luni, 17 octombrie 2011

Jurnal de fermă permaculturală (episodul II)

Toamnă secetoasă, pământul e uscat şi ratatinat ca faţa unei babe care n-a folosit niciodată l'Oréal (deşi merita din plin). Pe alocuri sunt crăpături atât de late şi atât de profunde încât mă gândesc c-aş putea să-mi scap tălpile, ceea ce n-ar fi bai, că le-aş recupera apoi cu uşurinţă, fiind legate de trunchi printr-o prelungire numită picior. Nu se poate planta nimic, nu mai mult ca-n Sahara. Ţăranii se plâng că nu pot ara. Da, nu prea pot.

Câteva evenimente neprevăzute mi-au spulberat capitalul pe care voiam să-l investesc în toamna asta. A fost întâi faza cu salcia care a aterizat pe maşina mea nevinovată, pentru care am plătit reparaţii copioase. Apoi mi-am închis o activitate economică, fapt pentru care va trebui să plătesc tot impozitul pe venitul net la iarnă, în loc să-l eşalonez de-a lungul anului viitor. În cele din urmă, intru în concediu de paternitate cu al treilea piticuţ, deci va trebui să aştept minim 2 luni până când statul îşi va onora obligaţiile privind indemnizaţia. Am tras linia şi-am constatat că nu mai dispun de aproximativ nimic. Doar praful de pe tobă, nedisputat încă.

Mă aşteaptă deci o toamnă interesantă. Nu-i nimic, se pot face încă destul de multe lucruri şi aşa, fără capital. Nu mă opresc deci spunând ca un fals înţelept: “Multe-aş face dar n-am cu ce". Cred, dimpotrivă, că la ţară multe dintre lucruri au nevoie de ingeniozitate şi de efort, de tenacitate şi de viziune. Asta nu înseamnă că n-ar trebui bani, cum să nu?, mai cu seamă la început, când pământul trebuie tocmit şi umplut, iar proiectele abia materializate încă n-au rodit... Însă absenţa banilor mă va obliga să gândesc, să improvizez, să inventez, să mă adaptez.

Aşa că prima preocupare, în lipsă de ceva mai spectaculos, a fost una cum nu se poate mai bună: solul. Nu costă aproape nimic să refaci fertilitatea solului. Iar singurul lucru cu adevărat decisiv, adică timpul, nu poate fi cumpărat cu nimic. După cum ziceam, pământul pe care l-am cumpărat a fost ocupat în linii mari cu doua culturi: păioase spre sud şi lucernă spre nord. Acolo unde s-au cultivat păioase, solul este epuizat, e galben palid. Sub lucernă e negru, semn că humusul a avut totuşi de profitat de pe urma ei. A fost interesant să văd că pe păşunea vacilor solul este şi mai negru, de aceea am colectat bălegar fără nici o remuşcare. Am izbutit să fac şi a cincea grămadă de material compostabil, când mi-am dat seama că efortul de a organiza cele vreo 2500-3000 kg de bălegar, plus masa verde aferentă, nu-mi va servi mai devreme de toamna lui 2012 - primăvara lui 2013.

Oricât de mult mi-ar plăcea să am în vedere perspectivele, şi oricât de mult aş detesta stilul de lucru "de azi pe mâine", înţeleg că dacă nu mă prezint în primăvară cu ceva morcovi, cu ceva salată, nişte cartofi noi, alea-alea, autoritatea mea de fermier se erodează mai ceva ca cea a unui prim-ministru pe timpuri de criză. Aşadar, am făcut nişte grămezi de compost, minunat, poate mai fac vreo 5 până dă frigul, dar situaţia mea imediată nu este schimbată de acest efort. Aşa că am luat-o prin sat la picior uşurel ca să văd cine e dispus, şi pe ce preţ, să renunţe la câteva tone de compost. Negru, frumos mirositor şi numai bun să fie împrăştiat pe pământul meu leşinat. Am găsit. Gratis. Nu costă nimic, chiar nimic. Doar transportul. Deci mă scot cu vreo 70-100 de euro. Câteva remorci de camion, numai să fiu bun să-l iau de acolo, că la iarnă se adună din nou, şi n-au unde-l pune. Sunt uluit, cel mai important lucru din agricultură nu costă aproape nimic.

În acelaşi registru, m-am apucat să caut tulpini de floarea-soarelui. Bote de floare, cum li se spune aici. La o bătrână am găsit cam trei căruţe cu vârf, iar căruţaşul mi-a cerut doar să le strâng la marginea ogorului. Mi-a luat cam 9-10 ceasuri, în 2 etape. Cu 20 de lei am dus deja 2 căruţe, pe care le-am turna undeva în locul care va deveni grădina mea de zarzavat. Am mai găsit la un moş un ogor mai măricel, e dispus să mi le transporte el, pe nimic, numai să pun mâna să i le culc la pământ.

Normal, ar fi fost vorba de încă o zi de muncă. Numai că la mine e vorba de 2 jumătăţi, nu-s capabil fizic să lucrez o zi întreaga, botele se taie cu toporişca şi după 4 ceasuri mă simt ca şi cum aş fi defrişat toată Sahara: încheietura mâinii îmi arde, iar spatele o să mă doară mâine îngrozitor. Am totuşi satisfacţia de a fi făcut jumătate din ceea ce am promis. Mă gândesc însă că va trebui să clădesc şi tulpinile la marginea ogorului, altfel munceşte moşul de-i sar capacele ca să strângă ce-am culcat eu acolo. Deci o să-mi mai dau o zi bonus. Sau două jumătăţi, văd mai încolo.

De ce bote de floare? Pentru răzoare (raised beds). Ideea acestor straturi fantastic de productive este aceea de a ridica legumele mai sus, punându-le la bază o biomasă care să elibereze carbonul timp de câţiva ani, creând concomitent şi microclimat la nivelul solului. Nu-i rea ideea de a folosi lemn putred, dar de unde atâta? M-am gândit să fac răzoare cam pe 250-300 metri pătraţi. Cu câteva căruţe bune de tulpini de floarea-soarelui sper să izbutesc. Desigur, mai trebuie şi să-mi cumpăr un hârleţ şi lopată, pe care să le ascut după cum descrie Steve Solomon în Gardening When It Counts. Growing Food In Hard Times. Undeva ca la 70 euro (material bun, nu ma zgârcesc).

O altă aplicaţie interesanta a botelor de floare este aceea de protecţie împotriva vântului. Probabil că voi face câţiva zeci de metri ca să protejez legumele la sud şi la nord, acolo unde vântul deocamdată n-are oprelişti. Până voi face clădiri, până la conturarea perdelei împotriva vântului de la nord, absolut inevitabilă, ne descurcăm cum putem. Şi asta înseamnă ceva abordări provizorii, oricât de mult mi-ar plăcea lucrurile de durată.

Pe linia provizoratului, a mai trebuit să constat că fără garduri nu se poate. Acolo unde pământul meu se învecinează cu imaşul vacilor, am văzut că ugeroasele intră liber dimineaţa şi seara. Ideea de a face gard viu din Glaeditsia tricantos este desigur minunată, şi deja mă bucur că pot recolta primele seminţe din păstăile care cad prin oraş. Numai că puietul acestui copac cu spini de temut e o buruiană tare fragedă în primele luni de viaţă. N-ar avea ce face cornutele satului cu un gard viu debil. Îmi trebuie, deci, un gard (convenţional) care să protejeze gardul (viu). Unul care să reziste măcar 2-3 ani, când glădiţele sunt mari, lemnificate, cu ţepi fabuloşi, şi nu se mai tem nici de mistreţ. Vreau, nu vreau, în primăvară trebuie să fac vreo 200 de metri de gard. Cel mai probabil din nişte lemne ieftine, deşeuri de la vreun gater, scândurile acelea cu o faţă semi-rotundă din care nu se poate construi nimic de soi, dar care au darul de a fi super-ieftine (de regulă transportul costă mai mult decât marfa). Nu au viaţă prea lungă, în 4-5 ani sunt numai bune să fie aruncate pe foc. Mult mai mult decât am eu nevoie.

Asta în privinţa gardului sudic. Însă nici grădina de zarzavat nu-i scutită de pericole, constând tot în animale. Într-o zi, pe când munceam la una din grămezile mele de compost, m-am trezit cu trei porci rătăcitori, care-şi căutau norocul prin lucerna mea. Noroc că plasa cu mâncare era agăţată undeva de creanga unui copac, altfel haleau ceva şniţele, mere şi pâine cu garnitură de plastic şi hârtie. După incidentul cu porcii vagabonzi am stat şi-am reevaluat ce spusesem despre garduri. E adevărat că multe gospodării din zonă n-au gard, şi asta e semn bun, că oamenii nu fură. Însă câinii dezlegaţi, oile şi porcii intră free dacă n-au nişte puncte pentru check-in la care să stea rezemat un câine cu simţ limitat al umorului. Iar oamenilor li se pare ok să-şi trimită porcii şi păsăretul în cercetare, dacă nu-ţi convine n-ai decât să-ţi faci gard.

Deci cap la cap, grădina de zarzavat trebuie şi ea împrejmuită, probabil cu ceva lemn mai de soi, plasa de sârmă mă disperă grupa mare, n-aş pune-o decât la ţarcurile câinilor şi ale păsărilor, şi la cuştile iepurilor, dar nu ca să împrejmuiesc niscai teren. Din discuţiile cu un alt pomicultor din partea locului aflu că iepurii şi căprioarele sunt musafiri nepoftiţi în livadă. Iar de departe cei mai periculoşi sunt căpriorii, care-şi freacă coarnele de pomişorii încă cruzi, distrugându-le ireversibil coaja. Bietul om a trebuit să-şi abandoneze ideile minimaliste în favoarea unui gard de lemn, ieftin, e drept, dar util. Sper să-l corup şi pe el spre ideea de gard viu.

Deci, cap la cap, toamna asta în care n-am capital totuşi:
a) am făcut grămezi de compost pentru 2012-2013;
b) am găsit compost de vânzare ;
c) am găsit biomasă pentru raised beds ;
d) voi planta butaşi şi drajoni de cătină albă recoltaţi din natură;
e) relochez puiet de salcâm din locurile unde e prea des acolo unde nu este deloc;
f) iniţiez perdeaua de la nord împotriva vântului cu puiet apărut spontan în natură (castan, tei, stejar, fag);
g) fac primele răzoare din grădina de zarzavat.

După care aştept liniştit ninsoarea. Gratis.

6 comentarii:

  1. Dar sursa de apa ai pe pamant? Daca nu, poate te gandesti la o fantana, sa te ajute la primavara cu gradina de zarzavat. Stiu ca razoarele daca le faci bine si le mulcesti tin apa, numai ca e important pentru moralul tau sa obtii din primul an ceva .. recolta... Sa ai un plan B. Stiu, costa si e munca multa. Dar e esentiala, pana reusesti sa iti aduni apele de pe contructii sau sa iti faci iazul.

    RăspundețiȘtergere
  2. Bun, aici ar fi cate ceva de zis. Apa este sigur pe coasta sudica, undeva la vreo 60 m de locul unde mi-am planificat gradina de zarzavat. Cam mult. Insa acolo unde stiu sigur ca exista, chiar e o fantana care a fost acoperita, trebuie doar sa fie readusa la zi.

    Insa ideea ar fi sa mai existe apa, chiar in gradinuta de zarzavat, altfel proiectul se fisureaza big time. Am sa vad, vreau sa aduc un radiestezist, sunt mari sanse sa fie apa si unde vreau eu, depinde cat de adanc trebuie sapat.

    Ingrijorarile mele legate de prezenta apei mai sunt alimentate si de locul unde vreau sa fac casa. Daca nu-i apa, atunci tot proiectul trebuie regandit, toate trebuie reamplasate, pentru ca nu-i doar ambitia de a avea apa la chiuveta, nu poti face tare multe daca aduci apa cu galeata...

    RăspundețiȘtergere
  3. scrie si tu mai des despre ferma si cu poze, pentru toti cei care sunt intr-o faza intermediara a tranzitiei (in cautari de teren, stangand bani, nedecisi, etc.)

    apropo, fa cumva incat sa se poata comenta doar cu nume si url sau doar anonim. e mai bine pt comentator.

    RăspundețiȘtergere
  4. Da, ai dreptate cu pozele, numai ca toamna asta n-am facut mare branza, adica nimic cu adevarat pozabil. Sper sa ma razbun la anul.

    Cu comentariile nu stiu ce sa zic, ce este e prestabilit de blogspot, nu cred ca se poate schimba.

    RăspundețiȘtergere
  5. Curaj, forta, placere, responsabilitate, inteligenta, intelepciune, dorinta, iubire de pamant, iubire de natura (a se citi la pachet cu respectul), darzenie, incapatanare, daruire, tenacitate, forta si din nou curaj. Mai sunt cateva "maruntisuri", dar ce este mai important le-ai stiviut bine in tine, asa ca reusita este, fara doar si poate, inevitabila.
    Bun, asta a fost constatarea (imi creste inima cand intalnesc astfel de semeni!)
    Cat despre brazdele inalte, doar lucruri de bine. Sunt, fara tagada, un mare plus intr-o gradina. Anul acesta, cum -necum, trec si eu la constructia a catorva (peticul meu cu greu ajunge la 400 m2, din care mare parte sunt, evident, flori)brazde inalte. De altfel "rumeg" acum la un material despre atat de priicioasele (avantajoasele) brazde inalte pentru prietenii mei de pe hobby gradina. Sunt un suporter de necontestat al acestei metode atat de avantajoase, convenabile.
    Cat despre lipsa apei, nu-i chiar un capat de lume. Vad ca ai luat pilda de la lotul de lucerna, si, din ce am mai "rasfoit" pe aici si de la conu' Zepp. Minunat blog!
    Ma inclin

    RăspundețiȘtergere
  6. Draga phlox, ceea ce vezi tu in mine este in tine. Te asigur ca am cunostinte care ma considera monstruos. Situatie nedilematica pentru subsemnatul, care demult nu mai practica introspectia de tip bajbaiala.

    Multumesc pentru incurajari. Pentru tine scriu. Si pentru toti cei care au rabdare sa-si puna nervii pe bigudiuri ca sa citeasca. Inca o data, multumesc!

    RăspundețiȘtergere