Ciprian Palaghianu, Împăduriri - curs universitar, (II), (note de lectură)

Pepiniera reprezintă un teritoriu cu anumite caracteristici, destinat culturii intensive de plante tinere, transplantate ulterior pe diferite terenuri. In pepinierele silvice se produc puieţi destinaţi impăduririlor, reimpăduririlor, instalării in spaţii verzi urbane si periurbane, folosiţi ca port altoi pentru specii lemnoase decorative (trandafirii, spre exemplu), pomicole (cireş, măr, păr ş.a.). In pepinierele silvice se fac, de asemenea, culturi de plante “mamă” pentru obţinerea butaşilor de tulpină lignificaţi, semilignificaţi, verzi, a butaşilor de rădăcină, a puieţilor din marcote etc.

In secţiile de cultură se aplică un plan de asolament, care presupune ca pe aceeaşi suprafaţă, culturile forestiere să alterneze cu culturi de plante ierbacee (graminee, care prin sistemul radicelar bogat fasciculat refac structura solului, asociate cu plante leguminoase, capabile să asimileze cu ajutorul bacteriilor de nodozităţi azotul atmosferic, asociere cunoscută sub numele de borceag).

Pentru stabilirea desimii optime se porneşte de la spaţiul minim de nutriţie necesar fiecărui puiet, aparţinând unei anumite specii, în diferite perioade de creştere. În practică, spaţiul de nutriţie se asimilează convenţional cu suprafaţa de nutriţie necesară unui puiet, având valori diferite, ca de exemplu:
a) la stejar pedunculat – 225 cm2 în stepă şi 110-150 cm2 în zona forestieră, ceea ce conduce la o desime optimă de 15-20, respectiv 22-30 puieţi/m rigolă;
b) la salcâm, suprafaţa de nutriţie este de 145-225 cm2, desimea optimă fiind de 15-23 puieţi/m rând;
c) Răşinoasele fiind mai puţin pretenţioase se cultivă la o desime mai mare –70-80 puieţi/m rând, molidul şi pinul mulţumindu-se cu o suprafaţă de nutriţie de numai 20 cm2 (molid) şi 11 cm2 (pin).

În climatul ţării noastre, par mai indicate semănăturile de primăvară, deoarece prezintă
următoarele avantaje:
a) semănate în perioada optimă, socotită atunci când temperatura solului la adâncimea de aproximativ 5 cm are valoarea, la ora 8 dimineaţa, de 8-10°C pentru molid, pin negru, pin silvestru şi peste 10°C pentru brad, larice, salcâm; seminţele acestor specii germinează într-o perioadă scurtă, iar plantulele răsar uniform;
b) seminţele pot beneficia de un sol reavăn, ca urmare a topirii zăpezii şi a perioadei de
precipitaţii de la începutul primăverii;
c) se evită răsărirea plantulelor înaintea ultimelor îngheţuri târzii (în jur de 20 mai), dacă semănarea se face cu 10-15 zile înainte de data medie a acestora;
d) sezonul de vegetaţie de la răsărirea plantulelor este suficient de lung pentru ca acestea să se lignifice până la apariţia temperaturilor negative în toamnă;
e) se elimină pericolul consumării seminţelor de către şoareci sau a plantulelor cu
germinaţie epigee;
d) se poate aplica stratificarea ori prerefrigerarea – ca mijloace de stimulare a
germinaţiei.

Ca dezavantaj se menţionează dificultăţile de conservare a seminţelor care pretind condiţii speciale în timpul păstrării (cele cu conţinut mare de apă de exemplu).

Semănăturile executate toamna prezintă şi ele unele avantaje:
a) seminţele care ajung la maturaţie în faza de “pârgă” a fructelor, semănate imediat
după recoltarea şi prelucrarea fructelor germinează fără a mai fi necesară stratificarea pentru eliminarea stării de dormanţă;
b) conservarea peste iarnă a seminţelor încorporate în sol are loc în condiţii naturale;
c) se elimină păstrarea relativ dificilă peste iarnă a seminţelor unor specii;
d) se conservă mai bine apa acumulată în sol în timpul iernii, care, în cazul semănăturilor de primăvară se poate pierde parţial, ca urmare a lucrărilor de pregătire a solului.

Semănăturile de toamnă prezintă însă şi o serie de dezavantaje:
a) poate fi depăşit momentul recoltării fructelor în stare de “pârgă” – seminţele semănate intră în repaus profund astfel că în anul următor terenul va fi ocupat de culturi “moarte”;
b) seminţele încorporate în lungul rigolelor pot fi depistate uşor şi consumate de rozătoare;
c) seminţele pot degera, ca urmare a gerurilor din timpul iernii dacă lipseşte stratul de
zăpadă, solul fiind îngheţat până la o adâncime superioară celei de semănare;
d) în toamnele lungi şi calde, plantulele pot răsări şi, în consecinţă, sunt compromise de
temperaturile negative foarte scăzute din timpul iernii;
e) apare riscul ca plantulele răsărite primăvara devreme (când temperaturile uneori
ridicate în această perioadă favorizează procesul de germinaţie), să fie vătămate de
îngheţurile târzii.

Semănături în timpul verii se fac mai rar şi pentru puţine specii. Astfel, se seamănă la
începutul verii seminţele de: plop, salcie, ulm.

Vara tarziu, se incorporează in sol seminţele cu tegumentul lemnos (“samburoase”) ale căror fructe se coc la inceputul verii – cireş, vişin, corcoduş, cais – după o prealabilă stratificare de 50-60 zile la şanţ de vară. Tot spre sfarşitul verii se seamănă achenele de tei recoltate in “pargă”.

Adâncimea de semănare este determinată de mărimea seminţelor, perioada de semănare,
textura solului. In general, seminţele se incorporează la o adancime de 2-3 ori mai mare decat grosimea lor. Adancimea este mai mare cu 1-2 cm la semănăturile făcute toamna comparativ cu cele de primăvară şi in cazul solurilor cu textură uşoară.

Seminţele foarte mici (plop, anin, mesteacăn, ulm, tuia) se seamănă la 0,2 – 0,6 cm; practic, in rigolele marcate, uşor tasate, se imprăştie seminţele, acoperindu-se cu un strat de mraniţă cu grosimea menţionată mai sus.

Pentru seminţele mici (molid, larice, pin, duglas, măceş ş.a.), adancimea rigolelor este de 1,0 – 1,5 cm pentru semănăturile de primăvară şi in soluri cu textura mijlocie – grea şi poate ajunge pană la 2,0 cm in soluri cu textură uşoară sau dacă semănăturile se fac toamna. Seminţele de mărime mijlocie (acerinee, tei, frasin, fag, salcam, corn, cireş şi altele asemănătoare) se incorporează primăvara şi in soluri cu textura grea la 2-3 cm şi la 3-4 cm – toamna şi pe soluri cu textura uşoară. Seminţele mari (ghinda, castanele) se imprăştie de-a lungul rigolelor adanci de 6-8 cm.

Excepţii fac seminţele de chiparos de baltă care, deşi au 5-7 mm (mărime mijlocie), sunt
semănate la 5 cm adancime, ca urmare a preferinţei lor in perioada de germinaţie faţă de soluri revene – umede, ca şi seminţele de dud, care deşi sunt foarte mici (in jur de 2 mm), semănate la adancimea de 2 cm, germinează intr-o perioadă scurtă.

Plantele lemnoase se pot inmulţi pe cale vegetativă din butaşi, marcote, drajoni, inclusiv multiplicarea clonală “in vitro”. Reproducerea asexuată se realizează prin diviziunea celulelor somatice, fără să aibă loc contopirea in procesul de fecundare a două celule sexuale diferenţiate (gameţi) intr-o celulă ou (zigot) capabilă să dezvolte un nou organism care trece prin toate fazele de dezvoltare parcurse de părinţi ca in cazul inmulţirii generative (sexuate). Deci înmulţirea asexuată (vegetativă, restituţia) constă in reproducerea unor părţi vegetative de plantă şi este posibilă datorită capacităţii de regenerare ale organelor vegetative.

Avantajele sunt multiple:
a) exemplarele obţinute asexuat, in majoritatea cazurilor infloresc şi fructifică mai
devreme comparativ cu cele provenite din sămanţă;
b) inmulţirea nu este legată de formarea unor organe speciale de reproducere şi, ca
atare, se poate recurge la aceasta din primele etape de dezvoltare (faza juvenilă);
c) inmulţirea vegetativă are capacitatea de transmitere a insuşirilor morfologice şi a
caracterelor stadiale pe care le are planta donor;
d) noile exemplare moştenesc mai fidel insuşirile individuale ale exemplarelor donor;
e) ontogenetic, noile exemplare preiau şi continuă dezvoltarea organelor vegetative din
care s-au regenerat, deci nu se obţine o nouă generaţie de plante;
f) pentru unele specii dioice (plopi euramericani) sau care fructifică rar, inmulţirea
vegetativă este singura sau cea mai indicată metodă de obţinere a noilor exemplare;
g) de regulă, puieţii obţinuţi prin restituţie cresc mai repede şi la varste egale sunt mai
viguroşi comparativ cu puieţii aceleiaşi specii, proveniţi din seminţe.

Inmulţirea vegetativă prezintă şi unele dezavantaje:
a) clonele regenerate repetat din butaşi pierd vigoarea de creştere;
b) datorită uniformităţii excesive (provenind de la aceeaşi clonă) noile exemplare sunt
mai expuse atacurilor diverşilor dăunători;
c) la multe specii, inrădăcinarea butaşilor este posibilă numai in spaţii adăpostite, ceea
ce conduce la un cost mai mare al producerii puieţilor.

Înmulţirea vegetativă (asexuată) se poate face din :
a) butaşi ;
b) marcote ;
c) drajoni ;
d) multiplicare clonală (in vitro).

Butaşii reprezintă fragmente de organe vegetative detaşate de plantele mamă, care, in prezenţa unor factori exogeni (căldură, umiditate, oxigen), formează rădăcini şi tulpini, generand noi exemplare. Tehnologia adoptată in pregătirea butaşilor trebuie să valorifice optim capacitatea plantelor de a se inrădăcina şi de a produce noi indivizi. Fenofaza in care se recoltează este corelată cu disponibilitatea genetică şi starea fiziologică optimă.

Executarea secţiunii butaşului in preajma mugurilor, puncte de maximă activitate biologică, asigură menţinerea circulaţiei interne a apei, concentrarea auxinelor in zona rănită, stimularea meristemelor şi a altor ţesuturi capabile să producă meristeme rizogene.

Butaşii de ramură (sau tulpină) sunt categoria cea mai folosită in pepiniere. După modul de recoltare şi confecţionare se disting: butaşi simpli, cu călcai, cu inel, cu carlig, cu un mugure.

Butaşii simpli se confecţionează din lujeri drepţi, neramificaţi, in varstă de un an, care se secţionează in fragmente de 15-18 cm in cazul arbuştilor şi 20-25 cm la plop, salcie, eliminandu-se varfurile prea subţiri (sub 0,5 cm la butăşirile in spaţiile adăpostite şi sub 1,0 cm la cele in camp). La butaşii lignificaţi tăietura inferioară se face perpendicular pe ax cu 2-3 cm sub un mugure sau chiar prin nod dacă lujerul este fistulos (Forsythia, Deutzia ş.a.), iar la butaşii nelignificaţi se face oblic la baza internodului. Tăietura superioară se face la circa 1 cm deasupra unui mugure, tot perpendicular sau oblic pentru ca apa să nu stagneze pe tăietură şi să pătrundă in exces in butaş.

Butaşii cu călcâi se obţin prin desprinderea bruscă a lujerului de pe ramura de inserţie, de 2-3 ani. La baza butaşului rezultă o mică porţiune de scoarţă şi cambiu de pe ramura mamă, care, la unele specii, asigură o inrădăcinare mai bună faţă de butaşii simpli. Butaşii cu inel reprezintă o variantă a butaşilor cu călcai. Ei se detaşează de ramura mamă cu ajutorul unui briceag; in momentul detaşării lujerului de ramura purtătoare se ia şi un mic scut din scoarţa şi cambiul acesteia. Butaşii cu cârlig se confecţionează numai din partea bazală a lujerului anual, tăiat cu un mic fragment din ramura mamă, in varstă de doi ani. Asemenea butaşi se utilizează la inmulţirea dudului, platanului, plopului alb ş.a.

Butaşii cu un mugure, mai rar folosiţi la unele specii la care materialul maternal este limitat, sunt porţiuni de lujer lignificat (pregătit de regulă in repausul vegetativ) cu un singur mugure.

După gradul de maturare, butaşii sunt:
a) lignificaţi ;
b) semilignificaţi ;
c) verzi.

Butaşii lignificaţi, folosiţi cel ma frecvent, aparţin speciilor foioase. Ei provin din lujeri anuali intraţi in repaus vegetativ, de vigoare cel puţin medie şi sănătoşi.

Butaşii semilignificaţi se recoltează in cea de a treia fenofază de creştere (iulie-august). In funcţie de lungimea lujerului anual, ei pot fi fragmente de lujer sau lujerul in totalitate (inclusiv varful), cu sau fără călcai, avand o lungime de 10-15 cm.

Butaşii verzi provin de la exemplare care vegetează activ, din lujeri incă nelignificaţi. In condiţiile naturale din ţara noastră, perioada optimă de recoltare este luna iunie, spre mijlocul fenofazei a treia de creştere vegetativă (incetinirea şi incetarea alungirii lujerului).

Butaşii de rădăcină sunt fragmente de rădăcini secundare, situate cât mai aproape de
suprafaţa solului, aparţinând plantelor mamă tinere calendaristic şi stadial. Ei au lungimi de 5-10 cm şi grosimi de 1-2 cm. Se practică la speciile care drajonează uşor. Dezgroparea rădăcinilor începe cât mai aproape de colet, unde se manifestă juvenilitatea maximă.

La detaşarea rădăcinilor de planta mamă se vopsesc capetele dinspre tulpină, pentru a şti
care este partea morfologic superioară, deoarece şi la butaşii de rădăcină se manifestă polaritatea, de care trebuie să se ţină seama când butaşii se introduc în mediu în poziţie verticală sau oblică. Perioada de confecţionare a butaşilor de rădăcină este toamna târziu, după încetarea creşterii, care, la rădăcină durează mai mult decât la tulpină sau primăvara devreme. Dacă este necesară păstrarea, aceasta se realizează prin stratificarea în nisip reavăn la temperaturi de 3…5°C.

Marcotele sunt lujeri, lăstari sau ramuri care, spre deosebire de butaşi, nu se detaşează de planta mamă în perioada de înrădăcinare. Pentru unele specii de arbuşti (călin, lemn câinesc, scumpie ş.a.), această metodă conduce la formarea unui sistem radicelar bogat, puieţii devenind apţi de plantat după un sezon de vegetaţie. Marcotarea presupune îngroparea într-un sol uşor, bine aerisit, reavăn, la adâncimea de 15-18 cm a marcotelor în vârstă de 1-2 ani, aparţinând unui exemplar tânăr, sănătos, cu numeroşi lujeri (lăstari) porniţi prin receparea repetată a plantei mamă. Stimularea formării calusului şi a mugurilor adventivi se poate realiza prin rănirea şi inelarea unei porţiuni din lujer în zona care se introduce în sol. Ca metode de marcotare frecvent folosite sunt: muşuroirea şi aplecarea simplă şi mai rar se foloseşte marcotajul prin aplecare şerpuitor şi chinezesc.

Marcotajul prin muşuroire se execută in campul pepinierei in secţia de marcotiere (plante
mamă) sau in afara acesteia, acolo unde există exemplare din specia ce interesează. Planta-mamă se recepează primăvara in apropiere de colet şi se acoperă cu pămant pentru a favoriza formarea rădăcinilor. In timpul verii, pe măsură ce lujerii cresc, se muşuroiesc treptat pană la inălţimea de 20-30 cm. Pană toamna, in porţiunea bazală a lujerilor acoperită cu pămant se formează rădăcini. La sfarşitul sezonului de vegetaţie, muşuroiul se indepărtează şi marcotele se taie cat mai aproape de planta mamă, fiind apte de plantat.

Marcotajul prin aplecare se foloseşte la speciile cu ramuri flexibile şi lungi. Lujerii de un an se aşează in poziţie orizontală şi se acoperă cu pămant, pentru a inlesni procesele de rizogeneză. In funcţie de lungimea lujerilor, marcotajul prin aplecare poate fi: simplu, şerpuitor şi chinezesc.

Marcotajul prin aplecare simplă presupune ingroparea lujerului pe o treime din lungime.
Varful rămas neingropat se palisează cu ajutorul unui tutore in poziţie verticală. Stimularea rizogenezei se face prin inelare sau indepărtarea unei faşii din scoarţa porţiunii acoperite cu pămant.

Marcotajul şerpuitor se aplică la plantele cu ramuri foarte lungi. Acesta se realizează prin îndoirea repetată a ramurii, obţinându-se o succesiune de porţiuni îngropate şi neîngropate ale lujerului. La sfârşitul sezonului de vegetaţie, prin secţionarea dublă a ramurii (în zona de formare a rădăcinilor şi în partea superioară) se obţin mai mulţi puieţi de la o singură marcotă.

Marcotajul chinezesc presupune îngroparea lujerilor pe toată lungimea lor. În apropierea
mugurilor se declanşează procesul de rizogeneză şi apoi cel de caulogeneză – de formare a tulpinilor din mugurii viabili, astfel că de pe o ramură se obţine, de asemenea, un număr mare de puieţi.

Cele mai utilizate metode de altoire la speciile forestiere pot fi grupate in trei categorii:
a) altoirea prin apropiere (alipire),
b) altoirea cu lujeri detaşaţi,
c) altoirea cu mugur detaşat.

Altoirea prin apropiere (alipire) presupune alipirea a două ramuri sau tulpini de puieţi după ce la ambii parteneri s-a înlăturat scoarţa şi un strat de lemn pe porţiunea de sudură. Altoiul trebuie să aibă un mugur axilar pe partea opusă tăieturii. După prindere, altoiul se detaşează de planta mamă sub locul de sudură. Această metodă de altoire poate fi aplicată primăvara, înainte sau după pornirea vegetaţiei.

Altoirea cu ramură detaşată are numeroase procedee şi variante de aplicare (în copulaţie, în despicătură, în triangulaţie, în placaj lateral etc.).

Altoirea în copulaţie presupune secţionarea portaltoiului printr-o tăietură oblică la nivelul unui mugur, în partea opusă acestuia. Secţionarea bazei altoiului se face în mod similar după care cele două secţiuni se suprapun pentru sudură. Se aplică la portaltoi tineri, cu diametrul de cel mult 8-15 mm, similar altoiului. Varianta perfecţionată a altoirii în copulaţie se caracterizează prin aceea că pe suprafaţa secţiunii oblice se execută în plus o limbă (la altoi) şi un lăcaş (la portaltoi), care permite atât o suprapunere cât şi o stabilitate mai bună a altoiului.

Altoirea în despicătură este un procedeu simplu însă cu rezultate mai slabe. Se recomandă
atunci când grosimea portaltoiului nu depăşeşte 7-8 cm. Portaltoiul se secţionează în plan orizontal după care se despică diametral pe ax până la o adâncime de 4-5 cm. În despicătură se introduc la extremităţile axului două altoaie-butaşi fasonate la bază sub formă de pană. Altoirea în despicătură se execută cu puţin înainte de pornirea vegetaţiei.

Altoirea sub coajă se aplică în cazul unor portaltoi mai vârstnici şi cu grosimea mult mai mare decât a altoiului. Portaltoiul se secţionează perpendicular pe ax la înălţimea dorită. Se face o incizie longitudinală, iar coaja portaltoiului de sub secţiune se desprinde cu o pană de lemn, formând un lăcaş în care să poată fi introdus altoiul. Acesta se confecţionează dintr-o ramură de un an, sub formă de butaş cu 2-3 muguri. La bază, sub un mugure şi în partea opusă a acestuia, altoiul se secţionează oblic, pe o lungime de 4-5 ori mai mare decât grosimea altoiului. Se introduce apoi pana altoiului în lăcaşul făcut sub coaja portaltoiului, se leagă şi se unge cu ceară de altoit. Acest procedeu de altoire se execută primăvara, când seva circulă şi permite îndepărtarea cojii.

Altoirea în triangulaţie este, de asemenea, un procedeu potrivit pentru portaltoii mai groşi. Portaltoiul se secţionează transversal şi de la secţiune în jos se face longitudinal o tăietură triedrică de 2-5 cm lungime. Baza lujerului-altoi se taie sub formă piramidal-triunghiulară asfel încât să se încadreze perfect în scobitura portaltoiului. După îmbinare, se leagă strâns cu rafie şi se unge cu mastic atât la locul altoirii cât şi secţiunile altoiului şi portaltoiului. Altoirea în triangulaţie se execută primăvara înainte de pornirea vegetaţiei.

Altoirea laterală în placaj este indicată pentru speciile de răşinoase. La locul de altoire (pe lujerul terminal al portaltoiului sau la circa 10 cm deasupra coletului acestuia) se practică o tăietură longitudinală de 4-5 cm prin care coaja se desprinde de liber (în partea inferioară şi cu un strat de lemn), formându-se un pinten pe care se va sprijini capătul inferior al altoiului. Din partea superioară a unui lujer se confecţionează altoiul, fasonat la bază în formă de pană care se suprapune peste tăietura de pe portaltoi. După îmbinare, se leagă cu bumbac parafinat sau rafie şi se unge cu mastic.

Altoirea în fantă laterală se aplică frecvent la răşinoasele cultivate în câmp. Pe tulpina portaltoiului, la circa 10 cm deasupra coletului se execută o incizie longitudinală, uşor curbată la partea superioară. Pe linia tăieturii, coaja împreună cu liberul se desprinde de lemn şi sub ea se introduce baza altoiului, fasonată în formă de pană.

Altoirea cu mugur detaşat (în ochi sau în oculaţie) presupune folosirea unui mugur (ochi) ca altoi. Acesta se detaşează de lujer cu o porţiune de coajă şi puţin lemn. Pe tulpina portaltoiului se fac două incizii sub forma literei T, cea longitudinală de 2-3 cm şi cea perpendiculară pe ax de 0,5-1 cm. Tăietura longitudinală trebuie să treacă puţin deasupra celei transversale pentru a uşura dezlipirea cojii şi introducerea ochiului. Atunci când altoaiele sunt muguri de dimensiuni mari se recomandă ca tăietura să se facă în cruce pentru a se putea aşeza bine ochiul la intersecţia inciziilor. După introducerea mugurului (ochiului), locul de altoire se leagă şi se unge cu ceară de altoit. După perioada în care se execută, oculaţia poate fi de primăvară sau în ochi crescând şi de vară sau în ochi dormind.

Altoirea în ochi crescând se execută după ce seva a început să circule, când coaja
portaltoiului se desprinde uşor. Altoaiele (mugurii) se recoltează de pe lujerii crescuţi în anul precedent. Deşi acest procedeu poate fi aplicat cu succes la specii forestiere repede crescătoare (plop, salcie, salcâm etc.), în cazul altor specii lăstarii porniţi din mugurii altoiţi nu ajung să se lignifice suficient până la venirea sezonului rece. Altoirea în ochi dormind se face frecvent în luna august, folosindu-se ca altoi mugurii formaţi în cursul aceluiaşi sezon de vegetaţie, din care lăstarii pornesc abia în primăvara anului următor. Ramurile de pe care se desprind mugurii se recoltează în ziua altoirii.

Împotriva vătămării de către temperaturi scăzute a seminţelor încorporate în sol toamna şi a plantulelor (puieţilor) se recomandă acoperirea solului cu un strat protector, operaţie numită mulcire, iar materialele folosite poartă numele de mulci. Materialele indicate sunt diferite: muşchi, turbă, litieră, paie de cereale sau păstăi de leguminoase, gunoi de fermă semifermentat, rumeguş – rezultat la prelucrarea lemnului (acesta însă prin udarea repetată se îndeasă, devenind greu permeabil pentru aerisirea solului şi constituind un bun adăpost pentru rozătoare).

Scopul mulcirii este multiplu. Administrat toamna, inainte de apariţia ingheţurilor, mulciul preintampină ingheţarea timpurie şi adancă a solului, preintampină degerarea seminţelor introduse in sol, intarzie topirea zăpezii, intarzie sau impiedică răsărirea timpurie a plantulelor, inlătură pericolul deşosării. Se recomandă in zonele unde zăpada se depune iarna intr-un strat subţire sau unde aceasta este spulberată frecvent. Aplicarea mulciului primăvara tarziu previne formarea crustei solului in perioada de răsărire a plantulelor şi reduce parţial evapotranspiraţia.

Plantele, inclusiv cele lemnoase manifestă exigenţă şi toleranţă diferită faţă de lumină.
a) Heliofitele (specii heliofile, fotofile) sunt plantele care cresc in plină lumină şi nu suportă umbrirea (salcamul).
b) Sciadofitele (specii sciadofile, heliofobe, fotofobe, plante de umbră) sunt speciile care suportă umbrirea şi nu cresc in plină lumină, fiind adaptate la o intensitate redusă a acesteia (fagul, bradul, tisa ş.a.).
c) Heliosciadofitele (plante de semiumbră) reprezintă o grupă de specii intermediară, intre primele două; ele cresc in plină lumină, dar suportă şi umbrirea (carpenul, jugastrul ş.a.).
d) Eurihele (eurofotofite) sunt grupa de plante cu exigenţe largi faţă de lumină, fiind tolerante atat faţă de lumina intensă, cat şi faţă de umbrire.

Pierderea apei sub o anumită limită din organele puieţilor conduce la fenomenul de ofilire, care poate fi temporară in timpul amiezii, limitată numai la aparatul foliar, frunzele refăcandu-şi turgescenţa spre seară sau permanentă, cand turgescenţa se reduce la celulele din toate organele puieţilor, ceea ce conduce la uscarea exemplarelor dacă nu se intervine cu udatul artificial.

Repicarea este deci lucrarea prin care puieţii se transplantează dintr-un teren (spaţii
adăpostite, secţii de semănături, de butăşit) pe un alt teren, in scopul asigurării unor spaţii de nutriţie mai mari, prin adoptarea unor distanţe mai mari intre randurile de puieţi şi puieţi pe rand, ceea ce conduce la valori mai mici ale indicilor de producţie cu consecinţe asupra costului puieţilor repicaţi.

Perioada de repicare poate fi toamna sau primăvara. Rădăcinile puieţilor repicaţi toamna
după căderea frunzelor işi continuă activitatea, aderă mai bine de particulele de sol, astfel că in primăvară pericolul “secetei fiziologice” este eliminat.

Livrarea ca pomi de iarnă a exemplarelor de mici dimensiuni 0,7-1,3 m (categoria I) nu este rentabilă, comparativ cu puieţii ce depăşesc 1,30 m, obţinuţi prin repicare repetată. Sunt mai apreciate exemplarele la care distanţele intre verticile sunt mici, deci au creşteri anuale mai reduse, in consecinţă, solul poate avea o fertilitate mijlocie sau chiar scăzută. Puieţii ce vor fi repicaţi in acest scop, vor fi de 2-4 ani, drepţi, simetric dezvoltaţi. Distanţele la repicare vor fi de 0,8-1,0 m intre randuri şi 0,7-0,8 m intre puieţii pe rand, ceea ce inseamnă 12-15 mii puieţi/ha. Din anul al 4-lea după repicare se pot extrage puieţii cu dimensiuni corespunzătoare. Puieţii necorespunzători ca inălţime, se pot valorifica după 5-6 ani sau chiar 7-8 ani, dacă terenul nu trebuie ocupat cu alte culturi.
Citeşte mai mult!

Ciprian Palaghianu, Împăduriri - curs universitar, (I), (note de lectură)

Partea I. Seminţe

În pădurea cultivată sunt două tipuri de regenerare :
a) pe cale naturală ;
b) artificială.

Exploatarea în parchete = tăieri rase urmate de regenerare pe cale artificială a arboretelor. Acest tip de « gospodărire » are efecte dezastruoase asupra productivităţii şi stabilităţii pădurii.

Etapele dezvoltării copacilor :
a) perioada embrionară;
b) perioada juvenilă;
c) perioada fructificaţiei;
d) perioada bătrâneţii.

Particularităţi de fructificare:
a) Astfel, fructifică la varste mai mici arbuştii, heliofilele, speciile mai puţin longevive şi cele care parcurg etapa tinereţii intr-o perioadă mai scurtă (salcamul, plopii, sălciile, aninii ş.a.). Dimpotrivă, sciadofitele, speciile longevive, cele care in etapa tinereţii au creşteri mai mici fructifică la varste mult mai mari (bradul, fagul, cvercineele, ş.a.).
b) Aceeaşi specie fructifică la varste mai mici cand exemplarele sunt izolate ca urmare a
spaţiului de nutriţie mai mare, a unei coroane mai bogate, mai bine luminate, comparativ
cu exemplarele din masiv.
c) Intr-un arboret, exemplarele aparţinand aceleiaşi specii fructifică la varste mai mici dacă sunt situate in etajele superioare (predominant, dominant, codominant) comparativ cu arborii dominaţi.
d) Provenienţa influenţează, de asemenea, varsta la care arborii fructifică. Arborii proveniţi pe cale vegetativă (butaşi, drajoni, marcote sau prin altoire) fructifică la varste mai mici comparativ cu arborii rezultaţi din sămanţă.
e) Arborii situaţi in optimul climatic fructifică la varste mai mici.
f) Arborii situaţi in staţiunile de bonitate superioară fructifică, de asemenea, la varste mai mici.

În anii cu fructificaţie abundentă, substanţele acumulate de plante sunt folosite cu preponderenţă pentru înflorire, creşterea şi coacerea fructelor. În asemenea ani procesele
biochimice de sinteză a substanţelor azotoase şi hidrocarbonate în organele vegetative nu duc într-o măsură suficientă la forme superioare de sinteză, ci se opresc la formele intermediare, corespunzătoare pentru formarea fructelor, dar insuficiente pentru diferenţierea mugurilor florali, care să asigure fructificaţia în anul următor. Acest fapt reprezintă una din cauzele principale ale periodicităţii fructificaţiei sau intensităţii diferite a acesteia. De exemplu, la stejar, fag etc., periodicitatea este mai mare, intensitatea fructificaţiei fiind diferită deoarece seminţele acestor specii sunt voluminoase, necesitând un consum ridicat de substanţe nutritive. Formarea lor durează până spre sfârşitul perioadei de vegetaţie, când nu mai rămâne timp pentru procesele biochimice de sinteză şi deci pentru realizarea condiţiilor necesare diferenţierii mugurilor florali din care să rezulte fructe în anul următor.

Pe de altă parte, speciile de salcie, plop, ulm, fructifică anual şi abundent deoarece produc seminţe mici, pentru formarea cărora sunt necesare cantităţi mai reduse de substanţe nutritive. Fenofazele de formare şi coacere a fructelor la aceste specii se desfăşoară şi se incheie intr-un timp relativ scurt (1 - 2 luni), in general pe seama substanţelor de rezervă acumulate de arbori in anul precedent. După coacerea şi diseminarea seminţelor, arborii acestor specii pot folosi substanţe nutritive ce se acumulează in continuare atat pentru creşterea curentă cat şi pentru diferenţierea mugurilor florali in urma proceselor biochimice de sinteză ce au loc, asigurand astfel fructificaţia pentru anul următor.

Periodicităţi de fructificare:
a) 1-2 ani – salcâm, anin;
b) 2-3 ani – brad, duglas, pin silvestru, frasin, paltin;
c) 3-5 ani - molid, larice;
d) 4-6 ani – fag, stejar, gorun.

Materialele forestiere de reproducere sunt:
a) seminţe;
b) puieţi;
c) părţi de plante (butaşi, muguri, frunze, rădăcini).

Coacerea fructelor se produce in următoarele perioade ale anului:
- mai-iunie (plopi, ulmi),
- iunie-iulie (cireş păsăresc, corcoduş, caragană),
- august-septembrie (pin strob, duglas, tei, arţar tătăresc, măceş, porumbar, alun, corn, sanger, soc, frasin),
- septembrie-octombrie (brad, mesteacăn, anini, carpen, fag, stejar, gorun, cer, stejar roşu, paltin, jugastru, salcam, castani, corn, cătină de rau),
- octombrie-noiembrie (molid, larice, pin silvestru, pin negru).

Timpul trecut de la inflorire şi pană la maturaţie diferă de la specie la specie:
a) de la cateva săptămani după inflorire (plop, salcie, ulm);
b) la 6 luni după inflorire (molid, brad, stejar, gorun, fag);
c) in al doilea an de la inflorire (stejar roşu, cer, pin strob, pin silvestru, pin negru)
d) sau chiar in al treilea an de la inflorire (ienupăr).

Maturaţia seminţelor se produce concomitent, precedand coacerea sau ulterior – in funcţie de specie. La alte specii (tei, paltin, păducel, măceş, frasini) maturaţia are loc inaintea coacerii şi pentru ca seminţele să nu treacă in repaus profund, fructele se recoltează in faza de „pârgă” (inainte de coacere). Sunt şi specii la care embrionul este imatur la coacerea fructelor (fag, stejar, gorun, călin, darmox) şi pentru a ajunge la dimensiuni normale, apt de germinaţie, are nevoie de o perioadă post maturaţie. Desigur sunt numeroase specii la care maturaţia seminţelor are loc aproximativ in aceeaşi perioadă cu coacerea fructelor (plop, sălcii, salcam, molid, pin silvestru). La aceste specii recoltarea se face la coacere, iar seminţele acestor specii germinează imediat ce au condiţii favorabile germinării, indiferent dacă se seamănă imediat sau după o perioadă de păstrare.

Metode de recoltare a fructelor:
a) de pe suprafaţa solului (fructe mari: ghinda, jirul, castanele, nucile, perele şi merele pădureţe; fructele uşoare, înaripate, care se îngrămădesc în micro-depresiuni);
b) din coroana arborilor (conurile la răşinoase, foioase care diseminează într-un interval îndelungat: frasini, salcâmi, anini, tei);
c) de pe suprafaţa apei (anin, chiparos de apă);
d) din arbori doborâţi.

Extragerea seminţelor din conuri - la speciile la care solzii conurilor se dezarticulează la temperaturi de 20-25 °C seminţele diseminează natural fără a fi necesară prelucrarea conurilor. Conurile speciilor la care solzii se depărtează de ax se supun de regulă la temperaturi mai mari: 45 °C la molid, larice; 50-55 °C la pin silvestru şi negru - valori ce se realizează in spaţii amenajate special numite uscătorii.

Procesarea fructelor cărnoase, suculente (baca, drupa, poama) se face imediat după recoltare pentru că ele fermentează şi influenţează negativ viabilitatea embrionului. Organele active de zdrobire a părţii cărnoase pentru eliberarea seminţelor sunt diferite, alegerea dispozitivului fiind influenţată de consistenţa pericarpului, cantitatea de fructe etc.

Procesarea fructelor uscate (păstaia cu una sau mai multe seminţe, drupa uscată
indehiscentă, folicula, capsula uscată). Fructele se supun in prealabil unei uscări suplimentare prin aşezarea lor in locuri aerisite, cu temperatura de 30-35 °C in straturi subţiri, răvăşite zilnic de cateva ori, ţinute pană cand prin indoire ele se rup. Extragerea seminţelor se face apoi prin aşezarea fructelor in straturi de 8-10 cm sau introducerea lor intr-un sac umplut cam 1/3 din volum, legat la gură şi baterea acestora cu mănunchiuri de nuiele pană se constată că seminţele s-au desprins de fruct. Cantitatea medie de seminţe obţinute din 100 kg de fructe este de 10 kg la caragană, 20 kg la salcam, 25 kg la glădiţă.

Dezariparea constă in indepărtarea parţială sau totală a aripioarelor şi este obligatorie la unele specii (brad, pini, larice, molid, duglas). La alte specii de răşinoase (tuia, chiparos ş.a.) seminţele se seamănă aripate. La foioase (mesteacăn, ulmi, carpen, frasini, acerinee) semănatul se execută manual cu fructe nedezaripate.

Atunci când este necesară dezariparea seminţelor, tehnologia utilizată se diferenţiază în
funcţie de specie, cantitatea de seminţe ş.a. Astfel, la seminţele de brad, tegumentul conţine pungi de răşină care, vătămate în procesul de dezaripare, conduc la pierderea viabilităţii seminţelor şi, de aceea, dezariparea se face manual prin frecarea uşoară între palme (cu sau fără mănuşi) a seminţelor, fără umezirea acestora. La molid, pini, larice, dacă seminţele sunt în cantităţi mici se recurge tot la dezaripare manuală, după ce în prealabil seminţele aripate au fost umezite (1 litru apă la 5 kg seminţe), acoperite cu saci şi păstrate 2-3 ore la temperaturi în jur de 40°C sau 8-10 ore la temperaturi de 20-25°C.

Sortarea presupune gruparea seminţelor aceleiaşi specii după unele caracteristici fizice
(lungime, grosime, masă etc.). Această operaţie urmăreşte indepărtarea seminţelor seci şi a celor care au dimensiuni foarte reduse.

Zvantarea este procesul tehnologic la care sunt supuse seminţele cu un conţinut mai mare de apă decat cel optim păstrării, ca urmare a extragerii din fructele cărnoase, a curăţirii şi sortării prin procedeul flotaţiei, a dezaripării manuale (brad, molid etc.), ori a recoltării fructelor (acerinee, ghindă, jir ş.a.) după o perioadă de precipitaţii indelungată, cu o umiditate atmosferică foarte ridicată. Zvantarea fructelor-seminţelor este obligatorie chiar in cazul unei păstrări de scurtă durată. Rapiditatea zvantării este influenţată de mărimea seminţelor, natura tegumentului, umiditatea iniţială şi cea optimă de realizat, temperatura şi umiditatea relativă a aerului ş.a.

Se deosebesc: seminţe a căror zvantare este rapidă - cele mici cu tegument subţire; seminţe cu durata de zvantare moderată (seminţele fructelor uscate, cele cu un conţinut de apă in jur de 15 – 20 %, apropiat de umiditatea optimă de păstrare; seminţe la care zvantarea este lentă (inceată) – seminţe mari cu tegument gros, uneori lemnos cu conţinut ridicat de apă – 70-80 % (ghinda, castanele, nucile, bradul, jirul, samburoasele, păducelul, cireşul ş.a.). Operaţia constă in aşezarea seminţelor intr-un strat cu grosimea egală cu 3-5 seminţe pe suprafeţe plane, situate in locuri aerisite, ferite de surse de căldură (inclusiv radiaţia solară), cu temperaturi de 20-25°C. Periodic, stratul se răvăşeşte cu ajutorul unor lopeţi de lemn cu marginile rotunjite pentru a nu fi vătămat tegumentul.

Longevitatea seminţelor:
a) seminţe cu longevitate foarte redusă, de la câteva zile până la o lună, sunt seminţele mici, sărace în substanţe de rezervă, cu tegument subţire (ulm, salcie, plop ş.a.);
b) seminţe cu longevitate redusă, până la aproximativ 6 luni, în general seminţele cu un
conţinut mai mare de apă, bogate în uleiuri şi răşină ce se alterează uşor (ghinda, nucile,
seminţele de brad ş.a.);
c) seminţe destul de longevive, viabile până la un an (jir, castan porcesc);
d) seminţe cu longevitate mijlocie, care germinează în intervalul de până la 3 ani de la
maturaţie (pin strob ş.a.);
e) seminţe longevive, care îşi menţin viabilitatea 3-5 ani chiar până la 10 ani dacă sunt păstrate în condiţii optime (molid, pin silvestru, larice, tei);
f) seminţe foarte longevive, care, datorită mai ales tegumentului ceros, impermeabil pentru apă, sunt viabile mai multe decenii (salcâm, glădiţă).

Seminţele forestiere se încadrează în una din cele trei grupe privind perioada de păstrare:
a) de scurtă durată, de la cateva zile la cateva săptămani (maximum 6 luni), perioada de conservare fiind mai mică sau cel mult egală cu longevitatea naturală;
b) îndelungată, de la 3 pană la 7 (10) ani cand, in condiţii favorabile, realizate artificial,
viabilitatea seminţelor se menţine o perioadă aproape dublă faţă de longevitatea naturală;
c) foarte îndelungată (10-20 ani), egală cu longevitatea naturală a seminţelor unor specii forestiere (salcam, glădiţă) sau depăşind dublul longevităţii naturale pentru seminţele altor specii (tei, ulm, cvercinee ş.a.).

Clasificarea seminţelor în funcţie de conţinutul de apă în timpul păstrării:
a) Seminţe a căror umiditate optimă de păstrare este mai mică decat umiditatea de echilibru şi anume in jur de 6-7%. După ce prin zvantare s-a realizat această umiditate seminţele se introduc in vase umplute la intreaga lor capacitate, se inchid ermetic şi se păstrează la temperaturi constante in jur de 0°C, atunci cand păstrarea urmează să fie de 4-5 ani. Din această categorie fac parte seminţele multor specii de răşinoase.
b) Seminţe a căror umiditate in timpul păstrării este 7-15%, apropiată de umiditatea de
echilibru. Ele se conservă in spaţii ferite de umiditate ridicată şi temperaturi negative, in ambalaje de preferinţă inchise (cutii, lăzi de lemn sau metal, saci de iută sau material sintetic etc.).
c) Seminţe cu un conţinut mare de apă (50-60%), ghinda, castanele ş.a. care se păstrează in condiţii de umiditate superioară umidităţii lor normale (75-80, chiar 90%), la o temperatură de -1 ... +2°C (care să nu provoace degerarea embrionilor) şi cu o bună aerisire.

La seminţele forestiere se deosebesc două tipuri de repaus: repaus forţat, provocat de
factorii externi (apa, temperatura, oxigenul etc.) şi repaus organic sau profund, determinat de anumite cauze interne (ereditare). Seminţele care sunt in repaus forţat, dacă ajung in condiţii de mediu favorabile germinaţiei trec rapid din starea de repaus in stare activă. Seminţele aflate in repaus profund nu germinează chiar dacă sunt puse in condiţii optime de germinare. Starea de repaus profund este determinată de factori care impiedică derularea normală a uneia din fazele germinaţiei: imbibiţia, activarea proceselor metabolice, apariţia radicelei.

Clasificarea seminţelor după modul în care se comportă în perioada de germinare:
1. Seminţe cu perioadă scurtă de germinare care, dacă sunt puse in condiţii prielnice de
umiditate, căldură şi aerisire incolţesc şi răsar curand după semănare (cateva zile sau săptămani), fără să necesite o pregătire prealabilă obligatorie in acest scop. Din această categorie fac parte seminţele aflate iniţial in repaus forţat (exemplu: salcie, plop, cvercinee, molid, pin etc.).
2. Seminţe cu perioadă scurtă de germinare dar cu tegument impermeabil, alcătuit din
celule comprimate şi bogat impregnate cu substanţe ceroase, ce impiedică accesul apei şi aerului necesare procesului de germinare. Asemenea seminţe se incadrează in categoria celor aflate in repaus profund tegumentar (exemplu: salcam, glădiţă etc.), La aceste seminţe, incap acitatea de germinaţie se datorează şi faptului că bioxidul de carbon rezultat in procesul de respiraţie se acumulează in interiorul seminţei şi acţionează ca inhibitor asupra embrionului. Pentru a permite declanşarea germinaţiei este suficient să se permeabilizeze tegumentul prin vătămare, operaţie tehnică ce poartă denumirea de forţare.
3. Seminţe cu perioadă lungă de germinare, care, chiar şi atunci cand sunt puse in condiţii
favorabile de umiditate, căldură şi aerisire incolţesc şi răsar după un timp indelungat (un an sau mai mult). Asemenea seminţe se incadrează in categoria celor aflate in repaus profund embrionar sau hormonal (exemplu: tei, paltin, cireş, carpen, măr, păr etc.). Cele mai multe seminţe din această categorie, recoltate in stare de pargă a fructelor şi semănate imediat incolţesc curand după ce au fost puse in condiţii prielnice de germinare. Recoltate după coacerea completă, aceste seminţe necesită o pregătire specială in vederea inlăturării dormanţei, scurtării perioadei de germinaţie şi incolţirii normale curand după semănare, pregătire prealabilă ce poartă denumirea de stratificare.

Forţarea se aplică seminţelor cu repaus profund tegumentar (salcam, glădiţă), in scopul
permeabilizării tegumentului.

Forţarea mecanică constă in zgarierea sau indepărtarea manuală pe o porţiune foarte mică
(1-2 mm) a tegumentului, folosind ace spatulate sau bisturie, sau cu ajutorul scarificatorului acţionat manual sau electric, lucrarea fiind denumită „scarificare”. In acest caz se vor produce vătămări tegumentului prin zgariere sau rupere datorită frecării seminţelor de suprafeţe abrazive sau de muchii tăietoare. Avantajul acestui procedeu constă in faptul că seminţele astfel pregătite se pot păstra cateva luni, fără a se deprecia capacitatea de germinaţie.

Forţarea hidrotermică presupune scufundarea seminţelor in apă cu temperatura iniţială de
50-60°C (timp de 30 de minute) care se reduce treptat pană la 20-25°C; durata pretratamentului este de 12-24 ore, seminţele mărindu-şi volumul faţă de cel iniţial de două-trei ori ca urmare a imbibiţiei. Mai rar aplicat şi cu rezultate nu intotdeauna satisfăcătoare este procedeul scufundării in apă fierbinte (94-95°) timp de 3-5 minute. Dezavantajul pretratamentului este acela că seminţele astfel pregătite trebuiesc incorporate imediat in sol.

Repausul embrionar poate fi înlăturat recurgând la stratificare, tratament prin care seminţele sunt ţinute o perioadă diferită în anumite condiţii de umiditate, temperatură şi aerisire. Umiditatea în timpul stratificării trebuie să fie favorabilă desfăşurării procesului de imbibiţie. Temperatura şi perioada de stratificare variază de la o specie la alta dar, în general, seminţele umectate sunt supuse la frig (temperaturi pozitive coborâte sau chiar negative). De exemplu, seminţele de măr, păr etc., după o stratificare de 2-3 luni la temperatura de 0-5°C, germinează în câteva zile dacă sunt puse în condiţii favorabile germinării (Florescu, 1996). Conţinutul de oxigen al atmosferei în timpul stratificării trebuie să fie de 4-5%; în caz contrar seminţele germinează în număr redus şi rezultă plantule anormale, iar în lipsa oxigenului germinarea nu mai are loc.

Pretratamentul seminţelor cu mediu (stratificare) presupune alternarea straturilor de
seminţe şi nisip sau turbă cu umiditate de cel puţin 28% (gradul de umezire U6-umed, ceea ce reprezintă 60% din capacitatea de reţinere a apei în sol), alternare realizată în lădiţe sau şanţuri şi menţinerea unei temperaturi de 0-3(5)°C, tratamentul considerându-se terminat când majoritatea sau cel puţin 10-15% din seminţe la tei, frasin, cireş au încolţit (Fărcaş, 2000). Pretratamentul se aplică prin diverse procedee: în lădiţe, în şanţuri de iarnă calde sau reci, din toamnă până în primăvară, şanţuri de vară - pentru seminţele fructelor recoltate vara şi care se seamănă toamna; la suprafaţa solului – pentru fructele uscate care se seamănă ca atare (acerinee, frasin, achene de tei). În timpul pretratamentului se verifică aspectul seminţelor, se adaugă apa care este absorbită de acestea în procesul de imbibiţie sau se evaporă. Aşezarea materialelor de stratificare în straturi alterne (de unde a rezultat şi denumirea operaţiei de stratificare) cu seminţele ce se stratifică se face în lăzi sau şanţuri special executate. Spre deosebire de seminţele mari, cele de dimensiuni mici se amestecă intim cu nisip sau turbă şi nu în straturi alterne.

Pentru declanşarea mai rapidă şi uniformă a procesului de germinaţie se recomandă aplicarea unor tratamente speciale seminţelor tuturor speciilor (chiar şi a celor cu germinare normală) :
a) umectarea seminţelor prin menţinerea lor in apă (de regulă la temperatura de 20-25°C,
timp de 24-72 ore) grăbeşte pătrunderea apei in sămanţă, realizandu-se astfel mai degrabă imbibiţia – prima fază a procesului de germinaţie;
b) prerefrigerarea presupune expunerea o perioadă de timp diferită a seminţelor unor specii (duglas, pin strob, ienupăr, anin negru ş.a.) la temperaturi scăzute (–3 la +3°C) şi umiditate ridicată;
c) stratificarea, lucrare necesară pentru seminţele caracterizate prin stare de repaus
(dormanţă), se poate extinde şi la seminţele păstrate sau la acele seminţe care germinează eşalonat, într-un interval mai mare, în scopul grăbirii procesului de germinaţie şi a uniformizării încolţirii.
Citeşte mai mult!

James Howard Kunstler, Lunga Urgenţă (note de lectură)

Subtitlu: Surviving the Converging Catastrophes of the Twenty-First Century

Lumea industrializată este construită pe energie ieftină. Numai că fiesta energetică ia sfârşit, iar modelul industriei, comerţului şi producţiei globale de hrană nu vor supravieţui.

Globalismul se va veşteji, iar viaţa va deveni preponderent locală. Economia de consum va deveni o amintire ciudată. Suburbiile vor fi nesustenabile. Ne îndreptăm spre un teritoriu al istoriei pentru care nu avem repere.


Unu. Înaintând ca somnambulii spre viitor

Americanii nu pricep că se îndreaptă spre un abis al dezordinii economice şi politice la o scară pe care nimeni nu a mai văzut-o deja. Această perioadă poate fi numită "Lunga Urgenţă".

Carte conţine prevestiri despre ce crede autorul că se va întâmpla, despre ce se va întâmpla şi despre ceea ce este foarte posibil să se întâmple, nu despre ceea ce speră sau doreşte să se întâmple.

Este foarte posibil ca SUA să nu supravieţuiască ca naţiune, ci să se separe în mai multe regiuni autonome.

Înainte de toate ne confruntăm cu sfârşitul epocii petrolului ieftin. Toate necesităţile, confortul, luxul şi miracolele timpului nostru se bazează pe petrol (încălzire centrală, aer condiţionat, maşini, avioane, lumină electrică, haine ieftine, suporturi audio, filme, supermarketuri, apărare naţională etc.). Ne-am obişnuit atât de mult cu beneficiile aduse de petrol şi gazele naturale, încât am uitat că sunt resurse finite, neregenerabile.

Ideea că vom avea o tranziţie lină de la petrol la hidrogen, energie solară sau orice altceva este o fantezie periculoasă.

Oamenii nu pricep că lumea dezvoltată va începe să sufere cu mult înainte de terminarea combustibililor fosili. Modul de viaţă american (sinonim cu suburbia americană) depinde 100% de combustibili ieftini şi în mari cantităţi. Amplitudinea suferinţei va depinde de tenacitate cu care americanii vor încerca să păstreze obiceiuri de viaţă nesustenabile.

Atunci când reflectează asupra epuizării resurselor de combustibili fosili, cei mai mulţi dintre americani îşi spun că abilităţile tehnice ale umanităţii vor surclasa situaţia geologică. Unii cred chiar că petrolul nu este fosilizat, ci o substanţă naturală care există într-o abundenţă infinită în interiorul pământului, precum crema într-o bomboană. Cei mai mulţi pur şi simplu nu pricep ideea că civilizaţia industrială nu va fi salvată de inovaţia tehnologică.

Cel mai probabil omenirea va supravieţui terminării petrolului, dar cu nişte pierderi majore (în populaţie, speranţa de viaţă, standard de viaţă, păstrarea cunoaşterii şi a tehnologiei, comportament decent). Cel mai probabil existenţa presupune cicluri lungi de expansiune şi contracţie, succes şi eşec, lumină şi întuneric, strălucire şi stupiditate.

Multitudinea

S-a estimat că la 1800 umanitatea număra aproximativ un miliard de oameni. Cam atunci a început lumea industrială.

În momentul în care petrolul va înceta să fie ieftin ne vom trezi cu un surplus de populaţie imposibil de susţinut. Vom descoperi că hipercreşterea populaţiei a fost un efect al epocii petrolului.

Planeta tomberon

Risipa combustibililor fosili s-a transformat într-o devastare a mediului înconjurător. Încălzirea globală nu este o teorie, ci un consens ştiinţific. Efectele ei ar putea fi:
a) deşertificarea celor mai multe terenuri agricole din lume;
b) invadarea zonelor temperate cu boli cândva specifice doar tropicelor;
c) pierderea celor mai multe dintre oraşele cu deschidere la mare din lume.

Din cauza schimbării climatice, apa va deveni o resursă şi mai preţioasă.

Răzbunarea pădurii şi alţi distrugători mai mici

Valul de petrol ieftin coincide cu momentul din istoria lumii în care umanitatea a dominat bolile. Însă oamenii de ştiinţă recunosc acum că victoria asupra microbilor a fost de scurtă durată. Micro-organisme care păreau eradicate se întorc în forţă, mult mai rezistente.

În Lunga Urgenţă bolile vor juca un rol mai important decât ne imaginăm.

Adio globalizare

Globalizarea nu este o instituţie permanentă, ci o sumă de circumstanţe:
a) o piaţă a petrolului la scară mondială, operând într-o perioadă de relativă pace;
b) forţă de muncă hiper-ieftină;
c) un sistem de transport capabil să acopere întreg globul.

Piaţa financiară speculativă s-a îndepărtat de sensul cuvântului investiţie, devenind un imens cazino financiar global.

Cum de americanii şi-au distrus economia locală pentru marile lanţuri de supermarketuri rămâne una din marile enigme ale istoriei. Refacerea reţelelor locale de interdependenţă economică va fi una din temele acestei cărţi.

Costul transportului nu va mai fi neglijabil în epoca postpetrolieră. Multe produse agricole vor trebui obţinute cât mai aproape de locul unde se vor consuma, probabil cu foarte multă muncă manuală. Viaţa va deveni locală.

Sfârşitul utopiei automobilistice

Suburbiile reprezintă o alocare greşită de resurse la o scară greu de imaginat. Deficienţele ei sociale, spirituale şi ecologice sunt colosale. Multe vor deveni în viitor cartierele cele mai sărace cu putinţă.

Perioada următoare va fi una de contracţie generalizată şi cronică. Pentru America trebuie vorbit de un proces de downscaling (diminuare). Criza din agricultură va însoţi Lunga Urgenţă. Ea va începe atunci când agricultura industrială, dependentă de injecţii de petrol, nu va mai putea fi susţinută economic. Implicaţiile asupra modului în care ne raportăm la pământul agricol vor fi copleşitoare.

În general va trebui să ne întoarcem la un model de existenţă format din oraşe mici înconjurate de terenuri agricole intens cultivate. Construcţiile vor fi dependente de materiale locale, asamblate manual.

Lunga Urgenţă va fi o traumă cumplită pentru omenire. Oamenii pur şi simplu nu vor crede că 200 de ani de civilizaţie pot fi îngenuncheaţi de o pană de benzină. Mulţi se vor sinucide. Supravieţuitorii vor trebui să cultive speranţa că umanitatea merită să meargă înainte.

Doi. Modernitatea şi dilema combustibililor fosili

Fiecare caracteristică a ceea ce noi numim viaţă modernă a fost cu putinţă datorită petrolului ieftin. Chiar şi tehnologia fisiunii atomului ar fi fost cu neputinţă fără petrol, şi nu va continua mult timp în absenţa petrolului.

Vârsta petrolului ieftin este pe punctul să ia sfârşit. Nu există înlocuitor pentru această energie. Realitatea faptelor este greu percepută de către americani.

Momentul de vârf mondial

Global oil production peak – punctul în care s-a extras jumătate din petrolul care a existat vreodată în lume, jumătatea cea mai uşor de extras, jumătatea de cea mai bună calitate şi cea mai ieftină.

Petrolul rămas se află în zone greu de procesat. Sau este extrem de costisitor (dacă e nevoie de un baril de petrol pentru a extrage un baril de petrol, atunci e inutil). O bună parte din jumătatea rămasă nu va fi niciodată extrasă.

S-ar părea că am trecut de peak oil undeva în perioada 2000-2008. Fenomenul se manifestă prin instabilitatea pieţei produselor petroliere, şi s-ar putea să fie perceput timp de câţiva ani ca un platou (stagnare economică). De-a lungul acestei perioade este posibil ca ţările industrializate să îndepărteze naţiunile în curs de dezvoltare.

Cum se face că oameni educaţi, din ţări libere, cu mass-media şi instituţii transparente să ignore complet problema? Cel mai probabil este vorba despre inerţie culturală, agravată de iluzii colective, hrănite de mediul confortabil. Erik Davis vorbeşte despre “transă consensuală”.

Mulţi oameni se gândesc că petrolul este superabundent, sau nesfârşit. Alţii cred că noi tehnologii vor face miracole, prelungind viaţa câmpurilor de petrol. Companiile petroliere nu vorbesc despre terminarea resurselor pentru a nu avea probleme de imagine, şi pentru că nu sunt obligate s-o facă.

Economiştii consideră că “semnalele pieţii” despre rezerva de petrol vor duce la apariţia inovaţiilor, care în contrapartidă vor duce la apariţia unor noi tehnologii care vor permite în continuare creşterea economică. Fireşte, acesta este un sofism, dar nu e nimic mai confortabil decât un sofism atunci când problema nu are nici o soluţie.

Totuşi, de ce contează combustibilii fosili atât de mult ?

Combustibilii fosili sunt o înzestrare unică făcută de istoria geologică, ce a permis fiinţelor omeneşti să-şi extindă artificial şi temporar habitatul pe planeta Pământ. Perioada în care am beneficiat de combustibili (petrol, cărbuni, gaze naturale) a fost o anomalie. A durat suficient de mult ca oamenii care trăiesc în ţările industrializate s-o considere normală.

Petrolul este o substanţă formidabilă. Conţine cantităţi enorme de energie în unităţi de volum şi greutate nesemnificative. Este uşor de transportat. Se păstreză uşor la temperaturi ale aerului obişnuite în tancuri de metal nepresurizate, şi poate sta nedefinit fără să se degradeze. Poate fi pompat, şi trimis peste tot în lume în vapoare, poate fi transportată cu camioane, trenuri şi maşini, poate fi chiar ridicat în văzduh de o cisternă cu aripi care alimentează alte avioane. Este inflamabil dar poate fi manipulat cu o minimă grijă de oameni relativ modest dotaţi intelectual. Poate fi rafinat în: benzină, motorină, kerosen, păcură, sau transformat în: mase plastice, vopsea, medicamente, lubrifianţi, ţesături.

Nimic nu se apropie de petrol în materie de putere, versatilitate, transportabilitate, sau uşurinţă în stocare. Este toate acestea, plus ieftin şi abundent. Lipsa acestor calităţi este una din problemele legate de combustibilii alternativi propuşi pentru epoca post-energie-ieftină.

Petrolul şi industria

Industria modernă petrolieră a început în august 1859, în Pennsylvania, cu puţul lui Edwin L. Drake. La momentula cela epoca industrială era deja în forţă, arzând lemn, cărbune.

Al doilea război mondial a fost purtat cu petrol, şi pentru petrol. Atât Germania cât şi Japonia au pierdut războiul în bună măsură pentru că şi-au pierdut aprovizionarea cu petrol.

Liderul mondial

Dintre toate naţiunile industrializate, SUA a avut cel mai mult petrol. Peak discovery pentru SUA a fost în 1930. A fost prima naţiune care a exploatat petrol în cantităţi comerciale, făcând aplicaţii ale petrolului în toate industriile. Producţia americană de petrol a crescut până în 1970.

În 1950, americanii au reluat proiectul suburbiilor, întrerupt din cauza Marii Crize. Din punctul lor de vedere, era vorba despre zone rurale fermecătoare. S-a dovedit destul de curând că viaţa rurală din suburbie era o butaforie. Prin amploare, decizia a fost epocală.

A doua decizie epocală a fost creara autostrăzilor interstatale. Ambele decizii au în comun fundamentarea lor pe petrol ieftin.

Prima curbă a lui Hubbert

Geologul King Hubbert a anunţat în 1949 că limita rezervelor de petrol poate fi calculată matematic. Nimeni n-a vrut să-l creadă. Expertiza geologică a lui Hubbert nu era totuşi un subiect de pus la îndoială. A prezis că peak oil va fi în SUA undeva între 1966 şi 1972. A mai spus că rata descoperirilor va parcurge o linie paralelă, însă cu câteva decenii mai înainte.

Americanii şi-au dat bine seama de scăderea capacităţii lor de producţie cu ocazia embargoului petrolier al OPEC din 1973. Cu doar câţiva ani înainte, în 1967, un embargou similar fusese o simplă furtună într-un pahar cu apă, pentru că producţia SUA fusese dirijată cu generozitate şi spre ţările europene.

Primul şoc petrolier real

În anii '70, cererea mondială de petrol s-a dublat. Europa îşi revenise după război. Arabia Saudită s-a trezit una din cele mai mari producătoare de petrol.

Embargoul din 1973 a fost un răspuns la Războiul de Yom Kippur dintre Egipt, Syria şi Israel.

Efectele embargoului

Embargoul n-a fost total, cam 5% din petrolul care venea înainte din Golful Persic a ajuns totuşi în SUA.

Transportul public aproape lipsea în acel moment. Cozile la benzinării au devenit imense, iar preţul combustibilului a crescut de patru ori. Preţurile la alimente şi produse au explodat. Creditele s-au scumpit şi ele. A început peste tot în lume o recesiune mai mare decât cea din 1930. În America s-a vorbit despre stagflaţie (stagnare + inflaţie). Economiştii au fost surprinşi, pentru că în teoriile lor inflaţia era asociată unei creşteri economice viguroase.

Preşedintele Jimmy Carter a încercat să coaguleze energia americanilor într-un vast proiect de independenţă energetică. N-a mers.

A doua curbă a lui Hubbert

King Hubbert a adus în atenţia publicului a doua curbă, cea a vârfului momentului de vârf mondial. Ca idee, predicţiile lui presupuneau compararea consumului cu rezervele cunoscute, urmând nişte anticipări ale ratelor viitoare ale consumului. Cea mai dificilă parte era evaluarea rezervelor, ţinute secrete de principalii actori de pe piaţa petrolieră. Numai că în cercurile de specialitate ştirile despre descoperiri majore nu pot fi ascunse.

King Hubbert a afirmat că momentul de vârf al descoperirilor mondiale a avut loc în 1960.

Bogăţia de petrol a planetei a fost evaluată la 2000 de miliarde de barili. La peak oil s-a extras jumătate. Conform calculelor, dacă s-ar pompa până la ultima picătură de petrol, iar consumul ar rămâne constant, lumea mai are 37 de ani din epoca petrolului înainte. Fireşte, tehnic vorbind va fi imposibil să extragem absolut tot petrolul din subteran.

O suspendare iluzorie

Ultima mare descoperire pe teritoriul SUA este rezerva de petrol din Alaska. Aceasta a atins peak oil în 1988. În 2003 producţia ei era la jumătate. În Marea Nordului s-a mai descoperit un mare zăcământ, aparţinând Marii Britanii. Zăcămintele din Alaska şi Marea Nordului sunt ultimele mari descoperiri ale epocii petrolului. Au ajutat Vestul să amâne estimarea finitudinii petrolului cu aproape un deceniu.

Rezervele de petrol din Marea Nordului au făcut mai mult pentru industria engleză decât doctrina thatcherismului.

Al doilea şoc petrolier

Revoluţia islamică din Iran l-a alungat pe şahul pro-occidental. De-a lungul anului 1979, guvernul revoluţionar iranian a scăzut producţia de petrol pentru a răspunde nevoilor interne. Iranul era a doua ţară producătoare de petrol pe plan mondial, după Arabia Saudită. Preţurile la pompă s-au triplat.

Criza diplomaţilor americani luaţi ostateci la Teheran şi războiul dintre Iraq şi Iran au înrăutăţit şi mai tare lucrurile.

Saţietatea

Ca urmare a creşterii preţurilor, una din urmări a fost un bum al explorării şi al forării, în special în ape adânci.

Peak oil pentru URSS a fost în 1986.

Preţul la petrol a scăzut în 1985, în urma unei aprovizionări foarte consistente. Au urmat 15 ani de abundenţă petrolieră mondială.

Atacarea Iraqului şi marele somnambulism

Punând mâna pe Kuweit, Iraqul a produs un embargou al petrolului, iar preţul s-a dublat în câteva săptămâni.

Prin intervenţiile repetate ale Arabiei Saudite s-a putut menţine aproximativ constant preţul petrolului în anii '90, în ciuda creşterii cererii.

Anii de relativ calm 1992-2001 au alungat cu totul din atenţia publică problemele energetice.

Timpul şocului

Ken Deffeyes a afirmat în 2003 că peak oil a avut loc în 2001. Preţul petrolului a început să crească, trecând dincolo de 20 de dolari barilul, preţul ideal al anilor ’90.


Trei. Geopolitica şi global oil peak

Confruntările începutului de secol XXI fac ca antagonismul dintre capitalism şi comunism să pară un simplu meci de fotbal. Statele Unite au o dependenţă bolnavă de bogăţia petrolieră a ţărilor islamice.

Vârful de producţie a petrolului şi soarta naţiunilor

Petrolul este cea mai critică resursă a lumii. Fără el, nimic nu merge în civilizaţia industrială, aşa cum este ea concepută acum. Toată lumea este de acord că petrolul se va termina, cândva, în timpul acestui secol, dar pentru cei mai mulţi nu este clar ce anume va urma după.

La peak oil încă mai există petrol, chiar jumătate din petrolul care a existat vreodată. Însă este vorba despre jumătatea cea mai în adâncuri, cel mai greu şi cel mai costisitor de extras, aflată în părţi greu accesibile ale lumii, în posesia unor popoare care nu agreează SUA.

Pentru cei mai mulţi dintre americani, care nu au cunoscut niciodată o civilizaţie fără petrol ieftin, este pur şi simplu inimaginabilă o viaţă fără asta.

Poate că este în natura crizelor să fie ignorate până când este prea târziu să se mai intervină în soluţionarea lor.

După peak oil, cererea lumii va depăşi capacitatea de producţie petrolieră. După peak oil, scăderea producţiei va fi de 2-6% anual, răstimp în care populaţia va mai creşte o vreme.

Platoul hârtoapelor

Global peak oil va dura câţiva ani, şi va fi o perioadă de confuzie şi negare. După care toate sistemele care depind de petrol (fabricarea de bunuri, comerţul, transportul, agricultura, pieţele financiare) vor începe să se destabilizeze. Creşterea economică va continua în anumite locuri în detrimentul altora, dar per ansamblu va înceta.

Punctul de fierbere

Fără petrol, Arabia Saudită n-ar putea hrăni decât o fracţie redusă din populaţia actuală. Fără petrol, statul Israel n-ar fi arătat cum arată azi. O soluţie negociată a problemei palestiniano-israeliană nu va exista atât timp cât statele înconjurătoare se vor bucura de bogăţia artificială oferită de petrol. S-ar putea ca statul Israel, creaţie a epocii industriale, să nu supravieţuiască epuizării resurselor energetice.

Evenimentul principal

Arabia Saudită deţine 25% din restul rezervelor mondiale de petrol. Însă rezervele sale reale sunt necunoscute, fiind considerate secret de stat. Câmpul petrolifer Ghawar, cea mai mare rezervă petrolieră din lume, are o cădere a producţiei evaluată la 8% anual.

Alt hegemon

SUA ar putea încerca să ocupe întreaga Peninsula Arabica, inclusiv Kuweit şi Emiratele Arabe Unite, însă este greu de crezut că ar putea să-şi impună prezenţa pe termen lung. Lecţia Iraqului este că e uşor să cucereşti o ţară, dar nu e prea facil s-o domini ulterior.

Ultima economie industrială a lumii petrolului este China, venită prea târziu la masa resurselor. Necesităţile ei sunt însă copleşitoare. China ar putea proteja Arabia Saudită împotriva SUA, "furându-i” practic furnizorul de petrol.

Iraq şi Iran

Scopul războiului din Iraq a fost amplasarea unei staţii de poliţie americane în mijlocul resurselor de petrol.

Nu este sfârşitul necazurilor

În 2004 a început insurgenţa iraquiană. Iranul şi-a reînceput programul nuclear, sfidând prezenţa americană învecinată.

Dar Afghanistanul?

Rusia este acum al doilea mare producător mondial de petrol.

Europa are câteva avantaje în faţa SUA. Oraşele europene încă mai au dimensiuni umane (nu toate), iar suburbiile nu reprezintă norma de viaţă. Mulţi europeni se pot deplasa la muncă folosind servicii publice. Agricultura nu a fost toată sufocată de monştrii industriali. Memoria rurală nu a fost complet ştearsă. Europenii s-ar putea să se poată hrăni singuri.

Turbulenţa globală

Este foarte posibil ca puterile lumii să se bată pe rezervele de petrol existente. Acesta ar putea fi ultimul război mondial. Totuşi, indiferent dacă se vor bate sau nu, toate naţiunile vor cunoaşte problemele Lungii Urgenţe:
a) sfârşitul creşterii industriale;
b) căderea standardelor de viaţă;
c) disperare economică;
d) scăderea producţiei de mâncare;
e) lupte politice interne.

Naţiunile se vor confrunta fie cu autarhia, fie cu anarhia. Multe se vor transforma în entităţi mai mici, intens locale.


Patru. Dincolo de petrol : de ce combustibilii alternativi nu ne vor salva

Alternativele cunoscute sunt :
a) gaze naturale ;
b) cărbunele şi nisipurile petrolifere ;
c) petrol obţinut din şisturi bituminoase ;
d) etanol ;
e) fisiune nucleară ;
f) energie solară ;
g) vânt ;
h) apă ;
i) energia valurilor ;
j) hidraţi de metan.

Prima problemă este aceea că toate aceste energii depind de petrol. Nu poţi construi turbine pentru producerea energiei eoliene utilizând energie eoliană.

Pseudo-combustibilul hidrogen trebuie trimis undeva în zona nerealismului.

Credinţa că “piaţa” va produce automat un înlocuitor al combustibililor fosili este de sorginte magică. Tendinţa oamenilor de a crede în soluţii magice şi de a dori un final fericit a fost agravată de triumfurile tehnologice pe care epoca petrolului le-a făcut posibile.

Oamenii tind să amestece energia cu tehnologia.

Gaze naturale

Peak natural gas a fost în SUA în 1970. Atunci când gazul se epuizează, procesul se termină brusc. Puţurile de petrol îşi scad întâi debitul, apoi mai produc foarte puţin, adesea în două cu apă. Gazul natural se termină fără avertisment.

Cele mai multe dintre îngrăşămintele folosite pentru agricultură provin din gaze naturale.

Pentru a se exporta petrol din nisipurile petrolifere din Alberta este nevoie de cantităţi semnificative de energie (gaze naturale, apă încălzită). Rezultatul acestei exploataţii care este mai degrabă minieră se traduce printr-o decopertare masivă la suprafaţă, distrugându-se ireversibil mediul înconjurător.

Există o formulă care se supune legii fizice “nu poţi obţine ceva din nimic”. Este formula energiei obţinute din energia investită. Întotdeauna fracţia trebuie să fie supraunitară (să obţii o cantitate mai mare de energie decât investeşti). Iniţial, ecuaţia a fost 20:1. După peak oil, vorbim de 2:1.

Nu există energie care să înlocuiască gazul natural pentru încălzirea locuinţei.

Economia bazată pe hidrogen

La baza motorului cu hidrogen se află celulele cu hidrogen care produc, cu mare eficienţă, curent electric şi apă. Numai că hidrogenul nu este chiar o energie, ci un “suport” pentru energie. Ia mai multă energie să fabrici hidrogen decât poate produce hidrogenul însuşi. Practic, hidrogenul are nevoie de alte forme de energie.

O problemă a hidrogenului este manipularea. Ocupă foarte mult spaţiu, de aceea trebuie comprimat. Un automobil obişnuit chiar şi în condiţii de compresie excelente, ar trebui să ducă o cisternă după el. În caz de accident, hidrogenul explodează devastator. În plus, se scurge foarte uşor şi este coroziv. Cisterna s-ar deteriora rapid. Pentru a alimenta cisterna, ar fi nevoie de multă energie, pentru că hidrogenul se mută greu dintr-un vas într-altul.

Hidrogenul este greu transportabil. O cisternă care încărcată cântăreşte 40 de tone duce 24 de tone de petrol. Dat fiind faptul că hidrogenul are nevoie de mult spaţiu, o cisternă similară ar putea duce doar 500 de kg de hidrogen. Hidrogenul este neeconomic pe orice distanţă.

Sistemul de conducte folosit acum pentru gaze naturale nu poate fi reciclat pentru hidrogen.

Cărbunele

Combustibilul cu care a demarat revoluţia industrială. Aparent, America încă mai are mari cantităţi de cărbune. Cărbunele este şi cel mai mare poluator, dar este posibil să fie folosit masiv în anii următori dacă vrem dă mai ţinem becurile aprinse.

Energia hidroelectrică

Una din cele mai vechi şi mai corecte metode de produs electricitate. Nu produce dioxid de carbon.

Lacurile de acumulare trebuie întreţinute periodic, din cauza acumulărilor sedimentare.

Întrebare fundamentală : se pot construi noi hidrocentrale în absenţa petrolului ieftin?

Electricitate din soare şi vânt

Prin energie solară înţelegem construcţii tehnice care permit clădirilor să captureze lumină solară sub formă de căldură şi lumină, sau conversie a radiaţiei solare în electricitate prin intermediul celulelor fotovoltaice.

Energia solară pasivă este extraordinară. O clădire construită corect foloseşte cu mare randament energia solară. Din păcate, în timpul epocii petrolului ieftin au fost abandonate multe dintre achiziţiile intelectuale ale construcţiilor tradiţionale.

Cele mai multe dintre casele imense ale americanilor vor deveni nesustenabile în anii de austeritate energetică care vor veni. Au fost construite pornind de la presupunerea că gazul natural ieftin va dura o veşnicie.

Utilizarea activă a energiei solare pentru producerea de curent electric există, însă e greu de crezut că instrumentele necesare pentru aceasta pot fi produse fără combustibili convenţionali.

Există o opinie populară eronată conform căreia sistemele de energie regenerabilă precum energia solară, energia eoliană, şi altele asemenea sunt gata să înlocuiască sistemul nostru bazat pe combustibili fosili, că sunt nepoluante şi lipsite de probleme, ceva de genul unui perpetuum mobile. Este adevărat că un panou solar nu poluează, însă producerea lui da. Bateriile, panourile, firele, şi plasticul necesar cer combustibili fosili. Transportul materialului până la beneficiar cere şi el petrol. Iarăşi ne întoarcem la întrebarea dacă putem avea sisteme de energie regenerabilă fără petrol.

Conflictele în jurul rămăşiţelor de petrol ar putea duce la alte conflicte pornind de la metalele rare.

Modernitatea a condus la o enormă pierdere de cunoştinţe legate de practicile sustenabile care au fost respectate timp de mii de ani.

Combustibilii fosili au permis omenirii să opereze sisteme complexe la scară gigantică. Sursele de energie regenerabilă nu sunt compatibile cu aceste sisteme şi scările lor. Energiile regenerabile nu vor fi capabile să ia locul petrolului şi a gazului în aceste sisteme. Insăşi sistemele ar trebui să fie înlocuite. Mulţi “ecologişti” şi “verzi” din zilele noastre par să creadă că tot ceea ce trebuie să facem este să schimbăm sursele de energie. În loc să utilizăm electricitate provenită din petrol sau gaz, vom utiliza ferme de morişti eoliene, sau masive panouri solare. Sau că vom avea maşini cu combustibili super-eficienţi şi vom continua să ne plimbăm pe autostrăzi interstatale. Nu se va întâmpla. Dorinţa de a continua să folosim aceleaşi sisteme gigantice utilizând energii regenerabile este în miezul iluziilor noastre legate de energia solară, eoliană şi hidro.

Petrolul sintetic

Din cărbune se poate scoate un combustibil lichid foarte bun. Au făcut-o germanii în timpul lui Hitler, pentru că n-au avut de ales. În ultimii 30 de ani, această tehnologie foarte scumpă nu a fost folosită în SUA.

Depolimerizare termală

TDP a fost promisiunea unei companii care a afirmat că poate face din toate gunoaiele trei lucruri: 1) petrol; 2) gaz hidrocarbon şi 3) minerale utile.

Problema este că ceea ce TDP vrea să recicleze vine dintr-o industrie bazată pe petrol. Poate fi o metodă foarte bună de operat cu deşeuri produse în condiţiile curente, dar nu are viitor.

Hidraţii de metan

Se consideră că există molecule de metan în ocean, la mare adâncime, înconjurate de molecule de apă, sub formă de hidraţi gazoşi. Foarte greu şi foarte periculos de exploatat.

Energie punct-zero

Este o teorie privind utilizarea energiei potenţiale a "materiei negre” a universului. Deocamdată este în stadiul de simplă teorie, fără vreo aplicaţie practică.

Energie nucleară

Cam 20% din energia electrică a SUA provine din centrale nucleare. În Franţa este cam 70%. Poate fi o soluţie foarte bună pentru următoarea perioadă de timp în materie de produs energie electrică. O unitate de uranium produce de 2 milioane de ori mai multă energie decât o unitate de petrol. Singura problemă, masivă, este aceea a stocării uraniului utilizat în reactoare.

S-ar putea să avem curent electric pentru a aprinde becurile sau pentru a conecta un frigider, dar cu certitudine nu vom avea îngrăşăminte chimice din gaze naturale, petrol pentru transport, deci va trebui să reorganizăm masiv agricultura, ceea ce va implica regândirea sistemului în care trăim în întregime.


Cinci. Natura muşcă: Schimbările climatice, epidemiile, diminuarea apei, distrugerea habitatului, şi latura întunecată a Epocii Industriale

Există un trend indubitabil de creştere a temperaturii globale. Nu contează dacă e un efect al activităţii omeneşti sau nu. Rezultatul nu face decât să înrăutăţească schimbările care ne aşteaptă.

Surpriză!

Există voci care susţin că schimbările climatice sunt normale în istoria planetei. Cicluri mai mare decât anotimpurile ar antrena perioade de sute de ani mai calde cu altele mai reci.

Dispariţia Gulf Stream-ului

Fără Gulf Stream, care transportă mase de aer cald din Golful Mexicului către Europa Occidentală, ţări precum Marea Britanie, Franţa şi ţările scandinave ar avea un climat rece precum Canada.

Climatul şi producţia de hrană

În punctul în care ne aflăm n-avem nici o idee despre cum se va desfăşura încălzirea globală: ce puncte vor fi mult mai calde, care vor fi puţin mai calde, care nu se vor încălzi deloc. Nu ştim nici ce efecte sunt în regimul pluviometric, sau în abilitatea solurilor de a reţine umezeala.

Nu ştim foarte bine nici cum se vor acomoda plantele cu creşterea nivelului de dioxid de carbon din atmosferă.

Irigaţiile contribuie la scăderea dramatică a rezervoarelor fosile de apă, care nu se regenerează în ritmul în care se consumă. În plus, prin irigaţie se acumulează săruri în sol, efect secundar negativ.

Revoluţia Verde din a doua jumătate a sec. XX a dus la creşterea producţiei mondiale de hrană cu 250%. Creşterea poate fi atribuită în mod direct infuziei de petrol: îngrăşăminte făcute din gaze naturale, pesticide din petrol, irigaţie pe bază de combustibili.

Încălzirea globală creează condiţii pozitive pentru bolile şi dăunătorii recoltelor.

În America, oamenii se află în faţa sarcinii reorganizării modului în care se face agricultură, pe măsură ce modelul industrial devine irelevant iar combinele gigantice nu mai brăzdează fermele corporatiste. Sunt condiţii ca în cele ce urmează America să fie provocată să producă suficientă mâncare pentru necesităţile sale domestice, renunţând la hrănirea maselor flămânde din altă parte.

Distrugerea mediului înconjurător

Rata de dezgheţare a Antarcticii şi a gheţarilor alpini este îngrijorătoare.

Banca Mondială: “Războaiele secolului XXI se vor purta pentru apă."

Bill McKibben: “Am creat o economie a producţiei nesustenabile de alimente."

Nimic nu este mai greu de evitat în istorie decât războaiele pentru resurse. Atunci când regiunile sunt lovite de lipsa hranei şi a apei, de secete, de inundaţii, de alte calamităţi bazate pe schimbările climatice care distrug case şi comunităţi, toţi cei care dispun de capacitate militară vor fi tentaţi să se lupte pentru supravieţuire.

Multe populaţii vor migra. Altele vor avea şi migraţie, şi anarhie.

Cea mai mare parte a sistemului de aprovizionare cu apă din SUA este extrem de uzată. Multe dintre conducte datează de la începutul sec. XX. Chiar dacă va există apă, autorităţile nu vor avea posibilitatea să o trimită pe conducte, din cauza lipsei petrolului şi a gazelor naturale care pun în mişcare pompele.

Coasa necruţătoare

50 de ani de viaţă uşoară datorită miracolului antibioticelor constituie contributorul cel mai important la trufia care a cuprins principalele naţiuni industrializate. Un fals simţ al securităţii s-a propagat în public. În anii ’60 a apărut inclusiv visul învingerii morţii.

Asta nu a împiedicat apariţia SIDEI şi întoarcerea tuberculozei, malariei, stafilococilor, de data asta rezistenţi la minunatele noastre medicamente. Ne-am bucurat de câteva decenii de triumfalism medical. În Lunga Urgenţă mortalitatea se va întoarce ca o răzbunare.

Fermajul industrializat al animalelor a fost în spatele înfiorătoarei probleme a vacilor nebune. Efortul hiperraţionalizării economice a producţiei de carne la o scară gigantică a condus la utilizarea resturilor de abator în mâncarea vacilor, în scopul creşterii randamentului proteic. Insă aceste animale nu sunt carnivore.

Iarna întunecată

A fost un experiment numit Dark Winter, al cărui scop a fost să verifice capacitatea SUA de reacţie la un atac terorist biologic. Concluziile au fost crâncene.

Consecinţele sociale şi economice ale bolii

Lovirea populaţiei globale de boală poate fi inevitabilă. Experienţele epidemiilor anterioare ne arată că există consecinţe sociale şi economice foarte profunde.

Dacă există ce la care am fost uimitor de proşti în secolul trecut, este recunoaşterea câştigurilor reduse pe care ni le-au adus minunile noastre tehnologice.

Criza petrolului şi a gazelor naturale ce stă să vină va fi suficient de rea pentru producţia de mâncare a Americii, şi suficient de amplă încât să constituie o ameninţare gravă la adresa societăţii. Ameninţarea suplimentară a schimbărilor climatice nu poate decât să mărească dificultatea reformării agriculturii americane în direcţia unor ferme mici, locale, libere de dependenţa de petrol şi gaz. Toate sectoarele economiei americane (şi contextul ei global) vor fi profund afectate de starea negativă a petrolului şi schimbările climatice.

Infrastructura dependentă de maşini a suburbiilor va deveni curând inutilizabilă, şi împreună cu ea multe dintre activităţile economice. Relaţiile comerciale bazate pe presupunerea că globalizarea nu se va termina niciodată se vor nărui. Serviciile electricitate nu vor mai funcţiona la parametrii la care ne-am obişnuit. Ocupaţiile de nişă vor dispărea, şi împreună cu ele surse de venit. Vor apărea noi clase şi noi perdanţi. Guvernele ar putea deveni din ce în ce mai neputincioase, mai ales la nivel naţional, iar domnia legii ar putea dispărea în anumite locuri.

Pare destul de evident că sistemele şi subsistemele sociale, precum şi instituţiile necesare pentru a menţine o societate avansată vor fi slăbite, probabil iremediabil, de multiplele calamităţi ale Lungii Urgenţe.


Şase. Economia spectrală

Dezordinea economiei noastre este ultimul suflu al industrializării târzii bazate pe petrol. Practicile distrugătoare cunoscute ca "globalizarea pieţei libere" izvorăsc din energia dezlănţuită a petrolului. Sunt apogeul logic al "poveştii" petrolului. Au nevoie de distrugerea tuturor constrângerilor anterioare (logistice, politice, morale, culturale) pentru a maximiza prezentul pe cheltuiala viitorului, pentru beneficiul câtorva pe cheltuiala multora. În momentul în care lumea va admite că a trecut de vârful de producţie al petrolului globalizarea va fi moartă atât în teorie cât şi în practică.

Cine are nevoie de viitor?

Globalizarea a fost mai întâi de toate o metodă de privatizare a profiturilor din afaceri mână în mână cu socializarea costurilor. Globalizarea a fost pusă în operă de corporaţii oligarhice la scară gigantică, graţie petrolului ieftin.

Sub steagul globalizării pieţei libere, principalul efect secundar al corporatismului oligarh a fost distrugerea sistematică a economiilor locale şi deci a comunităţilor locale. În felul acesta, cea mai bogată naţiuni a lumii de la începutul secolului XXI a devenit un peisaj uimitor de oraşe în ruine cu instituţii sfărâmate şi populaţii demoralizate.

Economia cu înaltă entropie

De-a lungul tumultosului secol XX, economia Americii s-a deplasat insiduos de la sustenabil la terminal, de la energia solară la stocurile neregenerabile, de la autentic la virtual, de la actual la abstract. Fiecare pas a însemnat o pierdere.

A doua lege a termodinamicii, numită şi legea entropiei, spune că schimbarea stării unei cantităţi de energie o face să alunece într-o anumită direcţie, de la concentrare spre împrăştiere, de la stare de ordine spre stare de dezordine. Ex: o ceaşcă de cafea se răceşte, niciodată nu se încălzeşte spontan; un pneu se dezumflă, niciodată nu se umflă spontan. Entropia explică de ce lemnele ard, fierul rugineşte, tornadele se întâmplă şi animalele mor.

Creşterea a devenit caracteristica cea mai importantă a economiei noastre industriale. În comentariile simpluţe ale noilor economişti, creşterea este bună, iar necreşterea este rea. Mai multă creştere, mai multe afaceri, mai multă bunăstare, şi viceversa. Cei care vorbesc despre această noţiune particulară de creştere preferă să nu vorbească despre limitele ei. Tocmai pentru că este evident: există limite.

Finanţele, sau economia abstractă

În lumea preindustrială circula relativ puţină bogăţie monetară. Bogăţia se găsea ca atare: palate, păduri, câmpuri, terenuri agricole, grâne, cirezi de vite, cherestea etc. Experimentul industrial a dus ideea de bani la următorul nivel de abstracţie: dacă metalele rare reprezintă bunuri, banii din hârtie reprezintă metale rare şi bunuri.

Societăţile pe acţiuni s–au născut împreună cu Lumea Nouă, pentru că oportunităţile apărute depăşeau nivelul unui simplu individ. Aşa s-au născut corporaţiile, entităţi care au doar drepturi, şi nici o datorie.

Industrializare şi entropie

Noua viaţă a suburbiilor a fost axată pe privatizarea confortului. Concomitent, fermele americane au început să falimenteze din cauza supraproducţiei aduse de utilizarea tractoarelor. Sistemul bancar a însemnat pentru fermieri parierea fermelor pentru o producţie bună de grâne. Spre surpriza tuturor, mecanizarea agriculturii a însemnat distrugerea solului.

Virtual, toate economiile industriale alunecă în crize teribile, iar crizele acestea sunt bazate, într-un fel sau altul, pe distorsiunile din ce în ce mai ample între economia ecologică şi economia finanţelor abstracte - cunoscută sub numele de capitalism.

După Marea Depresiune începută în 1929, militarizarea economiei a fost un tonic pentru America.

Entropia produsă de al doilea război mondial a fost mult mai profundă decât cea produsă de primul. În primul război mondiale multe dintre lupte s-au dat în câmp, terenuri de bătălie clasice. În al doilea, cele mai multe lupte s-au dat în oraşe. Victimele primului război au fost întâi de toate soldaţi. În al doilea, victimele au fost mai ales civili.

Fiesta finală

În America, globalizarea a însemnat promovarea mitului unei economii a serviciilor, capabilă să înlocuiască vechea economie a producţiei. În fapt, putem vorbi doar despre una din manifestările proteice ale entropiei produse de petrolul ieftin. Un alt mit a fost cel al "economiei digitale".

Economia în expansiune şi banii distractivi

În anii ’90, economia Americii a fost subjugată de expansiunea suburbiilor. Americanii nu au pus niciodată la îndoială validitatea acestui tip de economie.

Casa: ultimul refugiu al valorii

În SUA există o credinţă populară conform căreia la fiecare nivel al vieţii poţi obţine ceva pentru nimic.

Atmosfera pe piaţa americană a creditelor a fost una de cazinou, ajungându-se la credinţa că nimeni nu poate pierde într-o economie de tip ceva-pentru-nimic. Boom-ul suburbiei americane a fost cea mai mare alocare greşită de resurse din istoria mondială.

Realitatea muşcă dar entropia devorează

Peak oil va schimba complet viaţa economică în SUA şi în lume, în special valoarea lucrurilor considerate ca fiind investiţii, inclusiv hârtiile de valori şi banii.


Şapte. Cum să trăieşti în Lunga Urgenţă

Întrebări:
a) Fără petrol ieftin, cum vor conduce cetăţenii risipiţi pe arii imense câte 30, 40, 50 km până la slujbă şi înapoi?
b) Ce fel de slujbe vor mai fi în aceste condiţii ?
c) Vor trebui să-şi abandoneze casele risipite pe arii vaste şi să se mute în oraş?
d) Cum îşi vor vinde aceste case ?
e) Cum îşi vor încălzi locuinţele fără gaz ieftin?
f) Cum se vor duce copiii lor la şcoală, şi cum va fi încălzită aceasta?
g) Care va fi scopul şcolii într-o economie post-petrol-ieftin ?
h) Ce fel de cariere şi vocaţii va cultiva aceasta ?

Ce trebuie să facem: să micşorăm dimensiunile (downscaling), să mutăm activităţile noastre (relocating), deci să reorganizăm modul în care trăim în cele mai importante dimensiuni. Nimic altceva nu ne va permite să continuăm ceva care să semene cu viaţa civilizată, mai ales nu trebuie să aşteptăm ca "ei" să ne furnizeze o energie miraculoasă care să înlocuiască zestrea noastră de petrol şi gaze naturale astfel încât să ne putem continua utopia.

Următoarea economie

În perioada următoare viaţa va deveni din ce în ce mai locală şi la scară din ce în ce mai redusă. Scara tuturor activităţilor omeneşti se contractează în funcţie de energia disponibilă. Producerea hranei va fi o problemă de extremă urgenţă. Economia SUA va fi centrată pe fermaj, nu pe “informaţii”, sau “servicii”, sau călătorii în spaţiul cosmic, sau finanţe.

Producerea hranei va solicită mult efort omenesc. Fără inputuri masive de petrol şi gaze naturale ieftine pentru lucrări agricole, irigaţii, transporturi, ierbicide şi pesticide, îngrăşăminte chimice, americanii vor fi obligaţi să reorganizeze radical modul în care produc hrană, sau vor flămânzi.

Profiturile foarte reduse aduse de tehnologie în fermaj au fost deosebit de teribile. Puţine alte activităţi omeneşti cer atât de mult respect pentru sistemul natural, iar abuzul sistemelor naturale a fost monumental sub regimul fermajului industrial. Modificarea genetică a monoculturilor este doar ultima (şi posibil cea din urmă) insultă tehnologică printre multe altele, şi se produce la apogeul prăbuşirii industriale. Profiturile reduse sunt modul în care natura se răzbună muşcând. "Câştigătorii" ultimelor decenii au fost corporaţiile care au putut să se bucure de economia la scară mare conferită de gigantism. Singurele lor beneficii sunt profitul bănesc. "Perdanţii" sunt viitorul şi locuitorii lui. Ei îşi pot pierde nu doar bunăstarea, ci chiar civilizaţia.

În Lunga Urgenţă, pământul va însemna bogăţie.

Animalele de lucru nu vor înlocui dintr-o dată activitatea făcută de maşini, dar prezenţa lor va creşte în vieţile noastre, şi vor veni vremuri când vom trăi cu mai puţine maşini şi mai multe animale de lucru.

Sfârşitul suburbiei

Suburbia are un destin tragic. Mai mult de jumătate din populaţia USA trăieşte în acest tip de urbanizare fără viitor. Îşi va pierde valoarea catastrofal, în momentul în care îşi va pierde utilitatea.

Oraşele şi ruralitatea

Cele mai viabile structuri vor fi cele formate din oraşe mici înconjurate de terenuri agricole fertile.

Oraşele industriale nu vor mai fi niciodată ceea ce au fost. Au nevoie de prea multă energie pentru a funcţiona iar activităţile industriale pentru care au fost concepute sunt deja defuncte. Ce e mai rău este că metroplexele suburbane hiperdinamice din jurul lor vor decădea încă şi mai rapid şi mai catastrofic în momentul în care începe Lunga Urgenţă, pentru că au fost construite în strictă dependenţă de maşini.

Dacă SUA nu porneşte un program de amploare a construcţiilor de centrale electrice nucleare, reţeaua electrică va avea foarte mai probleme. Alimentarea cu apă va înregistra căderi substanţiale. Bolile şi nelegiuirile se vor cuibări în oraşe.

Dificultăţile energetice ne vor aminti că zgârie-norii au fost un experiment arhitectural. Perioada megaproiectelor, a megafinanţelor, s-a terminat.

Infrastructura psihosocială a comunităţilor noastre se va schimba profund. Una dintre confuziile de bază inerente experimentului suburbiilor a fost aceea că oamenii vor putea trăi o viaţă urbană într-un mediu rural. În timpul Lungii Urgenţe cei care vor trăi în zona rurală trebuie să se pregătească pentru condiţii şi vocaţii rurale. Adică fermaj. Cei care vor trăi în orăşele se vor ocupa cu : comerţ, educaţie, medicină ş.a. Distincţia dintre oraş şi sat va fi mai puţin ambiguă.

Comerţul în Lunga Urgenţă

Marile reţele de supermarketuri, bazate pe transporturi ieftine, vor dispărea. În general, corporaţiile conduse de oligarhi se vor confrunta cu probleme înfiorătoare, şi în cele din urmă vor dispărea. Singura corporaţie care va supravieţui este Biserica, pentru că nu are nevoie de petrol.

Este greu de imaginat care va fi nivelul de confort al Lungii Urgenţe, dar după toate previziunile nu ne putem aştepta la mai mult de cel al sec. XVIII.

Unde ne aflăm

Este greu de zis cât anume din infrastructura sec. XX va putea fi reutilizat în reţelele economiei locale. Multe dintre structuri vor trebui refăcute, sau micşorate. Probabil că multe din materialele clădirilor abandonate vor fi reutilizate.

Transporturile în Lunga Urgenţă

Vor fi din ce în ce mai puţine maşini, folosind diferiţi combustibili, inclusiv înlocuitori pentru benzină şi motorină. Vor exista automobile electrice, deşi dependenţa de baterii le va scurta viaţa şi le va face foarte scumpe.

Este greu de crezut că actualul sistem de autostrăzi va putea fi conservat prea mult timp. Cetăţenii care nu-şi mai permit o maşină nu vor tolera să plătească taxe pentru străzi utilizate de elite. Concomitent, toate transporturile făcute cu camionul se vor prăbuşi ineluctabil.

Educaţia

Este greu de imaginat o activitate mai lipsită de scop ca cea a liceelor de tip american de azi. Tot ceea ce fac este day care cu copii, amestecată cu ceva noţiuni de valoare dubioasă. Aceste şcoli nu produc nici măcar oameni alfabetizaţi la limita acceptabilului, cu abilităţi sociale adecvate.

În lunga urgenţă, şcoala va cere mai puţini ani, iar copiii s-ar putea să lucreze o parte din zi sau o parte din an. În Lunga Urgenţă, aptitudini reale (fermaj, creşterea animalelor, tâmplărie) ar putea să câştige un statut superior, în timp ce alte profesii (avocatură, agenţie imobiliară) ar putea să-şi piardă statutul şi puterea de cumpărare. Anumite ocupaţii (relaţii publice, marketing, agenţie de voiaj, scriitor) ar putea dispărea. Vor fi foarte mulţi perdanţi economic.

O evaluare regională: apusul SUA

Este rezonabil să ne întrebăm dacă SUA vor continua să existe ca o singură entitate. Suferinţa diferitelor regiuni va fi în funcţie de cât au profitat acestea de condiţiile uşoare ale ultimilor 50 de ani.

Lunga Urgenţă va cauza o dislocare socială şi economică fără precedent, iar rezultatul ar putea fi o lume pe care cu greu s-o recunoaştem.
Citeşte mai mult!

Toby Hemenway, Gaia’s Garden (partea a II-a), note de lectură

Partea a doua. Elementele grădinii ecologice


Capitolul 4. Revitalizarea solului

La graniţa dintre rocile nevii şi covorul verde al planetei există materie vie şi au loc evenimente importante. Solul este viu, nu o materie inertă unde sunt înfipte plantele. Solul se află la baza piramidei vieţii, şi cu cât este mai divers, cu atâta suportă mai multă diversitate.

O jumătate de hectar de păşune bună poate hrăni un cal sau doi, însă conţine 2 tone de viermi, alte 2 tone de bacterii sau fungi, precum şi multe alte vietăţi mărunte. Existenţa vietăţilor invizibile condiţionează bunăstarea celor vizibile. Dacă solul nu este abuzat, conţine mâncare pentru fiecare dintre fiinţele din el, şi implicit pentru cele de la suprafaţa lui.

Viaţa solului: primii reciclatori

Fertilitatea începe cu rocile, care conţin potasiu, calciu, magneziu, şi cele mai multe dintre elementele de care au nevoie plantele. Rocile sunt convertite în mâncare de către plante.

Natura reciclează substanţele de care are nevoie în proporţie de 98%. Restul de 2% îl extrage din roci. Prin comparaţie, rata de pierdere a calciului în agricultura intens chimizată este de 25-60% anual.

Bacteriile şi viermii sunt primii reciclatori ai vegetaţiei care moare toamna. Viermii reciclează cam 25 de tone de sol la fiecare jumătate de hectar anual. Mărunţind materia organică, reciclatorii creează sol.

Cum se formează humusul

După ce resturile vegetale sunt consumate de vietăţile mărunte în sol, acestea se transformă în : gaze, minerale şi humus. Într-un anume sens, humusul este stadiul final de decompoziţie a materiei organice. Nemaiputând fi consumat de microorganisme, se acumulează în sol.

Prezenţa humusului în sol este critică. Dacă nivelul humusului este prea scăzut, este semn că solul are mari probleme. Humusul este capabil ca nimic altceva să reţină apa.

Humusul permite umezelii şi organismelor solului să se mişte mai adânc în sol, unde acestea creează şi mai mult humus.

Humusul reţine nutrienţii, permiţând plantelor să-i folosească atunci când au nevoie.

Plantele au nevoie de microbi pentru a trăi. Într-un sol steril, plantele cresc mult mai greu.

Sănătatea minerală a solului

Rădăcinile ocupă doar o foarte redusă fracţie din sol, deci cele mai multe dintre minerale nu sunt niciodată în contact cu rădăcinile. Iar dacă mineralele nu sunt "vânate" de humus sau de microorganismele din sol, sunt spălate de ape şi părăsesc solul.

Plantele crescute în soluri bogate în materie organică sunt mult mai rezistente la boli decât plantele din soluri sărace în carbon.

O problemă de echilibru

O problemă destul de întâlnită a solului este nivelul prea scăzut de azot. Plantele lipsite de acest element sunt palide şi anemice. Un sol echilibrat are 20 de părţi carbon la 1 parte azot (procent întâlnit la compostul bine preparat).

“Iată ce se întâmplă cu solul după aplicarea entuziastă a îngrăşămintelor chimice. Turnarea unei pungi mari de îngrăşământ anorganic pe teren creează un exces de nutrienţi minerali. Acum ceea ce începe să lipsească este carbonul. Încă o dată, viaţa din sol intră în criză alimentară, împinsă de excesul de azot, fosfor şi potasiu din îngrăşămintele chimice tipice. Dat fiind că organismele au nevoie de aproximativ douăzeci de părţi carbon pentru fiecare parte de azot, la scurtă vreme carbonul existent este extras din materia organică a solului şi asimilat în organisme. Aceste organisme elimină dioxid de carbon, deci echilibrul carbonului este pierdut la fiecare generaţie. Mai întâi materia organică uşor digestibilă este consumată, apoi, mai încet, este rândul humusului. În cele din urmă, aproape tot carbonul din sol este epuizat, iar viaţa din sol, lipsită de hrana ei esenţială, începe să moară. Speciile de organisme ale solului care nu pot supravieţui penuriei dispar în anumite locuri. Unele dintre aceste creaturi ar putea juca un rol decisiv, poate secretând antibiotice pentru a proteja plantele, sau transferând un nutrient esenţial, sau macerând un compus necomestibil. Dispărând actori importanţi, viaţa solului se dezechilibrează şi mai mult. Predatorii naturali încep să dispară, astfel încât unele dintre organismele care le serveau drept pradă, nemaiîntâlnindu-se în această reţea alimentară bulversată, se înmulţesc în număr mare şi se transformă în flagel.

Din nefericire, multe dintre creaturile care rămân după supradoza minerală sunt cele care au învăţat să supravieţuiască cu ultima sursă de carbon disponibilă : plantele tale. Expluzarea carbonului din sol cu fertilizatori chimici le poate împinge în faţă pe organismele care aduc boli. Toate felurile de mucegaiuri, putregaiuri, înnegriri, pătări se abat asupra vegetaţiei. Odată cu dispariţia controlului natural, cu boli care răvăşesc fiecare plantă, oamenii trebuie să treacă la chimicale. Numai că acum organismele devenite distructive au tot ce le trebuie ca să prospere – mâncarea şi adăpostul furnizat de plantele de grădină - şi se vor înmulţi de fiecare dată când intervenţia umană devenită esenţială diminuează. Grădinarul este prins într-o ocnă chimică. Este o bătălie pierdută, reflectată de faptul că utilizăm acum de douăzeci de ori mai multe pesticide decât în urmă cu cincizeci de ani, şi cu toate acestea recoltele sunt mai afectate de insecte iar numărul bolilor a crescut, în conformitate cu statisticile USDA.

O altă daună adusă de utilizarea nejudicioasă a îngrăşămintelor chimice este pentru solul însuşi. Pe măsură ce materia organică este distrusă în urma hrănirii necugetate a vieţii solului, acesta îşi pierde abilitatea de a reţine apa şi aerul. Stratul său arabil este distrus. Viaţa disperată a solului a început să se hrănească chiar cu humusul, ultimul lucru care ar trebui să fie transformat în hrană. Împreună cu humusul orice altă materie organică dispare, solul îşi pierde structura friabilă şi intră în colaps. Solurile bazate pe argilă se transformă în beton, cele nămoloase se dezhidratează, transformându-se în praf şi pierzându-şi coeziunea.”

Solul viu este fundamentul unei grădini sănătoase.

A ara sau a nu ara

Ce se întâmplă în cazul aratului? Prin răsturnare, solul este expus aerului. Oxigenul revigorează viaţa plantelor, care atacă imediat materia organică, extrăgând mineralele din humus şi din particolele de rocă. Aratul fărâmiţează solul, caruia în felul acestuia îi creşte suprafaţa. Microbii din sol colonizează noile suprafeţe, extrăgând şi ei mai mulţi nutrienţi pe fondul unei explozii de populaţie.

Asta e grozav în primul an. Numai că nutrienţii eliberaţi sunt mai mulţi decât cei care pot fi consumaţi de plante. Iar ceea ce nu se consumă este spălat de ploaie. În câţiva an, solul este sărăcit, şi rezultatele sunt departe de exuberanţa primului an. Humusul se consumă, mineralele sunt spălate, solul este pauperizat.

Structura solului este distrusă prin arătură. Iar o sesiune de lucrări agricole consumă mai multă energie decât produce grădina timp de un an. Schimbul nu este sustenabil.

Cum să ameliorezi viaţa din sol

Cheia constă în adiţionarea de materie organică. Sunt trei tehnici de bază:
a) compostul ;
b) mulciul ;
c) îngrăşămintele verzi.

Compostul : metoda rapidă şi murdară

Compostul este fabricat prin acumularea de materie organică într-un morman, lăsată apoi să putrezească. Elementele de maximă importanţă ale unei grămezi de compost eficiente sunt :
a) proporţia corectă de carbon şi azot ;
b) umezeala optimă ;
c) dimensiunea corectă.

Grămada de compost trebuie să omoare toate seminţele ajunse accidental în ea. Acest lucru se petrece prin încălzire. Dacă una din dimensiunile grămezii este mai mică de 1 m, este puţin probabil ca grămada să fie suficient de încălzită. Iar un compost rece va duce la germinarea nedorită a unor seminţe.

Materialele “verzi" (iarbă proaspăt cosită, bălegar, excremente omeneşti) sunt bogate în azot. Materialele “maro” (frunze uscate, paie, rumeguş) sunt bogate în carbon. Dacă sunt amestecate în proporţie de 1:1, se obţine raportul de carbon – azot 30:1, care este ideal.

Grămada de compost se întoarce, adăugându-se eventual sol în timpul fermentării. Uneori merită adăugat chiar sol de pădure, importându-se astfel biodiversitate.

Dacă este întors de multe ori, compostul dintr-o grămadă e gata în 3-4 săptămâni. Totuşi, compostul întors doar de două ori, deşi are nevoie de o perioadă mai mare până la maturare, este capabil să hrănească mai bine plantele decât cel preparat rapid.

Puterea stratului de mulci

Mulcirea este de compostarea la faţa locului. Este o metodă care elimină buruienile, construieşte solul, face inutil aratul. Constă în acumularea resturilor organice de sus în jos.

Tehnica are doi paşi:
a) aplicarea unui strat de ziare, carton, haine biodegradabile;
b) peste care se pune un strat de mulci organic (paie, lână).

Pentru un strat de mulci corect se consumă foarte mult material.

Beneficiile mulciului :
a) conservă apa ;
b) păstrează solul răcoros în zilele caniculare ;
c) suprimă buruienile;
d) se transformă încet în compost.

Îngrăşămintele verzi cu fertilitate

Pentru a aduce fertilitate solului rapid dar cu multă muncă, utilizează compostul. Pentru straturile care înghit foarte multă muncă, este preferabil mulciul. Însă pentru ogoare de mare suprafaţă, pentru o fertilitate pe termen lung, se utilizează îngrăşămintele verzi.

Filosofia îngrăşămintelor verzi este de a apăra solul împotriva ploilor şi de a-l acoperi toamna cu un pat hrănitor, capabil să producă humus. Alungă buruienile, rădăcinile mergând adânc în sol.

Atunci când apelezi la îngrăşămintele verzi, ai de ales între:
a) plante anuale (pentru un scurt repaos);
b) plante perene (pentru pregătit terenul unei livezi, de exemplu).

A doua alegere este între:
a) plante care fixează azotul;
b) plante care nu fixează azotul.

Alte îngrăşăminte verzi coboară adânc în sol, ridicând mineralele la suprafaţă. Altele atrag insecte folositoare.


Capitolul V. Cum să colectezi, să păstrezi şi să utilizezi apa

Grădinile convenţionale se bazează pe un sistem regulat de ploi, sau pe sisteme de irigaţii intens consumatoare de energie şi apă. Într-un sistem proiectat ecologic apa nu trebuie adusă prin efort uman, umezeala fiind prezentă în mod natural, din abundenţă. Nu seceta, ci prezenţa apei este condiţia implicită a unui proiect ecologic.

Nu proiect ecologic bine construit nu economiseşte doar muncă şi frustrări, ci şi resurse.

Cele cinci căi către o folosire judicioasă a apei

Metoda cantităţii mari de materie organică: reţine umezeala, aduce fertilitate, păstrează substanţele nutritive, încurajează viaţa în sol, înfoaie solul.

Mulcirea: încetineşte evaporarea, răceşte solul, aduce fertilitate, încurajează viaţa în sol, împiedică apariţia buruienilor.

Plantele care conservă apa: au nevoie de mai puţină apă, supravieţuiesc secetei.

Plantarea deasă: umbreşte solul, împiedică apariţia buruienilor.

Crearea unui sistem de şanţuri pentru irigaţie: capturează apa, o direcţionează acolo unde este nevoie, ajută plantele şi viaţa din sol atât în perioadele de exces cât şi în cele de lipsă a apei, construieşte humusul, aduce un plus de estetică.

Cum să reţii apa în sol

Cel mai ieftin loc în care se poate stoca apa este solul. Humusul şi materia organică reacţionează în contact cu apa ca un burete. Un sol bogat poate stoca echivalentul râurilor şi al lacurilor.

Cum să sapi şanţuri ca să colectezi apa.

Se folosesc liniile de contur ale terenului.

Plantele cu necesităţi reduse de apă

Plantele native sunt întotdeauna adaptate regimului pluviometric al locului. Plantele mediteraneene, atâta timp cât nu sunt confruntate cu scăderi severe ale temperaturii, rezistă foarte bine la secetă.

Plante mediteraneene:
a) migdal;
b) drăcilă;
c) mur;
d) limba-mielului;
e) chimen dulce;
f) bambus;
g) viţa-de-vie;
h) ulmul american cu fructe ca cireşele;
i) păducelul;
j) glădiţa;
k) măslin;
l) şovârv.

Plantează des pentru a alunga seceta

Plantele apropiate una de alta creează umbră. Un teren umbros îşi reduce evaporaţia până la 60%. Sunt rare plantele care au nevoie de soare 14 ore pe zi în timpul verii. Multe dintre florile perene provin din păduri, şi se mulţumesc cu soare timp de jumătate de zi.

Cum să mulceşti pentru a păstra umezeala

Un strat de mulci de 6-12 cm (sau mai mult) încetineşte evaporarea apei din sol, ţinând rădăcinile plantelor în răcoare.

Aproape orice material poate servi drept mulci:
a) paie;
b) fân (fără seminţe);
c) frunze uscate;
d) scoarţă de copac;
e) alge marine;
f) pleavă;
g) păstăi;
h) chiar şi nisip.

O rezervă: solul mulcit se încălzeşte greu, aşa că mulciul trebuie înlăturat în cazul plantelor iubitoare de căldură, apoi pus la loc.

Chiar şi pietrele pot fi utilizate drept mulci. Un mulci de roci poate regla regimul apei pe care-l primeşte planta, o poate încălzi în timpul nopţii, şi vă poate ajuta să creşteţi plante iubitoare de căldură în zonele temperate.

Aceste cinci metode slujesc şi în cazul în care solul abundă în apă, nu doar în cazul în care apa ameninţă să lipsească.

Cum să colectezi apa

Apele uzate din gospodărie (dar care nu conţin excremente omeneşti) pot fi utilizate cu succes în mici proiecte de irigare.

Cum să colectezi şi să stochezi apa de ploaie

Instrumentul principal este acoperişul. La aceasta se adaugă butoaiele şi tancurile pentru păstrat apa.

Secretul stocării apei într-un heleşteu este adâncimea.

Cum să rezolvi problema apelor uzate din gospodărie

Apele uzate sunt improprii reutilizării de către om, dar perfecte pentru irigat în grădină. Totuşi, utilizarea chimicalelor obişnuite devine o problemă, ele trebuind să fie înlocuite cu săpun şi detergent biodegradabil.

Cel mai simplu sistem de tratare a apelor uzate este un bazin îngropat. Atunci când e plin, apa se îndreaptă spre o grădină mulcită corespunzător. Apele se toarnă pe mulci, şi nu direct peste plante.

Apa aduce grădina la viaţă

Apa trebuie proiectată, nu adăugată unei grădini. O grădină proiectat corect este la adăpost şi de secetă, şi de inundaţie.


Capitolul 6. Plante pentru utilizări multiple

În cele mai multe dintre grădini, plantele sunt utilizate pentru un singur scop. Multe peisaje nu sunt decât rodul selecţiei unor elemente izolate care sunt plasate împreună deoarece rezultatul este drăguţ. Natura nu lucrează niciodată aşa.

Multiplele roluri ale unui copac

Copacii sunt sistemul suprem de control al eroziunii. Temperaturile pe timpul nopţii sunt mai mari sub copaci decât sub cerul liber. Copacii colectează umezeala dimineţii pentru că frunzele lor sunt reci, iar umezeala condensează pe ele, colectându-se până la urmă la rădăcina copacului. Copacii mai colectează şi vaporii de apă din atmosfera ceţoasă.

Atunci când ne uităm la un copac trebuie să avem în minte că cel puţin jumătate din masa lui se află sub pământ, sub forma rădăcinilor.

Fiecare plantă modifică mediul în care se află. Aceste schimbări ajută sau inhibă plantele din jurul ei.

Plante cu scopuri multiple

Dacă aveţi în curte un spaţiu uscat, sub un copac, e un loc potrivit pentru a planta un arbust care tolerează seceta şi parţial umbra: arborele de indigo.

Arbustul goumi (Elaeagnus multiflora) fixează nitrogenul, astfel încât plantele de lângă el profită de acest aspect şi cresc mai repede.

Bambusul este regele plantelor utile. S-au recenzat mai bine de 1.580 de utilizări.

Rolul plantelor în teatrul ecologic

Fabricanţii de mulci. Plantele construiesc solul atunci când eliberează frunze, flori, rămurele şi coajă de-a lungul anotimpurilor. Îngrăşămintele verzi pot fi asimilate mulcirii. Arbuştii tunşi produc de asemenea mulci.

Acumulatorii de nutrienţi. Anumite specii iau hrana din adâncurile solului şi o concentrează în frunze. Este vorba mai ales de: coada-şoricelului, muşeţel, chimen dulce, cicoare, păpădie, pătlagină.

Plante repelente (care alungă dăunătorii). Nasturtium atrage puricii. Boabele de soc şi gălbenelele au şi ele nenumărate utilizări de acest fel.

Plante care atrag insecte benefice. Sunt enorm de multe. Insectele benefice sunt de două tipuri: polenizatoare şi predatori.

Plantele fortăreaţă (care împiedică plantele invazive să se extindă în regiunile mai delicate ale grădinii).

Rădăcinile ţepuşă (care penetrează un sol compactat sau argilos). Ex : cicoarea, tătăneasa, păpădia. Aceste plante pot fi semănate într-o livadă, înaintea copacilor, pentru a lucra terenul timp de doi ani. Sau pot fi plantate între straturi, în grădina de legume.

Hrană pentru viaţa sălbatică. Grădinarii au descoperit prin anii ’70 că viaţa sălbatică (păsări, fluturi) pot fi colonizaţi într-o grădină dacă sunt plantate speciile capabile să le hrănească: soc, coacăz, trandafiri sălbatici, păducel, cireşi sălbatici.

Perdele de vânt. Ienuperii fac o treabă extraordinară. Orice perdea de vânt trebuie să lase să treacă vântul în proporţie de 40-70%. Dacă perdeaua este mai deasă, în spatele ei se creează turbulenţe.

Plante anuale şi plante perene

Rădăcina brusturelui este comestibilă. Frunzele de răcovină sunt comestibile. De la cicoare se folosesc: florile, frunzele şi rădăcina. Păpădia ne oferă : frunzele, rădăcina şi floarea. Frunza şi rădăcina dragaveiului pot fi mâncate. De la talpa-gâştei se pot consuma frunzele.

Tomatele, ardeii şi fasolea nu au versiuni perene. Cele mai multe flori însă au. Multe soiuri de salată sunt perene.

Plantele perene pot înlocui multe dintre plantele anuale, deşi nu pe toate. Arbori fructiferi şi ornamentali, arbuşti fructiferi, viţa-de-vie, flori, ierburi comestibile. Dintre legume, doar sparanghelul, rubarba şi anghinarea.

Legume perene

a) arpagicul chinezesc ;
b) Physalis heterophylla ;
c) Astragalus crassicarpus;
d) Crambe maratima;
e) leuşteanul.

Microclimate pentru grădină

Fiecare plantă are nevoie de un anumit:
a) tip de sol ;
b) aciditate;
c) temperatură;
d) lumină;
e) umezeală, etc.

Cea mai mare forţă care creează cele mai multe dintre microclimate este transferul de căldură dintr-un loc într-altul. Transferurile de căldură survin atunci când: soarele trimite energie spre pământ, pământul iradiază căldură spre nori, vântul amestecă aer cald cu aer rece.

Coroana copacilor blochează lumina soarelui în timpul zilei, încetinind încălzirea de dedesubt. Noapta, coroana copacilor previne plecarea căldurii de dedesubt spre cer, astfel încât temperatura de la bază nu fluctuează la fel de mult ca sub cerul deschis. De asemenea, aerul de sub coroana copacilor este mai umed.

Dacă vrei să observi care sunt cele mai calde puncte din domeniul tău, atunci uită-te să vezi care sunt locurile unde dezgheţul şi topirea zăpezii au loc prima dată. Animalele precum câinele şi pisica au tendinţa naturală de a se plasa în locurile cele mai călduroase atunci când natura este mai aspră.

Culorile creează şi ele microclimat. Un perete negru absoarbe căldura. Un perete alb reflectă lumina. Piersicile crescute lângă un zid negru au crescut mai repede, dar nu s-au copt mai repede. Pe de altă parte, piersicile şi strugurii crescuţi lângă un zid alb au fost mai mari şi s-au copt mai repede.

Solul închis la culoare se încălzeşte mai uşor ca cel deschis. Solul argilos se încălzeşte mai greu ca cel nisipos. Mulciul întârzie mult încălzirea solului pe timp de primăvară. Trebuie îndepărtat în momentul încălzirii solului, apoi reaşezat.

Grădinăritul care respectă regulile microclimatului poate mări sezonul de creştere a plantelor cu câteva săptămâni, poate reduce factura cu încălzirea sau răcorirea locuinţei, poate face mai agreabil traiul în orice loc.

Plante protectoare, plante suport şi plante însoţitoare

Plante care fixează azotul:
a) salcâmul;
b) aninul;
c) măslinul;
d) grozama;
e) cătina albă;
f) caragana.

Socul este o plantă otrăvitoare pentru animale. Doar florile şi fructele pot fi folosite. Ingestia de fructe crude poate duce la greaţă şi vomă.

Grozama este foarte toxică. Fructele sunt mortale.

Plantele protectoare sunt specii care creează adăpost şi alte condiţii favorabile pentru plante mai delicate care altfel n-ar putea niciodată să trăiască. Adesea, după ce-şi fac treaba, plantele protectoare sunt sufocate de plantele îmboldite de ele să se dezvolte.


Capitolul 7. Cum să introduci albinele, păsările şi alte animale utile

Într-o grădină ecologică, cel mai bun lucru de făcut este să pui fiecare element la locul lui. Natura va face restul.

Anumalele :
a) polenizează ;
b) procesează seminţele;
c) scurtează dimensiunile vegetaţiei;
d) mănâncă dăunători;
e) consumă resturile;
f) produc mâncare pentru oameni.

Animalele constituie partea critică a unui ecosistem agricol: consumatorii. Ciclul ecosistemului este format din: producători (vegetaţia), consumatori şi descompunători (viermii).

Mai mulţi gândaci buni decât răi

Într-o grădină echilibrată, în care predomină diversitatea, gândacii nu se transformă niciodată în dăunători, iar prezenţa lor nu este un flagel.

În agricultura convenţională există un trend din ce în ce mai vizibil al pierderilor recoltelor din cauza insectelor dăunătoare. Pentru această stare de lucruri alarmantă, există trei cauze :
a) pierderea fertilităţii solului;
b) dispariţia gardurilor vii protectoare;
c) utilizarea pesticidelor.

Gardurile vii, oferind protecţie păsărilor şi insectelor predatoare, au ţinut insectele dăunătoare la un nivel acceptabil. Apariţia pesticidelor şi a tractoarelor a dus la eliminarea gardurilor vii, văzute ca surse de buruieni şi de boli pentru culturi.

Există patru tipuri de insecte utile:
a) predatori;
b) paraziţi;
c) polenizatori;
d) consumatori de buruieni.

Insectele predatoare

Este vorba despre: cărăbuşi, viespi, păianjeni. Mulciul conferă un mediu foarte căutat de păianjeni.

Insectele parazitoide

Viespi şi fluturi care-şi depun ouăle în alte insecte, sau alte larve.

Polenizatori

Cel mai bun polenizator este albina. Viespile, albinele sălbatice şi alte insecte polenizează de asemenea.

Cum să atragi insecte benefice

Ca orice animal, insectele au nevoie de mâncare, adăpost, apă şi condiţii corecte pentru a se reproduce. Sunt metode să le furnizăm câteva.

Foarte multe insecte utile au preferinţe pentru anumite plante. Toate grădinile trebuie împrejmuite cu garduri vii, şi în orice grădină trebuie să existe puncte abandonate buruienilor.

Poate părea ciudat, dar este mai bine să ai un număr redus de dăunători în grădină decât să nu ai deloc. Dacă izbuteşti să-i elimini pe dăunători temporar (şi doar temporar), gândacii utili dispar şi ei, lăsându-te fără apărare atunci când dăunătorii se întorc.

Multe specii beau apă din surse naturale, de aceea nu-i deloc o idee proastă să aveţi un mic heleşteu.

Trebuie cultivate cât mai multe flori, pentru ca insectele utile să aibă acces la nectar. Poate părea ciudat, dar a cultiva flori într-o grădină de legume ajută enorm legumele.

Prietenii cu pene ai grădinarului

Multe păsări mănâncă seminţele, reducând numărul buruienilor. Ele produc în schimb un îngrăşământ de calitate. Mănâncă foarte multe insecte dăunătoare. Unele păsări sunt bune polenizatoare.

Fără copaci şi arbuşti, păsările nu pot sta într-o grădină.

În habitaturile complexe coexistă mai multe specii de păsări decât în cele simple.

Ideal, un habitat care să includă păsările va avea mai multe elemente:
a) mâncare (fructe, insecte, seminţe);
b) apă (un heleşteu, câteva adăpătoare);
c) adăpost şi protecţie;
d) diversitate.

Pentru a asigura diversitatea, o grădină trebuie să asigure plante din toate aceste categorii:
a) conifere (pin, brad, cedru, molid, tisă, ienupăr);
b) ierburi;
c) plante care produc nectar;
d) plante care fructifică vara;
e) plante care fructifică toamna;
f) plante care fructifică iarna;
g) nucifere.

Alte ajutoare din grădină

Foarte multe animale se potrivesc unei mici grădini: găini, curcani, porumbei, raţe, prepeliţe, păuni, porumbei, porcuşori de guineea, porci vietnamezi. Gâştele şi bibilicile sunt prea zgomotoase pentru oraş.

Animalele pot:
a) fertiliza;
b) lucra pământul;
c) paşte iarba şi buruienile;
d) mânca resturi;
e) vâna insecte şi viermi;
f) procesa compost;
g) avertiza asupra intruşilor.

Atunci când animalele sunt cazate într-o seră, sau lângă ea, sera va fi încălzită iarna.

Cuşca mobilă pentru găini

Prin intermediul cuştilor care permit contactul direct dintre găini şi sol, grădinarul decide unde anume vor mânca găinile, împiedicându-le să provoace dezastre în straturile proaspăt lucrate.

Raţele se poartă mai bine cu plantele decât găinile, şi nu scurmă. De aceea au nevoie de mai puţină supraveghere.

Iepurii se pretează bine la cuşca mobilă, dar trebuie pusă o plasă de sârmă dedesubt, altfel vor săpa un tunel şi vor evada. Cinci iepuroaice, fiecare producând trei cuiburi a câte cinci iepuraşi, produc suficientă carne pentru o familie obişnuită.
Citeşte mai mult!