Cursul 2 poate fi downloadat de aici.
Întrebare: De ce este importantă sustenabilitatea acum?
Pământul poate susţine în mod natural 2 miliarde de oameni.
Lectură recomandată: John Lyle, Regenerative Design for Sustainable Development
Atunci când primii colonişti europeni au ajuns în America, pe continentul America de Nord trăiau cam 600.000 - 18.000.000 de oameni (evaluările nu au ajuns la o cifră unanim acceptată). Acum sunt 300.000.000.
Civilizaţia noastră a dezvoltat un sistem linear: luăm ceva dintr-un loc (numit sursă), îl transformăm, îl utilizăm, apoi îl aruncăm într-o hazna. Evident, are sens să reciclezi. Însă începem să fim lipsiţi de resurse.
Lectură recomandată: Donella Meadows, Beyond the Limits
Criză de mediu şi criză socială?
Mediu:
- Încălzirea globală
- Degradarea solurilor
- Epuizarea resurselor (peak oil).
Social:
- Distrugerea familiei şi a comunităţii
- Comportamente care creează dependenţă.
Economic & politic:
- Îndatorare financiară fără precedent
- Capitalism sălbatic
- Iluzie şi dezamăgire.
Lectură recomandată: Jane Straus, Enough is Enough
Umanitatea se îndreaptă spre o paragmă a sărăciei resurselor. Suntem deja la vârful de producţie a petrolului, sau poate dincolo de acest moment. Permacultura permite o viaţă în abundenţă alimentară, în condiţiile în care combustibilii fosili devin din ce în ce mai scumpi.
Trebuie să gândim în termeni de sisteme ciclice.
Etica permaculturii:
1. Ai grijă de pământ
2. Ai grijă de oameni
3. Imparte surplusul (produse, timp, energie)
Pământul este viu, iar această credinţă îţi schimbă percepţia.
Lectură recomandată: Wendell Berry, Questionnaire, în volumul Livings (am găsit poemul pe net şi l-am redat în partea finală a acestui post)
Principiile permaculturii (aşa cum au fost formulate de Bill Mollison):
1. Utilizarea proximităţii
2. Fiecare element îndeplineşte mai multe funcţii
3. Fiecare funcţie importantă este suplinită de mai multe elemente
4. Planificarea energetică eficientă
5. Utilizarea resurselor biologice
6. Reciclarea energetică
7. Sisteme intensive la scară mică
8. Succesiune şi evoluţie accelerată
9. Diversitate
10. Efecte de lizieră
Principiile permaculturii (aşa cum au fost formulate de David Holmgren):
1. Observă şi interacţionează
2. Capturează şi stochează energia
3. Obţine o recoltă
4. Fii cumpătat şi acceptă reacţii
5. Utilizează şi pune în valoare resurse regenerabile şi servicii
6. Nu produce deşeuri
7. Proiectează de la model la detalii
8. Integrează mai degrabă decât să segreghezi
9. Utilizează soluţii mici şi lente
10. Utilizează şi pune în valoare diversitatea
11. Utilizează liziere şi pune în valoare elementele marginale
12. Utilizează în mod creativ şi reacţionează la schimbări
Grădinile cele mai productive au între 1250 mp şi 5000 mp.
Dacă vei sa salvezi lumea, începe de la pragul uşii.
“Questionnaire” (a poem by Wendell Berry)
1. How much poison are you willing
to eat for the success of the free
market and global trade? Please
name your preferred poisons.
2. For the sake of goodness, how much
evil are you willing to do?
Fill in the following blanks
with the names of your favorite
evils and acts of hatred.
3. What sacrifices are you prepared
to make for culture and civilization?
Please list the monuments, shrines,
and works of art you would
most willingly destroy.
4. In the name of patriotism and
the flag, how much of our beloved
land are you willing to desecrate?
List in the following spaces
the mountains, rivers, towns, farms
you could most readily do without.
5. State briefly the ideas, ideals, or hopes,
the energy sources, the kinds of security,
for which you would kill a child.
Name, please, the children whom
you would be willing to kill.
Sursa poemului este aici.
Citeşte mai mult!
Se afișează postările cu eticheta Toby Hemenway. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Toby Hemenway. Afișați toate postările
marți, 22 noiembrie 2011
luni, 21 noiembrie 2011
Will Hooker, Introducere în permacultură (cursul 1)
Pe blogul Permaculture Media Download, la secţiunea Documentare, se află cursul de introducere în permacultură susţinut de Prof. Will Hooker la NC State University. Mai bine de 40 de ore video, un material universitar foarte complex (predare + activităţi practice) susţinut cu pasiune şi umor de un profesionist desăvârşit.
În perioada următoare mi-am propus să folosesc cu mare atenţie această oportunitate oferită de Permaculture Media Download, notând câte ceva pentru cei care nu au suficientă vreme să parcurgă pe îndelete prelegerile profesorului. Desigur, nici aceste notiţe, nici altele, nu pot înlocui studierea materialelor-sursă.
Cursul 1 poate fi downloadat de aici.
Curs predat la NC State University în 2010. Autorul predă la universitate de 35 de ani, este de formaţie arhitect peisagist, şi este instructor permacultural de 14 ani.
Permacultura este înainte de toate o metodă interdisciplinară de a trăi sustenabil, pentru casă, grădină şi comunitate.
Bill Mollison: Permacultura (cultură permanentă) este un proiect conştient de ecosistem agricol care mimează ecosistemul natural.
Permacultura este o revoluţie deghizată în grădinărit.
Permacultura nu proiectează fundul grădinii, sau parcări, sau pieţe publice. Permacultura proiectează sisteme, iar studenţii sunt invitaţi să gândească în termeni de sistem.
Sistemul natural este cel mai bun profesor.
Survol asupra întregului curs. Recomandări (imperative) de lectură. Fiecare student se prezintă.
Lecturi:
a) Bill Mollison şi David Holmgren – Permaculture One
b) Bill Mollison şi David Holmgren – Permaculture Two
c) Toby Hemenway – Gaia’s Garden (a doua ediţie)
d) Bill Mollison – Introduction to Permaculture
e) Bill Mollison – Permaculture. A Designer’s Manual
f) Albert Bates – The Post-Petroleum Survival Guide and Cookbook
g) Stephen and Rebecca Hren – The Charbon-Free Home
h) David Holmgren – Permaculture. Principles & Pathways Beyond Sustainability
Site-uri recomandate:
http://www.holmgren.com.au/
http://www.patternliteracy.com/
Video recomandat:
Bill Mollison, In Grave Danger of Falling Food
Citeşte mai mult!
În perioada următoare mi-am propus să folosesc cu mare atenţie această oportunitate oferită de Permaculture Media Download, notând câte ceva pentru cei care nu au suficientă vreme să parcurgă pe îndelete prelegerile profesorului. Desigur, nici aceste notiţe, nici altele, nu pot înlocui studierea materialelor-sursă.
Cursul 1 poate fi downloadat de aici.
Curs predat la NC State University în 2010. Autorul predă la universitate de 35 de ani, este de formaţie arhitect peisagist, şi este instructor permacultural de 14 ani.
Permacultura este înainte de toate o metodă interdisciplinară de a trăi sustenabil, pentru casă, grădină şi comunitate.
Bill Mollison: Permacultura (cultură permanentă) este un proiect conştient de ecosistem agricol care mimează ecosistemul natural.
Permacultura este o revoluţie deghizată în grădinărit.
Permacultura nu proiectează fundul grădinii, sau parcări, sau pieţe publice. Permacultura proiectează sisteme, iar studenţii sunt invitaţi să gândească în termeni de sistem.
Sistemul natural este cel mai bun profesor.
Survol asupra întregului curs. Recomandări (imperative) de lectură. Fiecare student se prezintă.
Lecturi:
a) Bill Mollison şi David Holmgren – Permaculture One
b) Bill Mollison şi David Holmgren – Permaculture Two
c) Toby Hemenway – Gaia’s Garden (a doua ediţie)
d) Bill Mollison – Introduction to Permaculture
e) Bill Mollison – Permaculture. A Designer’s Manual
f) Albert Bates – The Post-Petroleum Survival Guide and Cookbook
g) Stephen and Rebecca Hren – The Charbon-Free Home
h) David Holmgren – Permaculture. Principles & Pathways Beyond Sustainability
Site-uri recomandate:
http://www.holmgren.com.au/
http://www.patternliteracy.com/
Video recomandat:
Bill Mollison, In Grave Danger of Falling Food
Citeşte mai mult!
miercuri, 20 iulie 2011
Toby Hemenway, Gaia’s Garden (partea a III-a), note de lectură
Partea a treia. Cum să construieşti o grădină ecologică
Capitolul 8. Cum să creezi comunităţi pentru grădină
Cum să grupezi plantele
O asociere simplă pentru un strat de legume este: ceapă + morcov + varză. Nu se umbresc semnificativ una pe cealaltă. Rădăcinile lor nu-şi fac concurenţă.
Salvia, plantată lângă morcovi, alungă fluturele morcovului.
Grădinăritul policultural
Comunităţile de plante sunt dinamice. Policulturile sunt comunităţi de plante auto-organizate, compuse din mai multe specii. În policulturile sofisticate plantele îşi ameliorează mediul, tinzând spre ceea ce este mai bun pentru creşterea lor.
Pe măsură ce plantele care germinează primele cresc, creează habitat pentru ceilalţi membri ai ansamblului, atrăgând insecte benefice care polenizează şi luptând împotriva dăunătorilor. Plantarea deasă formează un mulci viu pentru sol, împiedicând evaporarea şi reducând nevoia de apă. Policultura oferă o recoltă puternică timp de câteva luni pe un spaţiu foarte redus.
Cum să proiectezi propria permacultură
Trebuie respectate câteva principii:
a) plantează câteva varietăţi ale aceleeaşi specii;
b) nu planta prea des;
c) începe culesul devreme;
d) combină familii de plante, nu doar specii;
e) includeţi multe specii care cresc rapid şi au rădăcini superficiale;
f) extinde perioadele de cules (folosind soiuri diferite din aceeaşi specie);
g) evită competiţia la nivel de rădăcini şi pentru lumină (tomatele şi cartofii nu par a fi potriviţi pentru policultură);
h) recoltează plante întregi (ca să faci loc pentru plantele rămase);
i) păstrează câteva plante pentru seminţe;
j) evaluează-ţi munca zilnic.
Chinezii spun că cel mai bun îngrăşământ este umbra grădinarului.
Cum să grupezi plantele
Într-un ecosistem se găsesc calităţi precum: succesiune, relaţii de tip predator-pradă, adaptare la foc, controlul climatului, lucruri care nu se găsesc într-o grădină convenţională. În mod fundamental, ecosistemele sunt locuri ale cooperării.
Comunităţile de plante din permacultură imită asociaţiile naturale de plante. Formal, o comunitate este un grup armonios de plante (şi insecte, animale), adesea centrat în jurul unei specii majore, care aduce beneficii oamenilor în timp ce creează habitat.
Cele Trei Surori (sau erau cumva patru?)
Pentru cei mai mulţi americani este familiară combinaţia: porumb, fasole şi dovleac (numită Cele Trei Surori). Porumbul oferă suport pentru fasole. Fasolea fixează azotul din aer, spre beneficiul celorlalte două plante. Dovleacul acoperă solul, păstrându-i umezeala şi împiedicând apariţia buruienilor.
A patra plantă, specifică Americi Latine, este o floare înaltă care atrage insectele polenizatoare.
Cum să construieşti o comunitate de plante în jurul unui măr
Rolurile acestei comunităţi sunt:
a) atragerea de insecte benefice pentru polenizare şi controlul dăunătorilor;
b) creşterea fertilităţii solului;
c) reducerea competiţiei dintre rădăcini;
d) conservarea apei;
e) echilibrarea populaţiei de fungi pentru a combate bolile specifice;
f) crearea habitatului, etc.
Elementul central. Un măr (deşi aproape orice copac ar putea servi).
Plante cu bulbi care îndepărtează iarba. Aceasta din urmă nu trebuie să se apropie de pom, pentru că intră în competiţie cu rădăcinile acestuia. Plantele cu bulbi trebuie plantate pe linia imaginară care uneşte marginile coroanei pomului cu pământul. Se pot utiliza : narcise galbene, usturoi, praz, cepe egiptene.
Plante care atrag insectele şi păsările. Aici pot fi plante comestibile, precum mărarul, chimenul dulce, coriandrul. Dar mai ales flori. Arbustul fucsia atrage şi el insectele.
Plante care furnizează mulci. Poate fi vorba despre : tătăneasă, anghinare, trifoi, care sunt cosite şi lăsate să se transforme în compost.
Acumulatori de nutrienţi. Exemple : cicoarea, păpădia, coada şoricelului, pătlagină. Cu rădăcinile lor profunde, extrag substanţele minerale de dincolo de humus, şi le lasă deasupra stratului productiv.
Plantele care fixează azotul. Lista este lungă. Probabil că trifoiul, ca plantă perenă, este una din cele mai bune opţiuni.
Plante care alungă dăunătorii. Gălbenelele.
Colţuri şi unghere. Dacă presărăm în grădină pietre, buşteni sau tufişuri, dacă vom crea mici heleşteie, vom atrage populaţii de şopârle, broaşte, şerpi şi păsări. Iar aceştia sunt aliaţi de nădejde împotriva dăunătorilor.
Câteva elemente, mai multe funcţii, o singură comunitate
Cele mai multe dintre elementele comunităţii mărului au mai multe funcţii. Proiectanţii unei astfel de comunităţi se vor strădui să aleagă elemente care exercită cât mai multe funcţii posibil.
Capitolul 9. Cum să proiectezi comunităţi de plante în grădină
O comunitate naturală de plante are propria viaţă, şi asta încercăm să imităm cu comunităţile proiectate de noi.
O metodă familiară de construit comunităţi de plante
Fiecare regiune are lista ei de plante dominante. O simplă plimbare în natură ne va arăta comunităţile locului. Observaţiile ne vor instrui în privinţa comunităţilor similare pe care am putea să le plantăm în grădina noastră.
Nu este foarte facil să găseşti companioni pentru un nuc, pentru că nucul este o plantă alelopatică, adică secretă o substanţă toxică ce suprimă plantele competitoare. Numai că există plante care nu se lasă impresionate de nuc. Una este ulmul american cu fructe ca cireşele (Celtis). Coacăzii cresc şi ei la umbra nucului. Ar mai fi şi arbustul Lycium. Ardeii şi tomatele de asemenea.
Comunităţi de plante pentru şoareci de bibliotecă
Metoda demarează cu căutarea celor mai importante comunităţi de plante din zona în care te afli. Anumite cărţi de ecologie sau articole din jurnale universitare pot fi utile în această direcţie.
Cum să creezi o super-comunitate
Un singur măr, sau nuc, nu va furniza o dietă grozavă, fie chiar şi atunci când e parte dintr-o comunitate. Niciun grădinar nu poate mânca o cantitate prea mare de mere, sau nuci. Însă câteva comunităţi ţesute în jurul unor copaci diferiţi pot forma o livadă foarte densă.
Însă orice livadă devine automat un punct de atracţie pentru dăunătorii fructelor. De aceea este imperios necesar ca într-o livadă să existe o cât mai mare diversitate, precum şi copaci nepurtători de fructe.
O comunitate ţesută în jurul unui măr nu va funcţiona foarte bine lângă o comunitate construită în jurul unui nuc. Între cele două forme de organizare trebuie să existe plante-tampon. O comunitate de plante-tampon trebuie să fie compatibilă cu ambele comunităţi pe care le conectează.
Lângă nuci se simt bine duzii. De asemena, cei mai mulţi dintre copacii care fixează azotul tolerează bine nucii.
Comunităţile nu sunt perfecte
Avantajele comunităţile sunt evidente:
a) reduc intervenţia umană;
b) mai puţine îngrăşăminte şi alte inputuri;
c) armonie între oameni şi viaţa sălbatică ;
d) sinergia magică a comunităţilor de plante.
Dezavantaje:
a) consumă mult spaţiu;
b) se construiesc cu dificultate;
c) dacă funcţionează prost, cauza e destul de greu de detectat;
d) adesea funcţionarea lor se asociază anumitor locuri, în vreme ce în alte locuri nu mai funcţionează la fel.
Anumite plante nu se potrivesc cu comunităţile, mai ales vegetalele, care au nevoie de soare din belşug.
Capitolul 10. Cum să cultivi o pădure comestibilă
Chiar şi comunităţile de plante sunt piese dintr-un întreg.
În esenţă, pădurea comestibilă are mai multe niveluri, ca orice pădure. Fireşte, copacii sunt elementul-cheie.
În materie de productivitate, nimic nu li se poate opune copacilor: jumătate de hectar de grâu produce 2 tone de boabe, în vreme ce jumătate de hectar de meri produce 7 tone de fructe, şi asta fără să necesite replantare anuală.
Întrebarea care se pune este dacă va exista producţie pe arbuştii umbriţi de arbori? Autorul cultivă coacăze şi agrişe, dispunând arbuştii atât în plină lumină cât şi la umbră. În mod evident, exemplarele luminate generos produc mai mult. Însă cele de sub pomi au nevoie de mai puţină apă, au frunzişul mai închis la culoare, şi suficient de multe fructe.
Pădurea celor şapte niveluri
Cele şapte straturi ale unei păduri comestibile sunt :
a) copaci înalţi ;
b) copaci scunzi ;
c) arbuşti ;
d) ierburi înalte;
e) covor vegetal ;
f) iedere ;
g) recolte de rădăcini.
1. Stratul copacilor înalţi. Nu sunt foarte apropiaţi, pentru a permite luminii să pătrundă până la straturile cele mai de jos. Copacii ca arţarul, smochinul sau fagul, a căror umbră este deasă, nu sunt potriviţi pentru pădurea comestibilă.
Cele mai bune opţiuni sunt : merii şi perii, pruni şi cireşi. Castanii comestibili sunt şi ei foarte buni. Nucii sunt excelenţi. Salcâmii fixează azotul din aer în sol.
Dat fiind că pădurea comestibilă se află în zonele 1 şi 2, copacii care furnizează cherestea nu sunt o alegere potrivită.
2. Stratul copacilor scunzi. Aproximativ aceleaşi specii, însă de dimensiuni pitice. În plus, se adaugă nectarini, piersic, cais, migdal, dud.
3. Stratul arbuştilor. Produc flori, fructe, atrag păsările şi insectele.
4. Stratul ierburilor înalte. Cuprinde flori, ierburi folosite în bucătărie şi ierburi medicinale, producătoare de mulci sau cu rol de îmbunătăţire a solului.
5. Covorul vegetal. În special trifoi, dar şi alte specii care împiedică apariţia buruienilor.
6. Stratul iederelor. Este vorba de kiwi, struguri, hamei, ş.a. Mai pot fi şi plante anuale gen: castravete, pepene.
7. Recoltele de rădăcini.
Citeşte mai mult!
Capitolul 8. Cum să creezi comunităţi pentru grădină
Cum să grupezi plantele
O asociere simplă pentru un strat de legume este: ceapă + morcov + varză. Nu se umbresc semnificativ una pe cealaltă. Rădăcinile lor nu-şi fac concurenţă.
Salvia, plantată lângă morcovi, alungă fluturele morcovului.
Grădinăritul policultural
Comunităţile de plante sunt dinamice. Policulturile sunt comunităţi de plante auto-organizate, compuse din mai multe specii. În policulturile sofisticate plantele îşi ameliorează mediul, tinzând spre ceea ce este mai bun pentru creşterea lor.
Pe măsură ce plantele care germinează primele cresc, creează habitat pentru ceilalţi membri ai ansamblului, atrăgând insecte benefice care polenizează şi luptând împotriva dăunătorilor. Plantarea deasă formează un mulci viu pentru sol, împiedicând evaporarea şi reducând nevoia de apă. Policultura oferă o recoltă puternică timp de câteva luni pe un spaţiu foarte redus.
Cum să proiectezi propria permacultură
Trebuie respectate câteva principii:
a) plantează câteva varietăţi ale aceleeaşi specii;
b) nu planta prea des;
c) începe culesul devreme;
d) combină familii de plante, nu doar specii;
e) includeţi multe specii care cresc rapid şi au rădăcini superficiale;
f) extinde perioadele de cules (folosind soiuri diferite din aceeaşi specie);
g) evită competiţia la nivel de rădăcini şi pentru lumină (tomatele şi cartofii nu par a fi potriviţi pentru policultură);
h) recoltează plante întregi (ca să faci loc pentru plantele rămase);
i) păstrează câteva plante pentru seminţe;
j) evaluează-ţi munca zilnic.
Chinezii spun că cel mai bun îngrăşământ este umbra grădinarului.
Cum să grupezi plantele
Într-un ecosistem se găsesc calităţi precum: succesiune, relaţii de tip predator-pradă, adaptare la foc, controlul climatului, lucruri care nu se găsesc într-o grădină convenţională. În mod fundamental, ecosistemele sunt locuri ale cooperării.
Comunităţile de plante din permacultură imită asociaţiile naturale de plante. Formal, o comunitate este un grup armonios de plante (şi insecte, animale), adesea centrat în jurul unei specii majore, care aduce beneficii oamenilor în timp ce creează habitat.
Cele Trei Surori (sau erau cumva patru?)
Pentru cei mai mulţi americani este familiară combinaţia: porumb, fasole şi dovleac (numită Cele Trei Surori). Porumbul oferă suport pentru fasole. Fasolea fixează azotul din aer, spre beneficiul celorlalte două plante. Dovleacul acoperă solul, păstrându-i umezeala şi împiedicând apariţia buruienilor.
A patra plantă, specifică Americi Latine, este o floare înaltă care atrage insectele polenizatoare.
Cum să construieşti o comunitate de plante în jurul unui măr
Rolurile acestei comunităţi sunt:
a) atragerea de insecte benefice pentru polenizare şi controlul dăunătorilor;
b) creşterea fertilităţii solului;
c) reducerea competiţiei dintre rădăcini;
d) conservarea apei;
e) echilibrarea populaţiei de fungi pentru a combate bolile specifice;
f) crearea habitatului, etc.
Elementul central. Un măr (deşi aproape orice copac ar putea servi).
Plante cu bulbi care îndepărtează iarba. Aceasta din urmă nu trebuie să se apropie de pom, pentru că intră în competiţie cu rădăcinile acestuia. Plantele cu bulbi trebuie plantate pe linia imaginară care uneşte marginile coroanei pomului cu pământul. Se pot utiliza : narcise galbene, usturoi, praz, cepe egiptene.
Plante care atrag insectele şi păsările. Aici pot fi plante comestibile, precum mărarul, chimenul dulce, coriandrul. Dar mai ales flori. Arbustul fucsia atrage şi el insectele.
Plante care furnizează mulci. Poate fi vorba despre : tătăneasă, anghinare, trifoi, care sunt cosite şi lăsate să se transforme în compost.
Acumulatori de nutrienţi. Exemple : cicoarea, păpădia, coada şoricelului, pătlagină. Cu rădăcinile lor profunde, extrag substanţele minerale de dincolo de humus, şi le lasă deasupra stratului productiv.
Plantele care fixează azotul. Lista este lungă. Probabil că trifoiul, ca plantă perenă, este una din cele mai bune opţiuni.
Plante care alungă dăunătorii. Gălbenelele.
Colţuri şi unghere. Dacă presărăm în grădină pietre, buşteni sau tufişuri, dacă vom crea mici heleşteie, vom atrage populaţii de şopârle, broaşte, şerpi şi păsări. Iar aceştia sunt aliaţi de nădejde împotriva dăunătorilor.
Câteva elemente, mai multe funcţii, o singură comunitate
Cele mai multe dintre elementele comunităţii mărului au mai multe funcţii. Proiectanţii unei astfel de comunităţi se vor strădui să aleagă elemente care exercită cât mai multe funcţii posibil.
Capitolul 9. Cum să proiectezi comunităţi de plante în grădină
O comunitate naturală de plante are propria viaţă, şi asta încercăm să imităm cu comunităţile proiectate de noi.
O metodă familiară de construit comunităţi de plante
Fiecare regiune are lista ei de plante dominante. O simplă plimbare în natură ne va arăta comunităţile locului. Observaţiile ne vor instrui în privinţa comunităţilor similare pe care am putea să le plantăm în grădina noastră.
Nu este foarte facil să găseşti companioni pentru un nuc, pentru că nucul este o plantă alelopatică, adică secretă o substanţă toxică ce suprimă plantele competitoare. Numai că există plante care nu se lasă impresionate de nuc. Una este ulmul american cu fructe ca cireşele (Celtis). Coacăzii cresc şi ei la umbra nucului. Ar mai fi şi arbustul Lycium. Ardeii şi tomatele de asemenea.
Comunităţi de plante pentru şoareci de bibliotecă
Metoda demarează cu căutarea celor mai importante comunităţi de plante din zona în care te afli. Anumite cărţi de ecologie sau articole din jurnale universitare pot fi utile în această direcţie.
Cum să creezi o super-comunitate
Un singur măr, sau nuc, nu va furniza o dietă grozavă, fie chiar şi atunci când e parte dintr-o comunitate. Niciun grădinar nu poate mânca o cantitate prea mare de mere, sau nuci. Însă câteva comunităţi ţesute în jurul unor copaci diferiţi pot forma o livadă foarte densă.
Însă orice livadă devine automat un punct de atracţie pentru dăunătorii fructelor. De aceea este imperios necesar ca într-o livadă să existe o cât mai mare diversitate, precum şi copaci nepurtători de fructe.
O comunitate ţesută în jurul unui măr nu va funcţiona foarte bine lângă o comunitate construită în jurul unui nuc. Între cele două forme de organizare trebuie să existe plante-tampon. O comunitate de plante-tampon trebuie să fie compatibilă cu ambele comunităţi pe care le conectează.
Lângă nuci se simt bine duzii. De asemena, cei mai mulţi dintre copacii care fixează azotul tolerează bine nucii.
Comunităţile nu sunt perfecte
Avantajele comunităţile sunt evidente:
a) reduc intervenţia umană;
b) mai puţine îngrăşăminte şi alte inputuri;
c) armonie între oameni şi viaţa sălbatică ;
d) sinergia magică a comunităţilor de plante.
Dezavantaje:
a) consumă mult spaţiu;
b) se construiesc cu dificultate;
c) dacă funcţionează prost, cauza e destul de greu de detectat;
d) adesea funcţionarea lor se asociază anumitor locuri, în vreme ce în alte locuri nu mai funcţionează la fel.
Anumite plante nu se potrivesc cu comunităţile, mai ales vegetalele, care au nevoie de soare din belşug.
Capitolul 10. Cum să cultivi o pădure comestibilă
Chiar şi comunităţile de plante sunt piese dintr-un întreg.
În esenţă, pădurea comestibilă are mai multe niveluri, ca orice pădure. Fireşte, copacii sunt elementul-cheie.
În materie de productivitate, nimic nu li se poate opune copacilor: jumătate de hectar de grâu produce 2 tone de boabe, în vreme ce jumătate de hectar de meri produce 7 tone de fructe, şi asta fără să necesite replantare anuală.
Întrebarea care se pune este dacă va exista producţie pe arbuştii umbriţi de arbori? Autorul cultivă coacăze şi agrişe, dispunând arbuştii atât în plină lumină cât şi la umbră. În mod evident, exemplarele luminate generos produc mai mult. Însă cele de sub pomi au nevoie de mai puţină apă, au frunzişul mai închis la culoare, şi suficient de multe fructe.
Pădurea celor şapte niveluri
Cele şapte straturi ale unei păduri comestibile sunt :
a) copaci înalţi ;
b) copaci scunzi ;
c) arbuşti ;
d) ierburi înalte;
e) covor vegetal ;
f) iedere ;
g) recolte de rădăcini.
1. Stratul copacilor înalţi. Nu sunt foarte apropiaţi, pentru a permite luminii să pătrundă până la straturile cele mai de jos. Copacii ca arţarul, smochinul sau fagul, a căror umbră este deasă, nu sunt potriviţi pentru pădurea comestibilă.
Cele mai bune opţiuni sunt : merii şi perii, pruni şi cireşi. Castanii comestibili sunt şi ei foarte buni. Nucii sunt excelenţi. Salcâmii fixează azotul din aer în sol.
Dat fiind că pădurea comestibilă se află în zonele 1 şi 2, copacii care furnizează cherestea nu sunt o alegere potrivită.
2. Stratul copacilor scunzi. Aproximativ aceleaşi specii, însă de dimensiuni pitice. În plus, se adaugă nectarini, piersic, cais, migdal, dud.
3. Stratul arbuştilor. Produc flori, fructe, atrag păsările şi insectele.
4. Stratul ierburilor înalte. Cuprinde flori, ierburi folosite în bucătărie şi ierburi medicinale, producătoare de mulci sau cu rol de îmbunătăţire a solului.
5. Covorul vegetal. În special trifoi, dar şi alte specii care împiedică apariţia buruienilor.
6. Stratul iederelor. Este vorba de kiwi, struguri, hamei, ş.a. Mai pot fi şi plante anuale gen: castravete, pepene.
7. Recoltele de rădăcini.
Citeşte mai mult!
miercuri, 29 iunie 2011
Toby Hemenway, Gaia’s Garden (partea a II-a), note de lectură
Partea a doua. Elementele grădinii ecologice
Capitolul 4. Revitalizarea solului
La graniţa dintre rocile nevii şi covorul verde al planetei există materie vie şi au loc evenimente importante. Solul este viu, nu o materie inertă unde sunt înfipte plantele. Solul se află la baza piramidei vieţii, şi cu cât este mai divers, cu atâta suportă mai multă diversitate.
O jumătate de hectar de păşune bună poate hrăni un cal sau doi, însă conţine 2 tone de viermi, alte 2 tone de bacterii sau fungi, precum şi multe alte vietăţi mărunte. Existenţa vietăţilor invizibile condiţionează bunăstarea celor vizibile. Dacă solul nu este abuzat, conţine mâncare pentru fiecare dintre fiinţele din el, şi implicit pentru cele de la suprafaţa lui.
Viaţa solului: primii reciclatori
Fertilitatea începe cu rocile, care conţin potasiu, calciu, magneziu, şi cele mai multe dintre elementele de care au nevoie plantele. Rocile sunt convertite în mâncare de către plante.
Natura reciclează substanţele de care are nevoie în proporţie de 98%. Restul de 2% îl extrage din roci. Prin comparaţie, rata de pierdere a calciului în agricultura intens chimizată este de 25-60% anual.
Bacteriile şi viermii sunt primii reciclatori ai vegetaţiei care moare toamna. Viermii reciclează cam 25 de tone de sol la fiecare jumătate de hectar anual. Mărunţind materia organică, reciclatorii creează sol.
Cum se formează humusul
După ce resturile vegetale sunt consumate de vietăţile mărunte în sol, acestea se transformă în : gaze, minerale şi humus. Într-un anume sens, humusul este stadiul final de decompoziţie a materiei organice. Nemaiputând fi consumat de microorganisme, se acumulează în sol.
Prezenţa humusului în sol este critică. Dacă nivelul humusului este prea scăzut, este semn că solul are mari probleme. Humusul este capabil ca nimic altceva să reţină apa.
Humusul permite umezelii şi organismelor solului să se mişte mai adânc în sol, unde acestea creează şi mai mult humus.
Humusul reţine nutrienţii, permiţând plantelor să-i folosească atunci când au nevoie.
Plantele au nevoie de microbi pentru a trăi. Într-un sol steril, plantele cresc mult mai greu.
Sănătatea minerală a solului
Rădăcinile ocupă doar o foarte redusă fracţie din sol, deci cele mai multe dintre minerale nu sunt niciodată în contact cu rădăcinile. Iar dacă mineralele nu sunt "vânate" de humus sau de microorganismele din sol, sunt spălate de ape şi părăsesc solul.
Plantele crescute în soluri bogate în materie organică sunt mult mai rezistente la boli decât plantele din soluri sărace în carbon.
O problemă de echilibru
O problemă destul de întâlnită a solului este nivelul prea scăzut de azot. Plantele lipsite de acest element sunt palide şi anemice. Un sol echilibrat are 20 de părţi carbon la 1 parte azot (procent întâlnit la compostul bine preparat).
“Iată ce se întâmplă cu solul după aplicarea entuziastă a îngrăşămintelor chimice. Turnarea unei pungi mari de îngrăşământ anorganic pe teren creează un exces de nutrienţi minerali. Acum ceea ce începe să lipsească este carbonul. Încă o dată, viaţa din sol intră în criză alimentară, împinsă de excesul de azot, fosfor şi potasiu din îngrăşămintele chimice tipice. Dat fiind că organismele au nevoie de aproximativ douăzeci de părţi carbon pentru fiecare parte de azot, la scurtă vreme carbonul existent este extras din materia organică a solului şi asimilat în organisme. Aceste organisme elimină dioxid de carbon, deci echilibrul carbonului este pierdut la fiecare generaţie. Mai întâi materia organică uşor digestibilă este consumată, apoi, mai încet, este rândul humusului. În cele din urmă, aproape tot carbonul din sol este epuizat, iar viaţa din sol, lipsită de hrana ei esenţială, începe să moară. Speciile de organisme ale solului care nu pot supravieţui penuriei dispar în anumite locuri. Unele dintre aceste creaturi ar putea juca un rol decisiv, poate secretând antibiotice pentru a proteja plantele, sau transferând un nutrient esenţial, sau macerând un compus necomestibil. Dispărând actori importanţi, viaţa solului se dezechilibrează şi mai mult. Predatorii naturali încep să dispară, astfel încât unele dintre organismele care le serveau drept pradă, nemaiîntâlnindu-se în această reţea alimentară bulversată, se înmulţesc în număr mare şi se transformă în flagel.
Din nefericire, multe dintre creaturile care rămân după supradoza minerală sunt cele care au învăţat să supravieţuiască cu ultima sursă de carbon disponibilă : plantele tale. Expluzarea carbonului din sol cu fertilizatori chimici le poate împinge în faţă pe organismele care aduc boli. Toate felurile de mucegaiuri, putregaiuri, înnegriri, pătări se abat asupra vegetaţiei. Odată cu dispariţia controlului natural, cu boli care răvăşesc fiecare plantă, oamenii trebuie să treacă la chimicale. Numai că acum organismele devenite distructive au tot ce le trebuie ca să prospere – mâncarea şi adăpostul furnizat de plantele de grădină - şi se vor înmulţi de fiecare dată când intervenţia umană devenită esenţială diminuează. Grădinarul este prins într-o ocnă chimică. Este o bătălie pierdută, reflectată de faptul că utilizăm acum de douăzeci de ori mai multe pesticide decât în urmă cu cincizeci de ani, şi cu toate acestea recoltele sunt mai afectate de insecte iar numărul bolilor a crescut, în conformitate cu statisticile USDA.
O altă daună adusă de utilizarea nejudicioasă a îngrăşămintelor chimice este pentru solul însuşi. Pe măsură ce materia organică este distrusă în urma hrănirii necugetate a vieţii solului, acesta îşi pierde abilitatea de a reţine apa şi aerul. Stratul său arabil este distrus. Viaţa disperată a solului a început să se hrănească chiar cu humusul, ultimul lucru care ar trebui să fie transformat în hrană. Împreună cu humusul orice altă materie organică dispare, solul îşi pierde structura friabilă şi intră în colaps. Solurile bazate pe argilă se transformă în beton, cele nămoloase se dezhidratează, transformându-se în praf şi pierzându-şi coeziunea.”
Solul viu este fundamentul unei grădini sănătoase.
A ara sau a nu ara
Ce se întâmplă în cazul aratului? Prin răsturnare, solul este expus aerului. Oxigenul revigorează viaţa plantelor, care atacă imediat materia organică, extrăgând mineralele din humus şi din particolele de rocă. Aratul fărâmiţează solul, caruia în felul acestuia îi creşte suprafaţa. Microbii din sol colonizează noile suprafeţe, extrăgând şi ei mai mulţi nutrienţi pe fondul unei explozii de populaţie.
Asta e grozav în primul an. Numai că nutrienţii eliberaţi sunt mai mulţi decât cei care pot fi consumaţi de plante. Iar ceea ce nu se consumă este spălat de ploaie. În câţiva an, solul este sărăcit, şi rezultatele sunt departe de exuberanţa primului an. Humusul se consumă, mineralele sunt spălate, solul este pauperizat.
Structura solului este distrusă prin arătură. Iar o sesiune de lucrări agricole consumă mai multă energie decât produce grădina timp de un an. Schimbul nu este sustenabil.
Cum să ameliorezi viaţa din sol
Cheia constă în adiţionarea de materie organică. Sunt trei tehnici de bază:
a) compostul ;
b) mulciul ;
c) îngrăşămintele verzi.
Compostul : metoda rapidă şi murdară
Compostul este fabricat prin acumularea de materie organică într-un morman, lăsată apoi să putrezească. Elementele de maximă importanţă ale unei grămezi de compost eficiente sunt :
a) proporţia corectă de carbon şi azot ;
b) umezeala optimă ;
c) dimensiunea corectă.
Grămada de compost trebuie să omoare toate seminţele ajunse accidental în ea. Acest lucru se petrece prin încălzire. Dacă una din dimensiunile grămezii este mai mică de 1 m, este puţin probabil ca grămada să fie suficient de încălzită. Iar un compost rece va duce la germinarea nedorită a unor seminţe.
Materialele “verzi" (iarbă proaspăt cosită, bălegar, excremente omeneşti) sunt bogate în azot. Materialele “maro” (frunze uscate, paie, rumeguş) sunt bogate în carbon. Dacă sunt amestecate în proporţie de 1:1, se obţine raportul de carbon – azot 30:1, care este ideal.
Grămada de compost se întoarce, adăugându-se eventual sol în timpul fermentării. Uneori merită adăugat chiar sol de pădure, importându-se astfel biodiversitate.
Dacă este întors de multe ori, compostul dintr-o grămadă e gata în 3-4 săptămâni. Totuşi, compostul întors doar de două ori, deşi are nevoie de o perioadă mai mare până la maturare, este capabil să hrănească mai bine plantele decât cel preparat rapid.
Puterea stratului de mulci
Mulcirea este de compostarea la faţa locului. Este o metodă care elimină buruienile, construieşte solul, face inutil aratul. Constă în acumularea resturilor organice de sus în jos.
Tehnica are doi paşi:
a) aplicarea unui strat de ziare, carton, haine biodegradabile;
b) peste care se pune un strat de mulci organic (paie, lână).
Pentru un strat de mulci corect se consumă foarte mult material.
Beneficiile mulciului :
a) conservă apa ;
b) păstrează solul răcoros în zilele caniculare ;
c) suprimă buruienile;
d) se transformă încet în compost.
Îngrăşămintele verzi cu fertilitate
Pentru a aduce fertilitate solului rapid dar cu multă muncă, utilizează compostul. Pentru straturile care înghit foarte multă muncă, este preferabil mulciul. Însă pentru ogoare de mare suprafaţă, pentru o fertilitate pe termen lung, se utilizează îngrăşămintele verzi.
Filosofia îngrăşămintelor verzi este de a apăra solul împotriva ploilor şi de a-l acoperi toamna cu un pat hrănitor, capabil să producă humus. Alungă buruienile, rădăcinile mergând adânc în sol.
Atunci când apelezi la îngrăşămintele verzi, ai de ales între:
a) plante anuale (pentru un scurt repaos);
b) plante perene (pentru pregătit terenul unei livezi, de exemplu).
A doua alegere este între:
a) plante care fixează azotul;
b) plante care nu fixează azotul.
Alte îngrăşăminte verzi coboară adânc în sol, ridicând mineralele la suprafaţă. Altele atrag insecte folositoare.
Capitolul V. Cum să colectezi, să păstrezi şi să utilizezi apa
Grădinile convenţionale se bazează pe un sistem regulat de ploi, sau pe sisteme de irigaţii intens consumatoare de energie şi apă. Într-un sistem proiectat ecologic apa nu trebuie adusă prin efort uman, umezeala fiind prezentă în mod natural, din abundenţă. Nu seceta, ci prezenţa apei este condiţia implicită a unui proiect ecologic.
Nu proiect ecologic bine construit nu economiseşte doar muncă şi frustrări, ci şi resurse.
Cele cinci căi către o folosire judicioasă a apei
Metoda cantităţii mari de materie organică: reţine umezeala, aduce fertilitate, păstrează substanţele nutritive, încurajează viaţa în sol, înfoaie solul.
Mulcirea: încetineşte evaporarea, răceşte solul, aduce fertilitate, încurajează viaţa în sol, împiedică apariţia buruienilor.
Plantele care conservă apa: au nevoie de mai puţină apă, supravieţuiesc secetei.
Plantarea deasă: umbreşte solul, împiedică apariţia buruienilor.
Crearea unui sistem de şanţuri pentru irigaţie: capturează apa, o direcţionează acolo unde este nevoie, ajută plantele şi viaţa din sol atât în perioadele de exces cât şi în cele de lipsă a apei, construieşte humusul, aduce un plus de estetică.
Cum să reţii apa în sol
Cel mai ieftin loc în care se poate stoca apa este solul. Humusul şi materia organică reacţionează în contact cu apa ca un burete. Un sol bogat poate stoca echivalentul râurilor şi al lacurilor.
Cum să sapi şanţuri ca să colectezi apa.
Se folosesc liniile de contur ale terenului.
Plantele cu necesităţi reduse de apă
Plantele native sunt întotdeauna adaptate regimului pluviometric al locului. Plantele mediteraneene, atâta timp cât nu sunt confruntate cu scăderi severe ale temperaturii, rezistă foarte bine la secetă.
Plante mediteraneene:
a) migdal;
b) drăcilă;
c) mur;
d) limba-mielului;
e) chimen dulce;
f) bambus;
g) viţa-de-vie;
h) ulmul american cu fructe ca cireşele;
i) păducelul;
j) glădiţa;
k) măslin;
l) şovârv.
Plantează des pentru a alunga seceta
Plantele apropiate una de alta creează umbră. Un teren umbros îşi reduce evaporaţia până la 60%. Sunt rare plantele care au nevoie de soare 14 ore pe zi în timpul verii. Multe dintre florile perene provin din păduri, şi se mulţumesc cu soare timp de jumătate de zi.
Cum să mulceşti pentru a păstra umezeala
Un strat de mulci de 6-12 cm (sau mai mult) încetineşte evaporarea apei din sol, ţinând rădăcinile plantelor în răcoare.
Aproape orice material poate servi drept mulci:
a) paie;
b) fân (fără seminţe);
c) frunze uscate;
d) scoarţă de copac;
e) alge marine;
f) pleavă;
g) păstăi;
h) chiar şi nisip.
O rezervă: solul mulcit se încălzeşte greu, aşa că mulciul trebuie înlăturat în cazul plantelor iubitoare de căldură, apoi pus la loc.
Chiar şi pietrele pot fi utilizate drept mulci. Un mulci de roci poate regla regimul apei pe care-l primeşte planta, o poate încălzi în timpul nopţii, şi vă poate ajuta să creşteţi plante iubitoare de căldură în zonele temperate.
Aceste cinci metode slujesc şi în cazul în care solul abundă în apă, nu doar în cazul în care apa ameninţă să lipsească.
Cum să colectezi apa
Apele uzate din gospodărie (dar care nu conţin excremente omeneşti) pot fi utilizate cu succes în mici proiecte de irigare.
Cum să colectezi şi să stochezi apa de ploaie
Instrumentul principal este acoperişul. La aceasta se adaugă butoaiele şi tancurile pentru păstrat apa.
Secretul stocării apei într-un heleşteu este adâncimea.
Cum să rezolvi problema apelor uzate din gospodărie
Apele uzate sunt improprii reutilizării de către om, dar perfecte pentru irigat în grădină. Totuşi, utilizarea chimicalelor obişnuite devine o problemă, ele trebuind să fie înlocuite cu săpun şi detergent biodegradabil.
Cel mai simplu sistem de tratare a apelor uzate este un bazin îngropat. Atunci când e plin, apa se îndreaptă spre o grădină mulcită corespunzător. Apele se toarnă pe mulci, şi nu direct peste plante.
Apa aduce grădina la viaţă
Apa trebuie proiectată, nu adăugată unei grădini. O grădină proiectat corect este la adăpost şi de secetă, şi de inundaţie.
Capitolul 6. Plante pentru utilizări multiple
În cele mai multe dintre grădini, plantele sunt utilizate pentru un singur scop. Multe peisaje nu sunt decât rodul selecţiei unor elemente izolate care sunt plasate împreună deoarece rezultatul este drăguţ. Natura nu lucrează niciodată aşa.
Multiplele roluri ale unui copac
Copacii sunt sistemul suprem de control al eroziunii. Temperaturile pe timpul nopţii sunt mai mari sub copaci decât sub cerul liber. Copacii colectează umezeala dimineţii pentru că frunzele lor sunt reci, iar umezeala condensează pe ele, colectându-se până la urmă la rădăcina copacului. Copacii mai colectează şi vaporii de apă din atmosfera ceţoasă.
Atunci când ne uităm la un copac trebuie să avem în minte că cel puţin jumătate din masa lui se află sub pământ, sub forma rădăcinilor.
Fiecare plantă modifică mediul în care se află. Aceste schimbări ajută sau inhibă plantele din jurul ei.
Plante cu scopuri multiple
Dacă aveţi în curte un spaţiu uscat, sub un copac, e un loc potrivit pentru a planta un arbust care tolerează seceta şi parţial umbra: arborele de indigo.
Arbustul goumi (Elaeagnus multiflora) fixează nitrogenul, astfel încât plantele de lângă el profită de acest aspect şi cresc mai repede.
Bambusul este regele plantelor utile. S-au recenzat mai bine de 1.580 de utilizări.
Rolul plantelor în teatrul ecologic
Fabricanţii de mulci. Plantele construiesc solul atunci când eliberează frunze, flori, rămurele şi coajă de-a lungul anotimpurilor. Îngrăşămintele verzi pot fi asimilate mulcirii. Arbuştii tunşi produc de asemenea mulci.
Acumulatorii de nutrienţi. Anumite specii iau hrana din adâncurile solului şi o concentrează în frunze. Este vorba mai ales de: coada-şoricelului, muşeţel, chimen dulce, cicoare, păpădie, pătlagină.
Plante repelente (care alungă dăunătorii). Nasturtium atrage puricii. Boabele de soc şi gălbenelele au şi ele nenumărate utilizări de acest fel.
Plante care atrag insecte benefice. Sunt enorm de multe. Insectele benefice sunt de două tipuri: polenizatoare şi predatori.
Plantele fortăreaţă (care împiedică plantele invazive să se extindă în regiunile mai delicate ale grădinii).
Rădăcinile ţepuşă (care penetrează un sol compactat sau argilos). Ex : cicoarea, tătăneasa, păpădia. Aceste plante pot fi semănate într-o livadă, înaintea copacilor, pentru a lucra terenul timp de doi ani. Sau pot fi plantate între straturi, în grădina de legume.
Hrană pentru viaţa sălbatică. Grădinarii au descoperit prin anii ’70 că viaţa sălbatică (păsări, fluturi) pot fi colonizaţi într-o grădină dacă sunt plantate speciile capabile să le hrănească: soc, coacăz, trandafiri sălbatici, păducel, cireşi sălbatici.
Perdele de vânt. Ienuperii fac o treabă extraordinară. Orice perdea de vânt trebuie să lase să treacă vântul în proporţie de 40-70%. Dacă perdeaua este mai deasă, în spatele ei se creează turbulenţe.
Plante anuale şi plante perene
Rădăcina brusturelui este comestibilă. Frunzele de răcovină sunt comestibile. De la cicoare se folosesc: florile, frunzele şi rădăcina. Păpădia ne oferă : frunzele, rădăcina şi floarea. Frunza şi rădăcina dragaveiului pot fi mâncate. De la talpa-gâştei se pot consuma frunzele.
Tomatele, ardeii şi fasolea nu au versiuni perene. Cele mai multe flori însă au. Multe soiuri de salată sunt perene.
Plantele perene pot înlocui multe dintre plantele anuale, deşi nu pe toate. Arbori fructiferi şi ornamentali, arbuşti fructiferi, viţa-de-vie, flori, ierburi comestibile. Dintre legume, doar sparanghelul, rubarba şi anghinarea.
Legume perene
a) arpagicul chinezesc ;
b) Physalis heterophylla ;
c) Astragalus crassicarpus;
d) Crambe maratima;
e) leuşteanul.
Microclimate pentru grădină
Fiecare plantă are nevoie de un anumit:
a) tip de sol ;
b) aciditate;
c) temperatură;
d) lumină;
e) umezeală, etc.
Cea mai mare forţă care creează cele mai multe dintre microclimate este transferul de căldură dintr-un loc într-altul. Transferurile de căldură survin atunci când: soarele trimite energie spre pământ, pământul iradiază căldură spre nori, vântul amestecă aer cald cu aer rece.
Coroana copacilor blochează lumina soarelui în timpul zilei, încetinind încălzirea de dedesubt. Noapta, coroana copacilor previne plecarea căldurii de dedesubt spre cer, astfel încât temperatura de la bază nu fluctuează la fel de mult ca sub cerul deschis. De asemenea, aerul de sub coroana copacilor este mai umed.
Dacă vrei să observi care sunt cele mai calde puncte din domeniul tău, atunci uită-te să vezi care sunt locurile unde dezgheţul şi topirea zăpezii au loc prima dată. Animalele precum câinele şi pisica au tendinţa naturală de a se plasa în locurile cele mai călduroase atunci când natura este mai aspră.
Culorile creează şi ele microclimat. Un perete negru absoarbe căldura. Un perete alb reflectă lumina. Piersicile crescute lângă un zid negru au crescut mai repede, dar nu s-au copt mai repede. Pe de altă parte, piersicile şi strugurii crescuţi lângă un zid alb au fost mai mari şi s-au copt mai repede.
Solul închis la culoare se încălzeşte mai uşor ca cel deschis. Solul argilos se încălzeşte mai greu ca cel nisipos. Mulciul întârzie mult încălzirea solului pe timp de primăvară. Trebuie îndepărtat în momentul încălzirii solului, apoi reaşezat.
Grădinăritul care respectă regulile microclimatului poate mări sezonul de creştere a plantelor cu câteva săptămâni, poate reduce factura cu încălzirea sau răcorirea locuinţei, poate face mai agreabil traiul în orice loc.
Plante protectoare, plante suport şi plante însoţitoare
Plante care fixează azotul:
a) salcâmul;
b) aninul;
c) măslinul;
d) grozama;
e) cătina albă;
f) caragana.
Socul este o plantă otrăvitoare pentru animale. Doar florile şi fructele pot fi folosite. Ingestia de fructe crude poate duce la greaţă şi vomă.
Grozama este foarte toxică. Fructele sunt mortale.
Plantele protectoare sunt specii care creează adăpost şi alte condiţii favorabile pentru plante mai delicate care altfel n-ar putea niciodată să trăiască. Adesea, după ce-şi fac treaba, plantele protectoare sunt sufocate de plantele îmboldite de ele să se dezvolte.
Capitolul 7. Cum să introduci albinele, păsările şi alte animale utile
Într-o grădină ecologică, cel mai bun lucru de făcut este să pui fiecare element la locul lui. Natura va face restul.
Anumalele :
a) polenizează ;
b) procesează seminţele;
c) scurtează dimensiunile vegetaţiei;
d) mănâncă dăunători;
e) consumă resturile;
f) produc mâncare pentru oameni.
Animalele constituie partea critică a unui ecosistem agricol: consumatorii. Ciclul ecosistemului este format din: producători (vegetaţia), consumatori şi descompunători (viermii).
Mai mulţi gândaci buni decât răi
Într-o grădină echilibrată, în care predomină diversitatea, gândacii nu se transformă niciodată în dăunători, iar prezenţa lor nu este un flagel.
În agricultura convenţională există un trend din ce în ce mai vizibil al pierderilor recoltelor din cauza insectelor dăunătoare. Pentru această stare de lucruri alarmantă, există trei cauze :
a) pierderea fertilităţii solului;
b) dispariţia gardurilor vii protectoare;
c) utilizarea pesticidelor.
Gardurile vii, oferind protecţie păsărilor şi insectelor predatoare, au ţinut insectele dăunătoare la un nivel acceptabil. Apariţia pesticidelor şi a tractoarelor a dus la eliminarea gardurilor vii, văzute ca surse de buruieni şi de boli pentru culturi.
Există patru tipuri de insecte utile:
a) predatori;
b) paraziţi;
c) polenizatori;
d) consumatori de buruieni.
Insectele predatoare
Este vorba despre: cărăbuşi, viespi, păianjeni. Mulciul conferă un mediu foarte căutat de păianjeni.
Insectele parazitoide
Viespi şi fluturi care-şi depun ouăle în alte insecte, sau alte larve.
Polenizatori
Cel mai bun polenizator este albina. Viespile, albinele sălbatice şi alte insecte polenizează de asemenea.
Cum să atragi insecte benefice
Ca orice animal, insectele au nevoie de mâncare, adăpost, apă şi condiţii corecte pentru a se reproduce. Sunt metode să le furnizăm câteva.
Foarte multe insecte utile au preferinţe pentru anumite plante. Toate grădinile trebuie împrejmuite cu garduri vii, şi în orice grădină trebuie să existe puncte abandonate buruienilor.
Poate părea ciudat, dar este mai bine să ai un număr redus de dăunători în grădină decât să nu ai deloc. Dacă izbuteşti să-i elimini pe dăunători temporar (şi doar temporar), gândacii utili dispar şi ei, lăsându-te fără apărare atunci când dăunătorii se întorc.
Multe specii beau apă din surse naturale, de aceea nu-i deloc o idee proastă să aveţi un mic heleşteu.
Trebuie cultivate cât mai multe flori, pentru ca insectele utile să aibă acces la nectar. Poate părea ciudat, dar a cultiva flori într-o grădină de legume ajută enorm legumele.
Prietenii cu pene ai grădinarului
Multe păsări mănâncă seminţele, reducând numărul buruienilor. Ele produc în schimb un îngrăşământ de calitate. Mănâncă foarte multe insecte dăunătoare. Unele păsări sunt bune polenizatoare.
Fără copaci şi arbuşti, păsările nu pot sta într-o grădină.
În habitaturile complexe coexistă mai multe specii de păsări decât în cele simple.
Ideal, un habitat care să includă păsările va avea mai multe elemente:
a) mâncare (fructe, insecte, seminţe);
b) apă (un heleşteu, câteva adăpătoare);
c) adăpost şi protecţie;
d) diversitate.
Pentru a asigura diversitatea, o grădină trebuie să asigure plante din toate aceste categorii:
a) conifere (pin, brad, cedru, molid, tisă, ienupăr);
b) ierburi;
c) plante care produc nectar;
d) plante care fructifică vara;
e) plante care fructifică toamna;
f) plante care fructifică iarna;
g) nucifere.
Alte ajutoare din grădină
Foarte multe animale se potrivesc unei mici grădini: găini, curcani, porumbei, raţe, prepeliţe, păuni, porumbei, porcuşori de guineea, porci vietnamezi. Gâştele şi bibilicile sunt prea zgomotoase pentru oraş.
Animalele pot:
a) fertiliza;
b) lucra pământul;
c) paşte iarba şi buruienile;
d) mânca resturi;
e) vâna insecte şi viermi;
f) procesa compost;
g) avertiza asupra intruşilor.
Atunci când animalele sunt cazate într-o seră, sau lângă ea, sera va fi încălzită iarna.
Cuşca mobilă pentru găini
Prin intermediul cuştilor care permit contactul direct dintre găini şi sol, grădinarul decide unde anume vor mânca găinile, împiedicându-le să provoace dezastre în straturile proaspăt lucrate.
Raţele se poartă mai bine cu plantele decât găinile, şi nu scurmă. De aceea au nevoie de mai puţină supraveghere.
Iepurii se pretează bine la cuşca mobilă, dar trebuie pusă o plasă de sârmă dedesubt, altfel vor săpa un tunel şi vor evada. Cinci iepuroaice, fiecare producând trei cuiburi a câte cinci iepuraşi, produc suficientă carne pentru o familie obişnuită.
Citeşte mai mult!
Capitolul 4. Revitalizarea solului
La graniţa dintre rocile nevii şi covorul verde al planetei există materie vie şi au loc evenimente importante. Solul este viu, nu o materie inertă unde sunt înfipte plantele. Solul se află la baza piramidei vieţii, şi cu cât este mai divers, cu atâta suportă mai multă diversitate.
O jumătate de hectar de păşune bună poate hrăni un cal sau doi, însă conţine 2 tone de viermi, alte 2 tone de bacterii sau fungi, precum şi multe alte vietăţi mărunte. Existenţa vietăţilor invizibile condiţionează bunăstarea celor vizibile. Dacă solul nu este abuzat, conţine mâncare pentru fiecare dintre fiinţele din el, şi implicit pentru cele de la suprafaţa lui.
Viaţa solului: primii reciclatori
Fertilitatea începe cu rocile, care conţin potasiu, calciu, magneziu, şi cele mai multe dintre elementele de care au nevoie plantele. Rocile sunt convertite în mâncare de către plante.
Natura reciclează substanţele de care are nevoie în proporţie de 98%. Restul de 2% îl extrage din roci. Prin comparaţie, rata de pierdere a calciului în agricultura intens chimizată este de 25-60% anual.
Bacteriile şi viermii sunt primii reciclatori ai vegetaţiei care moare toamna. Viermii reciclează cam 25 de tone de sol la fiecare jumătate de hectar anual. Mărunţind materia organică, reciclatorii creează sol.
Cum se formează humusul
După ce resturile vegetale sunt consumate de vietăţile mărunte în sol, acestea se transformă în : gaze, minerale şi humus. Într-un anume sens, humusul este stadiul final de decompoziţie a materiei organice. Nemaiputând fi consumat de microorganisme, se acumulează în sol.
Prezenţa humusului în sol este critică. Dacă nivelul humusului este prea scăzut, este semn că solul are mari probleme. Humusul este capabil ca nimic altceva să reţină apa.
Humusul permite umezelii şi organismelor solului să se mişte mai adânc în sol, unde acestea creează şi mai mult humus.
Humusul reţine nutrienţii, permiţând plantelor să-i folosească atunci când au nevoie.
Plantele au nevoie de microbi pentru a trăi. Într-un sol steril, plantele cresc mult mai greu.
Sănătatea minerală a solului
Rădăcinile ocupă doar o foarte redusă fracţie din sol, deci cele mai multe dintre minerale nu sunt niciodată în contact cu rădăcinile. Iar dacă mineralele nu sunt "vânate" de humus sau de microorganismele din sol, sunt spălate de ape şi părăsesc solul.
Plantele crescute în soluri bogate în materie organică sunt mult mai rezistente la boli decât plantele din soluri sărace în carbon.
O problemă de echilibru
O problemă destul de întâlnită a solului este nivelul prea scăzut de azot. Plantele lipsite de acest element sunt palide şi anemice. Un sol echilibrat are 20 de părţi carbon la 1 parte azot (procent întâlnit la compostul bine preparat).
“Iată ce se întâmplă cu solul după aplicarea entuziastă a îngrăşămintelor chimice. Turnarea unei pungi mari de îngrăşământ anorganic pe teren creează un exces de nutrienţi minerali. Acum ceea ce începe să lipsească este carbonul. Încă o dată, viaţa din sol intră în criză alimentară, împinsă de excesul de azot, fosfor şi potasiu din îngrăşămintele chimice tipice. Dat fiind că organismele au nevoie de aproximativ douăzeci de părţi carbon pentru fiecare parte de azot, la scurtă vreme carbonul existent este extras din materia organică a solului şi asimilat în organisme. Aceste organisme elimină dioxid de carbon, deci echilibrul carbonului este pierdut la fiecare generaţie. Mai întâi materia organică uşor digestibilă este consumată, apoi, mai încet, este rândul humusului. În cele din urmă, aproape tot carbonul din sol este epuizat, iar viaţa din sol, lipsită de hrana ei esenţială, începe să moară. Speciile de organisme ale solului care nu pot supravieţui penuriei dispar în anumite locuri. Unele dintre aceste creaturi ar putea juca un rol decisiv, poate secretând antibiotice pentru a proteja plantele, sau transferând un nutrient esenţial, sau macerând un compus necomestibil. Dispărând actori importanţi, viaţa solului se dezechilibrează şi mai mult. Predatorii naturali încep să dispară, astfel încât unele dintre organismele care le serveau drept pradă, nemaiîntâlnindu-se în această reţea alimentară bulversată, se înmulţesc în număr mare şi se transformă în flagel.
Din nefericire, multe dintre creaturile care rămân după supradoza minerală sunt cele care au învăţat să supravieţuiască cu ultima sursă de carbon disponibilă : plantele tale. Expluzarea carbonului din sol cu fertilizatori chimici le poate împinge în faţă pe organismele care aduc boli. Toate felurile de mucegaiuri, putregaiuri, înnegriri, pătări se abat asupra vegetaţiei. Odată cu dispariţia controlului natural, cu boli care răvăşesc fiecare plantă, oamenii trebuie să treacă la chimicale. Numai că acum organismele devenite distructive au tot ce le trebuie ca să prospere – mâncarea şi adăpostul furnizat de plantele de grădină - şi se vor înmulţi de fiecare dată când intervenţia umană devenită esenţială diminuează. Grădinarul este prins într-o ocnă chimică. Este o bătălie pierdută, reflectată de faptul că utilizăm acum de douăzeci de ori mai multe pesticide decât în urmă cu cincizeci de ani, şi cu toate acestea recoltele sunt mai afectate de insecte iar numărul bolilor a crescut, în conformitate cu statisticile USDA.
O altă daună adusă de utilizarea nejudicioasă a îngrăşămintelor chimice este pentru solul însuşi. Pe măsură ce materia organică este distrusă în urma hrănirii necugetate a vieţii solului, acesta îşi pierde abilitatea de a reţine apa şi aerul. Stratul său arabil este distrus. Viaţa disperată a solului a început să se hrănească chiar cu humusul, ultimul lucru care ar trebui să fie transformat în hrană. Împreună cu humusul orice altă materie organică dispare, solul îşi pierde structura friabilă şi intră în colaps. Solurile bazate pe argilă se transformă în beton, cele nămoloase se dezhidratează, transformându-se în praf şi pierzându-şi coeziunea.”
Solul viu este fundamentul unei grădini sănătoase.
A ara sau a nu ara
Ce se întâmplă în cazul aratului? Prin răsturnare, solul este expus aerului. Oxigenul revigorează viaţa plantelor, care atacă imediat materia organică, extrăgând mineralele din humus şi din particolele de rocă. Aratul fărâmiţează solul, caruia în felul acestuia îi creşte suprafaţa. Microbii din sol colonizează noile suprafeţe, extrăgând şi ei mai mulţi nutrienţi pe fondul unei explozii de populaţie.
Asta e grozav în primul an. Numai că nutrienţii eliberaţi sunt mai mulţi decât cei care pot fi consumaţi de plante. Iar ceea ce nu se consumă este spălat de ploaie. În câţiva an, solul este sărăcit, şi rezultatele sunt departe de exuberanţa primului an. Humusul se consumă, mineralele sunt spălate, solul este pauperizat.
Structura solului este distrusă prin arătură. Iar o sesiune de lucrări agricole consumă mai multă energie decât produce grădina timp de un an. Schimbul nu este sustenabil.
Cum să ameliorezi viaţa din sol
Cheia constă în adiţionarea de materie organică. Sunt trei tehnici de bază:
a) compostul ;
b) mulciul ;
c) îngrăşămintele verzi.
Compostul : metoda rapidă şi murdară
Compostul este fabricat prin acumularea de materie organică într-un morman, lăsată apoi să putrezească. Elementele de maximă importanţă ale unei grămezi de compost eficiente sunt :
a) proporţia corectă de carbon şi azot ;
b) umezeala optimă ;
c) dimensiunea corectă.
Grămada de compost trebuie să omoare toate seminţele ajunse accidental în ea. Acest lucru se petrece prin încălzire. Dacă una din dimensiunile grămezii este mai mică de 1 m, este puţin probabil ca grămada să fie suficient de încălzită. Iar un compost rece va duce la germinarea nedorită a unor seminţe.
Materialele “verzi" (iarbă proaspăt cosită, bălegar, excremente omeneşti) sunt bogate în azot. Materialele “maro” (frunze uscate, paie, rumeguş) sunt bogate în carbon. Dacă sunt amestecate în proporţie de 1:1, se obţine raportul de carbon – azot 30:1, care este ideal.
Grămada de compost se întoarce, adăugându-se eventual sol în timpul fermentării. Uneori merită adăugat chiar sol de pădure, importându-se astfel biodiversitate.
Dacă este întors de multe ori, compostul dintr-o grămadă e gata în 3-4 săptămâni. Totuşi, compostul întors doar de două ori, deşi are nevoie de o perioadă mai mare până la maturare, este capabil să hrănească mai bine plantele decât cel preparat rapid.
Puterea stratului de mulci
Mulcirea este de compostarea la faţa locului. Este o metodă care elimină buruienile, construieşte solul, face inutil aratul. Constă în acumularea resturilor organice de sus în jos.
Tehnica are doi paşi:
a) aplicarea unui strat de ziare, carton, haine biodegradabile;
b) peste care se pune un strat de mulci organic (paie, lână).
Pentru un strat de mulci corect se consumă foarte mult material.
Beneficiile mulciului :
a) conservă apa ;
b) păstrează solul răcoros în zilele caniculare ;
c) suprimă buruienile;
d) se transformă încet în compost.
Îngrăşămintele verzi cu fertilitate
Pentru a aduce fertilitate solului rapid dar cu multă muncă, utilizează compostul. Pentru straturile care înghit foarte multă muncă, este preferabil mulciul. Însă pentru ogoare de mare suprafaţă, pentru o fertilitate pe termen lung, se utilizează îngrăşămintele verzi.
Filosofia îngrăşămintelor verzi este de a apăra solul împotriva ploilor şi de a-l acoperi toamna cu un pat hrănitor, capabil să producă humus. Alungă buruienile, rădăcinile mergând adânc în sol.
Atunci când apelezi la îngrăşămintele verzi, ai de ales între:
a) plante anuale (pentru un scurt repaos);
b) plante perene (pentru pregătit terenul unei livezi, de exemplu).
A doua alegere este între:
a) plante care fixează azotul;
b) plante care nu fixează azotul.
Alte îngrăşăminte verzi coboară adânc în sol, ridicând mineralele la suprafaţă. Altele atrag insecte folositoare.
Capitolul V. Cum să colectezi, să păstrezi şi să utilizezi apa
Grădinile convenţionale se bazează pe un sistem regulat de ploi, sau pe sisteme de irigaţii intens consumatoare de energie şi apă. Într-un sistem proiectat ecologic apa nu trebuie adusă prin efort uman, umezeala fiind prezentă în mod natural, din abundenţă. Nu seceta, ci prezenţa apei este condiţia implicită a unui proiect ecologic.
Nu proiect ecologic bine construit nu economiseşte doar muncă şi frustrări, ci şi resurse.
Cele cinci căi către o folosire judicioasă a apei
Metoda cantităţii mari de materie organică: reţine umezeala, aduce fertilitate, păstrează substanţele nutritive, încurajează viaţa în sol, înfoaie solul.
Mulcirea: încetineşte evaporarea, răceşte solul, aduce fertilitate, încurajează viaţa în sol, împiedică apariţia buruienilor.
Plantele care conservă apa: au nevoie de mai puţină apă, supravieţuiesc secetei.
Plantarea deasă: umbreşte solul, împiedică apariţia buruienilor.
Crearea unui sistem de şanţuri pentru irigaţie: capturează apa, o direcţionează acolo unde este nevoie, ajută plantele şi viaţa din sol atât în perioadele de exces cât şi în cele de lipsă a apei, construieşte humusul, aduce un plus de estetică.
Cum să reţii apa în sol
Cel mai ieftin loc în care se poate stoca apa este solul. Humusul şi materia organică reacţionează în contact cu apa ca un burete. Un sol bogat poate stoca echivalentul râurilor şi al lacurilor.
Cum să sapi şanţuri ca să colectezi apa.
Se folosesc liniile de contur ale terenului.
Plantele cu necesităţi reduse de apă
Plantele native sunt întotdeauna adaptate regimului pluviometric al locului. Plantele mediteraneene, atâta timp cât nu sunt confruntate cu scăderi severe ale temperaturii, rezistă foarte bine la secetă.
Plante mediteraneene:
a) migdal;
b) drăcilă;
c) mur;
d) limba-mielului;
e) chimen dulce;
f) bambus;
g) viţa-de-vie;
h) ulmul american cu fructe ca cireşele;
i) păducelul;
j) glădiţa;
k) măslin;
l) şovârv.
Plantează des pentru a alunga seceta
Plantele apropiate una de alta creează umbră. Un teren umbros îşi reduce evaporaţia până la 60%. Sunt rare plantele care au nevoie de soare 14 ore pe zi în timpul verii. Multe dintre florile perene provin din păduri, şi se mulţumesc cu soare timp de jumătate de zi.
Cum să mulceşti pentru a păstra umezeala
Un strat de mulci de 6-12 cm (sau mai mult) încetineşte evaporarea apei din sol, ţinând rădăcinile plantelor în răcoare.
Aproape orice material poate servi drept mulci:
a) paie;
b) fân (fără seminţe);
c) frunze uscate;
d) scoarţă de copac;
e) alge marine;
f) pleavă;
g) păstăi;
h) chiar şi nisip.
O rezervă: solul mulcit se încălzeşte greu, aşa că mulciul trebuie înlăturat în cazul plantelor iubitoare de căldură, apoi pus la loc.
Chiar şi pietrele pot fi utilizate drept mulci. Un mulci de roci poate regla regimul apei pe care-l primeşte planta, o poate încălzi în timpul nopţii, şi vă poate ajuta să creşteţi plante iubitoare de căldură în zonele temperate.
Aceste cinci metode slujesc şi în cazul în care solul abundă în apă, nu doar în cazul în care apa ameninţă să lipsească.
Cum să colectezi apa
Apele uzate din gospodărie (dar care nu conţin excremente omeneşti) pot fi utilizate cu succes în mici proiecte de irigare.
Cum să colectezi şi să stochezi apa de ploaie
Instrumentul principal este acoperişul. La aceasta se adaugă butoaiele şi tancurile pentru păstrat apa.
Secretul stocării apei într-un heleşteu este adâncimea.
Cum să rezolvi problema apelor uzate din gospodărie
Apele uzate sunt improprii reutilizării de către om, dar perfecte pentru irigat în grădină. Totuşi, utilizarea chimicalelor obişnuite devine o problemă, ele trebuind să fie înlocuite cu săpun şi detergent biodegradabil.
Cel mai simplu sistem de tratare a apelor uzate este un bazin îngropat. Atunci când e plin, apa se îndreaptă spre o grădină mulcită corespunzător. Apele se toarnă pe mulci, şi nu direct peste plante.
Apa aduce grădina la viaţă
Apa trebuie proiectată, nu adăugată unei grădini. O grădină proiectat corect este la adăpost şi de secetă, şi de inundaţie.
Capitolul 6. Plante pentru utilizări multiple
În cele mai multe dintre grădini, plantele sunt utilizate pentru un singur scop. Multe peisaje nu sunt decât rodul selecţiei unor elemente izolate care sunt plasate împreună deoarece rezultatul este drăguţ. Natura nu lucrează niciodată aşa.
Multiplele roluri ale unui copac
Copacii sunt sistemul suprem de control al eroziunii. Temperaturile pe timpul nopţii sunt mai mari sub copaci decât sub cerul liber. Copacii colectează umezeala dimineţii pentru că frunzele lor sunt reci, iar umezeala condensează pe ele, colectându-se până la urmă la rădăcina copacului. Copacii mai colectează şi vaporii de apă din atmosfera ceţoasă.
Atunci când ne uităm la un copac trebuie să avem în minte că cel puţin jumătate din masa lui se află sub pământ, sub forma rădăcinilor.
Fiecare plantă modifică mediul în care se află. Aceste schimbări ajută sau inhibă plantele din jurul ei.
Plante cu scopuri multiple
Dacă aveţi în curte un spaţiu uscat, sub un copac, e un loc potrivit pentru a planta un arbust care tolerează seceta şi parţial umbra: arborele de indigo.
Arbustul goumi (Elaeagnus multiflora) fixează nitrogenul, astfel încât plantele de lângă el profită de acest aspect şi cresc mai repede.
Bambusul este regele plantelor utile. S-au recenzat mai bine de 1.580 de utilizări.
Rolul plantelor în teatrul ecologic
Fabricanţii de mulci. Plantele construiesc solul atunci când eliberează frunze, flori, rămurele şi coajă de-a lungul anotimpurilor. Îngrăşămintele verzi pot fi asimilate mulcirii. Arbuştii tunşi produc de asemenea mulci.
Acumulatorii de nutrienţi. Anumite specii iau hrana din adâncurile solului şi o concentrează în frunze. Este vorba mai ales de: coada-şoricelului, muşeţel, chimen dulce, cicoare, păpădie, pătlagină.
Plante repelente (care alungă dăunătorii). Nasturtium atrage puricii. Boabele de soc şi gălbenelele au şi ele nenumărate utilizări de acest fel.
Plante care atrag insecte benefice. Sunt enorm de multe. Insectele benefice sunt de două tipuri: polenizatoare şi predatori.
Plantele fortăreaţă (care împiedică plantele invazive să se extindă în regiunile mai delicate ale grădinii).
Rădăcinile ţepuşă (care penetrează un sol compactat sau argilos). Ex : cicoarea, tătăneasa, păpădia. Aceste plante pot fi semănate într-o livadă, înaintea copacilor, pentru a lucra terenul timp de doi ani. Sau pot fi plantate între straturi, în grădina de legume.
Hrană pentru viaţa sălbatică. Grădinarii au descoperit prin anii ’70 că viaţa sălbatică (păsări, fluturi) pot fi colonizaţi într-o grădină dacă sunt plantate speciile capabile să le hrănească: soc, coacăz, trandafiri sălbatici, păducel, cireşi sălbatici.
Perdele de vânt. Ienuperii fac o treabă extraordinară. Orice perdea de vânt trebuie să lase să treacă vântul în proporţie de 40-70%. Dacă perdeaua este mai deasă, în spatele ei se creează turbulenţe.
Plante anuale şi plante perene
Rădăcina brusturelui este comestibilă. Frunzele de răcovină sunt comestibile. De la cicoare se folosesc: florile, frunzele şi rădăcina. Păpădia ne oferă : frunzele, rădăcina şi floarea. Frunza şi rădăcina dragaveiului pot fi mâncate. De la talpa-gâştei se pot consuma frunzele.
Tomatele, ardeii şi fasolea nu au versiuni perene. Cele mai multe flori însă au. Multe soiuri de salată sunt perene.
Plantele perene pot înlocui multe dintre plantele anuale, deşi nu pe toate. Arbori fructiferi şi ornamentali, arbuşti fructiferi, viţa-de-vie, flori, ierburi comestibile. Dintre legume, doar sparanghelul, rubarba şi anghinarea.
Legume perene
a) arpagicul chinezesc ;
b) Physalis heterophylla ;
c) Astragalus crassicarpus;
d) Crambe maratima;
e) leuşteanul.
Microclimate pentru grădină
Fiecare plantă are nevoie de un anumit:
a) tip de sol ;
b) aciditate;
c) temperatură;
d) lumină;
e) umezeală, etc.
Cea mai mare forţă care creează cele mai multe dintre microclimate este transferul de căldură dintr-un loc într-altul. Transferurile de căldură survin atunci când: soarele trimite energie spre pământ, pământul iradiază căldură spre nori, vântul amestecă aer cald cu aer rece.
Coroana copacilor blochează lumina soarelui în timpul zilei, încetinind încălzirea de dedesubt. Noapta, coroana copacilor previne plecarea căldurii de dedesubt spre cer, astfel încât temperatura de la bază nu fluctuează la fel de mult ca sub cerul deschis. De asemenea, aerul de sub coroana copacilor este mai umed.
Dacă vrei să observi care sunt cele mai calde puncte din domeniul tău, atunci uită-te să vezi care sunt locurile unde dezgheţul şi topirea zăpezii au loc prima dată. Animalele precum câinele şi pisica au tendinţa naturală de a se plasa în locurile cele mai călduroase atunci când natura este mai aspră.
Culorile creează şi ele microclimat. Un perete negru absoarbe căldura. Un perete alb reflectă lumina. Piersicile crescute lângă un zid negru au crescut mai repede, dar nu s-au copt mai repede. Pe de altă parte, piersicile şi strugurii crescuţi lângă un zid alb au fost mai mari şi s-au copt mai repede.
Solul închis la culoare se încălzeşte mai uşor ca cel deschis. Solul argilos se încălzeşte mai greu ca cel nisipos. Mulciul întârzie mult încălzirea solului pe timp de primăvară. Trebuie îndepărtat în momentul încălzirii solului, apoi reaşezat.
Grădinăritul care respectă regulile microclimatului poate mări sezonul de creştere a plantelor cu câteva săptămâni, poate reduce factura cu încălzirea sau răcorirea locuinţei, poate face mai agreabil traiul în orice loc.
Plante protectoare, plante suport şi plante însoţitoare
Plante care fixează azotul:
a) salcâmul;
b) aninul;
c) măslinul;
d) grozama;
e) cătina albă;
f) caragana.
Socul este o plantă otrăvitoare pentru animale. Doar florile şi fructele pot fi folosite. Ingestia de fructe crude poate duce la greaţă şi vomă.
Grozama este foarte toxică. Fructele sunt mortale.
Plantele protectoare sunt specii care creează adăpost şi alte condiţii favorabile pentru plante mai delicate care altfel n-ar putea niciodată să trăiască. Adesea, după ce-şi fac treaba, plantele protectoare sunt sufocate de plantele îmboldite de ele să se dezvolte.
Capitolul 7. Cum să introduci albinele, păsările şi alte animale utile
Într-o grădină ecologică, cel mai bun lucru de făcut este să pui fiecare element la locul lui. Natura va face restul.
Anumalele :
a) polenizează ;
b) procesează seminţele;
c) scurtează dimensiunile vegetaţiei;
d) mănâncă dăunători;
e) consumă resturile;
f) produc mâncare pentru oameni.
Animalele constituie partea critică a unui ecosistem agricol: consumatorii. Ciclul ecosistemului este format din: producători (vegetaţia), consumatori şi descompunători (viermii).
Mai mulţi gândaci buni decât răi
Într-o grădină echilibrată, în care predomină diversitatea, gândacii nu se transformă niciodată în dăunători, iar prezenţa lor nu este un flagel.
În agricultura convenţională există un trend din ce în ce mai vizibil al pierderilor recoltelor din cauza insectelor dăunătoare. Pentru această stare de lucruri alarmantă, există trei cauze :
a) pierderea fertilităţii solului;
b) dispariţia gardurilor vii protectoare;
c) utilizarea pesticidelor.
Gardurile vii, oferind protecţie păsărilor şi insectelor predatoare, au ţinut insectele dăunătoare la un nivel acceptabil. Apariţia pesticidelor şi a tractoarelor a dus la eliminarea gardurilor vii, văzute ca surse de buruieni şi de boli pentru culturi.
Există patru tipuri de insecte utile:
a) predatori;
b) paraziţi;
c) polenizatori;
d) consumatori de buruieni.
Insectele predatoare
Este vorba despre: cărăbuşi, viespi, păianjeni. Mulciul conferă un mediu foarte căutat de păianjeni.
Insectele parazitoide
Viespi şi fluturi care-şi depun ouăle în alte insecte, sau alte larve.
Polenizatori
Cel mai bun polenizator este albina. Viespile, albinele sălbatice şi alte insecte polenizează de asemenea.
Cum să atragi insecte benefice
Ca orice animal, insectele au nevoie de mâncare, adăpost, apă şi condiţii corecte pentru a se reproduce. Sunt metode să le furnizăm câteva.
Foarte multe insecte utile au preferinţe pentru anumite plante. Toate grădinile trebuie împrejmuite cu garduri vii, şi în orice grădină trebuie să existe puncte abandonate buruienilor.
Poate părea ciudat, dar este mai bine să ai un număr redus de dăunători în grădină decât să nu ai deloc. Dacă izbuteşti să-i elimini pe dăunători temporar (şi doar temporar), gândacii utili dispar şi ei, lăsându-te fără apărare atunci când dăunătorii se întorc.
Multe specii beau apă din surse naturale, de aceea nu-i deloc o idee proastă să aveţi un mic heleşteu.
Trebuie cultivate cât mai multe flori, pentru ca insectele utile să aibă acces la nectar. Poate părea ciudat, dar a cultiva flori într-o grădină de legume ajută enorm legumele.
Prietenii cu pene ai grădinarului
Multe păsări mănâncă seminţele, reducând numărul buruienilor. Ele produc în schimb un îngrăşământ de calitate. Mănâncă foarte multe insecte dăunătoare. Unele păsări sunt bune polenizatoare.
Fără copaci şi arbuşti, păsările nu pot sta într-o grădină.
În habitaturile complexe coexistă mai multe specii de păsări decât în cele simple.
Ideal, un habitat care să includă păsările va avea mai multe elemente:
a) mâncare (fructe, insecte, seminţe);
b) apă (un heleşteu, câteva adăpătoare);
c) adăpost şi protecţie;
d) diversitate.
Pentru a asigura diversitatea, o grădină trebuie să asigure plante din toate aceste categorii:
a) conifere (pin, brad, cedru, molid, tisă, ienupăr);
b) ierburi;
c) plante care produc nectar;
d) plante care fructifică vara;
e) plante care fructifică toamna;
f) plante care fructifică iarna;
g) nucifere.
Alte ajutoare din grădină
Foarte multe animale se potrivesc unei mici grădini: găini, curcani, porumbei, raţe, prepeliţe, păuni, porumbei, porcuşori de guineea, porci vietnamezi. Gâştele şi bibilicile sunt prea zgomotoase pentru oraş.
Animalele pot:
a) fertiliza;
b) lucra pământul;
c) paşte iarba şi buruienile;
d) mânca resturi;
e) vâna insecte şi viermi;
f) procesa compost;
g) avertiza asupra intruşilor.
Atunci când animalele sunt cazate într-o seră, sau lângă ea, sera va fi încălzită iarna.
Cuşca mobilă pentru găini
Prin intermediul cuştilor care permit contactul direct dintre găini şi sol, grădinarul decide unde anume vor mânca găinile, împiedicându-le să provoace dezastre în straturile proaspăt lucrate.
Raţele se poartă mai bine cu plantele decât găinile, şi nu scurmă. De aceea au nevoie de mai puţină supraveghere.
Iepurii se pretează bine la cuşca mobilă, dar trebuie pusă o plasă de sârmă dedesubt, altfel vor săpa un tunel şi vor evada. Cinci iepuroaice, fiecare producând trei cuiburi a câte cinci iepuraşi, produc suficientă carne pentru o familie obişnuită.
Citeşte mai mult!
luni, 20 iunie 2011
Toby Hemenway, Grădina Gaiei (partea I), note de lectură
Subtitlu: Un ghid pentru permacultura la scară umană
Cuvânt înainte (de John Todd)
Fiecare microunivers natural se auto-organizează după patru legi :
a) micro-universurile se organizează în prezenţa luminii;
b) auto-organizarea duce la auto-design;
c) micro-universurile se pot autoregla; după dezastre se repară, reconstruindu-se de regulă altfel decât au fost înainte;
d) se pot autoperpetua.
Designul ecologic, aplicat la nivelul unei grădini familiale, poate transforma complet modul în care peisajele sunt concepute şi oamenii hrăniţi.
Partea I. Grădina ca ecosistem
Capitolul 1. Introducere în grădina ecologică
Există printre grădinari un trend spre bio.
Adesea, grădinarii care iubesc natura îşi organizează proprietatea pe 3 segmente :
a) grădina de zarzavat, ordonată, dar în care păsările nu sunt bine primite;
b) straturile cu flori, care oricât de frumoase ar fi, nu pot hrăni pe nimeni;
c) colţul sălbatic, care în afara ideii în sine nu oferă nimic oamenilor.
Această carte este despre conectarea celor trei grădini într-una singură.
Dacă sunt corect concepute, grădinile ecologice au necesităţi moderate de apă, iar solul se îmbogăţeşte singur, nefiind nevoie de fertilizanţi.
Grădini care realmente lucrează împreună cu natura
O grădină ecologică arată şi se comportă asemenea naturii. Între plante, viaţa solului, insecte benefice şi animale se creează conexiuni puternice. Totul se comportă ca o reţea.
În natură, niciun element nu face un singur lucru. În grădina ecologică, spre deosebire de grădinile convenţionale, fiecare element slujeşte mai multor scopuri. Iar fiecare scop este susţinut de mai multe elemente.
De ce solicită grădinăritul atât de multă muncă ?
De ce fiecare pădure şi fiecare păşune o duce foarte bine fără intervenţie umană, fiind aproape neatinsă de boli şi dăunători ? De ce într-o grădină buruienile apar peste tot iar fie care plantă este atacată de gândaci dăunători? Asta se întâmplă pentru că grădina, spre deosebire de pădure şi de pajişte, ignoră legile naturii.
Natura nu face niciodată un singur lucru (vegetaţie de acelaşi tip, cu aceeaşi vârstă, cu aceeaşi profunzime a rădăcinilor. Natura fuge de terenurile goale. Natura nu ară.
Pe termen lung, lucrările solului distrug fertilitatea, bătătoresc solul şi conduc la eroziune. Terenul gol este habitatul perfect pentru buruieni. Blocurile de plante identice sunt invitaţii pentru dăunători şi boli.
De ce să ari şi să deversezi camioane de îngrăşăminte chimice când viermii din sol împreună cu plante fertilizatoare, vor construi cel mai adecvat sol posibil, cu foarte puţină muncă?
Într-un peisaj echilibrat, bolile şi insectele rareori o iau razna.
Dezbaterea specii autohtone vs. exotice
Există invazii a speciilor neautohtone, însă acestea au loc doar în terenuri derutate ecologic. Pe terenurile mature ecologic aceste anomalii nu apar.
Natura are o răbdare cărora oamenilor le lipseşte. Natura câştigă pe termen lung.
Disputele privitoare la speciile autohtone vs. exotice nu-şi au rostul. Întotdeauna speciile au « circulat » între continente, ajutate de păsări, de vânt, de curenţii oceanici, de îngheţarea strâmtorilor. Întotdeauna specia "invazivă" se va adapta mediului, făcându-şi loc în noul ecosistem, încadrându-se ca şi cum ar fi dintotdeauna acolo.
O plantă proliferează numai dacă găseşte condiţiile propice. Modifică-i condiţiile, şi ai rezolvat problema, fără să te lupţi cu planta.
Premiza majoră a acestei cărţi este că suntem capabili, prin intermediul grădinilor noastre, să reduce presiunea exercitată asupra sănătăţii planetei.
Grădinile ecologice subliniază rolul comunităţilor de plante, adică plante care creează sol, plante medicinale şi culinare, specii care atrag insectele şi păsările, toate creând reţele interacţionale care reduc munca grădinarului, aducând recolte abundente pentru oameni şi pentru viaţa sălbatică.
Cum să faci deşertul să înflorească în mod sustenabil
Grădina obişnuită este un deşert ecologic şi agricol. Peluza nu oferă adăpost pentru nimic, doar un loc unde poţi sta jos. Cele mai multe dintre speciile ornamentale nu reprezintă decât atracţii vizuale, putând fi înlocuite cu altele la fel de frumoase, dar care au utilitate pentru oameni şi viaţa sălbatică.
Peisajele neproductive din jurul casei maschează imensele dezastre ecologice pe care consumismul nostru le face în altă parte, departe de ochii noştri.
Cum să utilizezi această carte
Prima parte continuă cu ideea grădinii ca ecosistem. Capitolul 2 oferă un ghid al concepţiilor ecologice pe care le pot aplica grădinarii. Capitolul 3 descrie tehnicile pe care le poţi utiliza pentru a planifica şi a pune la punct o grădină ecologică.
A doua parte este ceva mai practică, analizând componentele grădinii ecologice. Capitolul 4 tratează solul, capitolul 5 apa, capitolul 6 plantele, capitolul 7 animalele. Obiectele sunt văzute sub perspective dinamice, evoluând continuu, având propriile calităţi.
Partea a treia arată cum să asamblezi diferitele elemente ale grădinii într-un ecosistem. Capitolul 8 tratează tehnicile de interplantare, arătând cum se pot crea policulturi (amestecuri de specii care lucrează împreună) şi comunităţi de plante. Capitolul 9 oferă câteva metode de conceputi comunităţi de plante de grădină. Pornind de la acestea două, capitolul 10 arată cum să aduni plante şi comunităţi într-o pădure comestibilă multietajată. Ultimul capitol arată cum capătă aceste sisteme o viaţă proprie, devenind mult mai mult decât suma părţilor componente.
Capitolul 2. Ecologia grădinarului
Trei principii ecologice
Este vorba despre: nişa, succesiunea şi biodiversitatea.
Cum să găseşti o nişă
Nişa este rolul jucat de fiecare organism. Atunci când construieşti un habitat, creezi concomitent o cascadă de nişe, exact aceasta fiind ceea ce se încearcă printr-o grădină ecologică.
Cum să grădinăreşti într-o succesiune
Atunci când plantele colonizează un teren gol, începe o progresie. Prima oară apar anumite specii de plante anuale, numite plante pionier, tocmai datorită faptului că apar primele. Acestea umplu vacuumul şi încep ciclul vieţii. Noi le mai numim buruieni. Fac un lucru bun, pentru că protejează solul de eroziunea ploi, creând sol atunci când mor.
Dacă nu se întâmplă nimic, ulterior apar plante perene, sub formă de tufe care oferă protecţie pentru insecte şi chiar păsări. De regulă păsările, dar şi vântul, aduc seminţele copacilor, făcând ca sistem să evolueze spre o pădure. În 50 de ani, câmpul buruienos poate fi o pădure în deplinul sens al cuvântului.
Grădinile convenţionale se comportă ca nişte ecosisteme imature. Din dragoste pentru peluze şi grădini ordonate, ţinem grădinile într-un stadiu timpuriu al dezvoltării ecologice.
Grădina este un sistem dinamic, nu o formă de viaţă imobilă. Pajiştile şi câmpurile agricole tipice mai suferă de o formă de schizofrenie: sunt monoculturi. Natura iubeşte diversitatea.
Biodiversitatea din spatele casei
În cazul nostru, biodiversitatea înseamnă o paletă semi-sălbatică dar bine concepută de plante care vor atrage şi susţine insecte, păsări şi alte animale de care avem nevoie.
Dragostea noastră pentru grădinile ordonate dar nu foarte diversificate este impregnată în cultura noastră. În perioada preindustrială, peluza trâmbiţa sus şi tare că posesorul ei este suficient de bogat încât să sacrifice o porţiune de teren strict ca ornament, în loc să cultive plante comestibile. O peluză tunsă scurt mai arăta încă o dată bogăţia: posesorul ei avea o turmă de oi care s-o tundă uniform.
Dependenţa noastră de peluze impecabile şi de rânduri soldăţeşti de legume şi flori este împotriva tendinţei naturii şi cere muncă neîntreruptă.
O grădină matură
Ecosistemele imature au un nivel scăzut de materie organică. Ecosistemele mature au un nivel ridicat.
În ecosistemele imature, sursa nutrienţilor minerali este non-vie (pietre, ploaie), în timp ce în ecosistemele mature este de biologică (plante, animale, humus).
Pierderile de nutrienţi sunt mari în ecosistemele imature, şi mici în cele mature.
Rolul descompunerii este neimportant în ecosistemele imature.
Microclimatul este aspru, construit de forţe non-vii în ecosistemele imature. În ecosistemele mature microclimatul este blând, constituit de plante.
Ecosistemul imatur este dominat de plante anuale, în vreme ce ecosistemul matur este dominat de plantele perene.
Procentul de biomasă ce persistă de la an la an în ecosistemele imature este scăzut.
Numărul de specii diferite din ecosistemul matur este ridicat.
Lanţurile alimentare (trofice) din ecosistemul imatur sunt scurte, simple, lineare. În ecosistemul matur, dimpotrivă, lanţul alimentar este complex, sub formă de reţea.
Relaţiile simbiotice sunt puţin numeroase în ecosistemul imatur, şi foarte numeroase în ecosistemul matur.
În ecosistemul imatur, dimensiunea medie a organismelor este redusă. Ciclul vieţii în ecosistemul matur este lung şi complex.
Stabilitatea ecosistemelor imature este scăzută. Complexitatea şi gradul de organizare ale ecosistemelor mature este ridicată.
“În natură nu există risipă. Totul este mâncare pentru altcineva, conectat în viaţă şi moarte cu multe alte specii." (p. 24)
Ideea ar fi ca grădinile noastre să imite ecosistemele mature. Nu trebuie să facem noi toată munca. Dacă suntem în stare să punem bazele, natura va face restul. Trăsăturile peisajului natural, care trebuie incluse în grădina ecologică, sunt:
a) sol profund, bogat în nutrienţi şi materie organică;
b) plante care extrag fertilitatea din profunzimea pământului, din aer şi din apa de ploaie;
c) straturi diferite de vegetaţie care creează nişe variate pentru alte creaturi;
d) preponderenţa plantelor perene;
e) relaţii reciproce între plante, insecte, păsări, microbi, mamifere, şi alţi locuitori, inclusiv oameni;
f) cicluri complete, grădina fiind capabilă să-şi producă cea mai mare parte a fertilizanţilor, mulciul, seminţele, plantele noi, ş.a.m.d.
Câteva dintre trucurile naturii pentru grădinari
Dacă grădina este abandonată, îşi pierde imediat specificul. Natura, nu. Fără grădinar, grădina se întoarce în sălbăticie sau moare.
Cu câteva lecţii de la natură putem proiecta grădini care în mod firesc vor fi fertile, sănătoase, cu stabilitate dinamică, vigoare, şi exuberanţa ecosistemelor naturale.
Ameliorarea solului
Natura construieşte solul de sus în jos (prin căderea frunzelor) şi de jos în sus (prin substanţele extrase de rădăcini). Natura nu ară, şi nici noi nu trebuie să arăm.
Plante perene versus anuale
Alimentaţia trebuie schimbată, în sensul unui mai mare loc oferit produselor provenite de la plantele perene. Ar fi vorba despre plante perene ca: ceapa, rădăcinoase, ierburi, sparanghelul şi anghinarea. Nu trebuie uitate fructele arborilor şi arbuştilor.
Piramida funcţiilor
Fiecare parte a grădinii îndeplineşte mai mult decât o singură funcţie. Conceptul de piramidă a funcţiilor are două reguli:
a) fiecare element al proiectului trebuie să facă mai mult decât un singur lucru ;
b) fiecare lucru trebuie făcut de mai mult decât un singur element.
Redundanţa aduce avantaje. Prima este protecţia împotriva dezastrelor. Cele mai importante funcţii într-un organism sau ecosistem au rezerve, uneori cu o profunzime de câteva straturi.
Redundanţa aduce de regulă recolte mai mari.
Capitolul III. Cum să proiectezi o grădină ecologică
Totul este în legătură cu totul. Pentru a avea un peisaj care nu doar arată natural, dar se comportă ca un sistem natural, avem nevoie de un mod de gândire despre elementele proiectului nostru care să meargă dincolo de aparenţe.
Inputurile şi outputurile unei păduri sunt echilibrare, nimic nu se risipeşte, iar totul foloseşte energia solară.
Procesul de proiectare ecologică
Etapele sunt:
a) Observare (Cu ce vom lucra? Care sunt condiţiile şi constrângerile locului ?) ;
b) Vizualizare (Ce trebuie să facă proiectul ? Ce vrem ? De ce are nevoie locul ? Cum ar trebui să fie ?) ;
c) Planificare (De ce avem nevoie ca să ne punem în practică ideile ? Cum ar trebui să fie asamblate elementele?);
d) Dezvoltare (Cum va arăta proiectul final ? Cum îl vom realiza?);
e) Implementare (Instalarea grădinii).
Fiecare peisaj are doi “beneficiari”: oamenii care trăiesc acolo şi pământul însuşi.
Niciun proiect nu trebuie conceput împotriva naturii, ci folosind energia ei. Numai după ce înţelegem cerinţele şi tendinţele locului putem fi siguri de izbândă.
Etapa observării
Prima dată trebuie făcută o hartă operaţională a locului, care să cuprindă clădirile, drumurile de acces, cărările, copacii, caracteristicile principale ale terenului (relief şi compoziţie), scale şi distanţe.
Observarea este cel mai bun exerciţiu pentru a fi plonjat într-un teren. Nu poate fi separat de anumite analize.
Lista lucrurilor pe care proiectantul trebuie să le observe:
a) ariile însorite şi umbrite;
b) direcţia vântului, intensitatea şi schimbarea de-a lungul anotimpurilor;
c) maximele şi minimele de temperatură;
d) punctele de răsărit, apus, zenit în timpul verii şi iernii ;
e) microclimatele (punctele calde, fierbinţi, umezi şi uscate);
f) precipitaţii sub formă de ploaie şi ninsoare;
g) caracteristicile solului (drenaj, greu sau uşor, nisip sau argilă, bogat sau sărăcit, stabil sau alunecos);
h) pâraie, făgaşe, mişcarea apei de ploaie la suprafaţă, zone inundabile;
i) stânci de suprafaţă;
j) vederea în diferite direcţii;
k) activităţi ale vecinilor care pot afecta proiectul (zgomot, copii, animale domestice, vizite etc.);
l) utilităţi: curent electric, telefon, canalizare, ţevi de gaz;
m) activităţi ale asociaţiilor de proprietari şi ale guvernului: reciclare, preluare a deşeurilor, împrăştierea de ierbicide, raţionalizarea apei, zonarea şi restricţiile de construire, servituţi);
n) trafic şi drumuri de acces, frevenţa traficului, vehicule grele sau uşoare, trafic pedestru ;
o) vegetaţie : specii prezente, plante invadatoare sau nocive, specii rare, starea lor de sănătate;
p) animale: native şi introduse, specii dăunătoare, animale cu potenţial periculos (şerpi, păianjeni) ;
q) istoria pământului (de vorbit cu localnicii, de studiat monografii, hărţi, fotografii) ;
r) resursele din vecinătate (surse de materie organică, sol, materiale de construcţii) ; mori, fabrici, procesatori alimentari, magazine, surse de plante şi seminţe.
Vizualizarea
După ce am terminat etapa de observare, trebuie să ne gândim la ce vrem să obţinem, cum vrem să arate acel loc.
Pentru ca un loc să poată fi considerat grădină ecologică, trebuie:
a) să solicite puţine resurse dinafară, mai ales după ce a ajuns la maturitate ;
b) să creeze mai degrabă decât să distrugă habitatul sălbatic;
c) să îmbunătăţească aerul, apa, şi calitatea solului ;
d) în cele din urmă să necesite mai puţină muncă din partea oamenilor.
Întrebări la care trebuie dat răspuns în etapa vizualizării :
a) De ce ai nevoie tu şi ceilalţi locuitori ai locului ? (mâncare, plante medicinale, habitat pentru viaţa sălbatică, flori, intimitate, venit, loc de joacă)
b) De ce are nevoie locul şi regiunea ? Utilizarea anterioară a condus la un abuz care poate fi remediat prin proiectare ? Solul trebuie întinerit? Copacii mor? Ar apărea beneficii dintr-un heleşteu ?
c) Care sunt capacităţile tale, resursele fizice şi financiare, limitaţiile, afinităţile şi antipatiile? Cât timp şi câţi bani eşti dispus să cheltuieşti pentru acest proiect ? Ia în calcul copiii vecinii când te gândeşti la asta.
d) Ce aer va degaja noul peisaj? (pădure, Grădina Paradisului, păşune, sanctuar)
e) Ce vei face acolo?
f) Ce fel de mâncare, ierburi, plante medicinale, lemn de foc, lemn de construcţie, sau alte produse, poate ofer pământul, pe termen lung?
g) Tema de ansamblu a locului va fi educativă, sanctuar, sit demonstrativ, loc de trăit, grădină comercială?
Planificarea
Se desparte în trei segmente: priorităţi, analiză şi proiectare.
Priorităţi. Care sunt problemele cele mai urgente?
Priorităţile pot fi de mai multe feluri :
a) personale ;
b) estetice ;
c) probleme care trebuie rezolvate ;
d) ecologice.
Analiză. Principiul fundamental este acela că nu se creează o colecţie statică de obiecte, ci un peisaj dinamic, plin de interacţiuni între locuitorii săi.
Trebuie să ne gândim cum anume se comportă fiecare dintre elemente. Trebuie să ne întrebăm:
a) De ce are nevoie această plantă ca să prospere ?
b) Ce anume îi dăunează şi ar trebui îndepărtat?
c) Ce-i oferă celelalte elemente ale peisajului ?
d) Ce poate lua de la ele?
e) Ce creează ?
f) Ce distruge ?
Fiecare nevoie nesatisfăcută de o componentă a grădinii devine muncă pentru grădinar. Fiecare produs neutilizat devine poluare. Ideea este să fie minimalizate ambele prin conceperea unor conexiuni inteligente.
Proiectare. Sistemul care ne ajută să proiectăm grădina se numeşte metoda zonă-şi-sector.
Zona 0 începe la uşa casei. Acolo se amplasează plantele şi celelalte elemente pe care le utilizăm cel mai des, sau care au nevoie de cea mai mare îngrijire.
Zona 1 este pe o rază 25-40 de picioare distanţă de casă. Poate cuprinde straturi mulcite, un arbore care face umbră, vreo două tomate, un pom fructifer pitic, şi cele mai delicate dintre plante. Conţine elementele care necesită observaţie continuă, vizite frecvente, tehnici riguroase.
Zona 2 aparţine arborilor fructiferi, arbuştilor, heleşteielor şi gardurilor vii. Acolo se produc cartofi, roşii şi ardei.
Zona 3 conţine arbori fructiferi mari, grâne, grădini comerciale.
Zona 4 poate fi găsită doar în marile proprietăţi. Cuprinde păşuni, copaci care produc lemne de foc şi lemne de construcţii. Este o zonă semisălbatică.
Zona 5 în schimb trebuie să existe în fiecare proprietate, fie şi dacă e vorba de câţiva metri pătraţi. Este un loc unde suntem vizitatori, nu organizatori. E un colţ de pădure unde intrăm ca să învăţăm din el.
Elementul unui proiect poate interacţiona cu alte sectoare în trei feluri:
a) poate bloca sau ecrana forţele care intră într-un sector (perdeaua de vânt sau arborele care face umbră);
b) poate canaliza sau colecta energia (moara de vânt sau sera);
c) poate deschide sectorul spre utilizarea unui maxim de energie sau panoramă, îndepărând tot ceea ce blochează sectorul: vegetaţie, gard.
Dezvoltarea
E momentul în care se stabileşte cu aproximaţie unde se amplasează elementele proiectului. Se schiţează amplasamentul copacilor, al zidurilor şi al gardurilor, al construcţiilor, al straturilor, al căilor de acces.
Implementarea
Ordinea lucrărilor trebuie să fie:
a) mai întâi se fac amenajările care presupun intervenţiile asupra terenului (heleştee, drenaje, conducte de irigaţii) ;
b) se compostează terenul;
c) se amplasează elementele : ziduri, barăci, căi de acces, garduri ş.a.;
d) se mulceşte;
e) se instalază plantele mari (copaci şi arbuşti);
f) se plantează pajiştile şi păşunile.
Modele naturale în grădină
Renunţarea la obişnuitele linii drepte nu aduce doar impact vizual. Modelele corecte, bazate pe linii curbe, pot economisi spaţiul, reduce volumul de muncă, îmbunătăţi habitatul, ajuta plantele, insectele şi alte animale să ajungă la un echilibru superior.
Modelul concret al grădinii poate minimiza suprafaţa de teren dedicată cărărilor de trecere (un rău necesar).
Cu excepţia merelor care cad, natura nu ia niciodată cel mai scurt drum dintre două puncte. Ca şi autostrăzile care invită la somn, grădinile cu linii drepte sunt plictisitoare.
Spirala ierburilor
Este o structură care salvează foarte mult spaţiu, concentrând un strat de 10 m lungime pe o suprafaţă de 2-3 mp.
Ierburi care pot fi cultivate:
a) iarba moale;
b) gălbenele;
c) coriandru;
d) pătrunjel;
e) arpagic;
f) coada şoricelului;
g) salvie;
h) muşeţel;
i) echinacea;
j) cimbru;
k) sovârv;
l) mărar;
m) rozmarin.
Pe lângă modul de aranjare care economiseşte spaţiul, spirala mai prezintă şi relaţii speciale cu punctele cardinale. În plus, umiditatea va fi distribuită diferit în funcţie de înălţime. Spirala este o minigrădină pentru ierburi cu microclimate diferite.
În sud se vor potrivi: şovârvul, rozmarinul, cimbrul, pentru că iubesc căldura şi uscăciunea.
În nord vor fi cultivate: pătrunjelul şi arpagicul, pentru că le place climatul mai rece şi mai umed.
Coriandrul, care se usucă din cauza soarelui excesiv, va fi situat la est, ferit de soarele prea puternic al după-amiezei.
Alte modele naturale în Grădină
Modelul frunzei poate fi întâlnit peste tot atunci când colectarea sau distribuirea se întâlneşte în natură.
Modelul reţelei ţine de expansiune sau contracţie.
Efectul de margine
Marginea este locul în care se întâlnesc două ecosisteme: pădurea cu câmpia, râul cu marea, marea cu uscatul. E un loc de întâlnire de o bogăţie fantastică. Dacă vrem să creştem biodiversitatea, trebuie să multiplicăm marginile de orice fel de pe domeniul nostru.
Decizia de a maximiza sau de a minimiza marginile depinde de ce vrem de la aceste margini.
Marginile casei/grădinii. Zidul sudic este cel mai fierbinte, cel nordic este cel mai rece.
Marginea dintre pavaj şi sol. Plantele cele mai iubitoare de umezeală pot fi plasate lângă pavaj, pentru că vor beneficia de un plus de apă de ploaie. Stochează de asemenea căldură.
Marginea dintre gard şi grădină. Gardurile pot fi utilizate ca suporturi pentru plantele agăţătoare.
Marginea dintre plantă şi sol. Pentru a creşte numărul de plante care încap într-un spaţiu dat, este bine să fie plantate după un model ondulat, mai degrabă decât după o linie dreaptă.
Marginea dintre plantă şi aer. Marginile straturilor din grădină şi liniile de pomi pot fi aranjate după linii ondulate, care conţin loburi răcoroase şi golfuri umede.
Marginea dintre apă şi pământ. Forma unui heleşteu afectează numărul de plante care încap în el. De asemenea, dacă forma malurilor este ondulată creşte numărul speciilor de peşti şi plante.
Citeşte mai mult!
Cuvânt înainte (de John Todd)
Fiecare microunivers natural se auto-organizează după patru legi :
a) micro-universurile se organizează în prezenţa luminii;
b) auto-organizarea duce la auto-design;
c) micro-universurile se pot autoregla; după dezastre se repară, reconstruindu-se de regulă altfel decât au fost înainte;
d) se pot autoperpetua.
Designul ecologic, aplicat la nivelul unei grădini familiale, poate transforma complet modul în care peisajele sunt concepute şi oamenii hrăniţi.
Partea I. Grădina ca ecosistem
Capitolul 1. Introducere în grădina ecologică
Există printre grădinari un trend spre bio.
Adesea, grădinarii care iubesc natura îşi organizează proprietatea pe 3 segmente :
a) grădina de zarzavat, ordonată, dar în care păsările nu sunt bine primite;
b) straturile cu flori, care oricât de frumoase ar fi, nu pot hrăni pe nimeni;
c) colţul sălbatic, care în afara ideii în sine nu oferă nimic oamenilor.
Această carte este despre conectarea celor trei grădini într-una singură.
Dacă sunt corect concepute, grădinile ecologice au necesităţi moderate de apă, iar solul se îmbogăţeşte singur, nefiind nevoie de fertilizanţi.
Grădini care realmente lucrează împreună cu natura
O grădină ecologică arată şi se comportă asemenea naturii. Între plante, viaţa solului, insecte benefice şi animale se creează conexiuni puternice. Totul se comportă ca o reţea.
În natură, niciun element nu face un singur lucru. În grădina ecologică, spre deosebire de grădinile convenţionale, fiecare element slujeşte mai multor scopuri. Iar fiecare scop este susţinut de mai multe elemente.
De ce solicită grădinăritul atât de multă muncă ?
De ce fiecare pădure şi fiecare păşune o duce foarte bine fără intervenţie umană, fiind aproape neatinsă de boli şi dăunători ? De ce într-o grădină buruienile apar peste tot iar fie care plantă este atacată de gândaci dăunători? Asta se întâmplă pentru că grădina, spre deosebire de pădure şi de pajişte, ignoră legile naturii.
Natura nu face niciodată un singur lucru (vegetaţie de acelaşi tip, cu aceeaşi vârstă, cu aceeaşi profunzime a rădăcinilor. Natura fuge de terenurile goale. Natura nu ară.
Pe termen lung, lucrările solului distrug fertilitatea, bătătoresc solul şi conduc la eroziune. Terenul gol este habitatul perfect pentru buruieni. Blocurile de plante identice sunt invitaţii pentru dăunători şi boli.
De ce să ari şi să deversezi camioane de îngrăşăminte chimice când viermii din sol împreună cu plante fertilizatoare, vor construi cel mai adecvat sol posibil, cu foarte puţină muncă?
Într-un peisaj echilibrat, bolile şi insectele rareori o iau razna.
Dezbaterea specii autohtone vs. exotice
Există invazii a speciilor neautohtone, însă acestea au loc doar în terenuri derutate ecologic. Pe terenurile mature ecologic aceste anomalii nu apar.
Natura are o răbdare cărora oamenilor le lipseşte. Natura câştigă pe termen lung.
Disputele privitoare la speciile autohtone vs. exotice nu-şi au rostul. Întotdeauna speciile au « circulat » între continente, ajutate de păsări, de vânt, de curenţii oceanici, de îngheţarea strâmtorilor. Întotdeauna specia "invazivă" se va adapta mediului, făcându-şi loc în noul ecosistem, încadrându-se ca şi cum ar fi dintotdeauna acolo.
O plantă proliferează numai dacă găseşte condiţiile propice. Modifică-i condiţiile, şi ai rezolvat problema, fără să te lupţi cu planta.
Premiza majoră a acestei cărţi este că suntem capabili, prin intermediul grădinilor noastre, să reduce presiunea exercitată asupra sănătăţii planetei.
Grădinile ecologice subliniază rolul comunităţilor de plante, adică plante care creează sol, plante medicinale şi culinare, specii care atrag insectele şi păsările, toate creând reţele interacţionale care reduc munca grădinarului, aducând recolte abundente pentru oameni şi pentru viaţa sălbatică.
Cum să faci deşertul să înflorească în mod sustenabil
Grădina obişnuită este un deşert ecologic şi agricol. Peluza nu oferă adăpost pentru nimic, doar un loc unde poţi sta jos. Cele mai multe dintre speciile ornamentale nu reprezintă decât atracţii vizuale, putând fi înlocuite cu altele la fel de frumoase, dar care au utilitate pentru oameni şi viaţa sălbatică.
Peisajele neproductive din jurul casei maschează imensele dezastre ecologice pe care consumismul nostru le face în altă parte, departe de ochii noştri.
Cum să utilizezi această carte
Prima parte continuă cu ideea grădinii ca ecosistem. Capitolul 2 oferă un ghid al concepţiilor ecologice pe care le pot aplica grădinarii. Capitolul 3 descrie tehnicile pe care le poţi utiliza pentru a planifica şi a pune la punct o grădină ecologică.
A doua parte este ceva mai practică, analizând componentele grădinii ecologice. Capitolul 4 tratează solul, capitolul 5 apa, capitolul 6 plantele, capitolul 7 animalele. Obiectele sunt văzute sub perspective dinamice, evoluând continuu, având propriile calităţi.
Partea a treia arată cum să asamblezi diferitele elemente ale grădinii într-un ecosistem. Capitolul 8 tratează tehnicile de interplantare, arătând cum se pot crea policulturi (amestecuri de specii care lucrează împreună) şi comunităţi de plante. Capitolul 9 oferă câteva metode de conceputi comunităţi de plante de grădină. Pornind de la acestea două, capitolul 10 arată cum să aduni plante şi comunităţi într-o pădure comestibilă multietajată. Ultimul capitol arată cum capătă aceste sisteme o viaţă proprie, devenind mult mai mult decât suma părţilor componente.
Capitolul 2. Ecologia grădinarului
Trei principii ecologice
Este vorba despre: nişa, succesiunea şi biodiversitatea.
Cum să găseşti o nişă
Nişa este rolul jucat de fiecare organism. Atunci când construieşti un habitat, creezi concomitent o cascadă de nişe, exact aceasta fiind ceea ce se încearcă printr-o grădină ecologică.
Cum să grădinăreşti într-o succesiune
Atunci când plantele colonizează un teren gol, începe o progresie. Prima oară apar anumite specii de plante anuale, numite plante pionier, tocmai datorită faptului că apar primele. Acestea umplu vacuumul şi încep ciclul vieţii. Noi le mai numim buruieni. Fac un lucru bun, pentru că protejează solul de eroziunea ploi, creând sol atunci când mor.
Dacă nu se întâmplă nimic, ulterior apar plante perene, sub formă de tufe care oferă protecţie pentru insecte şi chiar păsări. De regulă păsările, dar şi vântul, aduc seminţele copacilor, făcând ca sistem să evolueze spre o pădure. În 50 de ani, câmpul buruienos poate fi o pădure în deplinul sens al cuvântului.
Grădinile convenţionale se comportă ca nişte ecosisteme imature. Din dragoste pentru peluze şi grădini ordonate, ţinem grădinile într-un stadiu timpuriu al dezvoltării ecologice.
Grădina este un sistem dinamic, nu o formă de viaţă imobilă. Pajiştile şi câmpurile agricole tipice mai suferă de o formă de schizofrenie: sunt monoculturi. Natura iubeşte diversitatea.
Biodiversitatea din spatele casei
În cazul nostru, biodiversitatea înseamnă o paletă semi-sălbatică dar bine concepută de plante care vor atrage şi susţine insecte, păsări şi alte animale de care avem nevoie.
Dragostea noastră pentru grădinile ordonate dar nu foarte diversificate este impregnată în cultura noastră. În perioada preindustrială, peluza trâmbiţa sus şi tare că posesorul ei este suficient de bogat încât să sacrifice o porţiune de teren strict ca ornament, în loc să cultive plante comestibile. O peluză tunsă scurt mai arăta încă o dată bogăţia: posesorul ei avea o turmă de oi care s-o tundă uniform.
Dependenţa noastră de peluze impecabile şi de rânduri soldăţeşti de legume şi flori este împotriva tendinţei naturii şi cere muncă neîntreruptă.
O grădină matură
Ecosistemele imature au un nivel scăzut de materie organică. Ecosistemele mature au un nivel ridicat.
În ecosistemele imature, sursa nutrienţilor minerali este non-vie (pietre, ploaie), în timp ce în ecosistemele mature este de biologică (plante, animale, humus).
Pierderile de nutrienţi sunt mari în ecosistemele imature, şi mici în cele mature.
Rolul descompunerii este neimportant în ecosistemele imature.
Microclimatul este aspru, construit de forţe non-vii în ecosistemele imature. În ecosistemele mature microclimatul este blând, constituit de plante.
Ecosistemul imatur este dominat de plante anuale, în vreme ce ecosistemul matur este dominat de plantele perene.
Procentul de biomasă ce persistă de la an la an în ecosistemele imature este scăzut.
Numărul de specii diferite din ecosistemul matur este ridicat.
Lanţurile alimentare (trofice) din ecosistemul imatur sunt scurte, simple, lineare. În ecosistemul matur, dimpotrivă, lanţul alimentar este complex, sub formă de reţea.
Relaţiile simbiotice sunt puţin numeroase în ecosistemul imatur, şi foarte numeroase în ecosistemul matur.
În ecosistemul imatur, dimensiunea medie a organismelor este redusă. Ciclul vieţii în ecosistemul matur este lung şi complex.
Stabilitatea ecosistemelor imature este scăzută. Complexitatea şi gradul de organizare ale ecosistemelor mature este ridicată.
“În natură nu există risipă. Totul este mâncare pentru altcineva, conectat în viaţă şi moarte cu multe alte specii." (p. 24)
Ideea ar fi ca grădinile noastre să imite ecosistemele mature. Nu trebuie să facem noi toată munca. Dacă suntem în stare să punem bazele, natura va face restul. Trăsăturile peisajului natural, care trebuie incluse în grădina ecologică, sunt:
a) sol profund, bogat în nutrienţi şi materie organică;
b) plante care extrag fertilitatea din profunzimea pământului, din aer şi din apa de ploaie;
c) straturi diferite de vegetaţie care creează nişe variate pentru alte creaturi;
d) preponderenţa plantelor perene;
e) relaţii reciproce între plante, insecte, păsări, microbi, mamifere, şi alţi locuitori, inclusiv oameni;
f) cicluri complete, grădina fiind capabilă să-şi producă cea mai mare parte a fertilizanţilor, mulciul, seminţele, plantele noi, ş.a.m.d.
Câteva dintre trucurile naturii pentru grădinari
Dacă grădina este abandonată, îşi pierde imediat specificul. Natura, nu. Fără grădinar, grădina se întoarce în sălbăticie sau moare.
Cu câteva lecţii de la natură putem proiecta grădini care în mod firesc vor fi fertile, sănătoase, cu stabilitate dinamică, vigoare, şi exuberanţa ecosistemelor naturale.
Ameliorarea solului
Natura construieşte solul de sus în jos (prin căderea frunzelor) şi de jos în sus (prin substanţele extrase de rădăcini). Natura nu ară, şi nici noi nu trebuie să arăm.
Plante perene versus anuale
Alimentaţia trebuie schimbată, în sensul unui mai mare loc oferit produselor provenite de la plantele perene. Ar fi vorba despre plante perene ca: ceapa, rădăcinoase, ierburi, sparanghelul şi anghinarea. Nu trebuie uitate fructele arborilor şi arbuştilor.
Piramida funcţiilor
Fiecare parte a grădinii îndeplineşte mai mult decât o singură funcţie. Conceptul de piramidă a funcţiilor are două reguli:
a) fiecare element al proiectului trebuie să facă mai mult decât un singur lucru ;
b) fiecare lucru trebuie făcut de mai mult decât un singur element.
Redundanţa aduce avantaje. Prima este protecţia împotriva dezastrelor. Cele mai importante funcţii într-un organism sau ecosistem au rezerve, uneori cu o profunzime de câteva straturi.
Redundanţa aduce de regulă recolte mai mari.
Capitolul III. Cum să proiectezi o grădină ecologică
Totul este în legătură cu totul. Pentru a avea un peisaj care nu doar arată natural, dar se comportă ca un sistem natural, avem nevoie de un mod de gândire despre elementele proiectului nostru care să meargă dincolo de aparenţe.
Inputurile şi outputurile unei păduri sunt echilibrare, nimic nu se risipeşte, iar totul foloseşte energia solară.
Procesul de proiectare ecologică
Etapele sunt:
a) Observare (Cu ce vom lucra? Care sunt condiţiile şi constrângerile locului ?) ;
b) Vizualizare (Ce trebuie să facă proiectul ? Ce vrem ? De ce are nevoie locul ? Cum ar trebui să fie ?) ;
c) Planificare (De ce avem nevoie ca să ne punem în practică ideile ? Cum ar trebui să fie asamblate elementele?);
d) Dezvoltare (Cum va arăta proiectul final ? Cum îl vom realiza?);
e) Implementare (Instalarea grădinii).
Fiecare peisaj are doi “beneficiari”: oamenii care trăiesc acolo şi pământul însuşi.
Niciun proiect nu trebuie conceput împotriva naturii, ci folosind energia ei. Numai după ce înţelegem cerinţele şi tendinţele locului putem fi siguri de izbândă.
Etapa observării
Prima dată trebuie făcută o hartă operaţională a locului, care să cuprindă clădirile, drumurile de acces, cărările, copacii, caracteristicile principale ale terenului (relief şi compoziţie), scale şi distanţe.
Observarea este cel mai bun exerciţiu pentru a fi plonjat într-un teren. Nu poate fi separat de anumite analize.
Lista lucrurilor pe care proiectantul trebuie să le observe:
a) ariile însorite şi umbrite;
b) direcţia vântului, intensitatea şi schimbarea de-a lungul anotimpurilor;
c) maximele şi minimele de temperatură;
d) punctele de răsărit, apus, zenit în timpul verii şi iernii ;
e) microclimatele (punctele calde, fierbinţi, umezi şi uscate);
f) precipitaţii sub formă de ploaie şi ninsoare;
g) caracteristicile solului (drenaj, greu sau uşor, nisip sau argilă, bogat sau sărăcit, stabil sau alunecos);
h) pâraie, făgaşe, mişcarea apei de ploaie la suprafaţă, zone inundabile;
i) stânci de suprafaţă;
j) vederea în diferite direcţii;
k) activităţi ale vecinilor care pot afecta proiectul (zgomot, copii, animale domestice, vizite etc.);
l) utilităţi: curent electric, telefon, canalizare, ţevi de gaz;
m) activităţi ale asociaţiilor de proprietari şi ale guvernului: reciclare, preluare a deşeurilor, împrăştierea de ierbicide, raţionalizarea apei, zonarea şi restricţiile de construire, servituţi);
n) trafic şi drumuri de acces, frevenţa traficului, vehicule grele sau uşoare, trafic pedestru ;
o) vegetaţie : specii prezente, plante invadatoare sau nocive, specii rare, starea lor de sănătate;
p) animale: native şi introduse, specii dăunătoare, animale cu potenţial periculos (şerpi, păianjeni) ;
q) istoria pământului (de vorbit cu localnicii, de studiat monografii, hărţi, fotografii) ;
r) resursele din vecinătate (surse de materie organică, sol, materiale de construcţii) ; mori, fabrici, procesatori alimentari, magazine, surse de plante şi seminţe.
Vizualizarea
După ce am terminat etapa de observare, trebuie să ne gândim la ce vrem să obţinem, cum vrem să arate acel loc.
Pentru ca un loc să poată fi considerat grădină ecologică, trebuie:
a) să solicite puţine resurse dinafară, mai ales după ce a ajuns la maturitate ;
b) să creeze mai degrabă decât să distrugă habitatul sălbatic;
c) să îmbunătăţească aerul, apa, şi calitatea solului ;
d) în cele din urmă să necesite mai puţină muncă din partea oamenilor.
Întrebări la care trebuie dat răspuns în etapa vizualizării :
a) De ce ai nevoie tu şi ceilalţi locuitori ai locului ? (mâncare, plante medicinale, habitat pentru viaţa sălbatică, flori, intimitate, venit, loc de joacă)
b) De ce are nevoie locul şi regiunea ? Utilizarea anterioară a condus la un abuz care poate fi remediat prin proiectare ? Solul trebuie întinerit? Copacii mor? Ar apărea beneficii dintr-un heleşteu ?
c) Care sunt capacităţile tale, resursele fizice şi financiare, limitaţiile, afinităţile şi antipatiile? Cât timp şi câţi bani eşti dispus să cheltuieşti pentru acest proiect ? Ia în calcul copiii vecinii când te gândeşti la asta.
d) Ce aer va degaja noul peisaj? (pădure, Grădina Paradisului, păşune, sanctuar)
e) Ce vei face acolo?
f) Ce fel de mâncare, ierburi, plante medicinale, lemn de foc, lemn de construcţie, sau alte produse, poate ofer pământul, pe termen lung?
g) Tema de ansamblu a locului va fi educativă, sanctuar, sit demonstrativ, loc de trăit, grădină comercială?
Planificarea
Se desparte în trei segmente: priorităţi, analiză şi proiectare.
Priorităţi. Care sunt problemele cele mai urgente?
Priorităţile pot fi de mai multe feluri :
a) personale ;
b) estetice ;
c) probleme care trebuie rezolvate ;
d) ecologice.
Analiză. Principiul fundamental este acela că nu se creează o colecţie statică de obiecte, ci un peisaj dinamic, plin de interacţiuni între locuitorii săi.
Trebuie să ne gândim cum anume se comportă fiecare dintre elemente. Trebuie să ne întrebăm:
a) De ce are nevoie această plantă ca să prospere ?
b) Ce anume îi dăunează şi ar trebui îndepărtat?
c) Ce-i oferă celelalte elemente ale peisajului ?
d) Ce poate lua de la ele?
e) Ce creează ?
f) Ce distruge ?
Fiecare nevoie nesatisfăcută de o componentă a grădinii devine muncă pentru grădinar. Fiecare produs neutilizat devine poluare. Ideea este să fie minimalizate ambele prin conceperea unor conexiuni inteligente.
Proiectare. Sistemul care ne ajută să proiectăm grădina se numeşte metoda zonă-şi-sector.
Zona 0 începe la uşa casei. Acolo se amplasează plantele şi celelalte elemente pe care le utilizăm cel mai des, sau care au nevoie de cea mai mare îngrijire.
Zona 1 este pe o rază 25-40 de picioare distanţă de casă. Poate cuprinde straturi mulcite, un arbore care face umbră, vreo două tomate, un pom fructifer pitic, şi cele mai delicate dintre plante. Conţine elementele care necesită observaţie continuă, vizite frecvente, tehnici riguroase.
Zona 2 aparţine arborilor fructiferi, arbuştilor, heleşteielor şi gardurilor vii. Acolo se produc cartofi, roşii şi ardei.
Zona 3 conţine arbori fructiferi mari, grâne, grădini comerciale.
Zona 4 poate fi găsită doar în marile proprietăţi. Cuprinde păşuni, copaci care produc lemne de foc şi lemne de construcţii. Este o zonă semisălbatică.
Zona 5 în schimb trebuie să existe în fiecare proprietate, fie şi dacă e vorba de câţiva metri pătraţi. Este un loc unde suntem vizitatori, nu organizatori. E un colţ de pădure unde intrăm ca să învăţăm din el.
Elementul unui proiect poate interacţiona cu alte sectoare în trei feluri:
a) poate bloca sau ecrana forţele care intră într-un sector (perdeaua de vânt sau arborele care face umbră);
b) poate canaliza sau colecta energia (moara de vânt sau sera);
c) poate deschide sectorul spre utilizarea unui maxim de energie sau panoramă, îndepărând tot ceea ce blochează sectorul: vegetaţie, gard.
Dezvoltarea
E momentul în care se stabileşte cu aproximaţie unde se amplasează elementele proiectului. Se schiţează amplasamentul copacilor, al zidurilor şi al gardurilor, al construcţiilor, al straturilor, al căilor de acces.
Implementarea
Ordinea lucrărilor trebuie să fie:
a) mai întâi se fac amenajările care presupun intervenţiile asupra terenului (heleştee, drenaje, conducte de irigaţii) ;
b) se compostează terenul;
c) se amplasează elementele : ziduri, barăci, căi de acces, garduri ş.a.;
d) se mulceşte;
e) se instalază plantele mari (copaci şi arbuşti);
f) se plantează pajiştile şi păşunile.
Modele naturale în grădină
Renunţarea la obişnuitele linii drepte nu aduce doar impact vizual. Modelele corecte, bazate pe linii curbe, pot economisi spaţiul, reduce volumul de muncă, îmbunătăţi habitatul, ajuta plantele, insectele şi alte animale să ajungă la un echilibru superior.
Modelul concret al grădinii poate minimiza suprafaţa de teren dedicată cărărilor de trecere (un rău necesar).
Cu excepţia merelor care cad, natura nu ia niciodată cel mai scurt drum dintre două puncte. Ca şi autostrăzile care invită la somn, grădinile cu linii drepte sunt plictisitoare.
Spirala ierburilor
Este o structură care salvează foarte mult spaţiu, concentrând un strat de 10 m lungime pe o suprafaţă de 2-3 mp.
Ierburi care pot fi cultivate:
a) iarba moale;
b) gălbenele;
c) coriandru;
d) pătrunjel;
e) arpagic;
f) coada şoricelului;
g) salvie;
h) muşeţel;
i) echinacea;
j) cimbru;
k) sovârv;
l) mărar;
m) rozmarin.
Pe lângă modul de aranjare care economiseşte spaţiul, spirala mai prezintă şi relaţii speciale cu punctele cardinale. În plus, umiditatea va fi distribuită diferit în funcţie de înălţime. Spirala este o minigrădină pentru ierburi cu microclimate diferite.
În sud se vor potrivi: şovârvul, rozmarinul, cimbrul, pentru că iubesc căldura şi uscăciunea.
În nord vor fi cultivate: pătrunjelul şi arpagicul, pentru că le place climatul mai rece şi mai umed.
Coriandrul, care se usucă din cauza soarelui excesiv, va fi situat la est, ferit de soarele prea puternic al după-amiezei.
Alte modele naturale în Grădină
Modelul frunzei poate fi întâlnit peste tot atunci când colectarea sau distribuirea se întâlneşte în natură.
Modelul reţelei ţine de expansiune sau contracţie.
Efectul de margine
Marginea este locul în care se întâlnesc două ecosisteme: pădurea cu câmpia, râul cu marea, marea cu uscatul. E un loc de întâlnire de o bogăţie fantastică. Dacă vrem să creştem biodiversitatea, trebuie să multiplicăm marginile de orice fel de pe domeniul nostru.
Decizia de a maximiza sau de a minimiza marginile depinde de ce vrem de la aceste margini.
Marginile casei/grădinii. Zidul sudic este cel mai fierbinte, cel nordic este cel mai rece.
Marginea dintre pavaj şi sol. Plantele cele mai iubitoare de umezeală pot fi plasate lângă pavaj, pentru că vor beneficia de un plus de apă de ploaie. Stochează de asemenea căldură.
Marginea dintre gard şi grădină. Gardurile pot fi utilizate ca suporturi pentru plantele agăţătoare.
Marginea dintre plantă şi sol. Pentru a creşte numărul de plante care încap într-un spaţiu dat, este bine să fie plantate după un model ondulat, mai degrabă decât după o linie dreaptă.
Marginea dintre plantă şi aer. Marginile straturilor din grădină şi liniile de pomi pot fi aranjate după linii ondulate, care conţin loburi răcoroase şi golfuri umede.
Marginea dintre apă şi pământ. Forma unui heleşteu afectează numărul de plante care încap în el. De asemenea, dacă forma malurilor este ondulată creşte numărul speciilor de peşti şi plante.
Citeşte mai mult!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)