Cum să (nu) cumperi pământ în România profundă (IV)

Aici poate fi citit Episodul I

Aici poate fi citit Episodul II

Aici poate fi citit Episodul III


A venit timpul să scriu ultimul episod al acestei serii. În primele trei am vorbit despre căutări. În acesta voi vorbi despre găsire. Într-o oarecare doză, episoadele I, II şi III sunt despre cum să nu cumperi pământ. Acesta va fi despre cum să cumperi. În ciuda acestor deosebiri, acest din urmă text nu va fi decât continuarea celor trei, şi sfârşitul unei aventuri initiate în urmă cu aproape un an de zile, când am început să văd sat după sat în jurul oraşului, pe jos, bucurându-mă de soarele, vântul şi mirosul locurilor. Ultima etapă, cea a căutărilor efective, a început în 20 martie anul acesta, finalizându-se, iată, patru luni mai târziu.

Am cumpărat deci, pământul pe care l-am vrut. Într-un sat îmbătrânit şi în bună măsură părăsit. Treceam pe-acolo pe drum şi un săteam mi-a zis că pe vremea când era copil acolo era de fapt uliţă, casă lângă casă, şi nu terenuri agricole, ca acum. Un sat golit de oameni... Am cumpărat la margine de comună, la margine de sat, la margine de lume. În jur, vreo 3-4 vecini, la care te uiţi cu binoclu. Apoi păşuni şi fâneţe, fâneţe şi păşuni. Am găsit dupa pohta ce-am avut, stiu ca sunt oameni fascinaţi de centru, in viata asta eu sunt omul marginilor. De acolo de unde am luat, dacă mergi mai departe te trezeşti în mijlocul nicăieri, sau poţi fi înconjurat de leones, dar nu m-ar mira să se termine harta şi să cazi. Într-o zi am să aflu...

Cu câteva zile înainte de a semna contractul, am constatat un lucru cu deosebire interesant. Am încercat să fac o listă a tuturor locurilor pe care le-am văzut, a tuturor satelor şi a tuturor oamenilor. Şi am constatat că pământul pe care urma să-l tranzacţionez era... hm... primul văzut. Aşadar, am căutat două luni pentru a constata că ceea ce am văzut în prima zi era ceea ce-mi trebuia. O ironie subtilă, un clin-d'œil, un bobârnac prietenos al Providenţei: nu căutăm decât ceea ce ştim, nu vrem decât ceea ce avem deja. În prima zi în care am vrut în mod temeinic să cumpăr teren am lipit un afiş pe un stâlp. Pornind de la acest unic afiş (următoarele 30 nu mai contează), am primit un singur telefon (următoarele vreo 4-5 nu mai contează). Primul teren văzut a fost cel care îmi trebuia. Restul căutărilor n-au fost decât ca să pricep că găsisem deja.

Nu vreau să neg acum greutatea ceasurilor petrecute în contact cu oameni, peisaje şi gânduri pe care nici experienţa de până acum şi nici cărţile nu mi le-ar fi putut aduce. Le sunt, din plin, recunoscător. Atunci când porneşti să cauţi în absenţa unor repere dinainte cunoscute îţi asumi condiţia basmului, şi e bine s-o faci lăsând Imponderabilului toate deschiderile de care are nevoie ca să se manifeste. Cu cât îţi iei mai puţine precauţii, cu atât mai mari sunt şansele. Modelul pe care trebuie să-l asumi este cel al plecării din casa părintească cu traista-n băţ, fără cecuri de călătorie şi fără rezervări la hotel. Pleci, cum ne spune povestitorul, să-ţi întâlneşti norocul. Pleci, zic eu acuma, să înveţi să-ţi înţelegi norocul.

Dincolo de aceste reflecţii, pe care sigur le vor înţelege cei care ştiu că sensul vieţii poate fi descoperit şi când clădeşti o căpiţă cu fân (cu condiţia, fireşte, ca fânul să fie perfect uscat), la fel cum poate fi ratat într-o bibliotecă generoasă, detaliile acestei întâlniri sunt nu mai puţin captivante. Deci mă sună omul. Ah, este bine să precizez că pentru moment, din raţiuni care ţin de intermediarii de pe piaţa imobiliară, voi păstra discreţia şi în privinţa comunei, şi a satului în care mi-am amplasat micul stat major. S-ar putea ca precauţiile mele să fie de fapt inutile, însă paza bună nu s-a dovedit niciodată o investiţie păguboasă. Cum ziceam, mă sună omul. Lăsasem pe stâlpul din casa lui un anunţ conform căruia căutam teren de 1-3 hectare, la o margine de sat, pe care să fac o gospodărie. Şi-mi zice că are un teren de 2,25 ha, taman cum vreau eu, unde se poate pune un grajd de vite, lângă o păşune care ar putea fi luată în custodie de la primărie, şi dacă vreau să vin s-o văd. Mnoa, vreau, că doar asta e ideea, nu? Ajung în casă la frate-său, prilej cu care aflu că sunt amândoi proprietari. Mergem. Un ardelean tăiat în piatră, cam la anii mei, cu mustaţă neagră. Aspect de om muncit, îi ştiu casa, e fermier în toată regula, cu tractor, cu combină, cu terenuri multe. Ajungem.

Întâlnirea asta a avut loc, am mai zis dar repet pentru că e important, undeva pe la sfârşitul lui martie. Deci se împrimăvăra. Eu eram, fireşte, cu soţia. Dacă vrei să te relochezi la ţară, consideră-te norocos dacă partenera este de acord cu adevărat. Pentru cele mai multe dintre femei, aventura este inacceptabilă. Eu fac parte dintre cei norocoşi. Însă mândra mea e aspră, cum se zice în Ardeal, adică nu se gândeşte de două ori înainte de a zice: "Nu". Aşa a fost şi acuma. Pământ proaspăt semănat, pământ agricol cât un parc de oraş, însă pleşuv, fără copaci, fără prezenţa liniştitoare a asflatului, pământ bătut de soare şi de vânt, într-un colţ de lume. Ceva apă adunată într-un loc plan, clisă lipicioasă pe alocuri, un şanţ care trebuie sărit: "Nu". Nici n-am mai putut să-l văd cum se cuvine. Undeva, în fugă, omul îmi zice preţul: 15.000 lei.

Pe drum, ardeleanul îmi spune că nu era chiar terenul pentru mine. Adică mie mi-ar trebui aşa, vreo juma de hectar, pe care să pun o căbănuţă şi nişte pomi, eventual un iaz cu peşte. Mă judecă după maşină, după moaca mea de orăşean, după apucăturile celor care vin din oraş. Nu mă chinui să-i explic că eu vreau să evadez, nu să mă joc de-a încărcatul bateriilor. În general nu vreau să vorbesc despre ceea ce se va putea într-o zi constata direct. Viitorul trebuie să-l laşi să se nască, dacă-l moşeşti cu vorbe lungi sigur rămâne cu buricul netăiat. Situaţia juridică este, fireşte, complicată. O bunică proprietăreasă, moartă demult. Doi unchi care moştenesc, fără succesiune notarială, fără nimic. Apoi doi fraţi care cumpără de la unchi, cu ceva acte de mână, şi cam atât. Declaraţii la APIA şi impozit pe terenuri din 2005. Ca să te prezinţi la notar trebuie făcute câteva succesiuni, trebuie acceptul tuturor rudelor, apoi plătite impozite pe vânzare-cumpărare corespunzătoare fiecărui contract. Bani buni de risipit pe hârtii, dar altfel nu poţi întăbula. Ne despărţim fără da, fără nu.

Taman două luni mai târziu îi propun nefastei să revedem terenul. Mergem. E verde, are lucernă pe jumătate, o lizieră de salcâm destul de convingătoare pe alocuri, secară cealaltă jumătate, o tufă magnifică de liliac înflorit şi o familie turbată de cireşi sălbateci. Minunatei îi place. E luna mai, cum nu i-ar plăcea? Aici, în treacăt fie zis, recomand tuturor celor care vor pleca în căutarea unui teren la ţară, ca şi noi, să revină pe propriile urme la o vreme. Ochii educaţi văd mai bine, iar noi asta făcuserăm timp de două luni: ne-am învăţat ochii să vadă. Şi da, sunt de acord şi cu asta, acelaşi pământ arată diferit în diferite momente ale anului. E o informaţie vitală, pentru că în absenţa dragostei doar anotimpurile fac diferenţa. După ce cumperi e mai simplu, pentru că înveţi să-l iubeşti, iar dragostea face suportabilă şi arşiţa, şi gerul, şi spinii, şi ciulinii. Fără dragoste, nu ştiu cum s-ar putea apuca cineva de agricultură, pentru că pământul neiubit te încovoaie şi te îngenunchează, te face să-ţi blestemi zilele.

Merg deci la fratele omului. Aceeaşi faţă de om muncit, fără ocolişuri. Da, este în continuare de vânzare. Preţul e acelaşi. Avem lucrul, avem preţul, am banii. Ar trebui să batem palma. Dar nu. Trebuie făcute formalităţile. Iar banii se numără la notar. Aşa am zis. Şi cădem de acord. Au urmat două luni în timpul cărora eu am avut răbdare, iar ei s-au străduit să adune la un loc actele. Au crezut că au titlu de proprietate, însă aveau doar o adeverinţă. Au adunat deci actele necesare pentru titlu. Au izbutit să găsească CNP-ul bunicii, decedată la începutul anilor '90, când nu se scria CNP-ul pe certificatul de deces. Au făcut dosarul. Deci, două luni. Cum să zic, nu sunt un om nerăbdător, dar ştiu totuşi că timpul trece, şi că lucrurile trebuie făcute. De la judeţ li s-a răspuns că nu li se eliberează titlu de proprietate pentru că primăria nu a pus la punct planurile parcelare. Deci există proces-verbal de punere în posesie, dar cei de la Cadastru refuză să elibereze titlul. Şi când se va elibera ? Undeva, în perspectivă.

În momentul acela am decis şi ei, şi eu, că e timpul să schimbăm strategia. Nu are rost să aştepţi autorităţile să-şi facă treaba. Viaţa, în general, nu are nevoie nici de ştampile, nici de aprobări. Am contactat un avocat, am luat un prieten ca martor şi ne-am dat întâlnire la primărie. Partea bună a celor două luni de aşteptare este că înţelesesem cu cine am de-a face: doi oameni de omenie. Avocatul a formulat contractul, ni l-a citit, am scos banii. Atunci cei doi au avut o reacţie la care nu mă aşteptam : au refuzat să numere banii. Degeaba am insistat, spunându-le că socotelile corecte fac prieteni buni. Ce rost să numărăm şi noi, dacă tot i-ai numărat dumneata?

Oameni cu utilaje agricole, care trăiesc din recolte şi din animale. Dependenţi de subvenţii, cu credite în bancă. De ce vând? Pentru că pământul acela e prea departe, cheltuie cam 70-80 de litri de motorină numai ca să meargă până acolo, să-l semene, să-l ierbicideze, să-l recolteze şi să transporte recolta. Inacceptabil. Mai bine iau în arendă la câţiva paşi de casă. Şi-ar mai fi ceva. Am cumpărat scump, pentru ca e pământ la marginea drumului, cu stâlp de curent aproape. Cu aceeaşi bani se cumpără suprafaţă aproape dublă în câmp. E bine să ştiu că dacă mai vreau să cumpăr terenuri fără vocaţie de construcţie iau la jumătate de preţ. Numai să fiu răbdător, să vină vânzătorul la mine, nu să mă duc eu la el.

În ziua aceea mi s-a deschis poziţie în Registrul Agricol, pentru suprafaţa de 2,51 ha. În perioada în care au făcut demersurile pentru obţinerea titlului de proprietate, cei doi fraţi au aflat că terenul e chiar niţel mai mare decât ştiau ei. Urmează să plătesc impozit pentru terenul cumpărat. Cred că vreo 50 de lei pentru lunile care au rămas până la sfârşitul anului. Când va veni titlul, vom deschide o acţiune în instanţă în urma căreia voi întăbula. Dar nu-i grabă. Autorităţile au tot timpul din lume să se mişte, să facă planurile parcelare, să elibereze titlul, apoi să ne dea termene de judecată, să emită sentinţa ş.a. Fie că voi întăbula în anul următor, fie voi uzucapa undeva peste 10-20 de ani, mi-e perfect egal. N-am cumpărat să vând, am luat să fac. Am aproape 40 de ani, şi încă nu mi-a dispărut dragostea de animale. Oraşul mă strânge la umeri. Ca atunci când aveam 7 ani, vreau să-mi cumpăr un cal. La 4 ani, pe când mergeam cu tata după bureţi, în pădure, l-am întrebat: “De ce nu trăim şi noi la ţară?” M-am născut cu chemarea pământului în mine, zicea un prieten că apare adesea la a doua generaţie a celor plecaţi de la sat. Îl cred. Azi, într-un colţ de Ardeal care seamănă cu Moldova ce-am lăsat în urmă, cinci iugăre de pământ poartă numele meu. Deasupra lor, cinci iugăre de cer.