miercuri, 24 aprilie 2013

Căsuţa de cob de la Diribao (episodul despre Căsuţa Piticilor)



Anul trecut, prin august, ne-am gândit, Silviu şi cu mine, să punem mâna să facem ceva din cob, un cuib de rândunică, orice. Vara se apropia de sfârşit, săpasem fundaţia pentru casă, începusem să-i băgăm stratul de dren din pietriş mărgăritar, dar noi aveam dorul argilei frământate cu nisip de la Sasca. Ce să facem? Zic, o cuşcă de căţel. Voiam pe atunci să-mi cumpăr un Ciobănesc Caucazian, îmi plac dintotdeauna câinii mari spre foarte mari, dar exclud Dogul German sau Cane Corso şi în general orice câine cu păr mai mic de cinci degete pe el. N-are rost să chinui în iarna românească un animal selecţionat într-o zonă cu climat blând, oceanic.

Chestia e totuşi că Ciobănescul Caucazian nu are nevoie de cuşcă decât vara, şi anume pentru umbră. Canicula îl topeşte ca pe-un omuleţ de zăpadă şi-l duce în pragul apoplexiei. Iarna n-are bai, stă sub ploaie şi se lasă acoperit de ninsoare cu maximă nesimţire. Deci se justifică o căsuţă din cob, una mărişoară, în care să se poată roti, şi care să-i furnizeze până la urmă umbra. Aşa că ne-am gândit să facem o căsuţă circulară, cu raza de 1 metru, înaltă de 1,4 m, şi pe care s-o acoperim cu pământ, pe care să semănăm iarbă (sau mai degrabă să aşteptăm s-o invadeze iarba, are şi tărăgănarea farmecul şi beneficiile ei). Am făcut-o într-un timp record, zic eu, şi în rândurile care urmează am să încerc să scriu toate observaţiile pe care le-am putut face în acest răstimp.



Ca orice proiect de începător, a fost mult prea mare în raport cu scopul. Nici măcar un Ciobănesc Caucazian nu ar fi avut nevoie de o cuşcă cu suprafaţa de 3,14 mp. Între timp s-a lipit de noi un căţelandru de Ciobănesc Mioritic, care a avut înţelepciunea să-mi arate încă din timpul construcţiei că niciodată nu va dori să locuiască acolo: s-a aşezat cuminte în partea de nord, care deja făcea umbră, şi n-a binevoit să intre sub acoperiş nici măcar când a fost gata. Hector a iernat la un vecin cumsecade, s-a făcut mare şi lânos ca un berbec, şi e primul animal de la Diribao. Şi el, şi ciripitoarele locului, apreciază foarte mult petecul de umbră oferit de Căsuţa Piticilor. Şi asta pentru că, în cele din urmă, am schimbat destinaţia construcţiei în aceea de loc de joacă pentru copiii familiei.


Am săpat fundaţia la 40 de centimetri şi am ridicat-o 10 cm de la sol. E suficient pentru o căsuţă minusculă dar ar fi categoric primejdios pentru o casă de cob făcută să dureze secole. Prin comparaţie, la casa mare fundaţia coboară la 90 cm şi se va ridica 50 cm de la sol. E bine de ştiut asta. Zidăria este foarte groasă în raport cu necesarul, cam 30 cm grosime, acum ştiu bine că şi 20 cm ar fi fost ultrasuficienţi. Portanţa zidului de cob este uluitoare, un zid drept de 10 cm grosime poate urca până la 4 metri înălţime fără să fie în pericol să colapseze. Se ştie foarte puţin despre cât de rezistent este cobul, informaţiile exacte sunt date cu multă zgârcenie în cărţi, şi asta pentru că până la urmă e imposibil să vorbeşti despre rezistenţa unui produs nestandard (să nu creadă careva că pledez aici pentru standardizarea cobului, eu sunt doar pentru teste iniţiale corecte şi meşteri pricepuţi, n-am treabă cu stasurile şi cu robotizarea în general).



Ce-am făcut la căsuţa piticilor, ce n-am făcut? Am ridicat-o, i-am băgat 2 geamuri, o uşiţă pe care intră şi un adult dacă n-a uitat mersul piticilor de la grădiniţă, sticle în perete, un acoperiş pe 4 grinzi cu pământ şi (din primăvară) iarbă deasupra.  Am tencuit-o pe jumătate, pentru că a început sezonul plantărilor din livadă şi din lizierele dimprejurul Diribao, aşa că iarna m-a prins fără tencuieli exterioare cum se cuvine. Nimic finisat în interior.

Dar hai să detaliez. Construcţia a mers repede, a fost foarte cald şi o vară bună pentru cob, singurul impediment pe care a trebuit totdeauna să-l luăm în seamă a ţinut de dimensiunile liliputane ale clădirii. Cobul poate fi făcut mai umed, caz în care creşte randamentul, pentru că mai uşor se amestecă o compoziţie care conţine mai multă apă. Numai că un cob umed scurtează mult ziua de lucru la o clădire mică, după ce urci 10-20 cm rişti să apară efecte de deformare pe zidărie, aşa că iei o pauză până se usucă. Dacă, dimpotrivă, cobul e mai uscat, te poţi duce mai mult în sus, însă pedalezi mai puternic ca să-l omogenizezi. La o clădire mare ca cea ce va fi realizată vara asta o să ne permitem să lucrăm cu cob cât de umed, însă la Căsuţa Piticilor am învăţat rapid să fim zgârciţi la apă.



Sticlele le-am îmbinat cu borcane şi le-am lipit cu bandă adezivă. Am pus sticla în afara zidului şi borcanul înăuntru, trebuia invers. Acuma ştiu. Oricum, trebuie o tonă de sticle şi o tonă de borcane, ca să le nimereşti la fel ca dimensiune, am strâns lăzi bune de sticle şi borcane pentru casă, dar la Căsuţa Piticilor eram la început, nu prea le-am potrivit cum trebuie, şi în interior o să se vadă diferenţe de dimensiune.  Geamurile le aveam la subsol de vreo 2-3 ani, de când schimbasem închiderea de la balcon (mi-am luat şi eu, ca tot mitocanul, termopane, să fie frumos). Nu ştiu de ce m-am străduit să salvez cât am putut din sticlă, era şi o sticlă mată, vălurită, destul de neobişnuită, însă acum a prins bine. Geamurile le-am îngropat pur şi simplu în cob. Am avut grijă să nu se spargă prosteşte, şi atât.



N-am pus buiandrug, adică ceva lemn care să ţină cobul deasupra până se întăreşte. Cand geamul e foarte mic, tehnica numită corbelled cob şi forma de arcadă elimină necesitatea buiandrugului. Eh, ceva bai tot s-a întâmplat: unul dintre geamuri a pleznit la câteva zile. Am învăţat cu ocazia asta că materialul din zidărie se lasă, şi de aceea e bine când îngropi un geam să laşi aer deasupra, să nu finisezi cu prea mare grijă. Partea frumoasă e ca sticla mată nu lasă să se vadă dinafară accidentul, se vede doar dinăuntru, iar fisura n-a clintit fragmentele de sticlă, nu există risc să se taie vreun deget sau măcar maioneza. N-am de gând s-o înlocuiesc până n-o sparg piticii de-a binelea cu o minge, sau o piatră. Era să uit, geamurile sunt amplasate spre interiorul construcţiei, permiţând să intre lumina, dar nu şi căldura. Dacă, dimpotrivă, geamurile s-ar fi aflat spre exterior, construcţia ar fi supt şi căldură din mediu.



Amplasarea elementelor casei este tributară ideii iniţiale: uşa este spre est, astfel încât câinele să primească primele raze ale dimineţii în bot, ca un bobârnac, şi să se trezească. Sudul canicular este evitat, iar singura deschidere spre vest este cea creată de un tub de aerisire care va fi deschis opţional (îi facem un dop din lână). Toate sticlele preiau lumina estică, sudică şi vestică, şi o filtrează redând-o colorată (cam ca la discotecă, doar că stroboscopul se învârte ardeleneşte, în răstimpul dintre răsăritul şi apusul soarelui). Spre nord nu este nimic, cu excepţia arcului de cerc descris de zidul de la nord. Geamurile nefiind mobile, clădirea se poate aerisi folosind vântul dominant vest-est pe traseul de la tubul de aerisire la uşă. Un fel de ventilator natural şi nimic mai mult.

Pentru acoperiş am folosit 4 grinzi de 4 metri fiecare, din brad rotund, neprelucrat. De fapt, din cele 4 grinzi doar 2 au fost intacte, celelalte 2 sunt cu îmbinare dulgherească. Scândura care constituie primul strat a fost de fapt un vraf de margini de brad mai bunişoare, însă ar fi fost preferabil să folosesc scândură bună, pentru că imediat deasupra am pus hidroizolaţia, şi mare lucru dacă n-am spart-o în câteva locuri. Pe moment nu-mi dau seama, dar s-ar putea să constat în verile care vin. Hidroizolaţia a fost singurul aspect costisitor al clădirii, am cumpărat 2 suluri de vreo 300 de lei fiecare, pe primul l-am folosit complet iar al doilea l-am început doar puţin.



Peste hidroizolaţie  (din aia simplă, pentru blocuri, pe care am aşezat-o fără s-o lipesc, că nu se poate lipi decât pe beton) am pus carton bitumat. Naşparliu material, o ţâră dacă nu eşti atent se rupe. Şi s-a rupt. Şi iar s-a rupt. Şi s-a mai rupt. Apoi am pus geotextil (sună formidabil, în fapt e vorba despre nişte perdele pe care le-am cumpărat ca fulgerul dintr-un second-hand, stârnind admiraţia zgomotoasă a vânzătoarei care n-a mai văzut veci client aşa decis ca mine). După care am urcat de m-am săturat pietriş mărgăritar pentru drenarea excesului de apă. Am pus cam 5 centimetri de pietriş pe un acoperiş într-o singură apă, cu înclinaţie foarte domoală. Am “fixat” pietrişul pe margine cu pietre mai mari de râu, după care am urcat pământ până s-a rupt scara. Când totul a fost gata, am azvârlit nişte balegă uscată de vacă şi ceva lopeţi de compost, lăsând în grija păsăricilor completarea cu găinaţ.



Tencuiala mi-am propus s-o fac în exterior, şi-am tencuit exact partea care conta cel mai puţin, partea sudică. Dacă aş fi anticipat că urmează să mă ocup masiv de plantări (cam 300 de pomi fructiferi şi vreo 250 de puieţi forestieri), aş fi tencuit nordul şi mai ales vestul, acolo unde ploaia mănâncă la mine zidul. Dar n-a fost minte să fie, şi într-un anume sens a fost până la urmă ok aşa. La vest am tencuit doar 50% din peretele expus, aşa că am putut vedea uzura peretelui netencuit. Fiind singura clădire în câmp, deci fără să beneficieze de vreo protecţie, ploaia a lovit-o urât de tot, şi a mâncat cam 3-4 milimetri de cob, dezgolind pietricelele micuţe din material. Se vede foarte bine acolo unde ploaia a dizolvat argila, dezvelind paiele şi pietricelele.

Tencuiala am făcut-o din: nisip, argilă neagră, var, lână şi balegă proaspătă de vacă, şi a ieşit o chestie foarte serioasă. Am udat peretele bine şi aderenţa a fost impresionantă. În prima zi am dat cu mâna goală şi mi-am făcut mâinile praştie, varul chiar roade pielea. S-a regenerat peste câteva zile şi nu mă întrebaţi ce cremă hidratantă am folosit, pentru că n-am folosit din principiu. Însă m-am lecuit, a doua zi am dat cu mănuşi de cauciuc. Tencuiala a crăpat din aceeaşi cauză din care a crăpat sticla geamului, şi anume faptul că, până se usucă, cobul se tasează. Acum ştiu că nu se tencuieşte exterior o clădire din cob mai devreme de 1 an de zile, şi nici în interior mai devreme de 3 luni. Totuşi, crăpăturile sunt foarte mici, ca nişte fire de păr, şi niciun fragment de tencuială n-a picat, nici măcar acolo unde factorii atmosferici au fost foarte agresivi. Al doilea strat de tencuială şi culoarea din argilă vor acoperi micile imperfecţiuni inerente.


Am uitat să zic de uşă. Am vrut să zic: uşiţă. Da, clădirea are o intrare de 50 centi lăţime şi 1,1 m înălţime. Eu am 1,86 m înălţime şi, de când m-a primit Diribao, cam 80 de kg (în viaţa citadină dinainte pendulam pe la de 100-105). Dacă mă aplec buburez intru fără probleme. Evident, piticii mei intră fără vreun efort. Uşa a fost un mare eşec şi o interesantă surpriză. Am vrut s-o fac tot sub formă de arcadă, aşa cum am făcut şi geamurile. Numai că arcadele mai mari au nevoie de un cofraj (am să exersez asta la casă, unde toate ferestrele vor fi pe principiul arcadei, şi uşile la fel). În absenţa cofrajului trebuie calculat dinainte, şi cred că experienţa joacă un rol deloc neglijabil.

Mie nu mi-a ieşit, arcada a colapsat, aşa că a trebuit să inventez ceva. Şi am făcut o chestie care oriunde ar fi fost o mare prostie, mai puţin la cob. Zidul depaşea cam cu 20 de cm arcada, ca să bag un buiandrug ca lumea ar fi trebuit să exersez cu toporul şi să demolez grupa mare. Am făcut ceva ce n-am să mai fac niciodată, pentru că ceea ce a mers la o clădire mică ar putea fi foarte periculos la o casă mare. Am pus două scânduri de molid în picioare, acolo unde ar fi trebuit să se afle tocul uşii, iar pe capul lor am pus o a treia, din stejar. Buiandrugul meu acoperea scândurile cu 1 cm la stânga şi 1 cm la dreapta. N-am bătut un cui, n-am lipit cu superglue. Le-am aşezat ca pe nişte cărţi de joc. Orice constructor respectabil m-ar fi urmărit ca să mă bată cu schela pentru aşa invenţie debilă.



Apoi am făcut ghemotoacele de cob şi am umplut golul de deasupra uşii. Printre pâiniţele de cob am băgat şi o piatră cubică roşie, nu stiu unde am găsit-o, dar mi s-a părut ceva mişto să pun o piatră pe care s-o las mai târziu, când tencuiesc, la vedere. Adică toată casa e pe o fundaţie circulară, de departe seamănă cu o ciupercă (pentru că acoperişul depăşeşte cilindrul cu vreo 30 de centi peste tot în afară, dar avem şi unghi de 90 de grade, cum să n-avem, e la piatra de deasupra uşii. În timp cobul s-a întârit şi cred că dacă acuma aş scoate cadrul şi buiandrugul, nu s-ar întâmpla nimic (excepţie faptul că n-aş avea de ce să agăţ uşa şi lacătul, evident). Odată solidificat, cobul se comportă ca un corp compact, putând fi comparabil în această privinţă cu betonul armat. În cele din urmă am închipuit o uşă din nişte resturi de scânduri, am pus nişte balamale, un mâner şi un lacăt, şi mi-am lăsat peste iarnă toate instrumentele acolo. Am încercat, n-am cuvinte, o senzaţie de confort pe care doar Robinson Crusoe a trăit-o când şi-a făcut prima colibă, pentru că nu-i puţin să nu  mai fii nevoit să te plimbi cu coasa şi furca în maşină, rugându-te la Doamne-Doamne să nu-ţi decupezi tapiseria din piele.

Hai să facem nişte calcule, ca să vedem mai bine ce-a fost cu proiectul ăsta. Cubajul pereţilor este diferenţa a două volume (exterior şi interior), prin aplicarea formulei V = πr2h. Cubajul interior este 3,14 x 12 x 1,4 = 4,396 mc. Cubajul exterior este 3,14 x 1,32 x 1,4 = 7,42 mc. Cubajul zidăriei din cob ar fi deci de 7,42 – 4,39 = 3,03 mc. Proporţia de nisip-argilă ar fi la  mine de 75% în favoarea nisipului. Argila este foarte curată, de aceea trebuie să pun mai mult nisip decât aş dori. Cred c-am cheltuit cam 1 balot de paie de grâu (care m-a costat 2 lei). Bilele de brad le adusesem de la munte, au fost 16 lei bucata (deci 16 x 4 = 64 de lei). Pe carton cred c-am dat vreo 50 de lei. Perdelele de la second mi-au răpit alţi 20 de lei. Mi-e imposibil să calculez pietrişul mărgăritar. Per total, experimentul a costat undeva cam 400-500 lei (în condiţiile în care manopera celor care au trudit pentru ea nu poate intra în nicio evidenţă contabilă din lumea asta).



Ce-a ieşit şi care ar fi perspectivele? A ieşit o primă clădire din cob pentru Diribao, şi nu pot decât să visez la cum vor arăta locurile atunci când va fi şi casa cu sera adiacentă, şi grajdul, şi şopronul pentru iepuri, şi bucătăria de vară cu locul pentru servit masa, şi gheţăria... Fiecare clădire pusă unde trebuie şi racordată la mediu va aduce numeroase beneficii în termeni de microclimat. În timpul iernii am putut vedea ceva ce până atunci citisem: peste tot câmpul acoperit de zăpadă, însă 1 metru în sudul Căsuţei Piticilor era primăvară: pământ uscat. Toată energia solară pe care micuţa construcţie o absorbea ziua era eliberată noaptea pe un colţişor de pământ care beneficia deja de alte condiţii. În primăvară am răsădit în locul acela un fir altoit de viţă-de-vie cu struguri albi de masă, din soiul Victoria. A dat muguraşi şi aştept să se întindă şi să rodească în punctul acela călduros în care clima e altfel decât pe toată valea.



Perspective? Anul ăsta vreau să exersez la Căsuţa Piticilor toate tehnicile de finisaj pe care urmează să aplic la casă. Tencuială exterioară cu var şi bălegar de vacă. Pardoseală de cob cu ulei de in şi ceară de albine. Tencuială interioară cu argilă, zăr de oaie şi praf de marmură. Poate schimb uşa şi pun ceva mai acătări. Pe undeva pe la Săvădisla, spre Apuseni, am dat de o argilă roşie de poveste, din care sper să fac o vopsea roşie, pe care s-o împerechez cu argila albă pe care am scos-o din fântână. Cam atât. Cu poze, multe poze.

16 comentarii:

  1. In fiecare zi accesez acest blog in speranta ca voi gasi continuarea la "Căsuţa de cob de la Diribao". Astazi mi s-a indeplinit dorinta.
    Apreciez foarte mult ceea ce faci.
    Succes in continuare!
    Cu stima si respect,
    Tiberiu

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Raspunsul e mult deasupra a ceea ce pot oferi eu. :-)

      Ștergere
  2. Iei!! Mi-era dor de casuta, draga de ea :) . Mai ales ca are si acoperis. Ramane de vazut daca incap in ea toti cainii care vor fi anul asta la Diribao :)) .

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Eh, aici ar fi o problema de gestionat. Hector e amabil dar nu se da in laturi sa atace alti caini. Am sa vad cum pot gestiona situatia asta.

      Ștergere
  3. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere
  4. Multumim pentru poveste. Asa cum spuneau si cei de mai sus, asteptam de mult o continuare. Iar acum a venit primavara, incepe un nou sezon de aventuri. Si de povesti... :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Flavian, interesul meu pentru ceea ce poti spune tu despre cresterea albinelor este mai mare decat tot ce poti tu afla de la mine.

      Ștergere
  5. Ma bucur ca ai gasit timp pentru cei ce-ti bat in poarta blogului zilnic si ne-ai mai bucurat cu inca o poveste adevarata. Am crezut ca TEI-ul te-a rapit cu totul. Vazusem ca nu ai mai scris nimic si incepusem sa cred ca nu mai ai timp de Diribao. Dar se pare ca tu nu mai ai timp pentru ca umbli prin codri in devenire. Eu astept atelierul de cobarit de care mi-a zis Silviu. Pina atunci succes in activitate.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Atelierul de cobarit ar fi un bun inceput ca sa intelegi ce material fantastic este cobul.

      Ștergere
  6. Remarcabile realizări aveți. Am învățat mult de la dvs. și o voi mai face. Mult succes vă doresc și cât mai multe satisfacții și împliniri.

    RăspundețiȘtergere
  7. Cât de frumos! Apreciez tot ce faci şi cum scrii şi-aş trimite dac-ar fi nevoie colet cu sticle şi borcane (goale) că am destule doar că ştiu că mai mare-i tevatura, mai ales via PoştaRO, o să găsiţi voi acolo suficiente, cred. Deocamdată mă gândesc să trimit un mesaj (e-mail) cu info în legătură cu activitatea TEI.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc pentru gandul bun. Incredibil cate sticle se gasesc la gunoi, numai sa fii dispus sa le iei, sa le speli si sa le bagi intr-o cutie de carton, in asteptarea momentului infingerii intr-o casuta de cob :-)

      Ștergere
  8. Sper sa nu fie cu suparare ceea ce o sa va zic dar daca nu aveti experienta cu cainii mari nu va recomand un caucazian! Mai bine ciobanesti romanesti sunt mult mai blanzi cu copii si mai docili fata de stapan!
    Va urmaresc cu multa placere si sper sa reusiti in tot ceea ce vreti sa faceti!
    Mult succes in continuare!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Draga Brandusa, nu ma supar, de ce sa ma supar? Faza cu caucazianul nu cred ca se va mai concretiza, il am pe Hector, si mai degraba vad Chow-Chow la Diribao decat Caucazieni. O buna prietena, mult mai priceputa in ale cainilor decat voi fi eu vreodata, mi-a zis ca rasa asta de caini o ai daca stai in padure si daca te cauta mafia ruseasca. Or, eu in padure nu stau deocamdata, pentru ca puietul forestier plantat e cat buruiana, iar cu mafia ruseasca am relatii excelente :-) Deci, nu, nu se justifica.

      Ștergere
    2. Sunt total de acord cu prietena ta:-) Hector e perfect:-)

      Ștergere