagă că sunt apreciaţi, că este nevoie de ei, că munca are valoare. Acesta este începutul. Nu contează care va fi profitul, ci contează oamenii, care după ce devin interesaţi încep să valorizeze ceea ce fac, şi să se implice.

Un om fără loc de muncă este un om disperat, şi care practic este forţat să migreze.

Natura sarcinii

Industria modernă nu se poate înhăma la crearea de locuri de muncă, pentru că funcţionează într-o societate bogată în capitaluri şi săracă în muncă, deci nu este potrivită pentru o societate săracă în capitaluri şi bogată în muncă.

Abordarea regională

Abordările care vizează ţările cu titlu de întreg sfârşesc prin a se concentra în marile oraşe. Majoritatea populaţiei nu are nimic de câştigat de pe urma lor.

Nevoia pentru tehnologie potrivită

Dezvoltarea economică în zonele lovite de sărăcie poate fi fructuoasă numai pe baza « tehnologiei intermediare ». În cele din urmă, tehnologia intermediară va utiliza în mod intensiv forţa de muncă şi va conduce ea însăşi spre structuri la scară redusă. însă nici utilizarea intensivă a forţei de muncă, nici structurile la scară redusă nu implică "tehnologie intermediară".

Treisprezece. Două milioane de sate

Dacă natura schimbării este atât de profundă încât nu mai rămâne nimic ce părinţii ar putea să-i înveţe pe copii, sau ce copii ar putea dori să accepte de la părinţi, familia intră în colaps. Viaţa, munca, şi fericirea tuturor societăţilor depinde de anumite « structuri psihologice » care sunt infinit de preţioase şi pe deplin vulnerabile. Coeziunea socială, cooperarea, respectul reciproc şi mai presus de toate respectul de sine, curajul în faţa adversităţii şi abilitatea de a rezista la greu - toate acestea şi multe altele se dezintegrează şi dispar atunci când "structurile psihologice" sunt grav avariate.

Foarte multe nuanţe sunt pierdute dacă judecăm dezvoltarea în principal după criterii cantitative – precum PIB, investiţii, economisire etc. Ajutorul economic poate fi apreciat numai dacă ajută la mobilizarea forţei de muncă a maselor în ţările care-l primesc, şi duce la creşterea productivităţii fără « economisirea » muncii. Criteriul cel mai utilizat, creşterea PIB-ului, este foarte înşelător, şi de fapt duce la fenomene care pot fi descrise sub numele de neo-colonialism.

Banii singuri nu rezolvă problema celor două milioane de sate ale lumii a treia. Aspectul cantitativ este secundar în raport cu aspectul calitativ. Dacă politica este greşită, banii nu o vor face corectă. Dacă politica este bună, banii nu vor prezenta o problemă.

Cel mai important dar care trebui efăcut săracilor este cunoaşterea, mai ales cunoaşterea de care au nevoie. Banii se termină, cunoaşterea nu încetează niciodată. Dă-i unui om un peşte, şi-l saturi pentru o zi; învaţă-l pe om să pescuiască, şi-l saturi pentru toată viaţa. Preocuparea din ce în ce mai mare a programelor de ajutorare a săracilor ar trebui să fie aceea de a-i face din ce în ce mai independenţi, prin intermediul darurilor intelectuale relevante.

Paisprezece. Problema şomajului în India

Dezvoltarea economică înseamnă mai înainte de orice mai multă muncă. Pentru aceasta sunt patru condiţii:
a) motivaţie;
b) ceva cunoaştere;
c) ceva capital;
d) o piaţă.

Înainte de cel de-al doilea război mondial, chinezii au calculat că un an petrecut de un student la Universitate înseamnă munca a 30 de ţărani pentru un an. Asta înseamnă că o facultate înseamnă 150 de ani ţărăneşti. Cine are dreptul de a-şi însuşi 150 de ani ţărăneşti şi ce primesc ţăranii în schimb.

Ar trebui să construim o ideologie, sau oricum i-am spune, care să insiste asupra faptului că omul educat şi-a asumat o obligaţie, şi nu a dobândit pur şi simplu un « paşaport spre privilegii ».

Teoreticienii şi planificatorii ne spun că numărul oamenilor care pot fi puşi la lucru depinde de mărimea capitalului pe care o avem, ca şi cum n-am putea pune oameni la lucru pentru a produce capital. Ni se spune că nu există alegeri tehnologice, ca şi cum producţia ar fi început anul acesta. Ni se spune că nu este economic să utilizăm altceva decât ultimele metode, ca şi cum n-ar fi mai neeconomic să avem oameni care nu fac nimic. Ni se spune că este o necesitate să eliminăm « factorul uman ».

Partea a patra. Organizare şi proprietate

Cincisprezece. O maşină care prezice viitorul?

Orice maşină de prezis viitorul se bazează pe o presupunere metafizică: viitorul este deja aici sub o anumită formă, tot ce are nevoie constă în instrumente şi tehnici potrivite pentru a-l face vizibil.

Anumite lucruri sunt predictibile, altele nu. Cel mai dificil lucru pe care îl fac cei care emit predicţii este distincţia dintre cele două categorii.

Nevoia de semantică

Sunt predicţiile cu putinţă? Viitorul este ceva care nu există, deci cum este cu putinţă o cunoaştere despre ceva ce nu există? Stricto sensu, nu există cunoaştere decât despre trecut. Însă viitorul se construieşte în mare măsură cu materialul existent, despre care putem cunoaşte multe lucruri. Viitorul este deci în mare măsură predictibil dacă avem o cunoaştere solidă a trecutului.

Negarea libertăţii oamenilor este negarea responsabilităţii. Nu există acte, ci numai evenimente. Totul pur şi simplu se întâmplă. Nimeni nu este responsabil. Dacă libertatea n-ar fi negată, nimeni n-ar crede c-am putea avea o maşină care să prezică viitorul.

Tocmai intruziunea libertăţii omeneşti şi a responsabilităţii face ca economia să fie diferită de fizică iar chestiunile omeneşti în ansamblu sunt într-o mare măsură impredictibile. Se poate spune cumva că toate acţiunile omeneşti sunt impredictibile? Nu, pentru că cei mai mulţi dintre oameni nu-şi utilizează libertatea, şi acţionează pur mecanic.

Experienţa ne arată că atunci când este vorba de foarte mulţi oameni, predicţiile sunt mai sigure, pentru că în cadrul masei doar o fracţie foarte redusă îşi foloseşte libertatea, şi această fracţie nu poate influenţa ansamblul.

Predictabilitatea completă există doar în absenţa libertăţii omeneşti (deci în natura sub-umană).

Predictibilitatea relativă există doar în legătură cu un număr mare de oameni care face lucruri "normale" (rutina).

Predictabilitatea relativ consistentă există doar în legătură cu acţiunile oamenilor controlate

Deciziile individuale sunt în principiu impredictibile.

În practică, orice predicţie este pur şi simplu o extrapolare, modificată de planuri “cunoscute”. Nu există reguli, doar intuiţie. Nu atât tehnica de predicţie, cât înţelegerea deplină a situaţiei curente este cea care ajută în formarea unei judecăţi clare pentru viitor.

Economia nu este o ştiinţă exactă : ea este, de fapt, sau ar trebui să fie, o ramură a înţelepciunii.

Viaţa, inclusiv viaţa economică, merită să fie trăită, pentru că este suficient de impredictibilă. Viitorul nu poate fi prezis, poate fi însă explorat.

Şaisprezece. Spre o teorie a organizaţiilor de scară mare

În orice organizaţie, mare sau mică, trebuie să fie o anumită claritate şi ordine. Totuşi, ordinea este statică şi lipsită de viaţă. Deci trebuie să existe mecanisme pentru a face lucruri care n-au mai fost făcute înainte, care n-au fost niciodată anticipate de către gardienii ordinii, lucruri noi, neprevăzute şi nepredictibile, mărturiile creativităţii omului. Deci orice organizaţie trebuie să se lupte atât pentru ordine cât şi pentru dezordinea libertăţii creatoare.

Principalul pericol al organizaţiilor mari este tendinţa lor naturală spre ordine, în defavoarea creativităţii.

Ordinea cere inteligenţă şi conduce la eficienţă. Libertatea deschide drumul spre intuiţie şi inovaţie.

Cele cinci principii ale teoriei organizaţiei de scară mare:

Principiul subsidiarităţii (este o injustiţiei şi în acelaşi timp un mare rău şi o tulburare a ordinii corecte să se asigneze unei asociaţii mari ceea ce poate face o organizaţiei subordonată sau mai mică) – nivelul mai înalt nu trebuie să absoarbă funcţiile celui mai mic, crezând că, fiind mai înalt, va fi mai înţelept şi le va îndeplini mai eficient.

Centrul va câştiga în autoritate şi eficienţă dacă libertatea şi responsabilitatea formaţiilor subordonate va fi prezervată.

Principiul justificării (guvernul bun guvernează întotdeauna prin excepţie). Însă excepţia trebuie definită foarte clar.

Principiul identificării (fiecare unitate subsidiară trebuie să aibă un cont de profit şi pierderi şi o balanţă proprie).

Principiul motivării (munca ar trebui motivată şi de altceva decât plata ei).

Principiul axiomei de mijloc (centrul are puterea de a impune ordinea, dar cum se poate interesa de progres şi inovaţie?).

În mod normal, statisticile sunt culese în beneficiul culegătorului, care are nevoie de nişte date cantitative.

Şaptesprezece. Socialismul

Socialismul este interesant doar pentru valorile sale non-economice şi pentru posibilitatea pe care o creează de a depăşi religia economicului.

Burghezia, peste tot unde a putut, a pus capăt relaţiilor feudale, patriarhale, idilice, şi nu a mai lăsat o altă legătură între oameni decât cea a interesului egoist.

Forţa ideii de întreprindere privată este de o teribilă simplitate. Ea sugerează că totalitatea vieţii poate fi redusă la un singur aspect: PROFIT. Ideea de întreprindere privată se potriveşte perfect cu ideea pieţei (instituţionalizarea individualismului şi a iresponsabilităţii). Iarăşi, se potriveşte şi cu trendul modern al cuantificării totale în dauna aprecierii diferenţelor calitative. Şi asta pentru că din punctul de vedere al unei întreprinderi private nu contează ce produce, ci doar ce câştigă din producţie.

Nu este un accident faptul că afaceriştii de succes sunt oameni teribil de primitivi.

Optsprezece. Proprietatea

Nici un sistem, sau maşinărie, sau doctrină economică, sau teorie nu stă pe propriile picioare. În mod invariabil fiecare dintre acestea este construit pe o fundaţie metafizică, adică pe concepţia omului asupra vieţii, a înţelesului şi a scopurilor sale.

Prin intermediul întreprinderilor mici nu se pot acumula averi uriaşe, totuşi importanţa lor socială este enormă.

Într-o întreprindere mică, proprietatea este naturală şi justă.

Într-o întreprindere mijlocie, proprietatea este într-o bună măsură nenecesară. Ideea de proprietate devine injustă.

Într-o întreprindere mare, proprietatea este o ficţiune în scopul de a le permite proprietarilor lipsiţi de funcţii să trăiască parazitar din munca altora. Nu este doar injustă, ci şi iraţională.