Sepp Holzer, Permacultura (note de lectură)

Subtitlu: Un ghid practic pentru fermajul şi grădinăritul integral, la scară mică

Introducere

Ferma autorului (Krameterhof) are iazuri cu peşte, terase şi grădini, ciupercării, pepiniere de arbori şi multe altele. Nu s-a specializate pe nici o sursă de venit, preferând flexibilitatea.

Krameterhof are 45 de hectare, la o altitudine de la 1000 la 1500 metri deasupra nivelului mării, şi este situată pe versantul sudic al muntelui Schwarzenberg.

Din cauza şicanelor administraţiei şi suspiciunilor celorlalţi fermieri, este necesar să fii rebel pentru a fi în armonie cu natura.

Permacultura lui Holzer include:
a) proiectarea peisajului (crearea de terase, răzoare, sisteme de circulare a apei, iazuri, microclimat);
b) agricultură forestieră (integrarea copacilor şi a arbuştilor în fermaj);
c) creşterea peştilor;
d) cultivarea vegetaţiei acvatice;
e) creşterea animalelor;
f) livezi;
g) păşuni alpine;
h) plante medicinale.

Sepp Holzer oferă şi produse turistice.

1. Proiectarea peisajului

În copilărie, autorul a realizat că acele căpşuni care cresc foarte aproape de stânci sunt mai mari şi mai dulci decât celelalte. Aşa a descoperit, experimental, că stâncile sunt capabile să stocheze căldura şi s-o elibereze treptat atunci când este nevoie de ea.

Proiectul peisajului permacultural presupune în mod esenţial restaurarea unui peisaj natural parţial deteriorat. Scopul este revenirea la peisajele mici bazate pe ecosisteme naturale.

Peisajul permacultural este proiectat aşa încât toate plantele şi animalele conţinute să trăiască în armonie. Numai aşa poate fi gestionat pământul într-un mod stabil şi sustenabil. Toate resursele - fie că este vorba despre izvoare, iazuri, mlaştini, stânci, păduri şi clădiri - sunt utilizate şi incluse în plan. Pentru a utiliza corect resursele naturii, trebuie să lucrăm cu natura şi nu împotriva ei.

Fără terasare Krameterhof nu ar fi existat (din cauza faptului că este o fermă construită pe o pantă abruptă).

Practica îndepărtării şi arderii biomasei este o eroare. Cenuşa rezultată este spulberată de vânt şi spălată de ploi. Materialul acumulat ar trebui folosit ca fundaţie pentru răzoare, sau ca mulci.

Înainte de a demara un sistem permacultural, trebuie să răspundem la mai multe întrebări:
a) Care este scopul şi ce anume aşteptăm de la pământul nostru?
b) Vrem să trăim de pe urma lui – să atingem autosuficienţa sau să avem o afacere producând mâncare - sau mai degrabă să avem un loc plăcut în care să ne relaxăm şi să cultivăm nişte condimente, nişte fructe şi nişte legume pentru grădină?
c) Suntem interesaţi să ne utilizăm pământul pentru cultivarea de plante, creşterea de animale şi agricultură forestieră?
d) Vom fi capabili să deschidem pământul pentru public cu titlul de grădină de agrement, sau un loc unde să-şi culeagă mâncarea, sau ca oază terapeutică de calm?

Holzer a semănat castane comestibile în fisurile stâncilor, după care le-a acoperit cu frunziş. Castanele au încolţit, apoi rădăcinile au ajuns în pământ, inclusiv forţând printre stânci.

Chiar şi la mare altitudine, expoziţiile sudice creează condiţii benefice pentru creşterea vegetalelor, a arborilor şi a arbuştilor fructiferi. Cea mai mare problemă rămâne diferenţa dintre temperaturile zile şi ale nopţii.

Ca să porneşti un proiect permacultural, trebuie să cunoşti calitatea solului cu care lucrezi. Abilitatea de a şti cu ce fel de sol avem de-a face ne ghidează în alegerea tipului de plante care îl vor ameliora. De asemenea, trebuie să ştii sursele de apă.

Plantele care cresc într-o anumită zonă ne pot spune foarte multe despre nutrienţii care se găsesc acolo, despre valoarea pH-ului şi despre condiţiile generale ale solului.

Plante care indică prezenţa abundentă a azotului:
a) răcovină (Stellaria media);
b) urzică (Urtica dioica);
c) soc negru (Sambucus nigra);
d) hasmaţuchi (Anthriscus sylvestris);
e) crucea-pământului (Heracleum sphondylium);
f) Galium aparine;
g) traista-ciobanului (Capsella bursa pastoris);
h) talpa gâştei (Chenopodium album);
i) pelinariţă (Artemisia vulgaris).

Plante care arată sărăcia în azot:
a) viţelar (Anthoxanthum odoratum);
b) păiuş (Festuca ovina);
c) Hieracium pilosella;
d) Anthemis arvensis;
e) cimbru (Thymus pulegioides).

Acolo unde n-ar putea creşte (conform experţilor), Sepp Holzer cultivă kiwi, lămâi şi viţă-de-vie. Apoi soiuri vechi de cereale, la 1500 m altitudine. Soiurile moderne, aprobate de UE, nu fac faţă acestor condiţii speciale. Producţiile nu sunt la fel de mari ca la şes, însă condiţiile aspre şi frigul nopţii dau un gust şi o aromă deosebite.

„Zonele de testare sunt foarte importante şi n-ar trebui niciodată să te opreşti din experimentare. Există mai multe lucruri care sunt posibile în natură decât sunt scrise în cărţi. Totuşi, nu poţi descoperi alta decât dacă eşti gata să greşeşti şi să înveţi.” (p. 44)

Microclimatele sunt zone în care condiţiile de climă sunt complet deosebite de cele ale zonei înconjurătoare. Microclimatul este un aspect foarte important al sistemului permacultural. Fiecare microclimat formează un biotop special care este colonizat de o anume comunitate de plante.

Se pot crea condiţii climatice deosebite făcând terase, răzoare şi şanţuri. Cu cât panta este mai abruptă, cu atât terasa trebuie să fie mai îngustă.

Solul trebuie să rămână cât mai acoperit de-a lungul iernii. Practica tăierii ierburilor este o eroare cauzata de ideile noastre despre "curatenie".

Apa este viaţa şi trebuie acordat mult respect acestei resurse.

Multe dintre tehnicile agricole "moderne" au dus la problemele cu care ne confruntăm astăzi. Oamenii abandonează cultivarea micilor suprafeţe de teren, desfiinţând gardurile vii şi creând peisaje de stepă monoculturală. Acestea nu numai că pierd humus din cauza vânturilor puternice, în plus se usucă mult mai rapid. În cele mai multe dintre ele se epuizează pânza freatică, şi irigaţiile se fac cu consum de energie.

Zonele cu iazuri asigură prezenţa broaştelor, care sunt redutabili luptători împotriva insectelor dăunătoare. La aceasta se adaugă influenţa favorabilă asupra cerealelor aflate pe dealul de deasupra lor, apa reflectând lumina solară şi acţionând ca o baterie care înmagazinează căldura şi-i dă drumul în timpul nopţii.

2. Agricultură alternativă

O bună parte din problemele agriculturii convenţionale sunt provocate de dependenţa multor fermieri de subvenţii, guverne şi cooperative. Din nefericire, pe această cale fermierii sunt influenţaţi de agribusiness, agrochimie şi lobiştii care lucrează pentru aceste ramuri industriale. Educaţia din şcolile şi universităţile agricole este centrată pe îndeplinirea cerinţelor acestor industrii.

Se pare că foarte puţine fonduri sunt cheltuite pentru cercetarea principiilor şi practicii fermajului sustenabil, permaculturii şi interacţiunilor dintre diferite comunităţi de plante. Aceasta este din cauză că acest tip de principii nu va duce la creşterea utilizării de pesticide, îngrăşăminte chimice şi tehnologie de specialitate, ba chiar dimpotrivă.

În majoritatea cazurilor, specializarea şi modernizarea practicilor agricole nu a adus fermierilor avantajele pe care aceştia le sperau. Fermierii au fost forţaţi să se bazeze pe subvenţii pentru a putea rămâne în activitate. Mulţi dintre ei cultivă acum cantităţi mari din mult mai puţine specii. Pentru a face asta investesc în clădiri scumpe pentru animale, pentru recolte, şi în maşini şi echipament de specialitate, care de regulă fac o singură operaţiune. Specializarea face ca ei să nu poată reacţiona la o piaţă impredictibilă. Producţia de regulă este preluată de un angrosist care decide preţul şi condiţiile de achiziţionare. Fermierul este dependent, angrosistul poate oricând alege. Obişnuinţa, investiţiile pe credit şi hăţişul de obligaţii create în timp îi face pe fermieri indisponibili pentru schimbări. Aşa că fac ceea ce au făcut până atunci şi rămân la dispoziţia pieţei şi a subvenţiilor.

Ar trebui să fie clar pentru toată lumea că subvenţiile care sunt acum nu vor dura o eternitate. Nici o afacere n-ar trebui să fie bazată pe suvenţii!

Cheia fermajului este fertilitatea solului. Dacă fermierul are grijă de sol, atunci natura va avea grijă de el. S-a făcut foarte mult rău în agricultura convenţională prin metodele eronate şi cantitatea excesivă de pesticide şi îngrăşăminte cerute de menţinerea acestora.

Fiecare plantă are propriile cerinţe şi afectează mediul şi solul într-un mod diferit. Dacă o singură specie creşte într-un anumit loc, cerinţele sunt dezechilibrate. Dacă recolta este luată complet, nutrienţii solului sărăcesc progresiv, până la completa epuizare, şi apare nevoia de mari cantităţi de îngrăşăminte.

Dacă vrem să regenerăm solul, trebuie să începem cu viaţa din el. O metodă foarte bună este cultivarea de îngrăşăminte verzi, a căror biomasă se descompune încet de-a lungul toamnei şi a iernii.

Toamna, Sepp Holzer lasă îngrăşămintele verzi acolo unde se găsesc (nu coseşte). Natura face tot ce trebuie făcut: zăpada culcă plantele la pământ şi acestea se descompun. Biomasa nu se compactează aşa uşor ca atunci când este cosită. Printre plantele folosite ca îngrăşăminte verzi se află plante melifere şi plante medicinale. Cu cât sunt mai diverse, cu atâta sistemul este mai stabil. Este foarte bun un amestec de: trifoi dulce, lucernă, măzăriche, mazăre, lupin, floarea-soarelui, napi, topinambur.

Secerarea îngrăşămintelor verzi are mai multe consecinţe nedorite. Toată vegetaţia este tocată foarte fin. Faptul că foarte multe insecte şi mici animale sunt omorâte concomitent pare să nu conteze. Materialul astfel tocat se usucă repede şi este în bună măsură purtat de vânt şi spălat de ploi. Multe porţiuni de sol sunt astfel dezgolite şi lăsate pradă eroziunii.

Atunci când numim anumite plante „buruieni”, ar trebui să nu uităm că fiecare creatură îşi are scopul în ciclul naturii şi poate fi foarte importantă pentru oameni. În natură nimic nu este rău, şi există o soluţie pentru fiecare problemă. Trebuie doar s-o cauţi.

După experienţa lui Sepp Holzer, vechile varietăţi de cereale, legume şi cartofi fac cele mai bune recolte. Aroma lor e mai bună, cerinţele sunt mai scăzute şi sunt mai bine adaptate la mediu decât noile varietăţi, perfecţionate. Seminţele hibride (varietăţile F1) sunt nepotrivite pentru permacultură. Multe dintre ele nu au abilitatea de a se reproduce, şi trebuie să fie cumpărate înaintea fiecărei culturi (spre satifacţia firmelor producătoare).

Seminţele plantelor care cresc pe cele mai proaste soluri şi în cele mai dure condiţii (altitudine înaltă, frig etc.) sunt cele mai bune pentru înmulţire, în ciuda celor spuse de publicaţiile de specialitate.

Cele mai bune fructe, legume, cereale au o aromă naturală puternică. Mâncarea sănătoasă nu are nevoie de condimente şi arome sintetice.

În materie de policultură, se pot combina cerealele cu trifoi, salată şi plante medicinale. Acestea din urmă se seamănă atunci când cerealele dau în spic. La recoltarea cerealelor, plantele celelalte brusc au acces la aer şi la soare, şi cresc accelerat. Vor putea fi şi ele culese în curând.

Porumbul, floarea soarelui şi cânepa pot fi cu toate crescute împreună cu fasolea sau mazărea. Hrişca merge şi ea foarte bine cu trifoiul alb.

Metodă de recoltat seminţele florilor: atunci când primele păstăi cu seminţe se deschid, se taie planta şi se pune într-o pungă de hârtie. Când planta s-a uscat, se loveşte hârtia până se scutură seminţele pe fundul ei.

Animalele au un rol foarte important în sistemul permacultural, nu numai că produc lucruri foarte importante, dar mai sunt şi lucrători plini de voie bună. Rasele vechi sunt semnificativ mai puternice şi mai rezistente decât verii lor degeneraţi preferaţi de agricultura industrială.

La Krameterhof, porcii sunt piesa de rezistenţă a permaculturii lui Holzer. Sunt ţinuţi în aer liber, în ţarcuri mobile, iar în felul acesta necesarul de hrană şi de muncă este mult redus. Carnea porcilor obţinuţi astfel este foarte bună, iar sănătatea lor este maximă. Rasele preferate sunt Mangaliţa, Duroc, Tuporolje.

Porcii sunt excelenţi pentru răscolit terenul, înlocuind cu succes plugul la arătură. Practic, putem vorbi despre pluguri vii. Pot lucra şi în livezi, pentru că spre deosebire de capre şi oi nu dăunează copacilor şi arbuştilor.

La Krameterhof, totul este gestionat ca un sistem de ţarcuri pentru animale. În felul acesta, toate animalele sunt ţinute în aer liber tot timpul anului. După ce ţarcul este arat, este folosit şi pentru cultivarea cerealelor. Porcii se întorc anul viitor acolo, şi consumă resturile de la cereale şi plantele cultivate special pentru ei.

Sepp Holzer a ţinut în condiţii naturale: zimbri (Bison bonasus), bizoni (Bison bison), yaci (Bos Poephagus mutus), bizoni de apă (Bubalus bubalus arnee), precum şi rase domestice de bovine.

Metodele moderne de agricultură, care persupun distrugerea pădurilor şi folosirea masivă a substanţelor chimice ca îngrăşăminte şi biocide, duc la creşterea listei cu specii de păsări în pericol.

Păsările au un rol foarte important în controlarea populaţiei de insecte şi în propagarea seminţelor a numeroase plante.

Pentru a proteja găinile împotriva predatorilor, Sepp Holzer foloseşte garduri vii din plante cu spini. Din experienţă, cuştile mobile sunt rareori atacate de predatori. Pe iazuri se pot face insuliţe artificiale pentru gâşte şi raţe. Acestea le vor folosi ca adăposturi, iar vulpile nu vor avea curajul să le invadeze.

Cum iernile în Lungau coboară sub 25%, adăposturile pentru animale se află sub pământ, utilizându-se astfel abilitatea solului de a izola şi de a păstra căldura. Pereţii acestor adăposturi sunt făcuţi din trunchiuri de copac (zada şi salcâmul sunt cele mai rezistente specii).

Anumite adăposturi pentru vite (înalte de 3 metri) sunt convertite iarna în depozite pentru cartofi, napi şi fructe. Al treilea perete, cel cu exteriorul, este izolat cu baloţi de paie.

3. Arborii fructiferi

Costurile plantării unui arbore fructifer sunt pentru Sepp Holzer cele ale plantării oricărui tip de copac: singurul lucru pe care îl face este să semene seminţele, apoi să altoiască varietăţile necesare. Desigur, în acest fel durează foarte mult pentru un copac să producă prima recoltă.

Sepp Holzer cultivă cu mare plăcere:
a) măr sălbatic (Malus sylvestris);
b) păr pădureţ (Pyrus pyraster);
c) cireş sălbatic (Prunus avium);
d) porumbar (Prunus spinosa);
e) sorb (Sorbus aucuparia);
f) Sorbus torminalis;
g) sorb domestic (Sorbus domestica);
h) corn (Cornus mas).

Conform metodei lui Sepp Holzer, ramurile arborilor fructiferi nu se taie. După ce se pun copacii, în jurul rădăcinii se aşează mulci şi pietre. Mulciul păstrează umezeala, pietrele stabilizează rădăcinile şi echilibrează temperatura. În plus, sub pietre se vor aşeza viermi şi-şi vor face cuibul şopârle. După plantarea copacului, în jurul lui se seamănă plante care îmbogăţesc solul: lupin, trifoi, lucernă, grozamă.

Nefiind tăiate, ramurile copacilor nu-şi pierd din forţă. Pot să reziste la greutatea fructelor şi a zăpezii. Nefiind rănite din cauza tăierii, ramurile nu se infectează cu fungi. Pentru a proteja copăceii împotriva animalelor sălbatice, în jurul lor sunt semănate multe plante atrăgătoare. Natura este generoasă cu toţi, bătălia cu celelalte animale începe atunci când omul devine prea lacom şi vrea totul pentru el. Pentru a preveni scărpinatul coarnelor de copaci şi sfâşierea coajei acestora, Sepp Holzer plantează sălcii, pe care căpriorii le preferă.

Din experienţă, varietăţi despre care experţii spun că rodesc doar în climat cald şi la altitudini joase, pot aduce recolte satisfăcătoare şi la altitudini înalte. Desigur, pentru aceasta este nevoie de microclimate care reflectă căldura înmagazinată de stânci şi de ochiuri de apă, protejând plantele cu perdele împotriva vântului.

În general, portaltoiul determină caracteristicile de creştere ale noului copac. De asemenea, transmite rezistenţa la frig şi la diferite boli. Desigur, pentru fiecare specie există o multitudine de portaltoi, dintre care se poate alege. În pomicultura convenţională se utilizează acum mai ales portaltoi pitici, pentru că fructele se coc mai repede şi copacul rămâne mic. În contrapartidă, varietăţile pitice nu au prea multă vigoare.

La Krameterhof sunt peste 14.000 de arbori fructiferi. Nici vorbă să poată fi culese toate fructele acestor copaci. Nu e doar o problemă de timp, ci şi de acces: mulţi arbori sunt situaţi în puncte unde omul nu poate ajunge. Însă fructele lor servesc drept hrană pentru porci şi pentru păsările cerului.

Este nevoie de creativitate şi de curaj pentru a găsi noi căi în fermaj şi pentru a părăsi agricultura convenţională. Sunt multe metode a fi un fermier de succes. Producţiile mari şi fermajul intensiv, aşa cum arată practica, nu mai sunt garanţia profitabilităţii - dimpotrivă. Munca mai multă şi finanţele suplimentare antrenate adesea înghit profitul.

4. Cum să cultivi ciuperci

Alături de creşterea animalelor şi a plantelor, cultivarea ciupercilor este o ramură importantă a producţiei de la Krameterhof.

Dezastrul atomic de la Cernobîl din 1986 a făcut imposibilă comercializarea ciupercilor, deşi cele din Krameterhof nu erau contaminate. Cu această ocazie, Sepp Holzer a constatat consecinţele dezastroase ale specializării. Întotdeauna vor exista evenimente impredictibile, cu rezultate neaşteptate, la care doar puţini se vor putea adapta. Specializarea creează doar risc şi dependenţă.

Ciupercile shiitake au efecte benefice în coborârea colesterolului şi sunt medicamente anticancer confirmate ştiinţific.

Ciupercile au nevoie de un suport pentru a fi cultivate: lemn, paie sau compost. De departe cele care folosesc lemn sau paie se cultivă mai uşor. Producerea substratului compostabil cere mult efort şi cunoştinţe de specialitate.

5. Grădini

Înainte, cele mai frumoase suprafeţe de lângă casă erau rezervate grădinii de zarzavat. Acolo erau cultivate fructe (de la arbori şi arbuşti fructiferi), legume, ierburi medicinale şi culinare. Astfel grădina nu era doar sursă de alimente, ci şi de medicamente. În anii '50-'60, multe astfel de spaţii productive au fost asfaltate şi transformate în parcări. Asistăm acum la o revenire a grădinilor pe lângă casele de la ţară, pe fondul reevaluării legumelor proaspete şi sănătoase, pe care globalizarea nu le poate furniza.

Plantele medicinale erau cândva utilizate şi pentru tratarea animalelor.

Lucrul lui Sepp Holzer în grădină se reduce la afânarea cu grijă a solului primăvara şi repararea răzoarelor acolo unde este necesar. Săpatul solului este o idee foarte proastă toamna, deoarece solul rămâne neprotejat împotriva frigului. Fără protecţie, formele de viaţă din sol fie vor îngheţa, fie vor pleca.

Metoda introducerii de bălegar prin săparea solului este deosebit de proastă, Pentru că bălegarul nu lucrează în natură la 30 de cm sub nivelul solului. Dimpotriva, bălegarul rămâne la suprafaţă, unde este oxigen şi există microorganisme şi viermişori.

Cu excepţia secetei extreme, grădina nu trebuie să fie udată artificial.

Atunci când se mulceşte un teren, se revine periodic cu materiale diferite, pentru a nu hrăni unilateral pământul. Un teren mulcit nu mai trebuie nici arat, nici săpat an de an.

Mixtură de plante din care se face fertilizator lichid:
a) urzică (Urtica dioica, Urtica urens) - furnizează azot;
b) tătăneasă (Symphytum officinale) – furnizează potasiu;
c) Tanacetum vulgare;
d) coada calului (Equisetum arvense);
e) wormwood (Artemisia absinthium).