Căsuţa de cob de la Diribao (episodul despre multe alea-alea)

Am ajuns la concluzia că o construcţie din cob e taman ca un blog: dacă lucrezi, în timp ai vizitatori. Noi am făcut trasarea şi am purces la realizarea fundaţiei, mă rog, realizare e un cuvânt parcă prea moţocos pentru o săpătură nebună-nebună, 90 de centi adâncime, 90 de centi lăţime, la rotund, pentru că fiecare cameră va fi rotundă, nu? Primul a venit Kurosawa. Sau Akira. Sau Suzuki. Sau Kyoto. Sau Nagasaki. Mă rog, e samuraiul satului, oricum îl vom numi e aceeaşi figură. Mersul egal, spatele drept, capul sus, paşii mari. În fiecare dimineaţă umple halăul dinspre Diribao pentru vacile satului (halăul e de fapt o adăpătoare, dar prin părţile alea nu se spune adăpătoare, ci halău, bănuiesc ca nu cumva să se salute oamenii: halău, Gheorghe, halău Gyuri, ce mai faci?). Apoi umple halăul dinspre pământul lui nenea Sandu, la cealaltă fântână. Douăzeci de găleţi primul, vreo patruzeci al doilea. Şi tot aşa de două ori în fiecare zi.

Zilele astea Silviu şi Nicu s-au dus în sat după pâine. Samuraiul stătea neclintit în curte, pe un scaun. Spatele drept, capul sus. În faţă, gheişa Ikebana spăla rufe la maglă. N-aveau nimic să-şi spună, Samuraiul o privea, Ikebana lovea magla de parcă ar fi vrut să se răzbune. Băieţii bagă un sayonara, chiar dacă ne-am mai văzut astăzi, nu contează, te saluţi cu omul şi de trei ori pe zi, nu-i mare efort la un sat risipit cu o mână de lume. Răsucire scurtă a capului, spatele drept, trunchi în ansamblu neclintit, sayonara şi vouă. Nicu a zis că-i decan (sau de Cannes?!). Seara a trecut prin gard (că doar e pentru vite, nu pentru oameni), s-a apropiat de fundaţia noastră, am vorbit, n-a schiţat nicio uimire, nicio întrebare, nimic. A stat, a priceput, a tăcut. A plecat după vreo juma de ceas, iar mie tăcerea lui mi-a mers la inimă, pentru că dacă mă întreba tăceam eu, aşa că-i mai bine c-a tăcut el.

Apoi a venit Julia-Julie, care a făcut nişte fotografii magnifice, pe unele dintre ele preluându-le în acest episod. L-a prins pe piticul Ştefan (care zicea deunăzi că are patru ani şi e în clasa a opta, lucru parţial adevărat, pentru că el chiar are patru ani şi e înnebunit după cifra opt, nimeni nu ştie de ce, i se pare frumoasă şi rotundă, aşa, ca un opt), apoi plaiurile de la Diribao, vaci, ciobani cu oi, şi una cu momentele dinaintea unei furtuni care i-a potopit cortul cu apă. Bine zicea Nicu, prezenţa unei fete frumoase pe un şantier rupe toate barierele din calea eficienţei: nu trebuie să facă nimic, doar să fie acolo, şi băieţii scot scântei din târnăcop, de-abia te mai poţi ţine după roaba în viteză, pietrele şi lemnul şi pământul devin uşoare şi nu se mai plânge nimeni nici de caniculă, nici de ploaie, nici că nu se aprinde focul.

O ploaie, două ploi, trei furtuni – le-am pierdut şirul. Cred că apa de ploaie şi căţelul şchiop al vecinului Pozmo ne-au învăţat ordonaţi. E fain când plouă, dacă ţi-a intrat soarele în porii pielii scoţi săpunul lichid şi începi să te speli, şi te minunezi cum de poţi să te bucuri de ploaia rece la fel ca mânzul de două săptămâni care paşte pe deal lângă mumă-sa. Dar cuiele ruginite, pâinea făcută terci, lemnele mustind de apă şi hârtia igienică ilizibilă nu sunt chiar veştile pe care vrei să le primeşti după o bălăceală delirantă. Cât despre câine, ăsta te îndrumă să ridici cât de sus poţi şi slana, şi laptele, şi caşul, şi cam tot ce e susceptibil să servească drept hană, distracţie sau nervi pentru un canid cu iluzia că la Diribao s-a deschis all inclusive. Ne-a furat cam din tot până am ridicat magazia, până şi pungile de seminţe de floarea-soarelui şi cele de paste făinoase, pe care le-a rupt şi le-a împrăştiat pe păşunea vitelor. Dacă la început ne-a vizitat ca să-şi potolească foamea, ulterior a venit din distracţie sau simplă curiozitate. Mare pacoste!

Zilele astea Nicu pleacă pentru un alt proiect. Tot ce s-a făcut în materie de amenajare de şantier (fântâna, duşul, toaleta, magazia) poartă semnătura lui. Trasarea proiectului de pe plan pe teren este tot a lui, chiar nu ştiu ce m-aş fi făcut fără el. În materie de trasare eu mi-am epuizat competenţele când am făcut straturile de legume în primăvară, n-aş fi putut sub nici o formă s-o fac singur. Niciuna din competenţele unui om obişnuit cu vizualul nu există la mine decât cel mult sub formă incipientă, ori nici măcar atât. Mi-a plăcut să văd cum gândeşte şi cum acţionează cineva obişnuit să-şi folosească ochii şi mâinile la nişte cote la care eu nu pot decât cel mult să aspir timid. Tot ce-mi doresc acum este să-l văd într-o zi revenind cu un şevalet şi o cutie de culori...

Arhitectura Sa a calculat: fundaţia presupune dizlocarea a 76 mc de pământ. Enorm, nu? Poate că nu e chiar aşa. O cameră cu multiple dedicaţii, două dormitoare şi o sală de baie, unite printr-un hol minuscul. Nicio linie dreaptă, unghiurile evitate cu grijă. Cum să aduci un buldozer într-un spaţiu constituit din curbe? Abandonez ideea. Purcedem la realizarea ei cu o cazma, o lopată, un târnăcop şi o roabă. Pământul fertil într-o grămadă, argila în altă grămadă. Sau mai multe. Se lucrează poate greu, dar curat. Plănuiam iniţial să facem doar fundaţia corespunzătoare modulului de anul acesta, dar îmi dau seama că ploile vor spălă rapid trasarea cu var. Apoi mă gândesc că n-ar fi rău să săpăm totuşi fundaţia complet, fără să-i punem drenajul şi piatra. Numai că ar deveni cu uşurinţă un loc unde iepurii şi căprioarele şi-ar rupe picioarele peste iarnă, nici asta nu vreau.

Cred că în cele din urmă vom face toată fundaţia, ca să ne luam de-o grijă. Un strat copios de sort de balastieră cu rol de drenare, apoi piatră de carieră aşezată cu grijă, într-o structură monolitică. Mortar roman: o parte var şi trei părţi nisip. O tehnică ancestrală, fără ciment, care să poată fi reprodusă oriunde, pentru că niciodată nu vom duce lipsă de var şi nisip, însă cimentul va fi de negăsit în momentul în care nu vom mai dispune nici de ingredientele industriei chimice, nici de transporturi ieftine. De fapt, acestea din urmă deja nu mai există, plătesc cam 50% transport pentru fiecare maşină de nisip, balastru sau piatră pe care o aduc, pentru că sunt la 40 de km de cea mai apropiată balastieră.

Am făcut primele teste de cob cu argilă albă din fântână. La Sasca utilizam raportul de nisip-argilă de 2:1. Aici e cu neputinţă, în concentraţia asta argila se lipeşte de picior şi e imposibil de frământat. Deci facem două turte, cu proporţiile 3:1 şi 4:1. Aşteptăm să se usuce măcar câteva zile, dar în mai puţin de 24 de ceasuri sunt arme letale, n-aţi vrea să vă împiedicaţi de ele noaptea pe întuneric. Se sparg însă uşor, şi înăuntru sunt plăcintele din cob sunt umede. Timpii de uscare ai cobului sunt, după cum spun toţi, foarte mari. Dacă adăugăm la asta faptul că mortarul roman pe care-l vom folosi la fundaţie are nevoie de cel puţin 2 săptămâni până se usucă, încep să mă întreb dacă vara asta vom avea sau nu parte de zidărie.

Hai să recapitulăm: facem o fundaţie formidabilă, pentru care am săpat deja jumătate manual: Silviu, Nicu, Ovidiu (care a venit ieri) şi cu mine. Ar mai fi nevoie cam de 10-12 zile în 2 pentru restul fundaţiei, lucrat sălbatic, sub caniculă, cu o pauză de somn în timpul zilei. Dacă vedeţi poze pe internet cu Dorel care doarme lângă şanţ, ascultaţi la mine, nu se poate altfel, pământul te vlăguieşte şi dacă nu împarţi ziua în două cu un somn profund te topeşti pe picioare. Băieţii dorm la umbră, eu îmi pun prelata în soare şi mă culc cu faţa în sus, ca să mă mai bronzez puţin :-) După asta urmează pietrişul mărgăritar, cam 10-15 centimetri, şi apoi piatră peste piatră, temelia medievală este un puzzle, fiecare piatră trebuie să calce măcar 3-4, şi să acopere linii de întâlnire între alte pietre. N-am nici cea mai vagă idee cât poate dura, mă bucur doar să mă satur de pietre, am să le visez şi-am să mă umplu de mineral vara asta.

De fapt, dacă stau şi mă gândesc bine, e un adevărat parcurs care începe cu fragmentele de stâncă din Apuseni lipite cu var şi nisip, apoi va urma cobul frământat cu picioarele, acoperişul va fi cu iarbă de pajişte, şi într-o zi casa va fi înfiată de o pisică şi de-o rândunică, ambele mirate că piticii mei sunt fraţi şi totuşi atât de diferiţi, bucuroşi poate să le audă strigătele şi râsetele, încântaţi fără doar şi poate să le primească ofranda de lapte şi firimituri de pâine. O casă construită în acest fel cuprinde toată lumea, căreia îi este oglindă, de aceea trebuie tocmită încet, e făcută să dureze 5-600 de ani, de aceea merită toată răbdarea şi migala noastră, va fi acolo atunci când numele meu se va şterge din amintirea oamenilor, de aceea fiecare lovitură de târnăcop, fiecare lopată de pământ aruncată în roabă sunt clipe înveşnicite, atât cât pot aspira cele omeneşti la veşnicie.

De citit:

Căsuţa de cob de la Diribao (episodul pilot)
Căsuţa de cob de la Diribao (episodul de la 4 metri adâncime)