Jeff Lowenfels şi Wayne Lewis, Colaborează cu microbii! Ghidul grădinarului pentru reţeaua vie a solului (note de lectură)

Titlul original: Teaming with Microbes. A Gardener’s Guide to the Soil Food Web
de Jeff Lowenfels şi Wayne Lewis. Timber Press, 2006

[Deşi este evident că dorinţa autorilor a fost de a scrie o carte de popularizare în domeniul extrem de puţin cunoscut al microbiologiei solului, volumul Teaming with microbes abundă în informaţii care nu pot fi reproduse satisfăcător în nişte simple note de lectură. Parcurgerea integrală a volumului va facilita nu numai dobândirea unor cunoştinţe extrem de utile, dar şi întâlnirea cu un tip de discurs practic inexistent în cărţile de specialitate de la noi – un discurs care, deşi perfect adaptat la capacitatea de înţelegere a cititorului mediu, nu face rabat de la calitatea şi precizia informaţiilor. – S.M.]


PARTEA I. CUNOŞTINŢE DE BAZĂ

Cele mai multe dintre vieţuitoarele solului trăiesc în primii 10 centimetri de sol, dar au fost descoperite şi anumite specii de microbi la adâncimea de două mile.

Într-o linguriţă de sol, (dacă solul este viu), trăiesc câteva miliarde de bacterii, câţiva metri de hife de ciuperci, câteva mii de protozoare şi câteva zeci de nematode.

Cei mai mulţi dintre grădinari cred că plantele pur şi simplu preiau substanţele nutritive prin rădăcini. Foarte puţini ştiu că o bună parte din energia rezultată din fotosinteză este folosită de plnate pentru a produce substanţe chimice, numite exudaţi, pe care le secretă prin rădăcini şi care atrag bacterii şi ciuperci.

Exudaţii sunt carbohidraţi şi proteine care sunt secretate în rizosferă (zona din jurul rădăcinilor, care poate ajunge la câţiva milimetri grosime).

Bacteriile şi ciupercile consumă exudaţii, fiind ulterior consumate de microbi mai mari, precum nematode şi protozoare. Excrementele acestora din urmă sunt absorbite direct de către plante.

Plantele controlează cantitatea de exudaţi emisă, controlând astfel şi cantitatea de ciuperci şi bacterii atrase de aceştia.

Orice membru al ecosistemului din sol, odată mort, devine hrană pentru alţi membri. Astfel substanţele nutritive rămân în sol. Fără acest sistem, substanţele nutritive s-ar scurge din sol.

Uneori, bacteriile lucrează cu ciupercile formând straturi protectoare nu numai în rizosferă (zona din jurul rădăcinii), ci şi în filosferă (zona din jurul frunzelor).

Azotul nu este tot timpul la fel!

Până în 1980, cercetătorii nu au putut măsura cu precizie proporţia dintre bacterii şi ciuperci din soluri. Abia relativ recent s-a descoperit că în solurile în care intervenţia umană este mică, ciupercile sunt cele care domină, în vreme ce solurile controlate de om sunt dominate de bacterii. În păduri, în comparaţie cu solurile agricole, există în medie de 10 ori mai multe ciuperci decât bacterii.

Plantele perene, arbuştii şi arborii preferă solurile dominate de ciuperci.

Plantele anuale, ierburile şi legumele preferă solurile dominate de bacterii.

Explicaţia pentru acest fapt ţine de modul în care se fixează azotul în sol. În funcţie de mediul din sol, azotul poate rămâne sub formă de amoniu (NH4) sau poate fi transformat în nitrat (NO3) de bacterii specifice. Solurile dominate de bacterii tind să aibă un pH alcalin, ceea ce constituie un bun mediu de viaţă pentru bacteriile care au această funcţie de transformare a azotului în nitraţi. În solurile dominate de ciuperci, cea mai mare parte a azotului rămâne sub formă de amoniu.

Fertilizatorii sunt săruri care absorb apa din bacterii, ciuperci, nematode şi protozoare din sol, distrugând întregul sistem de hrănire al vieţuitoarelor microscopice.

Dintre cele peste 90 de elemente chimice care se găsesc în sol, opt sunt extrem de importante: oxigenul, siliciul, aluminiul, fierul, magneziul, calciul, sodiul şi potasiul. Fiecare dintre aceastea are o anumită sarcină electrică cu ajutorul căreia se combină pentru a forma diverse minerale.

Apa din soluri

- apa gravitaţională este apa care, circulând prin porii mari ai solului, împinge aerul în afară şi permite aerului proaspăt să pătrundă
- apa capilară este apa care se găseşte în porii de mici dimensiuni. Ea nu este influenţată de circuitul apei gravitaţionale. Ea stă “lipită” de sol prin tensiune de suprafaţă. Apa capilară poate “curge” în sus, fiind astfel disponibilă pentru rădăcinile plantelor mult timp după ce apa gravitaţională s-a scurs.
- apa hidroscopică este o peliculă subţire ataşată de particulele de sol într-un fel asemănător cu al apei capilare, însă ea nu poate fi absorbită de rădăcinile plantelor. Apa hidroscopică este extrem de importantă pentru deplasarea microbilor în căutarea hranei.

Profile şi orizonturi ale solului

Pentru grădinar, cele mai importante orizonturi ale solului sunt cele numite O şi A.

Orizontul O este orizontul de la suprafaţă. Suborizontul Oi conţine materie organică identificabilă – sol fibric. Suborizonul Oe prezintă materie în stadiu mai avansat de dezagregare – sol humic. Suborizontul Oa este acolo unde materia organică este descompusă atât de mult încât nu-i mai poate fi identificată originea – sol sapric.

Orizontul A se află sub orizontul O. Aici particulele de humus se acumulează pe măsură ce apa spală particulele de sol din orizontul O. Orizontul A are cea mai mare cantitate de materie organică dintre toate orizonturile solare. În orizontul A se desfăşoară cea mai intensă activitate biologică. Rădăcinile plantelor cresc în orizontul A.

Culoarea solului

Particulele de sol care prezintă pete roşii sau gălbui sunt semnele ale prezenţei fierului.

Când în sol se află oxid de magneziu în cantitaţi importante, solul are o nuanţă purpuriu-închis.

Solurile de culoare gri indică lipsa materiei organice.

Textura solului

După tipul texturii, solurile pot fi: nisipoase (particule mari, suficient de grele pentru a fi afectate de gravitaţie), mâloase (textură asemănătoare cu cea a făinei) sau argiloase (frecate între degete, particulele de argilă par de “plastic” şi cumva alunecoase).

Dacă o particulă de sol argilos ar fi de mărimea unei seminţe de gălbenea, o particulă de sol mâlos va fi cât o ridiche mare, iar un fir de nisip cât o roabă.

Textura solului nu trebuie confundată cu compoziţia solului!

Pentru grădini, solul ideal este cel lutos – combinaţie între părţi relativ egale de sol nisipos, mâlos şi argilos.

Capacitatea de schimb cationic a solului

Particulele de sol, cu excepţia celor de nisip care sunt prea mari, poartă sarcini electrice. Aceste particule se numesc ioni. Dacă ionii au sarcină electrică pozitivă, se numesc cationi. Dacă au sarcină electrică negativă, se numesc anioni.

Cationii adsorbiţi de argilă şi humus includ calciul (Ca++), potasiul (K+), sodiul (Na+), magneziul (Mg++), fierul (Fe++), amoniul (NH4+) şi hidrogenul (H+). Toate aceste sunt substanţe nutritive deosebit de importante.

Printre anionii din sol se numără: clorurile (Cl-), nitraţii (NO3-), sulfaţii (SO4-), fosfaţii (PO4-). Anionii sunt însă îndepărtaţi de către sarcinile negative din particulele de argilă şi humus, nefiind absorbite şi astfel fiind spălate din sol. Din acest motiv, aceste substanţe lipsesc cel mai adesea din sol.

pH-ul

pH-ul ne indică concentraţia de ioni de hidrogen (H+, cationi) dintr-o soluţie. Ca grădinari, trebuie să ştim că de fiecare dată când vârful unei rădăcini schimbă un cation de hidrogen pentru un cation de substanţă nutritivă, concentraţia de ioni de hidrogen din soluţie creşte. Astfel, pH-ul creşte, solul tinzând să devină alcalin. Totuşi, plantele menţin un echilibru preluând şi anioni.

Bacteriile

Bacteriile sunt organisme monocelulare atât de mici încât 250.000 – 500.000 de bacterii pot încăpea în punctul de la finalul acestei fraze.

Bacteriile sunt, alături de ciuperci, principalii descompunători. Fără bacterii, în câteva luni am muri sufocaţi în propriile reziduuri.

Există bacterii specializate în descompunerea celulozei (celuloza este un carbohidrat complex şi materialul care conferă structura plantei. Celuloza constituie jumătate din masa organică a plantei).

Totuşi, bacteriile nu pot descompune lignina (complex molecular dur care se găseşte în scoarţa copacilor şi în toate materialele lemnoase), care este „lăsată” pentru descompunere ciupercilor.

Bacteriile joacă un rol crucial în reciclarea a trei elemente de bază ale vieţii: carbonul, sulful şi azotul.

Pentru ca plantele să se poată folosi de azot, acesta trebuie “fixat” – adică “îmbinat” cu oxigen sau hidrogen – sub formă de amoniu (NH4+), nitraţi (NO3-) sau nitriţi (NO2-).

Bacteriile care fixează azotul în nitriţi preferă solurile alcaline. Astfel, numărul lor scade simţitor când pH-ul solului cade sub cota 7.

Un alt rol major al bacteriilor este acela de a reţine în structurile lor celulare substanţele nutritive care altfel ar fi evacuate din sol.

În solurile cu o mare diversitate de bacterii, speciile bacteriene patogene sunt ţinute sub control de speciile bacteriene nonpatogene.

Ciupercile

Se cunosc circa 100.000 de specii diferite de ciuperci şi se estimează că numărul real ar fi de peste 1 milion de specii.

Spre deosebire de bacterii, ciupercile nu au nevoie de o peliculă de apă cu ajutorul căreia să se răspândească în sol.

Ciupercile pot penetra suprafeţe foarte dure şi se pot hrăni cu compuşi complecşi (lignina este dizolvată prin producerea unei enzime numite fenol-oxidază).

Viteza de creştere a ciupercilor poate ajunge la cota uluitoare de 40 de micrometri pe minut (prin comparaţie, o bacterie obişnuită se deplasează circa 6 micrometri de-a lungul întregii vieţi).

Când ciupercile mor, hifele acestora se transformă într-un adevărat sistem subteran de tunele microscopice (cca. 10 micrometri diametru) prin care apa şi aerul pot trece. Aceste zone sunt refugii pentru bacteriile vânate de protozoare – protozoarele au dimensiuni considerabil mai mari decât cele ale tunelelor.

Ciupercile sunt principalii descompunători din sol. Adesea, bacteriile consumă materia ce a fost deja prelucrată de ciuperci.

Ca şi bacteriile, ciupercile ar trebui privite ca nişte containere cu fertilizatori.

Fosforul este aproape întotdeauna blocat în soluri. Chiar şi când este aplicat ca îngrăşământ, fosforul devine inaccesibil plantelor în câteva secunde. Ciupercile nu numai că îl caută, dar îl şi prelucrează astfel încât să poată fi absorbit de rădăcinile plantelor. De asemenea, procese asemănătoare au loc cu cuprul, calciul, magneziul, zincul şi fierul.

În solurile dominate de ciuperci, azotul se prezintă sub formă de amoniu. Aceasta este foarte bine dacă vrem plante care preferă amoniul nitraţilor, dar reciproca nu este valabilă.

Ciupercile intră adesea în simbioză cu rădăcinile plantelor. În schimbul exudaţilor din rădăcinile plantelor, ciupercile caută apă şi substanţe hrănitoare pe care le aduc plantelor.

Abia în anii 1990, termenul de micoriză (eng. mychorriza) a început să intre în vocabularul industriei agricole, dar mai deloc în vocabularul grădinarilor.

Cel puţin 90% din plante formează micorize (relaţii simbiotice cu ciupercile), iar procentajul real este probabil peste 95%.

Ciupercile din sol sunt extrem de sensibile la : compactarea solurilor, fungicide (evident), pesticide, îngrăşăminte neorganice, la alterarea fizică a solului (grapa industrială, sapa dublă).

Prin micoriză, suprafaţa rădăcinilor copacilor se măreşte de circa 700 – 1000 de ori.

Algele

Există alge marine, alge de apă dulce şi alge terestre. Algele terestre trăiesc în sol, la suprafaţă, unde au parte de lumină solară.

Algele sunt producători primari, fotoautotrofi (îşi produc singure hrana prin absorbirea energiei solare).

Rolul algelor în grădinărit este minor, din cauza nevoii lor de lumină solară. Dar, în măsura în care vieţuiesc în sol, ele secretă polizaharide şi mucegaiuri care ajută la lipirea şi agregarea particulelor de sol.

Protozoarele

Protozoarele se prezintă în trei modele: pseudopode (ex. amibele), ciliate (ex. parameciul), flagelate (ex. euglena).

Protozoarele dezvoltă numeroase relaţii simbiotice cu bacteriile.

Protozoarele au nevoie de umezeala conferită de apa hidroscopică. Dacă umezeala dispare, protozoarele hibernează, unele specii putând hiberna chiar câţiva ani de zile.

Deosebit de importante sunt reziduurile produse de protozoarele care consumă bacterii şi ciuperci. Aceste reziduuri organice conţin carbon şi alte substanţe nutritive care au fost imobilizate, acum devenind din nou disponibile pentru plante. Printre acestea se numără amoniul (NH4+). Dacă solul are pH peste 7, bacteriile fixatoare de azot sunt prezente şi vor transforma amoniul în nitraţi.

În jur de 80% din azotul necesar plantelor provine din reziduurile produse de protozoarele consumatoare de bacterii şi ciuperci.

Dacă nu avem protozoare în grădină, nu avem nici râme.

Nu toate protozoarele sunt benefice, dar într-un ecosistem sănătos, protozoarele care consumă rădăcinile sunt ţinute sub control în mod natural.

Nematodele

Nematodele sunt viermi orbi, nesegmentaţi care, împreună cu protozoarele, mineralizează substanţele nutritive conţinute de bacterii şi ciuperci.

S-au identificat aproximativ 20.000 de specii de nematode, iar cercetătorii estimează că numărul real s-ar ridica la aproape 1 milion de specii.

Nematodele au nevoie pentru ele însele de mai puţin azot decât protozoarele. Astfel, ele eliberează şi mai mult azot în folosul plantelor. Din nou, dacă pH-ul solului este sub 7, bacteriile fixatoare de azot vor lipsi, iar azotul va rămâne sub formă de amoniu, nu va fi transformat în nitraţi.

Pentru că nematodele sunt mult mai mari decât bacteriile, ciupercile şi protozoarele, au nevoie de un sol mult mai afânat. Numărul lor va fi drastic redus dacă solul este prea compactat.

Artropodele

Sub această denumire sunt reunite gâzele, gândacii, furnicile, termitele, muştele, păianjenii etc.

Cea mai mare parte dintre artropode este alcătuită din animale care mărunţesc materia organică, făcând-o mai accesibilă pentru bacterii şi ciuperci.

De asemenea, multe artropode au funcţia de taximetru – ele transportă pe corp diverse forme de viaţă microbiană.

Căpuşele şi Collembola (eng. Springtail) sunt responsabile pentru reciclarea a 30% din frunzele şi resturile lemnoase din pădurile din zonele cu climă temperată.

Căpuşele sunt deosebit de importante prin funcţiile lor de reciclare şi de descompunere în reţeaua vie a solului.

Furnicile pot amesteca circa 6 tone de sol anual.

Prin multitudinea de funcţii pe care le îndeplinesc, prezenţa artropodelor în sol este o dovadă clară a faptului că întreaga comunitate din sol este sănătoasă.

Viermii de pământ (râmele)

Pe un acru (cca. 4000 m²) de pământ de grădină bun, se găsesc 2-3 milioane de viermi care, în căutarea hranei, pot afâna anual în jur de 18 tone de sol.

În solurile forestiere, se găsesc mult mai puţini viermi, rolul lor nefiind atât de important. Aşadar, viermii se găsesc în număr mai mare în solurile dominate de bacterii.

Darwin a afirmat că orice particulă de sol a trecut cel puţin o dată printr-un vierme de pământ.

Fecalele viermilor sunt cu 50% mai bogate în substanţe nutritive decât solul care nu a fost “prelucrat” de viermi. Acest fapt ameliorează şi nivelul schimbului cationic al solului.

Faţă de solul obişnuit, fecalele viermilor conţin de 7 ori mai mult fosfor, de 10 ori mai mult potasiu, de 5 ori mai mult azot, de 3 ori mai mult magneziu disponibil, de 1,5 ori mai mult calciu.

Viermii de pământ pot elimina circa 10-15 tone de excremente / acru de pământ / an.

Râmele sunt foarte puternice. În căutarea hranei, ele pot deplasa bucăţi de rocă de 6 ori mai grele decât ele.

Tunelurile săpate de râme sunt extrem de importante pentru aerisirea şi controlul fluxului de apă din sol. Unele specii de râme sapă vertical, putând ajunge la 4 metri adâncime, altele sapă orizontal, la maxim 15 centimetri de suprafaţă.

Râmele sunt extrem de sensibile deopotrivă la tehnicile industriale de „îngrijire” a solului şi la fertilazatorii chimici

Gastropodele (melcii)

Melcii pot “hiberna” în condiţii nefavorabile (uscăciune) până la patru ani.

Fiecărui melc fără cochilie pe care-l vedem pe pământ îi corespund alţi trei sau patru care caută hrană în subsol.

Melcii accelerează descompunerea materiei organice, făcând-o mai uşor de digerat pentru bacterii şi ciuperci.

PARTEA A II-A. APLICAREA CUNOŞTINŢELOR DESPRE VIAŢA SOLULUI ÎN BENEFICIUL GRĂDINII

Cele mai simple şi mai eficiente metode pentru remedierea vieţii din sol sunt: compostul, mulciul şi ceaiul de compost aerat activ.

[Nu vom reda mai jos tehnicile generale de „fabricare” ale compostului şi mulciului. Ele sunt descrise pe larg în nenumărate volume şi articole şi sunt deja cunoscute de orice grădinar amator. Vom reda ceea ce considerăm că sunt informaţii mai puţin cunoscute, deşi nu lipsite de importanţă]

Vermicompostul este aproape întotdeauna dominat de bacterii.

Pentru inocularea în sol, stratul de compost trebuie să aibă între 0.5 şi 2,5 cm, indiferent dacă este de natură bacteriană, fungală sau echilibrat între acestea. Compostul fungal trebuie aplicat în jurul copacilor, arbuştilor şi celor mai multe dintre plantele perene. Compostul bacterian este recomandat în special legumelor, straturilor cu flori şi peluzelor.

Un mulci format din materii organice maronii, având o anumită vârstă, va dezvolta mai degrabă reţele de ciuperci, în timp ce un mulci din materii organice verzi va găzdui bacterii.

Este important să nu formăm straturi prea groase din materii verzi, pentru că astfel vom opri aerisirea stratului de mulci şi va avea loc fermentaţia anaerobă, care va dezvolta un miros neplăcut şi căldură – cu impact negativ asupra reţelei vii pe care încercăm să o sprijinim.

Din acest motiv, în general, stratul de mulci e bine să nu depăşească 5-7,5 cm grosime.

Nu trebuie să “cocoloşim” planta cu mulci. Trebuie să lăsăm un spaţiu mic între tulpină şi mulci, pentru ca descompunerea microbiană să nu o afecteze.

Un strat de mulci de 5 cm grosime format din aşchii de scoarţă de copac va dura circa 3-4 ani.

Mulciul are rezultate excepţionale când este folosit concomitent cu compostul. Adăugăm mai întâi compostul pe sol, apoi îl acoperim cu mulci.

Deşi întreţinem bacteriile şi ciupercile, nu putem avea rezultate prea bune în lipsa protozoarelor şi nematodelor, care completează ciclul substanţelor nutritive. O modalitate simplă de creştere a protozoarelor este prin înmuierea de iarbă tăiată, lucernă, fân sau paie în apă declorinată pentru trei sau patru zile. Pentru a putea păstra amestecul în stadiu aerob, putem folosi piatră de aer (de genul celor folosite în acvarii) sau o mică pompă de aer. Această soluţie, odată maturată, poate fi împrăştiată direct pe mulci.

Ceaiul de compost este o tehnică de ameliorare a calităţii vieţii din sol care compensează dezavantajele celorlalte două metode menţionate. Compostul necesită un efort fizic destul de însemnat, iar în cazul unei grădini mari, căratul compostului sau al mulciului poate fi anevoios.

În plus, compostul şi mulciul au un dezavantaj – nu se pot aplica pe frunze.

Nu trebuie confundat ceaiul de compost (eng. Actively Aerated Compost Tea – AACT) cu:

- levigatul din compost, care e un lichid care iese din compost când este presat sau spălat de apă. Levigatul din compost are prea puţină importanţă, pentru că, aşa cum am văzut, bacteriile şi ciupercile au metode proprii de fixare în materie, nefiind uşor de spălat;
- extractul de compost, care este rezultatul înmuierii compostului în apă pentru câteva săptămâni. Rezultatul este o soluţie anaerobă, ceea ce face ca extractul de compost să nu fie o soluţie rentabilă.
- ceaiul din gunoi de grajd, care este rezultatul înmuierii gunoiului de grajd în apă pentru câteva săptămâni, care este de asemenea anaerob.

Ceaiurile din compost moderne sunt aerobe. Ele sunt produse prin adăugarea compostului în apă declorinată şi aerisirea amestecului pentru 24-48 h.

Vermicompostul poate înlocui compostul în reţeta de ceai.

Pentru a încuraja dezvoltarea bacteriilor în ceaiurile de compost, putem adăuga melasă pudră sau lichidă (nesulfurată, pentru a nu ucide microbii), sirop de arţar, sirop de trestie de zahăr sau sucuri de fructe.

Pentru a încuraja dezvoltarea ciupercilor în ceaiurile de compost, putem adăuga varec (alge marine brune), acizi humici sau fulvici, praf din piatră de fosfat.

Nu există exces de ceai de compost. Cercetările nu au constatat rezultate nocive la aplicări nelimitate.

Dacă nu este pur şi simplu turnat, ci pulverizat, trebuie să ţinem cont că frunzele trebuie acoperite în proporţie de minim 70% din suprafaţă şi trebuie acoperite ambele părţi ale frunzei.

Razele ultraviolete ucid microbii. Udarea cu ceai de compost se va face când nivelul UV este mic.

Dacă se aplică prin pulverizare, presiunea din spray nu trebuie să depăşească 70 pounds (31,7 kg), iar viteza pulverizării trebuie să fie mică. Un pulverizator gen vermorel poate fi o opţiune bună pentru suprafeţe mari dacă îndeplineşte cerinţele de mai sus.

Ceaiul aerob de compost poate fi aplicat ori de câte ori dorim, neexistând contraindicaţii sau limitări. În cazul în care terenul a fost fertilizat chimic o lungă perioadă înainte, ceaiul se poate aplica săptămânal timp de 3 luni pentru restabilirea reţelei vii din sol.

Ca regulă generală, autorii recomandă aplicarea prin turnare a 5 galoane (18,9 litri) / acru de teren (cca. 4.000 mp) sau prin pulverizare a 10 galoane / acru. Ceaiul poate fi diluat, cu condiţia să avem minim 5 galoane de concentrat / acru.

Ceaiul de compost se aplică cu rezultate bune toamna după căderea frunzelor, primăvara înainte de începutul ciclului vegetativ (autorii recomandă aici 10 galoane prin turnare / acru).

Ceaiul aerob de compost – fie bacterial, fie fungic - combate eficient numeroase boli ale plantelor (listate în volum după denumirea ştiinţifică).

Pentru o ameliorare mai rapidă a pH-ului solului, autorii recomandă ca piatra de var să fie amestecată de la început în compost.

Îngrijirea copacilor, arbuştilor şi plantelor perene

Copacii, arbuştii şi plantele perene preferă, în marea lor majoritate, solurile dominate de ciuperci. Excepţii de la această regulă sunt : plopii, mestecenii, plopii tremurători.

Copacii, arbuştii şi plantele perene nu se dezvoltă bine în soluri compactate. O soluţie de urgenţă este aerisirea prin tampoane (eng. plug aeration), dar aceasta trebuie secondată de tehnicile de ameliorare a reţelei vii din sol.

Compostul trebuie aplicat la adâncime de 2,5-5 cm şi trebuie să cuprindă cel puţin linia de contur a coroanei plantei respective. Indicaţia de mai sus, conform căreia compostul nu trebuie să atingă tulpina sau trunchiul plantei pentru a nu declanşa descompunerea acesteia, rămâne valabilă.

Înainte de plantare, autorii recomandă inocularea rădăcinilor cu ciuperci micorizale (care intră în simbioză cu rădăcinile copacilor, protejându-le şi facilitându-le creşterea).

Cele mai multe dintre conifere şi speciile de esenţă tare (mesteacăn, stejar, fag) formează relaţii simbiotice micorizale cu ciuperci ectomicorizale (care trăiesc aproape de suprafaţa rădăcinii şi formează reţele în jurul ei). Cele mai multe specii de arbuşti, arbori de esenţă moale şi plantele perene formează relaţii simbiotice micorizale cu ciuperci endomicorizale (care pătrund şi cresc în rădăcină, dar şi în afara ei). Există însă şi excepţii – rododendronii, azaleele sau afinele au nevoie de ciuperci ericacee, care însă nu se găsesc deocamdată pe piaţă.

Îngrijirea legumelor şi plantelor anuale

Măsurarea pH-ului din zona rizosferei este un bun indicator – dacă pH-ul este alcalin, cel mai probabil solul este dominat de bacterii. În solurile acide, ciupercile tind să domine.

Evitaţi aratul şi lucrările adânci ale solului. Practica aratului adânc şi mărunţitului solului i se datorează în mare parte lui Jethro Tull, un avocat englez din secolul al XVII-lea (inventatorul semănătoarei moderne), care considera că pământul trebuie mărunţit de către om pentru că plantele ar avea nişte guri mici cu care ar înghiţi particulele de sol. Rezultatul este că îndeplinim cu sfinţenie această practică deşi am aflat între timp că plantele nu mănâncă solul.

Iarba mărunţită este o excelentă sursă de mulci verde (chiar dacă devine maronie, este considerată o sursă de mulci verde, pentru că la tăiere, conţine zaharuri care rămân în compoziţia ei chiar şi după ce clorofila dispare). Acelaşi lucru este valabil şi la paie. E bine să fie adăugate substanţe organice în sol din toamnă, pentu a putea fi descompuse până la începutul creşterii plantelor.

Mulciul verde favorizează în principal dezvoltarea bacteriilor.

Mulciul maroniu favorizează în principal dezvoltarea ciupercilor.

Mulciul bacterial (verde), aplicat în strat de grosimi între 5 şi 7,5 cm, este deosebit de eficient în combatarea buruienilor, cu condiţia să nu aibă contact cu plantele care se doresc protejate.

Dacă pe teren s-au făcut în trecut aplicări sistematice de îngrăşăminte chimice, trebuie aplicate toate tehnicile de ameliorarea a vieţii din sol – compost, mulci, ceai aerob de compost:

- aplicarea unui strat de 2,5 – 5 cm de compost bacterian înainte de plantarea legumelor şi plantelor anuale
- pulverizarea seminţelor cu ceai aerob de compost şi inocularea cu ciupercile micorizale
- după plantare, se aşterne un strat de mulci verde.
- după ce apar primele frunzuliţe, plantele se pulverizează cu ceai de compost bacterial şi se repetă operaţia cu câteva săptămâni înainte de recoltare. Se reia operaţiunea şi pe rămăşiţele rămase după ce sezonul de cules s-a încheiat.
- e important să aplicăm mulciul toamna pentru ca bacteriile, ciupercile, protozoarele şi nematodele să poată lucra în timpul iernii, de fiecare dată când vremea le permite.


Autorii nu recomandă aplicarea ceaiurilor de compost la temperaturi foarte joase şi nici în perioadele foarte secetoase. De asemenea, nici mulciul nu se aplică în vreme de secetă, pentru că împiedică solul să absoarbă apa.

“Nimeni n-a fertilizat vreodată o pădure”

Cele 19 reguli ale reţelei vii din sol:

1. Unele plante preferă solurile dominate de ciuperci, altele preferă solurile dominate de bacterii.
2. Cele mai multe dintre legume, plante anuale şi ierburi preferă azotul sub formă de nitrat şi au cele mai bune rezultate în solurile dominate de bacterii.
3. Cele mai multe dintre speciile de arbuşti preferă azotul sub formă de amoniu şi dau cele mai bune rezultate în solurile dominate de ciuperci.
4. Compostul poate fi folosit la inocularea microbilor folositori în soluri pe toată suprafaţa terenului şi poate fi folosit la introducerea, menţinerea sau îmbunătăţirea reţelei vii din sol în anumite zone.
5. Adăugarea de compost la suprafaţa solului va inocula solul cu microbii care se regăsesc în compost.
6. Materia organică brună, învechită, favorizează ciupercile; materia organică proaspătă, verde, favorizează bacteriile.
7. Mulciul aplicat la suprafaţă tinde să favorizeze ciupercile; mulciul amestecat cu solul tinde să favorizeze bacteriile.
8. Udarea şi măcinarea mulciului accelerează procesul de colonizare bacterială.
9. Mulciul mai aspru şi uscat favorizează dezvoltarea ciupercilor.
10. Zaharurile ajută bacteriile să se multiplice şi să se dezvolte. Varecul, acizii humici şi fulvici, piatra de fosfat ajută ciupercile.
11. Alegând materialele pentru compost, putem obţine un ceai de compost fungic, bacterian sau echilibrat.
12. Ceaiurile de compost sunt sensibile la clorină şi conservanţi.
13. Aplicarea îngrăşămintelor de sinteză ucide cea mai mare parte din microbii care alcătuiesc reţeaua vie a solului.
14. Evitaţi aditivii care au indici NPK mari (maximul admis este de 10-10-10).
15. Orice aplicare de îngrăşământ chimic (nerecomandată decât ca soluţie de urgenţă) trebuie să fie urmată de aplicarea de ceai aerob de compost.
16. Cele mai multe dintre conifere şi speciile de esenţă tare (mesteacăn, stejar, fag) formează relaţii simbiotice micorizale cu ciuperci ectomicorizale (care trăiesc aproape de suprafaţa rădăcinii şi formează reţele în jurul ei).
17. Cele mai multe specii de arbuşti, arbori de esenţă moale şi plantele perene formează relaţii simbiotice micorizale cu ciuperci endomicorizale (care pătrund şi cresc în rădăcină, dar şi în afara ei).
18. Grapa industrială şi perturbarea excesivă a solului distrug sau afectează grav reţeaua vie a solului.
19. Întotdeauna amestecaţi ciuperci endomicorizale cu seminţele plantelor anuale şi legumelor la momentul plantării sau aplicaţi-le pe rădăcini la momentul transplantării.