Introducere
Producţiile au diminuat, iar agricultorii doresc să ştie cum să regăsească nivelul recoltelor precedente. Lipsa de fertilitatea solului antrenează o scădere a producţiilor şi favorizează în egală măsură dezvoltarea numeroaselor boli ale plantelor. Dacă fertilitatea este mediocră, plantele sunt lipsite de forţă şi devin mai sensibile la boli şi la paraziţi.
Prezenţa materiei organice în sol este esenţială pentru a-i menţine fertilitatea. materia organică este compusă din reziduuri de plante şi cadavre de animale, la care se adaugă humusul. Microorganismele din sol transformă reziduurile în humus.
Pentru a reda fertilitatea solului, trebuie să începem prin a păstra materia organică ce se află în sol.
Partea I. Fertilitatea solului şi practici agricole
2. Introducere
Practicile agricole care trebuie utilizate pentru creşterea fertilităţii solului sunt:
a) mulcirea;
b) îngrăşămintele verzi;
c) culturile asociate;
d) perioadele de pârloagă verde;
e) agricultura forestieră.
Mulcirea, culturile asociate şi agricultura forestieră au ca scop păstrarea solului acoperit pentru ca să se evite astfel evaporarea şi deshidratarea.
Arborii, care constituie o parte din sistemele agroforestiere, permit utilizarea substanţelor situate în straturile cele mai profunde ale solului.
Materia organică are numeroase proprietăţi care permit ameliorarea fertilităţii solului şi a structurii acestuia:
a) reţine multe substanţe nutritive;
b) reţine multă apă;
c) ameliorează structura solului;
d) stimulează creşterea organismelor din sol.
Humusul este materie organică complet descompusă, care dă o culoare închisă solului. Humusl este la rândul său descompus de organismele din sol.
Viteza de descompunere a materiei organice depinde în mare măsură de climă. Dacă aceasta este caldă şi umedă, materia organică se descompune mai repede decât dacă este rece sau uscată.
Avantajele arderii vegetaţiei pentru a pregăti terenul în vederea următoarei culturi:
a) se economiseşte multă muncă;
b) nu mai este necesar de îndepărtat vegetaţia de pârloagă şi buruienile;
c) cenuşa conţine numeroase substanţe nutritive sub o formă imediat utilizabilă;
d) prima recoltă de după arderea pârloagei este în general bună.
Totuşi, după câteva sezoane se constată efectele negative ale arderii vegetaţiei la nivelul substanţelor nutritive şi al fertilităţii solului. În cursul arderii se degajă în atmosferă mari cantităţi de azot şi de sulf care sunt pierdute pentru sol. Fosfatul din cenuşă se fixează pe particule de sol şi deci nu mai este disponibil pentru plante. Arderea regulată duce la diminuarea materiei organice proaspete, ceea ce are efecte negative pe termen lung. Solul nu mai are protecţie, riscă să fie acoperit de o crustă sau să fie supus eroziunii hidrice şi eoliene. Cenuşa este foarte uşoară şi e rapid dusă de vânt şi de ape.
Absenţa stratului vegetal al solului creşte considerabil temperatura acestuia în timpul zilei, ceea ce este nefast pentru organismele solului şi germinaţia seminţelor. Solul devine cald, uscat şi lipsit de microorganisme, în vreme ce plantele necesită un sol răcoros, umed şi bogat în microorganisme.
Pentru a se alege care practică agricolă este mai eficace, e important să luăm în consideraţie clima şi pantele eventuale ale terenului. În zonele umede unde plouă de-a lungul anului, îngrăşămintele verzi sunt adesea preferabile mulciului. Pe de altă parte, mulcirea este foarte avantajoasă în zonele subumede, pentru că nu rivalizează cu sursele de apă ale culturii principale.
3. Mulcirea
Mulcirea constă în acoperirea solului cu materie organică, precum resturi de plante, paie sau frunze, sau alte materiale: plastic sau pietricele.
Obiectivele sunt:
a) ameliorarea infiltrării;
b) protecţia solului împotriva eroziunii hidrice şi eoliene şi a deshidratării;
c) prevenirea supraîncălzirii solului;
d) creşterea nivelului de umiditate în sol.
Şi, dacă este vorba despre mulcire cu materie organică:
e) creşterea sau conservarea nivelului de materie organică în sol;
f) o mai bună utilizare a substanţelor nutritive conţinute în îngrăşămintele chimice;
g) stimul pentru organismele solului.
Avantajele mulcirii:
a) acoperind solul cu un strat de mulci se împiedică formarea unei cruste la suprafaţă; în plus vânturile violente nu mai iau cu ele particule de sol;
b) stratul de paie previne deshidratarea solului, crescând concomitent infitrarea apei în sol;
c) un sol neacoperit poate atinge temperaturi foarte înalte în timpul zilei ; stratul de paie asigură protecţia împotriva caniculei ;
d) descompunerea paielor creşte nivelul de materie organică a solului.
Inconvenientele şi limitele mulcirii:
a) anumite organisme beneficiază într-o asemenea măsură de creşterea umidităţii solului şi de protecţia împotriva temperaturilor ridicate, încât proliferează sub stratul de paie;
b) utilizarea paielor poate duce la creşterea riscului de apariţie a paraziţilor.
Se poate semăna prin stratul de paie, depunând seminţele prin găuri făcute special în acest scop. Aceste găuri se acoperă apoi, pentru ca păsările să nu scotocească după seminţe. Dacă stratul de mulci este prea gros, tinerelor plante le va fi greu să-l străbată.
4. Aportul de îngrăşăminte verzi
Această metodă constă în introducerea în pământ a plantelor verzi, nelignificate. Poate fi vorba despre plante care au crescut concomitent cu cultura principală, buruieni dintr-o pârloagă, sau frunzele arborilor.
Avantajele îngrăşămintelor verzi:
a) în cursul creşterii, aduc aceleaşi avantaje ca şi mulciul;
b) spre deosebire de mulci, absorb substanţele nutritive şi împiedică să fie spălate într-un moment în care nu există nici o cultură principală; când sunt incorporate în sol, eliberează substanţele pe care le-au incorporat;
c) îngrăşămintele verzi au un efect pozitiv asupra structurii solului graţie penetrării cu sistemele lor radiculare, stimulând dezvoltarea organismelor solului.
Inconvenientele şi limitele îngrăşămintelor verzi:
a) este o investiţie în timp şi muncă ce nu oferă avantaje evidente, precum banii şi mâncarea;
b) există o alternativă mai uşor de introdus: cultura asociată cu un îngrăşământ verde; pentru a evita concurenţa după substanţe nutritive, se plantează îngrăşăminte verzi mai târziu decât cultura principală.
Îngrăşămintele verzi sunt în general înglobate în sol cât timp sunt încă tinere şi bogate în apă. După câteva luni, micro-organismele le descompun complet. Dacă îngrăşămintele sunt mai dure, descompunerea se face mult mai lent, dar va dura mai mult.
5. Culturi asociate
Această metodă constă în cultivarea a două sau mai multe culturi pe acelaşi câmp. Combinând culturi cu tipuri de creştere diferite, se obţine o mai bună utilizare a luminii, a apei şi a substanţelor nutritive.
Obiectivele culturilor asociate sunt:
a) o creştere imediată a producţiei, spre deosebire de o monocultură, graţie:
a1) unei mai bune acoperiri a solului;
a2) unei utilizări optime a luminii soarelui;
a3) unei creşteri mai eficiente a rădăcinilor;
a4) un supliment de azot (dacă se utilizează fixatori de azot) ;
b) o repartizare a riscurilor de recoltă proastă pe mai multe plante, graţie:
b1) multiplicarea culturilor, dacă una nu merge, cealaltă tot poate aduce ceva;
b2) un efect limitat al bolilor şi al paraziţilor, aceştia atacând o specie, dar nu şi pe cealaltă.
Avantajele culturilor asociate:
a) fiecare cultură, datorită tipurilor de rădăcină diferite, îşi extrage substanţele nutritive şi apa din straturi ale solului şi locuri diferite; utilizarea resurselor este deci mai eficace;
b) se limitează difuzarea bolilor şi a paraziţilor;
c) culturile diferite se seamănă şi se recoltă în perioade diferite, menajând forţa de muncă.
Inconvenientele culturilor asociate:
a) din cauza densităţii plantelor, lupta împotriva bolilor, a paraziţilor şi a buruienilor devine fizic mai dificilă;
b) este greu de mecanizat un sistem de culturi asociate.
Se asociază adesea cerealele şi fasolea.
6. Perioadele de pârloagă verde
În timpul rezervat pârlogii verzi se seamănă sau se stimulează speciile care au calităţi superioare celor care ar creşte spontan în aceeaşi perioadă.
O astfel de perioadă permite restabilirea mai rapidă a fertilităţii solului. Inconvenientul este că agricultorii trebuie să investească bani şi timp semănând specii care nu le vor aduce nici un avantaj financiar.
Metoda constă în semănarea sau stimularea speciilor care au caracteristicile următoare:
a) acoperirea rapidă a solului;
b) producţie ridicată de biomasă;
c) fixarea azotului;
d) dezvoltarea unui sistem radicular profund;
e) fără riscuri de împrăştiere pe câmpurile vecine, sub forma de seminţe purtate de vânt;
f) uşor de incorporat în sol;
g) de preferinţă cu produse utilizabile (fructe, ţăruşi, pari, remedii, hrană).
7. Agricultura forestieră
Cuprinde toate formele de utilizare a pământului care constă în a cultiva specii lemnificate (arbori şi arbuşti) în asociere cu o altă vegetaţie sau animale.
Obiectivele cele mai importante sunt:
a) împiedicarea pierderii de substanţe nutritive;
b) furnizarea unei protecţii împotriva eroziunii eoliene şi hidrice;
c) furnizarea de mulci organic;
d) obţinerea de produse de valoare;
e) un mediu mai adaptat pentru animale.
Avantajele agriculturii forestiere :
a) copacii şi arbuştii au rădăcini mai profunde, care ajung la adâncimi unde plantele cu sisteme radiculare superficiale nu au acces ; substanţele nutritive cad pe sol sub formă de frunze, formând mulci;
b) arborii şi arbuştii formează garduri vii;
c) plantarea de arbori facilitează obţinerea anumitor produse (fructe, furaje, combustibil, produse medicinale, material de tâmplărie şi dulgherie);
d) umbră pentru animale pe perioada caniculei.
Plantele perene cultivate în garduri vii trebuie să răspundă următoarelor cerinţe:
a) să fie uşor de plantat;
b) să aibă o creştere rapidă ;
c) să producă biomasă;
d) să reziste tunderilor frecvente;
e) să fie fixatoare de azot;
f) să aibă un sistem radicular profund (este mai bine să se utilizeze seminţe decât butaşi, căci plantele semănate direct dezvoltă sisteme radiculare mai profunde).
Partea a II-a. Fertilitatea solului şi fertilizarea
8. Introducere : balanţa substanţelor nutritive
Următoarele procese provoacă o pierdere de substanţe nutritive :
a) recolta (toate substanţele);
b) evaporarea (mai ales azot);
c) şiroirea (mai ales azot);
d) fixarea (mai ales fosfor) ;
e) eroziunea (toate substanţele).
Există aport de substanţe nutritive în următoarele procese :
a) descompunerea de materie organică (toate substanţele nutritive);
b) fixarea de azot;
c) expunerea la intemperii (mai ales potasiu şi magneziu);
d) aportul de îngrăşăminte chimice (mai ales azot, fosfor şi potasiu);
e) ploaia.
9. Compostul
Îngrăşământ ideal. În regiunile cu ploi violente, descompunerea se face foarte uşor pe câmp, şi este inutil să se facă o compostare separată.
Avantajele compostului în raport cu mulcirea şi îngrăşămintele verzi :
a) compostarea distruge bolile şi paraziţii, precum şi seminţele buruienilor;
b) şobolanii şi şoarecii îşi pot face cuiburi sub paie şi frunze, însă niciodată în compost;
c) dacă se incorporează în sol îngrăşăminte în zonele cu ploi violente, azotul poate fi spălat;
d) anumite materiale au un raport carbon-azot foarte ridicat, fapt care poate imobiliza azotul; după compostare acest risc dispare ;
e) substanţele nutritive şi materia organică sunt pierdute atunci când se ard reziduurile plantelor sau vegetaţia de pârloagă ; efectul pozitiv al cenuşii nu durează decât un sezon ; compostând materialul, efectul pozitiv durează mult mai mult.
Inconvenientele şi limitele compostării:
a) compostatul cere multă muncă ;
b) raritatea materiei organice şi utilizarea ei cu titlu de combustibil ;
c) atracţia faţă de animale dăunătoare;
d) mirosul poate fi dezagreabil.
Chiar dacă se poate face compost şi fără bălegar, efectul pozitiv al acestuia din urmă este inegalabil. Cea mai bună proporţie este de o parte bălegar la trei părţi deşeuri vegetale.
Grămada de compost trebuie să fie relativ umedă, să aibă consistenţa unui burete umezit. Dacă e prea umed, va putrezi mai degrabă decât să se descompună. Dacă e prea uscat, bacteriile şi mucegaiurile nu se vor putea dezvolta.
Bacteriile şi mucegaiurile au nevoie de ventilaţie. Aceasta se obţine amestecând materiale fine cu materiale brute.
Temperatura grămezii de compost trebuie să fie de 60-70 grade Celsius. Pentru a atinge această temperatură, dimensiunile grămezii trebuie să fie de minim 1 metru înălţime şi 1 metru lărgime. Totuşi, nu trebuie să depăşească 1,5 m înălţime şi 2,5 m lăţime.
10. Gunoiul de grajd
În general este vorba despre excremente animale amestecate cu paie şi frunze.
Gunoiul proaspăt care iese din grajd nu este utilizabil imediat. În primele etape ale descompunerii sunt eliberate anumite substanţe care riscă să frâneze creşterea plantei şi să ardă frunzele.
Avantajele conservării gunoiului de grajd înainte de răspândirea pe câmp:
a) raportul carbon - azot diminunează;
b) substanţele nocive eliberate în primele etape ale îmbătrânirii sunt eliminate;
c) seminţele de buruieni sunt descompuse lent şi-şi pierd puterea germinativă;
d) puţine substanţe nutritive sunt pierdute din cauza şiroirii şi a evaporării ;
e) bălegarul vechi este mai uşor de transportat.
Partea a III-a. Cadrul teoretic
12. Substanţele nutritive ale plantelor
Substanţele nutritive de care o plantă are nevoie pentru a-şi duce la capăt un ciclu integral de creştere se numesc substanţe nutritive esenţiale. Un deficit al uneia dintre acestea din urmă va avea consecinţe pentru plantă (ex: absenţa florilor, a seminţelor sau a bulbilor). Plantele absorb şi substanţe de care nu au nevoie (sodium) sau care riscă să fie nocive (aluminiu sau manganeziu).
Substanţele nutritive esenţiale sunt divizate în două grupe :
a) macroelemente, de care plantele au nevoie în cantităţi mari (C, H, O, N, P, K, Ca, S, Mg) ;
b) oligoelemente, de care plantele au nevoie în cantităţi mici (Fe, Mn, B, Z, Cu, Mo).
Oligoelementele sunt şi ele importante, dar cantităţile necesare sunt atât de slabe încât o carenţă a unuia sau a altuia dintre ele nu se întâmplă decât în situaţii deosebite.
Azotul este important pentru formarea proteinelor plantei, stimulând creşterea tulpinii şi a frunzelor. Dacă lipseşte, frunzele au o culoare verde deschis, sau chiar galbene. O carenţă gravă împiedică înflorirea plantelor.
Fosforul stimulează dezvoltarea rădăcinilor plantelor. Carenţa în fosfor limitează creşterea, planta rămânând închircită. Frunzele sunt verzi-albastre închis. Anumit plante iau o tentă violacee.
Potasiumul este necesar fermităţii plantei. Îi dă forţă şi o dotează cu un sistem radicular dezvoltat. Plantele lipsite de potasium rămân mici şi slabe iar frunzele lor cad. Pe frunze apar pete deschise la culoare, apoi întreaga frunză se colorează în maro. Plantele sunt mai puţin rezistente la secetă şi se usucă mai repede.
Sulful este necesar formării de compuşi organici, de vitamine şi de alţi compuşi ai plantelor. Simptomele sunt aceleaşi ca şi la carenţa de azot. Creşterea plantei este frânată şi tijele sunt rigide, lemnificate şi subţiri.
Carenţa în calciu se manifestă prin frunze galbene, deformate şi mici. Rădăcinile sunt mici şi riscă să putrezească. Tulpina este moale.
Carenţa în magneziu se manifestă prin pete colorate pe frunze, şi riscă să întârzie coacerea seminţelor.
13. Caracteristici importante ale solului
Jumătate din sol este constituită din particule solide şi materie organică. Cealaltă jumătate este formată din pori.
Particulele solide se clasifică în :
a) pietricele şi pietre (mai mari de 2 mm) ;
b) nisip (mai mici de 2 mm) ;
c) nămol (între 0,002 mm şi 0,050 mm) ;
d) argilă (sub 0,002 mm).
Particulele de argilă sunt cele mai mici din sol. Sunt în măsură să absoarbă substanţele nutritive şi să le reţină. Porii dintre particulele de argilă sunt foarte mici. Argila se dilată când este umezită. Rămâne compactă. Este foarte solidă şi foarte dură.
Lutul este la jumătatea distanţei dintre argilă şi nisip. Absoarbe greu substanţele nutritive. Nu aderă, semănând cu talcul când este uscat şi cu săpunul când este înmuiat.
Particulele de nisip pot fi distinse cu ochiul liber. Absorb foarte puţin substanţele nutritive. Porii care le separă sunt mari, de aceea nu au aderenţă.
Insectele şi micro-organismele care trăiesc în sol au un efect pozitiv asupra structurii solului.
În general, materialul organic vechi şi grosier are un raport carbon – azot ridicat, altfel spus conţinutul său în azot este scăzut. Pe de altă parte, materialul proaspăt şi suculent are un conţinut ridicat de azot.
Atunci când se evaluează disponibilitatea unui sol pentru agricultură, se iau în calcul următorii factori:
a) textura şi structura solului;
b) prezenţa straturilor impermeabile ;
c) nivelul de materie organică şi de viaţă în sol;
d) rezervele în substanţe nutritive;
e) nivelul pH-ului.
Un sol care conţine pori de dimensiune diferită este bun. Dacă porii sunt toţi fie mici, fie mari, structura solului este mediocră.
Se poate determina categoria de structură a solului efectuând câteva teste simple :
a) se formează o biluţă de 2,5 cm diametru pornind de la conţinutul unei linguriţe de pământ fin;
b) se toarnă apă, picătură cu picătură, până pământul începe să se lipească de mână ;
c) cum este solul la pipăit : granulos sau lipicios?
d) încercaţi să formaţi un cubuleţ cu pământul;
e) încercaţi să rulaţi cubuleţul; dacă izbutiţi, cum este suprafaţa noii forme, strălucitoare sau ternă?
f) încercaţi să faceţi un ineluş din rulou;
g) pornind de la ineluş, vedeţi dacă solul este lipicios, friabil sau se dezagregă, când este umed şi când este uscat.
Dacă solul este nisipos: este foarte granulos, nu murdăreşte degetele, nu se poate alcătui nici o formă geometrică, nu aderă nici când este umed, nici când este uscat.
Dacă solul este nisipos-lutos: este foarte granulos, formează cubuleţe lipsite de soliditate, dar nu rulou sau ineluş, are puţină coeziune la umezeală dar deloc dacă este uscat.
Dacă solul este lutos: se prezintă ca o pudră fină, poate forma cubuleţ, formează un rulou neregulat cu suprafaţă mată, nu formează ineluş, când este umed prezintă proprietaţi de săpun, iar când este uscat este prăfos.
Dacă solul este argilos-nămolos: este lipicios, se formează cubuleţ şi rulou cu suprafaţă strălucitoare, dar nu şi inel, când este umezit este foarte dur, iar când se usucă are duritate mică spre normală.
Dacă solul este argilă uşoară: nu este deloc granulos, doar lipicios, face cubuleţ solid, face rulou cu formă bună şi suprafaţă strălucitoare, face inel pe suprafaţa căruia apar fisuri, dacă este umed e foarte dur, uscat devine şi mai dur, fără praf.
Dacă solul este argilă grea: este foarte lipicios, face cub solid, face rulou cu formă bună şi suprafaţă strălucitoare, face inel fără fisuri, dacă este umed e foarte dur, uscat devine şi mai dur, fără praf.
Solurile nisipoase sunt afânate şi friabile. Au ventilaţie şi drenaj bun, sunt uşor de lucrat indiferent de gradul de umezeală. Dezavantajul este că reţin greu apa şi substanţele nutritive pentru plante.
Un sol care are aceeaşi cantitate de argilă, de nămol şi de nisip se numeşte sol lutos. Acest sol ideal reţine bine apa şi substanţele nutritive, are un drenaj bun şi o ventilaţie adecvată, şi este uşor de lucrat.
Argilele negre şi brune au pori mici, drenajul şi ventilaţia lor sunt proaste.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu