miercuri, 11 iulie 2012

Cei 12 care au tăbăcit cobul

Cronică neserioasă la workshopul foarte serios de construit case din cob - Sasca Montană - 25-30 iunie 2012

***[În atenția cititorului: ca epigoni ai lui Ilf și Petrov (sau Petrov și Ilf, merge și invers) textul de mai jos trebuia să fie scris la patru mâini, adică mâinile lui Radu și ale lui Silviu (sau Silviu și Radu, merge și invers). Pentru a ușura lectura, am pus în paranteze drepte ce spune unul și în afara parantezelor ce spune celălalt (sau invers).]***

N-am idee dacă Silviu mi-a zis mie despre workshopul de cob de la Sasca, sau eu lui. [Posibil să fie prima variantă. Sau chiar a doua. Urmează o descriere succintă a relației dintre autorii acestui text, pentru a crea o atmosferă intimă și prietenoasă. Amatorii de Balzac pot să continue lectura. Amatorii de senzații tari pot să facă ce vor.]

Silviu e siamezul meu cu care funcţionez în reţea, iar eu sunt siamezul lui. Mă rog, nu şeruim aceiaşi părinţi, ba chiar dacă stau şi mă gândesc bine ne-am născut în maternităţi care nu s-au văzut niciodată, dar asta nu ne împiedică să fim gemeni rău. Să tot fie vreo 10 ani diferenţă între noi (cine stă să-i numere), iar singura asemănare fizică e că el are părul creţ iar eu nu, şi parcă nici estetic nu suntem la aceeaşi categorie – eu când nu arăt ca un nebun sigur dau impresia unui sălbatic, în vreme ce el genul de cal pursânge pe care îl vezi cu mare plăcere de la distanţă, dar n-ai vrea să pui mâna. [Citind acestea, Silviu se ridică, se duse la oglindă, se privi un pic și conchise: mhă.]

Bref, Silviu mi-a zis de workshopul de la Casa Verde. Sau eu. Celălalt a zis da. Trebuşoara asta s-a petrecut în martie. Silviu a contactat-o pe doamna Ileana Mavrodin, să ne spună despre parale şi cazare. Am plătit ceva avans şi-am aşteptat. N-a fost greu, sunt maestru în așteptări, am câştigat toate turnirurile de până acum, dacă am vreo expertiză în ceva cam aici sunt stăpân. Am remarcat că oamenii se enervează repede când aşteaptă, eu nu, m-am prins la o vreme că atunci când aştepţi totul e să nu faci nimic, deci nu fac nimic şi-mi iese. Cei care se oftică îşi imaginează că trebuie să facă ceva, şi nu ştiu ce, de aceea se trântesc cu capul de tavan, ceea ce nu uşurează lucrurile, veţi fi de acord.


Când am plecat de acasă, asta a fost duminică, 24 iunie, nu ştiam nici măcar pentru câte zile merg. Am zis nefastei că durează patru zile, de fapt era vorba despre o săptămână, nu mai izbuteam să găsesc nici anunţul workshopului de lângă Nera, nici nimic. I-am mulţumit familiei că avem un break, nu ceva supersport, adică un portbagaj în care încap la rigoare şi cortul, şi păturile, şi o pălărie de paie, şi cizmele de cauciuc... I-am mai mulţumit pentru că m-a pus să fac şcoala de şoferi, deşi m-am legănat o vreme în iluzia că scap. Şi m-am cărat.

În cob ne-am băgat picioarele din prima zi. Paragraful acesta începe cu un salt, aţi remarcat? Dacă n-aţi făcut-o, e prea târziu, deja v-am zis. N-am de gând să vă fac cronica workshopului minut cu minut, nici nu vă arăt poze cu păianjeni, fluturaşi şi pârşi aciuaţi prin căsuţe de lut (au făcut colegele ştiutoare în arta fotografică). Nu. Eu vă arăt arta prozatorului român, setez planuri, apoi vă plimb între ele, vă ameţesc, vă seduc, vă vând ieftin şi vă răscumpăr scump. Cu cizme de cauciuc. Nu vă răscumpăr cu cizme, ne-am băgat picioarele cu cizme cu tot, remarcaţi absenţa liniei de demarcaţie dintre digresiune şi planul principal? Umberto Eco m-a rugat o după-amiază întreagă să-l învăţ şi pe el schema asta, iar după ce i-am explicat cum se face n-a onorat baxul de bere pe care-l pusesem preţ. Şobolanul! [O precizare importantă: Nu era Eco, era Cărtărescu, și nu era bere, era Nescafé 3 în 1. În fine, irelevant. Ideea e că nu e bine să te bazezi pe scriitori. Cu excepția celor care au scris acest articol. Care de fapt nu sunt scriitori.]



Cred că cel mai deştept a fost Dan, care a intrat primul cu piciorul gol. Eu mi-am zis că dacă Dan poate, atunci şi eu pot (what a man can do, another man can do) – [“What a man can do, another man can do” - replică profundă, cu slab potențial de agățat dudui, dar cu puternică încărcătură filosofică. Aparține lui Anthony Hopkins, în filmul The Edge – 1997], aşa că am trecut şi eu la mixat argilă, nisip grosier şi paie perfect uscate ca pe vremea când pădurea tropicală nu era chilărită pentru a face din ea cizme de cauciuc. Chestia a devenit ulterior virală. Nu-mi amintesc să fir rămas cineva atât de civilizat încât să mai fi făcut cob altfel decât unplugged. 15 măsuri de nisip, 7 măsuri de argilă umectată dinainte, apoi paie şi apă după gust. Asta e reţeta. Se face un aluat cu picioarele, până devine omogen, pe o prelată. Rezultatul trebuie să fie un fel de purcel compact, numai bun de transformat în pâinici şi tuflit pe zid.


[Pentru cei care îndură acest articol, doar-doar o să afle o descriere tehnică detaliată și, eventual, secretă, despre fabricarea cobului, e frumos din partea noastră să le spunem că nu o să găsească nimic în plus. Nu că am fi noi secretoși, ci pentru că-virgulă-cobul este atât de grozav încât nu poate fi supus unei rețete standard de amestec. Sau, cum a decretat constituțional Herr Bobby (sau Ion al lu’ Cob, cum i se mai spune) între două pălinci estivale: “bre, cobul nu e farmacie”.

În continuare, urmează o scurtă descriere a personajelor implicate în și întru cob, cu rolul de a demonstra că-virgulă-cobul e cea mai democratică treabă cu putință, de la Grecia antică încoace.
]

Iluminaţii spun că dacă e bine făcut, purcelul de cob se aruncă singur la locul lui, prinde aripi, guiţă orgasmic şi se pleosc pe temelie. Posibil, nu zic, dar noi nu eram cu din astea, noi eram programatori, graficieni, psihologi, un actor, o copilă arhitect, un neo-ţăran to be, un nene contabil, o fată frumoasă care s-a căutat de sine prin India şi eu. Eu care, după ce am făcut toate meseriile din lume, m-am convins că simplul fapt de a fi eu nu mai implică nevoia niciunei calificări.


Ah, era să uit, horribile dictu, era să uit de Dan, care caută intens să devină copil, deşi fundamental din punctul meu de vedere a făcut tot ce se poate face la levelul ăsta, mission accomplished. Faza cu horribile dictu vine din latină, şi face parte din arsenalul meu greu de captatio benevolentiae, alături de idem, ibidem, aquila non capit muscam, quod erat demonstrandum şi ad labam. Cam tot ce ştiam în latină am zis deja, dacă vă mai vine dor faceţi un back la paragraful cult, şi în rest încercaţi să vă abţineţi, vorbele erau într-un singur exemplar şi nu mă autoplagiez nici să mă pici cu ceară. [Dixit.]


Ileana Mavrodin. Gazda noastră bună, zâna locurilor. Remarcaţi absenţa predicatului verbal, a predicatului nominal şi a numelui predicativ suplimentar. Mândră foc, dar mândră cum zice folclorul nostru, adică frumoasă şi înţeleaptă, nu sub imperiul păcatului trufiei. Frumoasă ca-n comanda aceea de la spălătoriile auto: interior şi exterior, vă rog! M-a cucerit. M-am dus să cer sfaturi despre construcţiile cu earthbags, şi m-a convins fără efort să construiesc o căsuţă rotundă din cob. Argumentele doamnei arhitect Ileana Mavrodin? Unul singur: cobul însuşi. Zic cărţile că materialul e magic, că interacţionăm fantastic cu lutul de sub picioarele noastre, că nu e o coliziune, precum cu materialele moderne, ci o întâlnire şi o regăsire. Ştiţi ce? Chiar asta e. Nu, nu e publicitate ce fac eu aici. Nu ştiu cum aş putea vinde ceva ce există aproape peste tot în lume, în cantităţi inepuizabile.

Cob-it, decorat, discutat, băut, apoi din nou băut, discutat, decorat, cob-it. Remarcaţi ce viteză a prins textul? Participiile, dom’le, ăsta e tot secretul. Mesteci substantive şi le scuipi ordonat, textul e static, David de Michelangelo, unghiuri drepte pentru spart capul. Concoctezi verbe şi le pui pe aţă, ai depăşit viteza legală, te-au prins - arde la buzunar. Noi la Sasca Montană cred c-am rupt statisticile României la băut bere şi răchie pe cap pătrat de locuitor. (Noroc că n-a fost niciun economist acolo, am fi auzit poveşti pufoase despre ieşirea din criză prin foc de tabără şi bancuri. Doamne, ce-ar mai fi putut-o flafări un mare specialist de-alde ăştia, dacă s-ar fi aflat la momentul potrivit, în locul potrivit – [A flafări – verb dur, imposibil de definit înainte de ora 12 noaptea. Ne rezumăm doar să menționăm că termenii de “flafăr” și “hramăr” au fost marile descoperiri filo-ilogice ale acestei tabere. Deci mare atenție cu ce zăpăciți picați în grupa din workshop-ul de cob, aveți șanse să vă revină iremediabil buna dispoziție, păcat capital în societatea contemporană].

Dar nu. Daniel-Toctomerius n-a băut, dar l-am iertat pentru că ne-a vrăjit cu cireşe deshidratate. Şi l-am iubit ca pe un frate pentru casa lui săsească din Gherdeal, pentru că s-a desprins de sistem dându-şi demisia şi trăind ca un om mare, fără să aştepte salariu, fără să aştepte pensie, doar el, pământul, cerul şi Dumnezeu.



De ce Casa Verde? Adică, de ce să mergi juma de ţară ca să-ţi bagi picioarele în cob şi mâinile în lut cu bălegar de vacă? Bogdan (căruia unii aveau privilegiul de a-i spune Costel), a venit ca să ştie ce să construiască atunci când civilizaţia asta energofagă va face poc. Aşişderea şi Andrei (căruia unii aveau privilegiul de a-i spune Costel). Laura a priceput că tot ceea ce-şi doreşte este pământ şi apă, nu traiul dintr-o multinaţională. Când ai revelaţii din astea, scoţi maşina din parcare şi mergi la Sasca Montană. Preacreţul meu siamez. Mare, mare. Atât de mare încât ocupă toată propoziţia, n-are rost să ne mai lungim. [Nu înțeleg propoziția de mai sus. Oricum, nu cred că se referă la bicepșii mei.] Bobby-pur-şi-simplu şi Roberta, fericiţii posesori ai unei case din chirpici, veniţi pragmatic să studieze posibilităţile renovării ei folosind materiale tradiţionale. Oameni serioşi şi frumoşi, cărora nu le-a trecut prin cap să şteargă de pe fața pământului casa aceea rușinoasă din lut, şi s-o înlocuiască cu o chestie demnă, din cărămidă, ciment şi tablă care imită ţigla, pentru care să facă un credit pentru 25-30 de ani, să intre şi ei în rând cu lumea.


Apoi Julia-Julie, răţuşca fermecată, Dan, Daniel, preacreţul şi eu. “Eu”, fiind porecla mea, aşa-mi zic în clipele de intimitate: “eu”, am încercat şi pe alţii să-mi zică “eu” dar din motive care-mi scapă n-am izbutit încă, fiecare se referă la altceva când zice “eu” (ucigătoare polisemie, recunosc). Deci gaşca doi. Pentru că am fost două găşti: bucureştenii şi bucureştenii. Zic asta pentru că în prima dominau bucureştenii, spre deosebire de a doua, dominată de bucureşteni. În prima erau Bogdan (căruia unii aveau privilegiul de a-i spune Costel) şi Oana-care-într-o-dimineaţă-a-făcut-cob-în-pijama, Bobby-pur-şi-simplu şi preaRobertina lui, Andrei (căruia unii...). Ăştia fuseseră colegi de şcoală, se căsătoriseră, se încumetriseră, îşi dăduseră share la visuri, mâncau aceeaşi fasole formidabilă făcută de aceleaşi mâini formidabile, ciocneau nebuneşte sticlele de bere de-ţi venea ameţeala ca-n montagne russe, ce mai, erau sudaţi. [Doamne, Doamne, ce mâncare a ieșit din mânuțele lor. Îmi cer scuze pentru această paranteză salivantă, dar nu m-am putut abține. Oameni suntem toți, da’ cui nu-i place mâncarea la cuptor de cob nu e om].



Noi, adică bucureştenii, eram în plină descoperire, pivotând în jurul siamezului meu. El a adus-o pe răţuşca fermecată pe motocicletă, pe Dan pe o altă motocicletă, pe Julia-Julie a convins-o să-şi schimbe data workshopului, pe Daniel să vină să ne cunoaştem, iar pe mine m-a convins să-l las să semneze rândurile astea, doar-doar intră în istoria literaturii române de G. Călinescu, nota de subsol pentru mlădiţe mugulite. Ah, şi Laura, evident, care venise singurică-singurică (bre, care fluieră acolo?), fără gaşcă, pentru că nu avea nevoie, ea era o întreagă gaşcă fără să se mai chinuie să-şi aducă companie. Are rost să spun că şi Laura era din Bucureşti? Nu. Aşa m-am gândit şi eu. [Paragraful de mai sus e perfect adevărat, cu menținea că bucureștenii din a doua grupă sunt, în ordinea numerelor de pe tricou, din județele Bacău, Bacău, Hunedoara, Sibiu, Călărași, Botoșani și Argeș. „Dăcât” din județele ăstea, am vrut să zic.]

Terminându-se prezentarea personajelor, hopa-sus direct la punctul culminant, ca să vedeţi ce mijto se aranjează deznodământul. Aici trebuie să intuiţi în ce chestie nasoală m-am băgat atunci când m-am apucat să scriu textul ăsta, pentru că n-a fost niciun punct, ci o săptămână culminantă, nu există niciun deznodământ, povestea merge mai departe (fraza asta am de gând s-o brevetez şi s-o vând la un producător de film, n-am de gând să ratez ca atunci când am inventat chestia aceea rotundă care se dă de-a dura şi se fixează cu prezoane la maşini), şi oricum n-am terminat cu personajele.

Julie-Julia a trecut printr-o facultate cu calculatoare, mai dat gata un master, apoi s-a dus în India să vadă dacă nu cumva Sinele ei era într-un ashram. Acum caută un băiat frumos dar totuşi viril, răbdător dar totuşi impetuos, deştept dar totuşi modest, cu care să rescrie basmul cu Ileana Cosânzeana şi Făt-Frumos, nu neapărat în ordinea aceasta. În visul ei accesul calculatoarelor a fost riguros restricţionat. Eu zic că se poate. Nu, nu mă refer la calculatoare. Evident, Julia-Julie n-a zis nimic de genul ăsta, dar nici nu trebuia, pentru că genele vorbesc, sprâncenele şoptesc, iar degetele mele neîndurătoare tastează (dacă nu v-am rupt cu amfibrahicul din ultima propoziţie, ori dormiţi, ori sunteţi beţi morţi, ori mami voastră nu s-a obosit încă să vă nască).


Răţuşca fermecată e arhitect. E din poveste, e rățușca ce ascunde o lebădă. Clasic, adică frumos şi duios ca un Chopin la lumina lunii pline, şi pe alocuri furtunos ca o simfonie beethoveniană (m-a obosit adjectivul ăsta, merg să mă culc şi continui când îmi revin!) într-o baie faianţată până în tavan. Inel de argint la mână cu care modela magnific altorelieful din cob, inel de argint la un deget de la picior cu care plastela cobul pur şi simplu (alo, nenea cu dicţionarul, ia verbul “a plastela” pentru ediţia viitoare, nu costă nimic, e cadou!). Deci v-aţi prins: inel de argint la fiecare mână, inel de argint la picior, dar neapărat mâini de aur – astea sunt cerinţele minime pentru a deveni într-o zi cobar desăvârşit. Eu cu mâinile stau mai prost, că-s amândouă pe stânga, dar am un inel de argint straşnic. Evident, răţuşca fermecată va deveni într-o zi o lebădusăăă, sau poate două lebăduseee (de ce? ne mai ziucăm, ne mai ziuziulim), sau poate chiar trei (de ce? asea!), pentru că nu ştiu cum se face, toţi ne întâlnim cu peştişorul de aur la un moment dat, şi dacă nu formulăm greşit dorinţele sigur ni se îndeplinesc. [Paragraful anterior conține numeroase referințe “de uz interior” la câteva dintre sutele de bancuri care s-au spus la foc, de-a lungul acestei săptămâni absolut epuizante.]


Aceasta este cronica celor şapte zile petrecute la Casa Verde, în preajma Ilenei Mavrodin şi a lui Bobby de la Casa Verde, supranumit Bobby de la Casa Verde [Personaj de poveste, singurul om în viață pe care îl cunosc, capabil să spună un banc cu un porc “mare, alb, fain, care nu pute”, vreme de jumătate de oră, fără ca nimeni să adoarmă sau să se retragă, discret, la spălatul vaselor]. Atunci când am început să scriu, nu mi-am propus niciun rezultat. Nu e de mirare că n-a ieşit nimic. Pentru voi, cei care vă uitaţi la cuvintele spălate şi tocate de mine aici, cu greu aţi putea pricepe că finalul va fi o ciorbă straşnică, făcută la cazan pe foc de lemne aduse de Râul Nera [râu în care am suportat, toți, zilnic, „băi umilitoare” și, ah, dezgustător de-a dreptul, plimbări cu barca] şi clădite pe ostrovul din dreptul căsuţei de cob. Noi, cei care am mâncat din ciorba asta, ştim însă bine.


Au fost şapte zile cum trebuie să fie, în care am uitat de lume şi lumea ne-a uitat. Şapte zile cu lut, nisip şi paie, cu “dimineți frumoase, cu miros plăcut și oameni minunați”, lângă Dan, cel despre care nu se poate spune nimic, pentru că Dan nu se poate povesti, Dan trebuie trăit. Lângă siamezul meu cu care n-am discutat nimic, nimic, nimic, că eram vorbiţi dinainte despre tot, dar pe care m-am bucurat să-l văd, cum te bucuri de-un cal ireal de frumos cu care n-ai vrea să împărtăşeşti nici o idee, ci să-l îmbraci, ca pe-o haină care ţine şi de cald, şi de frig, şi de sete, şi de dor de codrul verde. [Nene Radule, e a doua oară când mă faci cal în numai trei pagini. Ori ești tu nițel scriitor, ori trebuie să învăț urgent cum e cu buiestrul.]

E bine să încheiem spunând că rândurile acestea nu vor să promoveze nimic. La urma urmei, noi, cei doisprezece, nu am fost niciodată la Sasca Montană, la workshopul doamnei arhitect Ileana Mavrodin. Niciodată nimeni dintre noi nu a frământat lut, nisip, paie de grâu şi apă pentru a realiza vreun material de construcţie miraculos. Și nici unul dintre cei menționați mai sus n-a pus în tabără gura pe vreo dudă, fie ea albă, neagră sau de nuanță intermediară. Eu personal nu am discutat cu niciun arhitect mic, dar voinic, pentru a face o căsuţă din cob, cu suprafaţa de 78 mp şi cu acoperiş verde, şi nici nu intenţionez să pun în practică anul acesta aşa ceva. Niciunul dintre prietenii mei trecuţi, prezenţi, viitori sau zburători nu intenţionează să-mi dea vreo mână de ajutor, vreun picior sau altă parte scumpă a anatomiei sale prin act notarial de donaţie pură şi simplă sau condiţionată. Voi nu aţi citit aceste rânduri. Şi, dintr-un motiv care în mod misterios îmi scapă, nici măcar nu v-a plăcut ceea ce n-aţi citit.

În final, nu ne rămâne decât să vă urăm tradiționalul: să vă deie Dumnezeu casă de cob!

Au cronicat,

Radu Iliescu și Silviu Man, de la cortul verde-albăstrui, penultimul pe dreapta.



Pentru mai multe detalii, vezi www.casa-verde.ro și http://www.facebook.com/naturalhomes

Pentru cireșe și alte bucurii deshidratate complet natural: www.gherdeal.blogspot.com sau mitranseby@gmail.com

Fotografii: Ioana Pădure, Laura Aldică, Oana Ștefănescu, Iuliana Nalatan.

Pentru referințe bibliografice serioase în domeniu, vezi:

Ianto Evans, Michael G. Smith, Linda Smiley – The Hand-Sculpted House. A Practical and Philosophical Guide to Building a Cob Cottage;

Clarke Snell, Tim Callahan - Building Green, New Edition: A Complete How-To Guide to Alternative Building Methods Earth Plaster * Straw Bale * Cordwood * Cob * Living Roofs (Building Green: A Complete How-To Guide to Alternative);

Kiko Denzer – Build your Own Earth Oven;

Gernot Minke – Construind cu pământ. Proiectare și tehnologii pentru o arhitectură durabilă;

Adam Weismann, Katy Bryce – Using Natural Finishes. Lime and Earth-based Plasters, Renders and Paints.

19 comentarii:

  1. bravo mai baieti! imi place mult povestea asta a ta Radule, un mare DA la tot si abia astept sa ne adunam! si mai stiu ca in descrierea lui Fat-Frumos al Juliei-Julia te-ai gandit macar pt un moment si la mine ;) Multumesc!

    RăspundețiȘtergere
  2. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere
  3. Multumesc mult pentru articol. Data viitoare workshop-ul va fi la Gherdeal?

    RăspundețiȘtergere
  4. Chiar ca am inceput ziua bine. Pentru ca am citit un articol minunat despre lucruri minunate care s-au intamplat.

    RăspundețiȘtergere
  5. Polihistorul Francesco Griselini scria, la sfârşitul celui de-al treilea pătrar al veacului 18:
    „Este adevărat că toate casele din satele româneşti sunt construite numai din pământ, paie şi trestie. La ridicarea acestora românii respectă însă anumite reguli de construcţie, prin care locuitorului i se oferă un anumit confort. Cel mai adesea românii împletesc pereţii casei din crengi de salcie şi nuiele subţiri, acoperindu-i apoi cu lut, ceea ce le conferă o tărie egală zidurilor construite din cărămidă. Bucătăria este izolată de camera în care dorm laolaltă, mănâncă şi beau bărbaţi şi femei, taţi şi mame, mai mici şi mai mari. Printr-o deschizătură făcută în perete cuptorul din bucătărie stă în legătură cu soba care încălzeşte camera în timpul iernii. Pentru a păstra produsele obţinute din munca câmpului, românii amenajează anumite depozite făcute doar din nuiele, având o înălţime de 4 – 5 picioare şi fiind acoperite cu paie. Aceste coşare, grajdurile împreună cu celelalte clădiri ale gospodăriei, locul pentru războiul de ţesut, cazanul de fiert răchie şi altele sunt împrejmuite cu garduri de spini, care cuprind în acelaşi timp curtea şi o grădină mică, unde sunt ţinuţi stupii.
    În districtele Palanca Nouă, Mehadia şi Caransebeş chiar şi satele sunt înconjurate cu astfel de garduri. Acolo unde sunt păduri în apropiere, românii folosesc în locul acestor garduri palisade din trunchiuri de copac, cu înălţimea unui om, pentru a se apăra pe sine şi vitele lor de atacurile lotrilor”

    Iar în 1769, călătorind în zona Clisurii Dunării, stegarul austriac Johann Friedel descria astfel satele româneşti de acolo:
    ...”casele lor sunt modeste ca proporţii, împletite din nuiele, cârpite cu lut şi acoperite cu paie sau trestie, având ferestre mici de care sunt prinse băşici de bou sau de porc în loc de geamuri. Valahul bate patru copaci tari şi tineri în pământ, pune alţi patru deasupra lor, împletesc din nuiele un perete de jur împrejur, îl acoperă cu pământ, aşează câteva ramuri drept acoperiş, peste care pune apoi trestie şi acest palat e terminat în două – trei zile, după ce căsuţa s-a uscat pereţii sunt vopsiţi cu alb, galben roşu.”

    Având aceste informaţii şi ţinând seama de câţi de mulţi aţi fost, mă aşteptam cel puţin la un cătun...

    RăspundețiȘtergere
  6. Salut! Urmaresc de mult acest blog, foarte tare prezentarea. Am si eu o intrebare legata de casele din lut: am vazut unele case din lut acoperite cu iarba,intrebarea este cumm se realizeaza izolarea acoperisului impotriva infiltratiilor? Apa de ploaie nu ajunge prin acoperisul de pamant in interior sau exista undeva la interior un strat de carton bituminat?

    RăspundețiȘtergere
  7. @ nelucraciun,

    tehnica pe care ai citat-o, si-ti multumesc pentru fragmentele foarte sugestive, se numeste "paianta". Noi la Sasca am invatat sa lucram cu alta tehnica, numita "cob". Dintre toate abordarile constructiilor cu lut, si ar cam fi vreo 7-8, paianta si chirpicul mi se par cele mai discutabile. Paianta presupune sa introduci in structura cladirii lemn care inca lucreaza, deci activitate biologica, iar chirpicul e mult prea putin plastic fata de cat poate oferi lutul.

    RăspundețiȘtergere
  8. @ Anca,

    multumesc foarte mult pentru interes si rabdare. Intrebarea ta presupune un pic de documentare, mai ales daca vrei un raspuns care sa depaseasca satisfacerea simplei curiozitati. O documentare binevenita ar putea incepe cu Gernot Minke, Acoperisuri verzi (exista chiar si versiunea romaneasca).

    In fine, ca sa nu ramai totusi fara un raspuns oarecum util, izolarea acoperisului se face cu o membrana de cauciuc, iar intre stratul de paman t fertil si membrana se afla un strat de balastru, cu rol de facilitare a scurgerii apei excedentare in afara aciperisului. Cartonul bitumat este prea slab, in termen foarte scurt va fi penetrat de radacinile plantelor de pe acoperis.

    RăspundețiȘtergere
  9. 'nea Radule, au mai bine zis, măi (in cel mai politicos si duios sens), Eule, iote ce fain suna, nu? vaz io ca te georgeciprianişi in minunea aiasta de cobilitureală! :) :) iote aşe devine omu ecvestraş (a nu se căta cuvantul nicaiarea, căci nu se ezicstează). Natura, neica, mare pishikera! Dragul de Scorp se trezi buiestraş de mirişte. Adicătălea îşi arătă adevărata fiinţătură. Că aşa-i, cum îl descriseşi matale acilişea (văzut-constatat-apreciat)nu-i tăgadă, ş'apăi, bănuisc io, că şi la muncire tot nărăvaş-îi.
    Bună treabă făcurăţi, copii ai Naturii! Mi-e a ruşinţă, stidinţă, stinghereală şi stânjeneală a recunoaşte că ciucită pe margine trag de vorbe să nu se vază coada hidoasei trândăveli.
    Merg să mă delectez şi cu restul de citituri.
    plecăciuni, coane Eule!!

    RăspundețiȘtergere
  10. Draga phlox, da, corpul este animal, nici n-avem idee cate poate. Muream prost (oricum asa va fi :-)) daca nu ajungeam la Diribao.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. No, ca-i tare buna invatatura asta de minti. Prost n-ai cum a muri, ca ai reusit sa dobandesti ce altii doar citesc din causuri de fotoale! Tare ma bucur cand intalnesc oameni ca mata'! Macar, cei ce vor, mai pot fura invatatura de minte de la de alde voi, cei hotarati.
      plecaciuni, coane Eule!

      Ștergere
  11. d-apoi, cred ca reiau si eu scrisul blog-ului, dupa ce ti-am citit tie rezumatul zilelor petrecute la Sasca. am fost si eu printre ultimii de anul acesta, nici nu s-au racit inca talpile de cand am sosit inapoi la Timisoara. ce-ar fi sa ne adunam cumva, barem virtual, cei care am fost si-am invatat de la Ileana?

    RăspundețiȘtergere
  12. Draga ve, chiar abia astept sa concretizezi initiativa. Te-ai gandit la un grup de discutie, ceva?

    RăspundețiȘtergere
  13. Mi-a scapat mie, au chiar n-ai pomenit, au chiar n-ati folosit deloc balegar de cal?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nu, deloc, dar chiar deloc. Am folosit balegar de vaca pentru tencuiala, dar numai eu personal, prilej cu care am inceput sa miros a vaca :-)

      Ștergere
  14. :-)

    "-E pur si muove!!!"... discret dar sigur. Stilul de a scrie e megamarfa sau cel putzin mie imi place magzim. M-a uns la pipota. By me ...all is just for fun! :-)

    RăspundețiȘtergere
  15. Super! abea astept urmatorul workshop sa particip si eu \:D/

    RăspundețiȘtergere
  16. Foarte interesant articolul si foarte educativ. Pot spune cu cea mai mare incredere ca citirea acestuia m-a ajutat in viata mea de zi cu zi. Tot ce tine de domeniul constructiilor si instalatiilor mi se pare foarte interesant iar prin aceasta cale tin sa ii multumesc celui care a scris acest articol. Daca tot suntem pe acest subiect, al constructiilor si instalatiilor as vrea sa precizez un singur lucru: pentru cei interesati de mai multe informatii legate de fose septice ecologice puteti gasi o lista de preturi fose septice la: http://www.poli-tan.ro/preturi-fose-septice.html

    RăspundețiȘtergere