Căsuţa de cob de la Diribao (episodul despre fundaţii şi drenaje)

76 metri cubi. Atât trebuie excavat din fundaţie, îmi zice Arhitectura Sa. 90 de centi lăţime, 90 de centi adâncime – pentru camerele mici, şi 105 de centi lăţime la camera mare. Şi apoi încă vreo 36 metri cubi de pământ de scos din camere, dar asta după ce va fi zidăria gata, la anul, sau celălalt an, când trecem la amenajări interioare, rămâne de văzut. Din fântână am scos cel mult 6 metri cubi, aşa că se sparie gândul, vorba cronicarului. Şi se poate săpa mecanizat, întreb? Nu cred, îmi răspunde senin. Auzi, n-ai vrea tu să sapi o zi la fundaţia asta? îmi vine să-i spun Arhitecturii Sale. N-o fac, n-are cum, e la categoria pana, dacă-i pun târnăcopul pe un umăr se descentrează, nu s-au introdus încă probele fizice eliminatorii la intrarea în fuckultatea de arhitectură, dar admir facilitatea cu care mă pune să urnesc dealul puţin mai la stânga, aşa, nu, mai la dreapta te rog, şi puţin răsucit, ok, e bine, stai aşa, nu mişca. Pot să respir?

Trasarea a durat câteva zile şi a fost făcută aproape integral de Nicu. Un perimetru tangent cu cercurile care vor fi viitoarele încăperi, apoi cerc după cerc, întâi interior, apoi exterior, reper după reper, verificat şi măsurat până totul e bine. Aproape totul. Undeva e o eroare, Nicu nu-şi dă seama, probabil că gardul luat ca reper nu e drept (evident că nu e!), poate că diferenţa de nivel dintre punctul cel mai nordic şi cel mai sudic strecoară câţiva centi şi asta-l deranjează teribil. Îi explic că m-aş oftica să ştiu că am o casă perfectă, vreau una aproape perfectă, e suficient aşa. Nu pare să fie convins. Şi totuşi, perfecţiunea e o ofensă metafizică din aceeaşi familie cu hazardul şi clona, doar Dumnezeu este perfect, noi nu trebuie nici să visăm la asta, ne ajung lucrurile foarte bune, sau aproape foarte bune. O vorbă veche spune că mai binele distruge binele, o oglindă perfectă se face ţăndări repede, tăişul perfect al cuţitului se ştirbeşte imediat, iar vasul acela despre care s-a spus că este atât de bun încât nici Dumnezeu nu l-ar putea scufunda, de-i zicea Titanic, n-a ajuns niciodată la destinaţie...

Şi trecem la săpat manual. Buldozeristul mi-a zis că face, cum să nu facă, doar că trebuie apoi corectat la mână. Am un recul. În ultimele săptămâni am învăţat că la ţară vorba-i legănată, suferă de un anume deficit de precizie care mă pune nasol în gardă. De exemplu, ieri îmi răsare dintr-un colţ un conţăran cu o Dacie, şi-mi cere voie să treacă pe pământul meu. N-are încotro, a ocolit imaşul să vadă unde-i ruptă sârma electrificată, trebuie să treacă pe la mine, n-am eu inimă să-l trimit vreo 10 km înapoi. Pe unde? zic. Pe aici, zice cu un gest vag. Mă uit spre poartă şi nu mi se pare sacrificiul prea mare. Da, zic. Da, zice, si-o ia razant cu panta, dispare printre pomi şi-o ia pe la mama ciorilor, spre altă deschidere, ca să economisească o linguriţă de benzină. Mă lasă cu gura căscată. Tehnic vorbind, nu m-a păcălit, cred că nici nu şi-a dat seama că m-am enervat, fraier am fost că n-am spus clar să iasă pe poartă, şi care poartă (c-ar fi vreo 3, başca locul pe unde intrase nea omul).

Deci dacă trebuie corectat la mână iese o mare laie, aşa cred. Am experienţa detaliilor ascunse, credeţi-mă. Vine la mine un alt conţăran şi-mi zice: nu vrei nişte gunoi ars? Adică nişte gunoi de grajd fermentat, nu-i chiar compost, dar nici departe nu e. Ba vreau, zic umblând la portmoneu. Păi, n-am nevoie de bani, vreau să cosesc nişte iarbă, să umplu coşul ştrafului. Nu prea vreau, eu cosesc şi las iarba să putrezească la suprafaţă, e îngrăşământ vegetal, anul asta facem reabilitarea solului, la anul la fel, apoi tot la fel. Bine, zic până la urmă, doar cât e un coş de căruţă? De adus n-a adus nimic vreme de vreo 2 luni, dar de umplut coşul căruţei a trecut măcar la două zile, a lăsat şi iapa să pască, ba s-a apucat să cosească şi din lucernă, deşi îi spusesem explicit că de acolo n-are voie să ia. În cele din urmă, când a trecut la cosit stejarii şi castanii plantaţi din sămânţă, am luat nişte crengi şi i-am închis în mod simbolic poarta prin care intra pe teren. A priceput.

Recapitulând, omul spusese că are gunoi de grajd, dar nu precizase când anume urma să-mi aducă, poate anul ăsta, poate la anul, poate cândva în cei o mie de ani de pace ai perioadei post-apocaliptice, vreme nu e? Nici cantitatea, dacă spui că ai 10 tone de gunoi nu te obligi să aduci decât cel mult 10 tone, asta înseamnă oricât mai puţin, dar în niciun caz mai mult, nu? M-am învăţat deci să nu las lucrurile vag, să fiu atent la termeni şi condiţii, mai ales la cele ce nu se spun, adesea acolo e hiba. Dacă nenea buldozeristul spune că trebuie corectat manual, s-ar putea să trebuiască puţin, sau rezonabil, sau enorm, sau nesimţit de mult de corectat, s-ar putea să fie un dezastru, o catastrofă, aşa că mă tem şi zic pas. Nu-mi plac înţelegerile în care singura certitudine este banii pe care trebuie să-i dau eu, prea miros la final a semi-escrocherii.

Şi până la urmă, de ce nu manual? Buldozerele lucrează rapid dar tasează pământul şi nu separă stratul productiv de argilă. O fundaţie săpată manual este o operă de artă şi produce exact atâta tulburare cât este nevoie. Am purces la această lucrare în momentul în care am priceput că orice s-ar spune, fundaţia trebuie făcută anul acesta, iar zidurile vor fi ridicate în anii următori. De ce una atât de mare? Pentru că o casă este atât de solidă pe cât este fundaţia de solidă. Şi-mi trece năduful pe Arhitectura Sa când citesc asta pe undeva. Sunt sedus de ideea că facem o construcţie care, dacă omul nu-şi pune mintea împotriva ei, ar putea să se găsească acolo şi peste cinci sute de ani. Admit că o fundaţie în stil minimalist, cum se face azi, nu se asortează unei întreprinderi de acest gen.

Primul strat e pietriş mărgăritar, cam 10-15 cm. Urmează piatră riguros aşezată, până la buza pământului, apoi fundaţia trebuie să depăşească, devenind soclu pentru zidurile de cob. Cât? 30 de centi, zice Arhitectura Sa. Ianto Evans spune că mai mult, cât mai mult, dând exemplul unei case englezeşti a cărei fundaţie urca mai sus de un metru juma. Apoi dă o unitate de măsură: până la genunchi. Al meu sau al arhitectei? Al meu, desigur. Cap la cap, cam 30-40 de tone de piatră trebuie sortate şi îmbinate până se termină construcţia de anul acesta.

Legat de drenaje, aici schemele prevăd un adevărat regal. Primul este chiar sub fundaţie, parţial pietrişul fără nisip, parţial piatra îmbinată după metodele masonilor medievali, fără mortar. Lângă fundaţie, la limita exterioară, un french drain. Sunt de acord? Evident că sunt, asta-i culmea, să stăpâneşti concordanţa timpurilor la indicativ şi să refuzi să faci un drenaj francez! 50 de centi în partea superioară, 20 în cea inferioară, adâncimea de 90 de centi, o conducta colectoare chiar dedesubt. Dar nu-i farmacie, zice Arhitectura Sa. Asta-mi merge la inima, adică nu e la milimetru, nu va măsura cu metrul de tâmplărie clătinând dezaprobator din cap (“uite, aici lipsesc 5 milimetri, în fine, nu-i chiar foarte grav, oau, aici ai pierdut un întreg centimetru, incredibil, fii şi tu mai atent te rog, dacă ştii că-ţi tremură cazmaua în mână măsoară de trei ori şi loveşte o dată, hai, măi, că aici ţi-ai bătut joc cu totul, tu ori visezi ori te-a furat peisajul, trezeşte-te că altfel n-o să iasă nimic din viaţa ta, aici eşti cu doi centi în plus, tu-ţi baţi joc de materiale şi de buget...). Dar nu, ce-am mai scăpat :-)

Era să uit de drenajul trei. Nu ştiu cât de util e, adică n-am idee dacă e musai, însă ideea nu e să mergem pe musai, ci pe superfluu, pe redundant. Nu se face temelia unei case pentru media anuală a precipitaţiilor, ci pentru excepţii, pentru mici inundaţii, pentru ploi care ţin trei săptămâni, cum am avut la sfârşitul acestei primăveri. Zidul de cob poate rezista ad nauseam, cu condiţia să nu-l ajungă ploaia la bază sau să-l pătrundă la coamă. De aceea se spune că are nevoie de cizme bune şi de o pălărie zdravănă. Cizmele sunt temelia, despre pălărie discutăm mai la anul. Drenajul trei ar fi încă un şanţ cu pietriş care să înconjoare casa, la ceva distanţă de temelie (probabil 2 metri, însă nu ştiu încă).

Ianto Evans spune că pot fi luate în calcul patru tipuri de fundaţie:
a) pietre clădite cu artă unele peste celelalte;
b) pietre cu mortar de cob;
c) pietre cu mortar de var + nisip;
d) pietre cu mortar de ciment + nisip.

Epoca asta se poartă structurile mixte, aşa că am apelat şi noi la un mixaj: pietriş pentru drenaj, deasupra pietre aşezate masonic, iar în cele din urmă pietre cu mortar roman (var + nisip). Cu aceste tehnici s-au făcut cetăţi, apeducte, catedrale şi castele. Merge şi o căsuţă din cob, zic eu. Ridicăm de la pământ 50 de centi, ca să fiu şi eu, măcar o dată, mai arhitect decât Arhitectura Sa. Mai mult nu se va face anul acesta, sperăm să înaintăm cu jumătate din zidărie şi acoperiş la anul, probabil fără amenajări interioare. Ca să ne răzbunăm vara asta şi să frământăm cobul la picior, o să facem o cuşcă de căţel, de căţel carpatin sau caucazian, vedem noi, deci mărişoară, să se poată adăposti de umbră, nu de frig, animăluţele astea stau şi sub ploaie şi sub ninsoare când cresc mari, dar pot suferi atroce pe caniculă. Şi uite aşa mai bifăm un punct: macheta locuinţei, eh, nu va fi chiar una în adevăratul sens al cuvântului, adică nu va fi reproducerea la scară redusă a proiectului, ci o construcţie cu temelie de piatră şi ziduleţ de cob, cu acoperiş verde, în care să se poată roti un câine nu tocmai mic.

Într-o dimineaţă, pe la şase şi jumate, când soarele începe să încălzească corturile şi somnul devine dulce-leneviu, când ne trezim dindărătul pleoapelor şi inventariem în gol motivele ca să sărim mai zglobiu din sacii de dormit, dintre pături, asta nu arde, asta n-are rost, asta oricum o să facem toată ziua, şi ne aciuăm ca pisicile mai adânc în textile, o vacă începe să mugească scurt şi scadat, ca o mitralieră defectă. Urechile ni se zbârlesc: care şi-a pus soneria asta la celular? ce umor urbanoid, ce fază indigestă! Dar nu, niciun telefon nu ne poate tortura cu bemolurile astea, e o vacă autentică, la 20 de metri de noi, în coarne, oase şi uger, pe imaş. Dă-i shut down, reseteaz-o, băi! Nu, mai bine suprim-o, sunt destule, nimeni n-o să-i observe lipsa! Ce-o fi având? virus? boot-are greoaie? Mă gândesc post-factum că de fapt era o prinţesă ce voia să fie sărutată, urmând să se dea de două ori peste cap, şi să se transforme într-o modelă capabilă de orice, dar de orice, da? Nici eu, nici Ovidiu nu ne mişcăm. Avem neveste faine-faine, cu gleznele subţiri de poţi tăia caşul cu ele felioare, şi ochi mari, de muiere (nu toate femeile au ochi de muiere, ale noastre da). Nesărutată, biata vacă trece pe silent mode. Eh, ce basme ar fi putut ieşi dac-am fi avut măcar un holtei în dimineaţa aceea la Diribao!