duminică, 5 august 2012

Căsuţa de cob de la Diribao (episodul despre cer)

De ce s-ar duce un citadin get-beget, care a văzut mai des vaca în poze decât în realitate, să-şi cumpere pământ acolo unde întoarce uliul? Că veni vorba, am văzut uliul rotindu-se în cerul de la Diribao, cu aripile întinse cât cuprinde, l-am văzut plonjând spre pământ după pradă şi ridicându-se mofluz ca să-şi reia planarea. Crapă sistemul, se termină petrolul, falimentează pensiile, inflaţia, vânduţii ne vând ţara la bucată, nu vreau să plătesc datoriile către FMI... toate astea sunt doar vorbe, poate va fi, poate nu va fi cum zic eu. Ştiu însă bine de ce am plecat: mă strânge oraşul la umeri.

De la o vreme, am început să am rău de ziduri, de iluminatul nocturn care mă împiedică să văd stelele, de apartamente-cuşti-de-iepuri, m-am săturat să plătesc pentru locul unde pun curul maşinii mele, nu mai vreau facturi, asfalt, supermarketuri, motoare, bătălii politice unde sunt chemat să arbitrez între dracu’ şi talpa iadului, sictir criza economică, criza morală, criza spirituală. Vreau să dau restart lumii, fără cheat-uri, fără tutoriale, îmi proptesc ambele picioare pe tânjală, să simt clipa prelingându-se pe lângă mine, de aceea îmi plac caii domoli din Ardeal care când simt că-i bai, că a luat foc satul, că se îneacă stăpânul de griji, o iau uşurel la pas, teleap-teleap, ca fulgerul. Mi-i drag ţăranul acela care, când ceapeul a fost desfiinţat boalelor, a zis că veci nu mai calcă tractor pe pământul lui, şi şi-a crescut o pereche de bouleni cu care a lucrat până a ajuns la 96 de ani, când a zis că nu mai poate, a oftat şi-a murit.



Asta trebuie făcut înainte de a o rupe definitiv cu modernitatea şi cu oraşul: să anihilez boala vitezei din mine. Sunt încă zmucit, mă întreb la finalul zilei ce-am făcut, şi nu-mi spun c-am trăit, nici nu-mi număr emoţiile sau gândurile, pun faptă peste faptă, ca un prost, izbutez să mă calmez doar dacă merg cu 120 de km/h, sau dacă umplu un portbagaj cu chestii, sau dacă văd reflectarea materială a voinţei mele. Trebuie ca într-o zi să-mi spun: azi am văzut soarele refuzând să apună, sau luna oglindindu-se în apa fântânii, sau că pur şi simplu am pus cum se cuvine punctul sub litera ba. Mă voi dezlega cu totul de lume în ziua când am să pot spune senin: Azi am trăit. Am înţeles deja că e absurd să spunem că nu avem timp, pentru că timpul este viaţa însăşi, şi câtă vreme trăim avem tot timpul din lume, însă înţelegerea unei idei nu e totuna cu trăirea ei, mintea pricepe dar ideile trebuie respirate, Doamne, lărgeşte pieptul meu!

O căsuţă din cob ale cărei ziduri le mesteci pâiniţă cu pâiniţă, aşa cum randunica îşi mestecă în cioc cuibul, e poate cel mai bun antidot la boala realizărilor cu care ne-a sărăcit modernitatea. Un pământ care trebuie mobilat cu copaci, a cărui fertilitate o cunoşti şi-o refaci timp de ani de zile, un colţ sălbatic pe care-l transformi încetişor într-o pădure, un mânz din care faci cal – toate acestea clădesc şi te clădesc. Până când toate acestea se vor împlini, am descoperit la Diribao un maestru care are multe să-mi spună: cerul.


Prin martie spuneam unui bun prieten că n-am văzut decât 3 apusuri de soare în toată viaţa mea. Parte pentru că niciodată nu m-am preocupat cu adevărat de asta, am dat nas în nas cu soarele la apus, n-am premeditat întâlnirea, şi asta-i prostie, căutăm pătrunjel şi cârnaţi, dar nu ne găsim niciodată treburi pe deal, să-l vedem (vă rog să-mi daţi câteva ghionturi dacă devin brusc melodramatic sau ridicol, detest asta mai mult decât o viespe tolănită la mine în pantofi). Gata, mersi pentru rafala de radiusuri şi cubitusuri în coaste, încep să-mi revin, eram parcă prea duios şi-mi stă rău când încep să torc ca un motan, mai bine înjur de pisicii mumă-si, până nu se prinde vreo societate pentru protecţia animalelor şi mă aleg cu o poză la panoul de dezonoare. Schimbare de ritm, schimbare de ton. Pragmatism şi eficienţă.

La Diribao cerul e ca o prelată, soarele e ca o plăcintă incendiară iar luna e un alt produs de patiserie, cu sau fără zahăr vanilat, după gust. Ploaia e ca o supă dietetică (fără miros de pătrunjel şi obligatoriu fără sare), iar aerul este condiţionat de vânt, de momentele zilei şi chiar de momentele nopţii. Cam aşa aş scrie eu dacă m-ar vizita tentaţia parodiei ieftine, o dai pe cârnaţi şi bere dacă vrei să te înţeleagă toată lumea mâncătoare şi băutoare de cârnaţi şi bere. Un fel de umor ieftinoid, care-ţi merge drept la şaorma şi face plici. Piticul meu, Ştefan, a cărui viaţă nu se defineşte prin termenii ăştia, mi-a zis după o furtună: tati, norii ieri şi-au spus secrete. Şi-am ridicat privirea spre cer, pentru că trebuie să mă tragă mititelul de mână ca să mă uit în sus, şi-am fost convins că are dreptate, cum altfel?


La Diribao e mai mult cer decât pământ. Adică, dacă stai cu o ruletă în mână şi încerci să măsori, la pământ te-ai încumeta dar la ceruri ba. Atât cât pot pricepe, oraşele sunt locuri pământeşti, iar satele sunt locuri cereşti. În primele te învârţi ca şobolanul pe lângă ziduri, în ultimele trebuie să ai grijă sa nu aluneci într-o stea. Oraşul te învaţă să fii şmecher-isteţuc, îţi educă reflexele de supravieţuitor, îţi cere vitamină şi colţi ascuţiţi. Satul, cum ar zice un prieten, dimpotrivă. Nu, nu sunt ţăran, probabil că nici nu voi fi vreodată, trag după mine un bagaj care mă va împiedica să ajung în centrul lucrurilor cu furca în mână, întorcând fânul sau scoţând bălegarul din grajd, aşa cum a făcut-o cel care a spus într-o bună zi: “S-a întors lumea cu curul în sus”. Eu trebuie să citesc 1000 de pagini ca să înţeleg asta, şi nici atunci complet.

Dacă stau şi mă gândesc bine, noi, valul orăşenilor care va umple în anii ce vin ruralitatea românească, nu vom fi probabil niciunul ţăran. Venim cu limbi străine ştiute bine, cu vrafuri de cărţi citite, avem licenţe, masterate şi doctorate, am văzut ceva ţări, ne-am plimbat în supermarketuri şi disneylanduri. Dar ne lipseşte dimensiunea metafizică, intuiţia noastră a fost sterilizată, suntem raţionali şi în cel mai bun caz nu ne-a fost jugulată capacitatea de a căsca gura (căreia îi spunem, mândri, mirare). Ştim multe lucruri legate de permacultură, o să verificăm practic de ce între meri şi nuci trebuie să punem duzi, dar mersul lumii, pe care cei dinainte îl citeau în colbul drumului, la umbra cerului, nu ni se va dezvălui. Neo-ţărani. Sau neoţărani. DEX-ul ne va ortografia într-un fel sau altul, cu tot ceea ce prefixul acesta aduce a epigon.


Şi cum am putea fi altfel noi, neoţăranii, când satul e populat de ţărăşeni? Din multe puncte de vedere, indigenii ruralităţii româneşti sunt mai moderni decât noi, cei care vrem să ne stabilim la ţară. Tractor, combină, plug, curent trifazic, îngrăşăminte chimice, curent electric, gaz metan, frigider, plasmă – multe dintre gospodăriile de azi le au pe toate şi n-ar renunţa la nimic. Eu vin cu instrumente manuale, cu dorinţa de a face o casă unde poştaşul să nu lase nicio factură, pentru că o bună expoziţie sudică şi biomasă din belşug înseamnă tot curentul electric şi tot gazul de care un om îndrăgostit de afară poate avea nevoie. Ce se poate învăţa de la cei care ignoră suveran tehnicile de revitalizare a solului, mărginindu-şi orizontul la grija zilei de mâine, fără niciun plan pe termen lung? Şi cum să nu-ţi fie milă de cei care se roagă la Dumnezeu pentru ploaie, neasumându-şi goliciunea culmilor bătute de vânt şi păscute până la epuizare de oi?

Pe ici, pe colo, dau de câte un ţăran. Azi dimineaţă, lângă fundaţia care începe să se înfiripe, nea Sandu ne face inventarul tuturor gospodăriilor care au umplut valea de la Diribao. Acolo a stat Dolha Vasile, mai încolo Dolha Ioan, încolo Pomnuţ Nicolae, şi încă unul, şi încă, pe toţi după nume, şi-ai cui au fost, şi care s-a trecut, şi ce urmaşi au lăsat, şi noi vedem aievea casă lângă casă, şi oile bătrânei gârbove unde se ducea nea Sandu când era cât Ştefan al meu ca să vadă mulsoarea, şi auzim râsete de copii, şi mugete de vaci... Va fi venind să vie, de va fi să fie. După revoluţie au zis toţi oamenii din sat că nimeni nu va mai veni în locul ăsta cât îi pula, zice ardeleneşte nea Sandu. Ei, uite că am descălecat eu, şi-or să mai descalece şi alţii, că doar nu ne-om ţine o viaţă în şa.


Cerul ne va primi oriunde pe toţi. Orăşeni neinspiraţi, neoţărani, ţărani rataţi, nu va face nicio diferenţă. Unii dintre noi vom afla că la oraş poţi fi oricât de tâmpit, câtă vreme îţi cumperi disciplinat legumele din supermarket nimeni nu-şi va da seama, în vreme ce la ţară prostia şi dezorganizarea sunt vizibile şi costisitoare. Alţii vor găsi maeştri nescunoscuţi unde se vor aştepta mai puţin, precum ţăranul acela care toată viaţa şi-a dorit să aibă doi cai, iar când în sfârşit a încropit două iepe frumoase a căzut la pat bolnav, şi sub niciun preţ n-a vrut să auză de vândutul cailor, răspunzând muierii care l-a întrebat ce să facă cu ei: “Să-i pui în geam, Floareo!” Mutatul la ţară nu e un marş triumfal, nu ne aşteaptă pe nimeni covorul roşu, dar cu certitudine vom simţi cu toţii senzaţia de libertate pe care ne-o vor da zilnic apusul şi răsăritul soarelui.

11 comentarii:

  1. Omule, am muuuulte de invatat de la tine. Te urmaresc mai ceva ca securitatea. Ma rog, nu cu aceleasi intentii ca serviciul amintit.
    In alta ordine de idei, pune si tu o pioneza in gugal maps, ca io o sa ma duc saptamana viitoare la maramu si daca s-o misca harta si o sa cad, sa am si eu de ce ma agata.

    RăspundețiȘtergere
  2. Draga Johnnyntm,

    pentru moment am decis sa nu fac public locul exact unde se afla Diribao. Totusi, daca vrei sa ma vizitezi, suna-ma la 0745833287. Si povestim.

    RăspundețiȘtergere
  3. Noa, deci ai comis-o: termenul de „țărășan” mi-a mers la suflet. Poate nu in felul in care ai intentionat dar ... au sunat niste clopotei cand am citit!

    RăspundețiȘtergere
  4. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere
  5. "o iau uşurel la pas, teleap-teleap, ca fulgerul!" :)

    - in rest, stii: citesc cu deplina, absoluta empatie!

    RăspundețiȘtergere
  6. "oraşele sunt locuri pământeşti, iar satele sunt locuri cereşti. "
    - sau Stefan: "norii si-au spus secrete!"

    - si cred ca neo-taranul asta de care vorbesti, in ciuda handicapurilor sale- se salveaza prin intuitie si rugaciune- "da-mi, Doamne, gindul cel bun".

    RăspundețiȘtergere
  7. Salutare!
    Am umblat peste 4000 de km vara aceasta pentru a gasi terenul si... oamenii langa care sa-mi regandesc viata. Aproape 6 saptamani de haladuit prin munti, prin paduri... Intors acasa, ma simt... strain, mi-as dori deja sa nu mai fiu aici. Mai ca as spune si eu ca am... rau de casa mea.
    Sa ne dea Dumnezeu "gandul cel bun"!

    RăspundețiȘtergere
  8. Nici nu mai stiu cum am ajuns la blogul asta, de pe undeva din google oricum, si de doua zile tot timpul liber citesc TOT. La sfarsit vin cu intrebri :)

    RăspundețiȘtergere
  9. Omule cu suflet mare... Ai atins cerul cand rasare...!!!... Asta este planul meu.. sunt crescut la oras si mereu am fost pleacat din romania.. dar de la varsta care o am (26 de ani ).. simti nevoia sa ma retrag unde-va acolo unde tu deja existi..Respectele mele... !!!..

    RăspundețiȘtergere
  10. Omule cu suflet mare... Ai atins cerul cand rasare...!!!... Asta este planul meu.. sunt crescut la oras si mereu am fost pleacat din romania.. dar de la varsta care o am (26 de ani ).. simti nevoia sa ma retrag unde-va acolo unde tu deja existi..Respectele mele... !!!..

    RăspundețiȘtergere