Căsuţa de cob de la Diribao (episodul pilot)

Încep cu aripa dreaptă a titlului, precum Mircea Cărtărescu cândva. Diribao este numele pământului meu, nu e trecut pe nicio hartă, dar e deja subiect de conversaţie cu Silviu, care i-a fost şi nănaş. Îl am de la tata, el zicea că dacă n-am să pun burta pe carte am să ajung la diribao, iar Silviu a transformat substantivul comun într-unul propriu, cu lejeritatea uliului speriat de singurătate care exclamă: “ULIIUUUUUU” înainte de a se întoarce la civilizaţie, unde-i cald, poluare şi bine. Diribao a spus, şi aşa-i va rămâne numele în veac. Cred că tata voia să spună că dacă n-am să mănânc tot din farfurie şi n-am să învăţ bine am să ajung un fel de încărcător-descărcător, adică am să muncesc cu braţele păroase, cu coşu’ cheptului şi cu superbele mele pulpe de la picioare. Am învăţat tot şi ceva pe deasupra, între timp m-am deprins să golesc farfuria de mai multe ori la aceeaşi masă, de m-am făcut ca un bouţ zglobiu, dar tot la Diribao am ajuns. Undeva, nu ştiu unde, s-a produs o eroare, iar tata s-a dus înainte să mă poată lămuri unde...

A venit vremea să facem şi o casă pe pământul proaspăt botezat, să aibă omul un pat de lut pe care să-şi culce capul pe braţ, eventual în poala muierii. O căsuţă din argilă, nisip, paie de grâu şi apă, încălţată cu pietre de rău şi cu acoperiş de pământ şi iarbă, un adăpost molcom ca deluşorul din Diribao şi dealurile din jur, în care să nu intre picătură de ploaie şi unde să nu bată vântul. Cob, adică, nu mă întrebaţi de ce, sunt sigur că argumentele lui Ianto Evans din Hand Sculpted House sunt la îndemâna voastră, şi eu sunt scutit de povara oricărei justificări. Un loc în care niciodată poştaşul să nu vină cu vreo factură, pentru că soarele şi energiile neconvenţionale nu trimit niciodată note de plată. O locuinţă sustenabilă, în acord cu mediul, care să se încarce ca o baterie de la soare, de la răcoarea nopţii, care să menajeze căldura din ea, care să producă concomitent oxigen şi în care să se poată simţi omul acasă la el.

Numai că pentru a face o masă e nevoie de un tâmplar, pentru a vinde ţara e nevoie de un politician, iar pentru o casă cum se cuvine e nevoie de un arhitect. Eventual de o arhitectură, dacă în loc de un nene profesionist ai de-a face cu o lady. Şi uite aşa am întâlnit-o pe lady arhitect I.P. pre misteriosul ei nume. Adică arhitectura I.P., ca să fie titlul la feminin, să nu mă mai scarpin la parietalul stâng cu metacarpianul indexului drept (vă rog să apreciaţi că pe lângă arta flexiunii substantivului “arhitect” am la degetul mic şi arta anatomiei pentru avansaţi). Nu vă explic exact împrejurările întâlniri, nici circumstanţele (de loc, de mod, de scop şi de cauză), spun doar că farmecul arhitecturii e să o găseşti atunci când ai nevoie de ea. Nu exclama cineva retoric deunăzi: unde e un arhitect atunci când ai nevoie de unul? În birou la el, evident. Eu nu cred în concursuri de dosare, cred în intens în întâlniri la ceas de seara. Mărturisesc că aş fi profund handicapat dacă s-ar pune problema concedierii unui angajat, de aceea nu cred nici în patroni, nici în proletari, cred în asocierea oamenilor cu sisteme de valori comune, de aceea am cultul întâlnirilor în care cei care vibrează la fel dau nas în nas. M-am bucurat şi continui să ma bucur c-am întâlnit arhitectura dispusă să se comprometeze cu lut, paie şi pietre de râu.

Evident, o casă începe prin a fi un cumul de dorinţe, de planuri şi de visuri. Aşa că i-am zis arhitecturii mele de-a valma, gândurile mele: să nu mai pierd nicio ploaie de vară, să mă dezbrac până la brâu şi să lucrez afară şi să mă bucur pe de-a-ntregul; să dorm de fiecare dată altundeva când dă căldura, 25.000 de nopţi de vară, câte una pentru fiecare metru pătrat din Diribao; să le dau pruncilor exemplu, nu bani; să împart mâncarea cu trecătorul, şi patul cu călătorul; să mă rog lui Dumnezeu înainte de răsăritul zorilor, la amiază, după-amiază, la apusul soarelui şi-n miez de noapte; să-mi iubesc mândra până i se înmoaie genunchii când mă vede; să mă rog între rugăciuni; să mă bag slugă la un cal; să răspund sincer într-o zi că nu ştiu cine e preşedintele României; să citesc câte un verset-minune pe zi, în fiecare noapte şi zi; să las iarba să crească peste locul mormântului meu din colţul sălbatic, ca să nu-mi fie frig când va fi ceasul să vie; să devin piciorul lui Dumnezeu, mâna lui Dumnezeu, ochiul lui Dumnezeu, zâmbetul lui Dumnezeu. Cam astea sunt cerinţele mele pentru proiectul casei-din-pământ, de construit pe pământul-acasă. Nu sunt pretenţios deloc, băgaţi de seamă.

Pe aici pe undeva ia sfârşit episodul zero al jurnalului căsuţei de cob de la Diribao. Am vrut să-i spun chiar aşa, episodul zero, cu cifre romane, apoi am realizat că romanii nu aveau cifra zero, şi asta nu pentru că ar fi fost mai proşti ca noi, ci pentru că zero nu este un număr, e eventual un concept, sau o ficţiune, sau o năzărire, pe care noi am figurat-o grafic şi am pus-o în centrul axei numerelor, de unde s-a mutat în buricul obez al modernităţii, deci îi spunem episodul seducţie, sau episodul mister, sau episodul locomotivă, pentru că vă anunţ că ceva se va face, dar nu vă spun nici a cui va fi opera (al arhitecturii I.P., eu sunt doar omul cu cheptu’ pletos şi bicepsu’ grăsos, adică execut, nu gândesc), nici nu vă dau detalii tehnice, nici vreo evaluare contabilă oarecare. Toate la timpul lor, pas cu pas, deliciu cu deliciu, il faut tenir la dragée haute, cum zicea cu bun simţ un dicţionar franţuzesc pentru cei dedaţi în alea subtilităţi.


Later edit: ceea ce uită (adică nu uită, dar face el pe subtilul) Radu să spună în rândurile de mai sus este că munca la Diribao acceptă cu prieteni binedispuși și dornici de treabă. Acum sau mai încolo, că vreme e destulă. Dacă vreți să vă petreceți vacanța murdari de pământ pe picioare și pe mâini, dar cu zâmbetul până la urechi, dacă vreți să învățați cele de bază în ale construcției în tehnica COB (nu că am fi noi mai deștepți, doar că am avut norocul să furăm câte ceva de la cei mai buni), dacă vreți câteva seri la foc (cu bancuri bune, avem o rezervă pregătită) și nopți la cort (nu garantăm pentru intensitatea decibelilor sforăiturilor), dați un semn lui Radu la numărul de telefon de mai jos. Cert e că, vara asta, întregul colectiv de doi oameni al blogului Agricultură Sustenabilă va fi, în cea mai mare parte a timpului la... Diribao. (Silviu)